Acasă Supliment Cultural Concerte Festivalul International “George Enescu” – Minunea minunilor: “Simfonia cu...

Festivalul International “George Enescu” – Minunea minunilor: “Simfonia cu cor” de George Enescu

195
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Nu o dată am scris entuziast despre această capodoperă enesciană. Şi mereu o fac cu plăcere. Ori de câte ori o ascult, mă stăpâneşte o stare de absolut şi mă gândesc de ce am lăsat atâta vreme să mă consume micimea existenţială. Înapoi la simfonia lui Enescu! Numai şi pentru ea, pentru că există o asemenea minune, merită să se facă acest festival, dar mai ales merită să se înalţe Templul Muzicii, promis cu atâta nonşalanţă de mai marii ţării. Cred că dacă s-ar confisca ceea ce au furat, aceşti trombonişti obraznici, ca Iliescu, Băsescu, Hunor, Oprescu şi toţi miniştrii culturii, în frunte cu Iorgulescu şi Barbu, s-ar putea ridica acest simbol al culturii româneşti.

De data aceasta, Simfonia cu cor a fost cântată în Festival de una dintre cele mai mari forţe muzicale din lume, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, avându-l la pupitru pe tânărul dirijor Vasily Petrenko, un fenomen al artei muzicale, un adevărat mesager al ei, îndrăgostit cu adevărat de muzică, nu de succes, de glorie deşartă, care a condus orchestra cu o acurateţe demnă de invidiat, cu un control atent al fiecărui detaliu, cu o mare putere de stăpânire a preţioasei partituri enesciene, care impune o mare responsabilitate, dată fiind complexitatea ei neobişnuită şi mai ales mesajul unic, nemaiîntâlnit.

Şi care ar fi acest mesaj? Richard Wagner i-a spus lui Liszt, când acesta a vrut să atace tema Paradisului dantesc, că aşa ceva nu se poate crea, că nici un muritor nu poate reda în muzică Paradisul. Păcat că Wagner nu a apucat să asculte Simfonia cu cor a lui George Enescu, terminată în 1918, când deja i se contura următoarea mare lucrare, opera Oedipe, iar Wagner murise de 35 de ani. Similitudinea dintre finalul operei Oedipe şi finalul Simfoniei cu cor este izbitoare. Oedipe pleacă în Lumea de Apoi, în Împărăţia cerurilor. Acelaşi miracol se întâmplă şi aici. Aceleaşi sonorităţi îngereşti sunt create de vocile corului, care sună ca nişte ecouri de altă lume. Aşa este imaginat Raiul, cum îi spunem noi Paradisului.

Iar viziunea lui George Enescu nu este catolică, este profund creştină, ortodoxă.

Este de-a dreptul uluitor că Enescu, deşi a trăit o mare parte din viaţă în Occident, la Paris în special, fiind bun prieten cu Ravel şi alţi mari compozitori ai epocii, nu a fost radical influenţat de ei, nici de moda post-wagneriană, de care au fost molipsiţi alţii, ca Mahler, dimpotrivă, sonurile muzicii sale vin din altă lume sonoră. El a auzit altfel muzica îngerilor, a auzit-o cu sufletul ortodox, a auzit-o prin credinţa sa de acasă, suptă de la bigota Maria, mama sa, credinţă veche, profund trăită, care l-a făcut să spună: “Cred cu ardoare în Dumnezeu, sunt un mistic”.

În Festival, şi la această ediţie, am fost bombardaţi cu muzică predominant catolică, venită de la compozitori germani îndeosebi. A prevalat Mahler. Dar prezenţa lui Bach, Beethoven, Mozart, Haydn, Haendel, Brahms, Bruckner, Berg, Schönberg şi alţi compozitori austrieci şi germani a făcut să fim bombardaţi cu demonismul ei, cu zbaterile şi neliniştile sufleteşti, cu zbuciumul uman, cu disperarea şi resemnarea umană. Festivalul suferă astfel de un cosmopolitism nefast, adesea funebru.

