Acasă Colţul specialistului Apararea drepturilor cetatenilor Impreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea V). Contextul abolitionist in lume in...

Impreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea V). Contextul abolitionist in lume in timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea.

343
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
    4
    Shares

 

Thomas CSINTA, Redactor – Corespondent (Franța)

Corespondență din Franța

csxx1x„Cei care cred in valoarea descurajatoare (efectul descurajator) a(l)  Pedepsei cu Moartea, nu cunosc „realiatea (natura) umana” (Sartre, Heidegger, Camus). Pasiunea criminala nu este stopata (oprita) de catre frica de moarte, nici mai mult, nici mai putin, decat pasiunile nobile.” (Robert Badinter, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986;  Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata in Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991;  fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995).

Motto : “Multi  dintre cei care traiesc  ar merita sa moara, iar dintre cei morti,  ar merita sa traiasca. Puteti sa le acordati aceasta sansa ? In acest caz, sa nu fiti prea prompti in privinta pronuntarii pedepsei capitale” (J.R.R. Tolkien, 1892-1973, scriitor, poet si filizof britanic, autor al The Lord of the Rings)

In ciuda participarii unui numar impresionant de personalitati remarcabile ale vietii politice internationale, ale organizatiilor nationale (internationale) pentru apararea drepturilor omului,  oameni de stiinta, laureati al Premiului Nobel pentru Pace, in ciuda faptului ca romanul Ionut-Alexandru Gologan, condamnat la moarte in Malaezia isi asteapta executia in Culoarul mortii, nicio personalitate politica romana sau persoana juridica (organziatie care militeaza pentru drepturile omului) inregistrata in Romania, nu a considerat utila participarea sa la acest al 6-lea Congres International contra Pedepsei cu Moartea (Oslo/21-23 iunie 2016).

In general, eu nu cred in nevinovatia celor condamnati la moarte pentru trafic de stupefiante in tarile Asiei de Sud-Est si in particular, al  francezului  Serge Atlaoui (Indonezia, 2007), respectiv,  al  romanului  Ionut-Alexandru Gologan (Malaezia, 2013),  dar abolitionist convins cum sunt, consider, ca nicio fiinta umana, in aceasta lume trecatoare si muritoare, pentru nicio infractiune criminala (nici macar ˝grava˝, dar cu atat mai putin pentru una delictuala-mai ˝putin grava˝ !),  nu merita sa fie condamnata la Pedeapsa Capitala. Pentru ca aceasta fiinta umana, indiferent de starea sa juridica  (in libertate sau privata de liberate) este intotdeauna o sursa inepuizabila de inspiratie si de creatie, care poate contribui, intr-un fel sau altul, direct sau indirect la  progresul  si prosperietatea societatii civile. Un exemplu de necontestat este cazul Profesorului Philippe Maurice, simbolul abolirii Pedepsei Capitale in Franta. Condamnat la moarte in 1980 si neexcutat (gratiat de catre François Mitterrand), astazi, el este unul dintre cei mai recunoscuti si apreciati istorici medievalisti contemporani pe plan mondial. (A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului consacrat abolirii Pedepsei Capitale in Franta: “33 de ani de la abolirea Pedepsei Capitale in Franta”: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/05/thomas-csinta-33-de-ani-de-la-abolirea.html)

In sfarsit, daca Serge Atlaoui si Ionut-Alexandru Gologan nu vor fi executati (iar ulterior, pedepsele lor vor fi comutate la inchisoare pe viata), acest lucru, sub nicio forma, nu se va datora interventiilor presedintilor Frantei (François Hollande) si (sau) a Romaniei (Klaus Iohannis), ci in exclusivitate, datorita interventiei organizatiilor (miscarilor) abolitioniste deosebit de influente, reconoscute pe plan mondial,  bine structurate si active in lume: ECPM (Ensemble contre la Peine de de Mort-Impreuna contra Pedepsei cu Moartea din Franta, careia apartin si eu),  ADPAN (Anti-Death Penalty Asia Network-Malaezia), SUHAKAM (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocatilor din Malezia), respectiv, MADPET (Malaysians Against Death Penalty & Torture).

Nota : ECPM (Together Against Death Penalty-Impreuna contra Pedepsei cu Moartea) este o organizatie francofona renumita  (de referinta)  de lupta contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general)  la Paris (prezenta si in SUA la New York, respectiv, in Canada la Montral), creata in octombrie 2000 de catre francezii  Michel Taube si Jean-François Daniel, avand ca scop promovarea abolirii universale in lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa  cu Moartea), facand lobbying pe langa instantele internationale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al l’ONU si FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM  (Coalitia Mondiala contra Pedepsei cu Moartea).

