Acasă Supliment Cultural Carte Festivalul International “George Enescu” : Palat de nuntă şi...

Festivalul International “George Enescu” : Palat de nuntă şi cavou

246
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Titlul acestui articol – un vers din poezia Oul dogmatic a lui Ion Barbu –, mi-a fost inspirat de realitatea trăită în aceste zile la Festivalul „George Enescu”.

Pe de o parte, strălucirea unor concerte, cum a fost prestaţia lui Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, care a interpretat magnific două lucrări de Serghei Rahmaninov, Simfonia nr. 1 în Do minor op. 13 şi Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Re minor op 30 (la pian Simon Trpceski), dar mai ales capodopera capodoperelor lui George Enescu, Simfonia nr. 3 în Do Major op. 21, realizată cu participarea Corului Filarmonicii “George Enescu” (dirijor Ion Iosif Prunner), care poate fi asociată cu o nuntă cosmică, aşa cum am arătat nu o dată.

Pe de altă parte, realitatea halucinantă din Sala Congreselor, o sala de concerte improprie, cu un public năucitor, cu melomaci, nu melomani, care vin şi pleacă când vor din sală, uneori în masă, cum s-a întâmplat în timpul operei Wozzeck de Alban Berg, fiindcă nu au o minimă iniţiere muzicală, la care se adaugă nenorocirea adusă de Semyon Bychkov şi Wiener Philharmoniker, care au cântat execrabil Eroica lui Brahms, o simfonie a zbuciumului şi resemnării, dar mai ales Funebra de Haydn, o lucrare minoră, pe care compozitorul german o scrisese pentru el, pentru a fi cântată atunci când va fi dus pe ultimul drum!

Şi această stare de îngropăciune a accentuat şi mai abitir realitatea, marea rană, căci Sala Palatului devenise cavou de muzică simfonică, loc de îngropăciune pentru multe concerte, pentru absolut toate lucrările care au părţi pianissimo, note joase (şi mai toate au!), dar publicul necultivat, melomanimea, înghite, nu are habar, nimeni nu-şi explică de ce şi Horia Andreescu, şi Cristian Mandeal au schimbat locul unde au concertat an de an, adică aici, la Sala Palatului, şi au cântat în această ediţie la Ateneu! Unul a dirijat Konzerthausorchester din Berlin, celălalt Filarmonica din Monte Carlo! La fel şi Dan Grigore, a cântat tot acolo, cu Mozarteumorchester din Salzburg. Ei au fugit de cavou!

Dar această muzică macabră a fost şi fatală, un semn rău, ca o pedeapsă funebră. Ea a prevestit moartea unui om, unui spectator, care venise fericit să asculte Royal Liverpool Phiharmonic Orchestra. Şi în holul Sălii Palatului a avut un atac de cord. A căzut, o persoană a încercat să-l resuscite, personalul sălii a anunţat paramedicii, care au venit şi, timp de o oră, s-au zbătut să-l salveze. Locul a fost izolat cu panouri şi bennere de-ale Festivalului. La pauza concertului, omul încă respira, deşi avea pe faţă mască şi perfuzii. Dar nu a mai rezistat mult şi s-a dus. L-au scos pe năsălie din Sala Palatului. Un cadavru pe scările ei! O nenorocire pentru bietul om! Holul a fost debarasat de panouri, a rămas din nou liber, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu aşa e viaţa? Dispare câte unul dintre noi, nici nu ştim când a plecat şi ne continuăm drumul. Din moarte spre nuntă, spre sărbătoare. Viaţa continuă.

*

Evident, în aceste condiţii, de atmosferă mortuară şi agitată, nu am mai putut face lansarea cărţii mele programate în pauza concertului Filarmonicii din Liverpool, a doua ca vechime din Anglia, condusă de fantasticul dirijor Vasily Petrenko, aflat de 9 ani, de la vârsta de 30 de ani, la pupitrul ei. E cel mai tânăr dirijor ales să conducă această faimoasă orchestră, fondată în anul 1840.

Am renunţat. Însuşi prezentatorul invitat, muzicologul Viorel Cosma, a plecat, nu se simţea nici el prea bine, trebuia să-şi ia medicamentele (se apropie de 93 de ani!). I-am spus lui Matei Bănică, directorul Editurii Muzicale Grafoart, unde era programată lansarea, să o mutăm a doua zi, fiindcă e aceeaşi orchestră pe scenă. Dar el mi-a spus că are programată o altă lansare şi a propus să o facem la sfârşitul concertului. Eram nehotărât.