La Enescu nu se întâmplă aşa ceva. Deşi în el se afla toată muzica lumii, fiindcă avea o memorie muzicală fantastică – a spus că dacă s-ar pierde partiturile celor „3 B” (Bach, Beethoven, Brahms), „le-aş putea reface din memorie” –, totuşi ca expresie muzicală nu întâlnim nici o influenţă vizibilă, apropiată sau subordonată. Mulţi l-au apropiat de polifonismul wagnerian şi de impresionismul francez, dar cine ascultă cu atenţie Simfonia cu cor, care anticipează opera Oedipe, vede că Enescu a creat un univers sonor cu totul aparte, original, foarte original, al lui, numai al lui, în care – sunt sigur mie la sută – călugării de pe Muntele Athos s-ar recunoaşte, s-ar simţi bine.

De fiecare dată când ascult această simfonie am noi revelaţii, dar pe orice cale m-aş duce cu starea receptivă şi cu fantezia narativă, ajung în acelaşi punct, la raiul creştin ortodox, la viziunea sacră a Împărăţiei cerurilor. Exegeţii biblici ne spun că nici Iisus nu ne-a spus cum arată această Împărăţie, în care El ne îndeamnă să ajungem. În giganticul ocean al muzicii mondiale, Enescu este o oază, a reuşi să creeze Muntele Athos al muzicii simfonice.

De data aceasta, Filarmonica din Liverpool m-a dus cu trăirea pe alte căi. Prima partea a simfoniei, Moderato, un poco maestoso, am asimilat-o cu geneza lumii. Enescu creează prin valuri sonore o pânză freatică mereu vie, ca un vulcan în fierbere, totul e ca un chin al facerii, o magmă încă instabilă, un dialog neprecizat între corzi şi alămuri, e o dorinţă incertă în imboldul de a se materializa în ceva. Iar acest ceva mi s-a părut a fi în partea a doua, Vivace, ma non troppo, o fiinţă extraterestră care ne vizitează. E o parte foarte vizuală. Se poate ilustra un film de desen animat cu o fiinţă extraterestră care descoperă lumea noastră. Totul e plin de mister. Fiinţa caută, ne studiază, e plină de curiozitate, se deplasează ca un miriapod, care creşte, tot creşte, cuprinde orizontul, produce o explozie nemaivăzută, ca apoi totul să intre în lirismul final. Această parte vivace este cea mai intensă creaţie sonoră a lumii, oricum, un asemenea angajament orchestral total, gigantesc, Enescu nu a mai folosit decât în Oedipe. E ceva nemaiîntâlnit, care defineşte o calitate inexistentă până atunci la români: monumentalitatea, vizualizarea totalităţii. Un fortissimo general, absolut, cu toată forţa corzilor, alămurilor şi a timpanelor. Apoi totul se stinge, se pierde, ca şi cum fiinţa extraterestră adoarme.

Partea a treia, Lento, ma non troppo, este străbătută de glasurile divine ale corului. Tema valurilor sonore se reia, dar acum este total aerată, ca în Vox Maris. Totul curge fără cuvinte, doar vocalize care însoţesc instrumentele. Vocile prelungesc sunetele emise de corzi şi suflătorii, de pian, harpe şi orgă, făcând ceea ce ele nu pot, le dau acea aură de dincolo de sunet, în rafinamentul sonor mental al planului ceresc. E o muzică a sferelor, o fantastică deschidere spre necunoscutul divin, ceva magic, ca şi cum fiinţa extraterestră are revelaţia frumuseţilor lumii noastre, ca în călătoria în Pandora din Avatar, când iniţierea este făcută de pe un dragon înaripat şi ne uimesc munţii şi apele, natura luxuriantă, toate splendorile naturii şi ale vieţii. Totul este transfigurat la maximum şi se creează absolutul, adică starea de extaz paradisiac.

Poate trebuie să ţinem seama şi de anii când Enescu a compus această simfonie, 1916-1918, deci în plin război, când, în ipostaza de violonist, a susţinut zeci de concerte pe front, ca să aline suferinţele soldaţilor români, şi era imposibil să nu fi fost marcat şi de evenimentele trăite atunci. Putem să o interpretăm şi aşa: Geneza seamănă cu haosul, cu arbitrariul şi delirul frontului. Apoi urmează încleştarea supremă, dezlănţuirea, conflictul, fantastica încleştare a luptei, dominate de spectrul morţii, ca în final să se instaureze pacea, speranţa, visul. Eu înclin să văd în această simfonie o parabolă a nemuririi, a genezei şi a istoriei omenirii, cu un mesaj final paradisiac, de pace şi linişte universală.

 

Grid Modorcea


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here