Printre membrii organizatiei il regasim pe Profesorul  Philippe Maurice, Director de Cercetari in Istorie Medievala la EHESS (Scoala Superioara de Inalte Studii in Stiinte Sociale), fost condamnat la moarte (1980), simbolul abolirii Pedepsei Capitale in Franta, precum si pe Profesorul de Drept Robert Badinter,  abolitionist convins, parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta (1981), aparator benevol in anii 1970 a zeci  de condamnati la moarte, care asteptau sa fie ghilotinati, cu celebra “masina umana si democratica a mortii” a lui  Jeseph-Ignace Guillotin, Medic, Om politic si Deputat francez, care in sedinta Adunarii Nationale din 1789, dupa succesul Revolutiei franceze si Declaratia Drepturilor Omului si al Cetateanului, propune reformarea vechiului Cod Penal francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai tarziu, in sedinta din 20 martie 1791,  utiulizarea unei masini: “mecanice, eficace, sigure”, dar in special : “umane” si “democratice”, pentru executarea sentintelor de condamnare la moarte, caruia îi propune si numele : Louisette! (dupa numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct si a perfectionat masina!).

Un alt membru reputat ECPM este si Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste,  membru al CAIUSA (Chair of Amnesty International, USA). Tristan Mendès France, reputat scriitor si jurnalist francez, fiul matematicianului si profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France si nepotul marelui Om  politic de stanga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului in Franta (19 iunie 1954 – 5 februarie 1955)  in timplul Republicii a IV  (27 octombrie 1946 – 4 octombrie 1958), a fost Presedinte al ECPM  pana in 2007. In prezent aceasta organizatie are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan si Director de Programe pe Nicolas Perron.

Motto:  „„Cei care cred in valoarea descurajatoare (efectul descurajator) a(l)  Pedepsei cu Moartea, nu cunosc „realiatea (natura) umana” (Sartre, Heidegger, Camus). Pasiunea criminala nu este stopata (oprita) de catre frica de moarte, nici mai mult, nici mai putin, decat pasiunile nobile.”” (Robert Badinter, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986;  Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata in Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991;  fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995).

APROFUNDAREA DOSARULUI [Continuare, a se vedea pentru detalii: Impreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea IV). Contextul abolitionist in lume in timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea (Oslo, Norvegia/21-23 iunie) si Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea]

In prima sectiune a acestui amplu material de investigatie (Impreuna contra Pedepsei cu Moartea/Partea IV) am analizat cu detalii contextul abolitionist in care se desfasura cel de-al  6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea la Oslo (21-23 iunie/2016), punand accentul, pe de o parte,  atat pe executiile masive care au avut loc in tarile mai putin sau mai mult democratice (Arabia Saudita, SUA, etc.), cu precadere, dupa Congresul Regional (sud-asiatic) contra Pedepsei cu Moartea de la Kuala Lumpur/Mamazia (11-13 iunie, a se vedea pentru detalii: Impreuna contra Pedepsei cu Moartea ! (Partea III) (Malaezia, Kuala Lumpur, 11-13 iunie 2015, Lucrarile Congresului), cat, pe de alta parte si pe erorile judiciare comise de catre autoritatile competente (in ultima jumatate de secol), ai caror protagonisti (sau apropiati de-ai lor) au participat la Congres (Sonia Jacobs, Peter Pringle, Suzan Kigula, Iwao Hakamada, Byson Kaula, Ndume Olatushani, Ahmed Haou, etc.).

In aceasta sectiune, voi inista asupra executiilor din Pakistan si Iran, alte doua state islamice (mai putin democratice) care impreuna cu Arabia Saudita sunt responsabile de cele mai multe executii in lume (cca 90%), dar si asupra executiilor din acest in an, in statele care sunt considerate „democratii avansate” ca SUA sau Japonia, fiind, totusi, cele mai „ucigase” din grupul G7 (SUA, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie si Canada),  al celor mai dezvoltate (post-industrializate) tari (puteri economice) din lume.

In sfarsit, voi reveni si asupra executiilor din cele mai „agresive” doua state din Asia de Sud-Est, in care sentinta de condamnare la moarte este cel mai des pronuntata si in care, din pacate, compatriotii mei (nostri): francezul Serge-Areski Atlaoui (condamnat la moarte in Indonezia/2007), respectiv,  romanul Ionut-Alexandru Gologan (condamnat la moarte in Malaezia/2013), asteapta in Culoarul mortii sa fie executati.

