Acasă Supliment Cultural Concerte Festivalul International “George Enescu” : Legea nescrisă

Festivalul International “George Enescu” : Legea nescrisă

181
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Programele festivalului “Enescu” se alcătuiesc din timp, adesea cu un an sau doi înainte de ediţia care urmează, apoi apar programele tipărite, în care vedem ce a ales fiecare formaţie să cânte. Wiener Philharmoniker era anunţată cu două concerte, având în deschidere o piesă la alegere de George Enescu. Dar mare ne-a fost mirarea când am auzit crainica Sălii Palatului, cu câteva minute înainte de începerea concertului, că “în loc de Enescu, Filarmonica din Viena va cânta o simfonie de Haydn”! Hdoronc, tronc!, fără nici o explicaţie.

Aşa cum am specificat încă din primul meu articol al serialului dedicat acestui maraton muzical festivalier, m-a interesat enorm să aud cum este cântat Enescu de către străini. Dirijor a fost o cunoştinţă veche a d-lui Holender, Semyon Bychkov (rus, emigrat de tânăr în SUA, cu o carieră împlinită pe scenele europene, Paris, Dresda, Köln, Londra). Dar eu venisem la concert pentru Enescu, nu pentru Haydn. Şi când l-am văzut pe panda-licul Bychkov (căsătorit cu una din surorile Labèque) dirijând fără partitură, am dedus că nu a avut timp să înveţe nici o piesă de Enescu, să o studieze, să o repete cu orchestra şi a înlocuit-o cu ceea ce ştie el mai bine, cu Haydn, Simfonia nr. 44, din păcate, o simfonie minoră, fără strălucire, o maculatură simfonică!

E foarte trist că se întâmplă astfel de crime simfonice, fiindcă, dacă Enescu nu se cântă la Festivalul “Enescu”, atunci unde, la Festivalul Mozart, la Festivalul Şostakovici? Acolo nu avem pretenţie, dar aici avem, fiindcă Festivalul este plătit din taxele contribuabililor români şi ei au dreptul să-l asculte pe Enescu la acest festival. Aşa cum au dreptul să-l asculte şi pe Gheorghe Zamfir, pe compozitorul cult, care a compus piese pentru nai şi orchestră, o Missa păcii, piese pentru nai şi orgă, dar neştiutorii îl asimilează numai muzicii populare, aşa cum pe Enescu îl asimilau numai violonisticii, neglijându-l total pe compozitor, care a murit cu această durere, că toţi văd în el numai interpretul la vioară. Iar oameni ca Aurelian Octav Popa sau Saşa Pană jr. (da, chiar fiul poetului Saşa Pană!) mă acuză că am un fix, domnule, dumneata ai un fix!, fixul Zamfir. Voi aveţi un fix că eu am un fix, le-am spus. Nu e nici un fix, e un adevăr. Am discutat şi cu Nicolae Licareţ, care mi-a confirmat ceea ce a spus Zamfir la Festivalul de Nai, că împreună au cântat bucăţi simfonice pentru nai şi orgă în toate marile catedrale ale lumii, timp de câţiva ani! Asta da performanţă! Şi eu am ascultat unul din concertele lor la Ateneu. Dar melomanimea a uitat. Aproape că uitase şi Licareţ. Aşa se întâmplă când lucrurile rămân doar la nivelul amintirilor nescrise.

De aceea e bine să avem fixuri scrise. Să le lăsăm moştenire urmaşilor. Fără fixuri, nici n-am putea exista. Ce e rău să ai fixul Zamfir? E o fericire! Şi-apoi nu am un singur fix, am mai multe, fixul Eminescu, fixul Enescu, fixul Brâncuşi, fixul Eliade şi altele, o constelaţie de fixuri, câte stele sunt pe firmamentul culturii române şi le voi avea atâta timp cât melomacii vor să-l dea jos sau îl împroşcă cu noroi. Şi nu cred că e un fix, e o realitate. La toate festivalurile din lume există obligaţia să cânţi la obiect. Şi la Festivalul “Enescu” ar trebui să existe o Lege nescrisă, nescrisă, desigur, ca o obligaţie morală, ca fiecare orchestră invitată sau fiecare solist, când e vorba de un recital, să aibă în repertoriu o piesă de Enescu. Altfel este inacceptabil.

*

Cu această stare tristă am trecut la Wesendonck-Lieder WWW 91, adică la cele 5 lieduri wagneriene pe versuri de Mathilde Wesendonk, iubita şi muza lui Wagner din exilul elveţian, lieduri cântate de soprana Elisabeth Kulman, pe care o ştim de la ediţia trecută, când a cântat în Aurul Rinului, în rolul soţiei lui Wotan, stăpânul zeilor.

Cele 5 lieduri conţin meditaţii despre viaţa trecătoare a omului, dar cu speranţa în soarele învierii. Au o amprentă profund filosofică, texte în stilul lui Goethe sau al Walkiriei wagneriene, grave, profunde, religioase. Ele se numesc Îngerul, Stai liniştit, În seară, Durere, Visuri. Texte shopenhaueriene, în care este elogiată “eterna zi a voinţei”. Totul este copleşitor, la limita maximă a voinţei umane de a dezlega misterul naturii, care este divină (“o, natură divină!”). Profund romantic este lied-ul În seară, în care omul este asemănat cu o plantă dependentă de soare. Fără soare, “cel ce suferă cu adevărat / se înfăşoară în mantia neagră a tăcerii”. Soarele este evocat în toate aceste cântece. Aşa cum el răsare şi apune, la fel şi omul. Soarele este consolarea umană:

De ce, atunci, m-aş plânge eu, / De ce miar fi sufletul atât de greu, / Dacă soarele însuşi trebuie să dispară, / Dacă soarele însuşi trebuie să apună?