Dar după concert, când am coborât la parter, am văzut că totul era aranjat, două mese frumos rânduite, cu feţe albe, pe care se aflau multe exemplare ale cărţii mele, un microfon moblil, un fotograf instalat cu trepiedul, apoi pe un ecran mare era proiectat filmul meu George Enescu – Alesul lui Dumnezeu, totul era pregătit ca de sărbătoare.https://server56.romania-webhosting.com:2096/cpsess4822845257/3rdparty/roundcube/index.php?_task=mail&_action=get&_mbox=INBOX&_uid=29940&_part=2&_mimewarning=1&_embed=1&_extwin=1

Dar ceea ce m-a hotărât să iau microfonul şi să spun câteva cuvinte, a fost Vasily Petrenko, care, alături de mine, la standul Editurii Humanitas, avea o sesiune de autografe. Acorda autografe pe programul concertului său. Şi foarte multă lume era strânsă chiar în preajma mea. Aşa că am prins curaj. Şi minunea s-a întâmplat. Foarte mulţi oameni care se îndreptau spre ieşire, au rămas la lansare. Am avut un public nesperat de circa 300 de oameni! Adică tot holul era plin de lume. Şi microfonul funcţiona perfect, puteam fi auzit până şi pe stradă.

Această atenţie acordată de oamenii de acolo, m-a determinat să punctez câteva probleme importante dezbătute în paginile cărţii. În primul rând i-am rugat să reţină că firul esteticii muzicale pe care o lansez, este legat de isihasmul enescian. Spectatorii şi mai ales muzicienii străini reclamă că muzica lui Enescu este dificilă, inaccesibilă în părţile ei esenţiale. Degeaba păcătoşi ca alde Iorgulescu şi Cosma jr. fac conferinţe şi simpozioane, sunt toate false, atee! Da, fiindcă nimeni nu le-a spus că muzica lui George Enescu are o natură isihastă, pentru simplul motiv că toată copilăria şi-a petrecut-o la Zvoriştea, unde bunicul său a fost timp de 52 de ani preotul vechii biserici a satului, ctitoria prinţului Alexandru Moruzi. Şi bătrânul Gheorghe Enea era athonit, ca şi toţi călugării din zonă. O zonă de mare religiozitate. Era un fapt obişnuit ca domnitorii şi călugării moldoveni să meargă la Muntele Athos, să facă donaţii şi să se încarce cu energie isihastă. O fac continuu şi catolicii occidentali, când li se descarcă bateriile, merg la Athos. Însuşi Nostradamus s-a folosit de metoda isihastă pentru profeţiile sale. Şi să nu uitam, niciodată să nu uităm!, ceea ce a spus Enescu despre sine: “Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”.

Muzica lui trebuie ascultată ca şi cum sala de concert ar fi o biserică sau un templu. Poate de aceea şi Zubin Mehta, noul preşedinte onorific al Festivalului, ediţia 2017, a propus să se ridice la Bucureşti Templul Muzicii, fiindcă Enescu şi publicul românesc merită aşa ceva.

Apoi le-am vorbit oamenilor despre istoria propriu-zisă a festivalului, de fondatorul lui, dirijorul George Georgescu, şi despre tendinţa constantă a oamenilor puterii de a confisca festivalul, comuniştii vrând să-şi facă propagandă prin el, spre folosul lor, iar neocomuniştii, cu instrumente ca Ioan Holender, să-l transforme în moşie proprie, să-l tansforme în “palat de nuntă şi cavou”. Germanizarea Festivalului s-a văzut mai ales la această ediţie, unde au fost invitate pe capete orchestre germane, care ne-au umplut numai de muzică demonică, vorba lui Gheorghe Zamfir.

În acest sens, un tânăr, pe nume Răzvan, m-a întrebat dacă nu mi se pare indecent să fie programată muzică de Mahler, Bruckner, Schönberg sau Alban Berg, în condiţiile când primul ministru al ţării este anchetat, primarul Capitalei este la închisoare, când populaţia se află într-o stare de umilinţă încât, ce se întâmplă la Festival, pare ca o jignire a poporului român?! Sigur, muzica nu poate salva România de la înec, nu au salvat nici Bach, nici Mozart, nici toţi muzicienii lumii omenirea de calamităţi, de războaie şi de Holocaust, dar arta lor le dă oamenilor speranţa că există şi o altă realitate, la care ei au acces. Cu un anumit efort cultural, cu o iniţiere minimă, ei se pot apropia de marile valori, pot accede la nunta cosmică. Nu-i pot înţelege însă pe Mahler, Berg sau Enescu venind direct la Festival, fără să se informeze cine sunt, ce au făcut, fără să aibă minime cunoştinţe despre creaţia lor.

Răzvan a mai spus că această situaţie, a analfabetismului muzical, se vede cel mai bine în stagiunile curente ale Filarmonicii, când sălile sunt goale sau când lumea pleacă atunci când se cântă muzică mai specială, de compozitori români.

Sigur, am vorbit aici de vitregita muzică simfonică românească, total exclusă de pe scena Sălii Palatului. În afara lui Enescu, nu există şi alt compozitor. Şi am arătat care e cel mai mare regret al meu, faptul că lipseşte din programele festivalului cel mai complet muzician român în viaţă, Gheorghe Zamfir. Aici mulţi au aplaudat. În loc de Funebra Holenderienilor, Zamfir ar fi cântat la nai Anotimpurile de Vivaldi, ar fi făcut din Sala Palatului loc de nuntă, de sărbătoare. Sau, împreună cu Nicolae Licareţ, ar fi cântat fantastice lucrări pentru nai şi orgă, i-ar fi făcut pe oameni cu adevărat fericiţi, fiindcă ar fi auzit acorduri nemaiauzite, nepământeşti, îngereşti!

Absenţa lui Gheorghe zamfir e cea mai grea rană a Festivalului, e semnul lui de doliu. Fără Zamfir, care ar fi adus sclipirea de geniu necesară, Festival e îndoliat, îngâlat, confuz, cum a dovedit şi A. Tomescu, un fel de Nicolae Moromete violonist, care a cântat o piesă academică, tehnicistă, de Glazunov, al cărui prost nume e legat şi de premiera dezastruoasă a Simfoniei nr. 1 de Rahmaninov, pe care a dirijat-o în 1897, la Sankt Petersburg. El era un fel de staroste al muzicii, adversar al inovaţiilor aduse de generaţia lui Prokofiev şi Stravinski, iar Rahmaninov nu avea atunci decât 22 de ani! Invidia însă şi-a spus cuvântul. Rahmaninov a avut un şoc, care l-a paralizat, ani de zile nu a mai compus nimic, partitura simfoniei a dispărut (a fost descoperită abia după 50 de ani!) şi numai în urma unor şedinţe de hipnoză a reuşit să se refacă în mod miraculos şi să revină la viaţa muzicală. O altă faptă de îngropăciune a Festivalului! Nu găsea Tomescu altceva?! Valoarea unui festival o dă repertoriul lui. Şi dacă se cântă numai astfel de piese, precum cele semnalate, nu avem nici o şansă să păşim spre Templul muzicii, spre nunta cosmică!

*

Lansarea a durat circa o oră, am putut să mă desfăşor, audienţa bună m-a încurajat, dar şi imaginile din filmul meu, care mi-au dat prilejul să precizez unele aspecte din viaţa şi opera lui George Enescu, aşa cum a fost momentul primelor lecţii oferite copilului, lui Jorjac, de către lăutarul Lae Chiorul (interpretat ideal de actorul Ernest Maftei) sau momentul Zvoriştea.

Desigur, am marcat şi o altă rană adâncă, problema desconsiderării muzicienilor români de către „era Holender” de tristă amintire, care i-a plătit pe muzicienii români la raportul 1 la 15 faţă de cei străini. Aşa se face că Valentin Gheorghiu, încadrat la “solist de categoria a treia”, a încetat să mai colaboreze cu Festivalul. Toate sumele uriaşe s-au dus la străini. Crime morale irecuperabile. Mulţi muzicnei români de valoare nu au mai apărut pe scenele Festivalului, ca Aurelian Octav Popa, iar cele mai bune formaţii de muzică inovatoare, precum Ansamblul “Hyperion”, au fost împinse să cânte în alte săli, la ore imposibile.

Mi-a făcut plăcere faptul că au luat cartea oameni tineri, cu care am discutat. Un astfel de tânăr chiar era revoltat cum de acest eveniment nu a fost anunţat în ziarul Festivalului, fiindcă o carte despre Istoria lui, unica până în prezent, este un eveniment, nu? Se anunţă tot felul de evenimente minore, baliverne ca prostia numită “Bucureştiul creativ”, dar ceea ce este cu adevărat important se ignoră. Sigur, şi eu m-am mirat, fiindcă în urmă cu două seri, un redactor al ziarului, Cristina Lascu, a venit şi mi-a luat un interviu care era programat să apară în ziua lansării. Dar eu sunt călit cu invidia mediocrităţilor! Cu tot boicotul lor, ceea ce este valoros răzbate. Şi am reţinut un fapt esenţial, că şi publicul are nevoie de o voce, să-l reprezinte, să nu mai fie manipulat.

Există o ostilitate când faci ceva. Mediocrităţile nu suportă să te remarci. Am văzut asta şi în cazul lui Gheorghe Zamfir. Dacă ai o opinie liberă, neînregimentată, nu eşti privit bine de melomaci! Caută să te izoleze şi să te distrugă. Aşa sunt amartaloii, cum îi numea Mircea Eliade pe satanici, pe cei care lucrează contra României.

Le mulţumesc încă o dată celor care au fost alături de mine. Şi mă bucur că la sfârşit am schimbat şi câteva cuvinte în engleză cu marele Petrenko (şi la propriu, şi la figurat), spunâdu-i că abia aştept să aud concertul de mâine seară, când va cânta Simfonia cu cor de George Enescu. Mi-a confirmat că este un mare test în cariera lui. Mi-a dat şi un autograf pe program. Eu nu puteam să-i dau cartea, fiindcă e în limba română. O ediţie în limba engleză ar fi necesară. Dar acest proiect îl las pe seama altui ev, mai bun, al Festivalului “Enescu”.

 

Grid Modorcea


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here