Aceeşi meditaţie este şi în Visuri, care acum cresc şi înfloresc, acum dispar, “se scufundă în mormântul lor”. Muzica acestor lieduri este foarete apasătoare, aproape funebră, uneori cu accente dramatice, ca într-un melos nibelung. De fapt, liedurile au fost numite de Wagner “studii pentru Tristan şi Isolda”.

Ca Simfonia nr. 6 în Si minor de Ceaikovski, supranumită Patetica, să ne plaseze într-o zonă melodică cu totul vizuală, plină de patetism. Este lucrarea pe care Ceaikovski o considera cântecul său de lebădă, dirijată fiind chiar de el la prima audiţie (28 oct. 1893, Petersburg, cu doar nouă zile înainte de tragicul său sfârşit). Tema părţilor I şi II este un citat din Oneghin, precum este iubirea la vârsta tinereţii, stare care se continuă cu o altă temă fantastică, impusă de corzi, apoi preluată de flaut. Ca în partea a III-a, Allegro molto vivace, omul să atingă explozia totalei împliniri, e apogeul vieţii, imprimat cu tot ansamblul, un fortissimo vijelios, un marş, o muzică de paradă, un triumfalism şi final apoteotic, care i-a făcut pe aplaudacii din Sala Congreselor să se manifeste zgomotos. Degeaba întindeam eu mânile, linişte, fraţilor, nu veţi sfârşi în apogeu, sfârşitul adevărat abia urmează. Şi, într-adevăr, partea a IV-a ne prezintă apusul, stingerea, fiind singura lucrare pe care Ceaikovski o termină premontoriu în tonalitate minoră. Se şi numeşte semnificativ Adagio lamentoso – Andante.

Simfonia e divina. E paraboa Omului care luptă, luptă, ca şi cum ar urca pe un vârf de munte, ajunge la apogeu, apoi se stinge, totul se termină în isihasm, ca în meditaţiile athonite.

*

Din păcate, prestaţia ursului Panda Bychkov a fost cea mai modestă din toate prezenţele acestei ediţii a Festivalului “Enescu”. Într-un interviu acordat foii de pripas, el declară că “eşti atât de bun precum a fost ultimul tău concert”. I se potriveşte ca timbrul pe scrisoare. Ultimul său concert a fost catastrofal. Nu se poate imagina cacealma mai nesimţită, să asculţi încă o dată Haydn, Simfonia nr. 44, pe care a reluat-o în al doilea concert! Această lucrare este atât de slabă încât nu o mai poate interpreta decât cineva care nu mai înţelege muzica, i s-a tocit urechea muzicală, nu ştie că Haydn a compus-o numai pentru folosul propriu, să i se cânte când este condus pe ultimul drum. Se şi numeşte Funebra! Asta ne-a mai trebuit, în Sala Congreselor, poate că era bine să se organizeze şi un parastas!

A salvat seara puţin Valentina Naforniţă, tânăra soprană considerată o nouă stea a operei, care a cântat cele 7 lieduri de Enescu pe versuri de Clément Marot, un poet francez din secolul XVI, actualizat în epocă, anii 1900, când şi Ravel a compus două cântece pe versurile lui. Enescu a compus aceste 7 lieduri în anul 1908. Este un ciclu unitar, cu tonuri contrastante, de la note vesele la nostalgia şi melancolia tipic enesciană. Fiecare cântec este scurt şi exprimă o stare care solicită interpretului o trăire interioară specială.

Tânăra soprană Naforniţă a impresionat nu atât prin voce, care, oricum, se auzea bizar, fiindcă Sala denaturează tot ce este rafinat, ci prin prezenţă, prin stilizatul său costum popular, de o eleganţă scoasă din parada fashion. Părea un fel de Maria Sharapova a liedului, poate şi fiindcă e longelină, îl depăşea pe ursul Bychkov cu un cap. Ea e născută în Basarabia, a studiat la Chişinău şi Bucureşti şi s-a impus în 2011, când a câştigat concursul „BBC Cardiff Singer of the World”, fiind cea mai tânără premiantă din istoria lui. Avea 24 de ani. A urmat angajamentul la Opera din Viena, unde este solistă şi acum. De aici, a zburat pe multe mari scene ale lumii, inclusiv la “Scala” din Milano.

Ca apoi, după acest moment, Bychkov şi orchestra vieneză să recadă în funcţionarismul lamentabil din prima seară cu Simfonia nr. 3 în Fa major de Brahms, o altă eroare simfonică, numită de primul ei dirijor, Hans Richter, Eroica. O eroică devenită acum ridicolă, total depăşită de evoluţia muzicii, totul fiind de un festivism desuet. Nu am fost prins de nici o parte, de nici un moment. Atâta zbucium şi resemanre, qui prodest? Praf şi pulbere. Această atmosferă de îngropăciune cu care ne-a onorat Wiener Philharmoniker, mai bine o lăsau la ei acasă. Noi îl preferăm pe Enescu, care ne oferă fie stări isihaste, fie seninătatea iuţirii de sine.

 

Grid Modorcea

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here