Desigur, ca si in partea a IV-a a acestui vast material de investigatie, in articolul de fata, ma voi limita in privinta detaliilor, numai asupra acelor executii (sau condamnari la moarte) cu care am avut contact, intr-un fel sau altul (direct sau indirect), fie individual, fie prin intermediul ECPM al carui membru sunt, pentru ca detalierea exhaustiva a tuturor evenimentelor legate de pedepasa cu moartea nu pate fi prezentata intr-un context unitar intr-un singur articol si nici macar in ciclul de articole pe care le-am elaborat.

Cu putin timp inainte debutului Congresului Regional contra Pedepsei cu Moartea de la Kuala Lumpur (pe 18 iunie), Prim-Ministruul (din 2013) Nawaz Sharif, a suspendat executiile pe perioada Ramadanului (conform unui comunicat la Islamabad, capitala tarii), iar cu cca o luna si jumatate dupa terminarea Congresului, Pakistan, cel putin in acel context social-istoric (probabil, inca sub influenta dezbaterilor de la Congres), ia o decizie laudabila, compatibila cu ideile abolitniste sub presiunea organizatiilor membre ale Coalitiei Mondiale contra Pedepsei cu Moartea, ceea ce vom vedea ca din pacate, nu va dura, pentru ca incepand din 19 decembrie 2014 (dupa 6 ani de moratoriu/suspendare a executiilor declarat de catre Asif Ali Zardari/n.1955 fostul Presedinteal Pakistanului/2008-2015), ca urmare a atacului terorist siuncigas comis de catre 6 talibani conform Armatei pakistaneze, alte surse indica 7 sau 9), imbracati in uniforma militara, inarmati cu echipament de razboi si centuri umplute cu explozibil), din data de 16 decembrie 2014 (in jurul orei 10h30) la Scoala Militara/publica a Armatei din Peshawar/Provincia Pakhtunkhwa (nord-vestul tarii), revendicat de catre grupul armat Therik e Taliban (in cadrul conflictului armat din nord-vestul Pakistanului declansat pe 16 martie 2004), un masacru in care 141 de persoane (conform Armatei pakistaneze, alte surse indica 145, 148 sau 151)  vor fi ucise (dintre care 132 de copii intre 10-18 ani) si alte 124 (dupa unele surse 114 sau 130) vor fi ranite (121 de copii), cel mai sangeros atentat din istoria tarii (declasand cel din 18 octombrie 2007 de la Karachi contra Prim-Ministrului Mohtarma Benazir Bhutto/1953-asasinata pe 27 decembrie 2007, in care vor fi ucisi 139 de persoane si ranite alte 450), Pakistan isi va relua executiile (intr-o prima faza pentru condamnarile la moarte pentru acte de terorism, dar uletrior „generalizandu-le” si pentru crime de sange, trafic de droguri, jafuri armate, viol, blasemie, apstazie, etc.), spanzurand pana astazi 332 de condamnati la moarte.

Este vorba de examinarea in Apel/pe 22 iulie 2015, de catre cea ma inalta jurisdictie din tara, Curtea Suprema de Justitie a Pakistanului (sub presedintia lui Saqib Nisar) a cererii unei crestine, interjetata (depusa) in noiembrie 2014, Asia Bibi (mama a 5 copii, incarcerata la Inchisoarea pentru femei Multan, plasat in izolare din octombrie 2015 pentru proprie ei securitate /Anne-Isabelle Tollet -“La mort n’est pas une solution”-Moartea nu este o solutie /Editions du Rocher), condamnata la moarte in 2010 de catre un tribunal districtual (si confirmata in urma unui recurs de catre Inalta Curte din Lahore/in octombrie 2014), pentru blasfemie („insultarea Profetului Mahomed in cadrul unei dispute cu musulanii/femei cu care lucra intr-o tabara, in satul ei, Pendjab”), conform unuia dintre avocatilor acesteia, Saiful Malook.

Mentionam aici faptul ca, legislatia (in materie penala) in Pakistan (96% din populatie de confesiune musulmana) din 1986, (promulgata de catre dicatorul Muhammad Zia-ul-Haq/1924-1988, venit la Putere pe 11 opctombrie 1977 in urma unei lovituri de stat), prevede pedeapsa capitala in asemenea cazuri si inchisoarea pe viata in cazul profanarii Coranului.

De fapt, „evenimentul” are loc pe 14 iunie 2009 si acesta consta in refuzul femeilor musulmane, „colege” cu „inculpata” Asia Bibi, sa bea apa dintr-o cana, din care ar fi baut aceasta, avand in vedere faptul ca ea  se declara crestina (deci nemusulmana, cca 1,6% din populatie).

Denuntata pe 19 iunie, ea este incarcerata la Inschisoare (de maxima siguranta/securitate) pentru femei New Central Jail M(o)ultan din Provincia Punjab/Pendjab (construita in 1930, cu o populatie carcerala de de 2.465 detinute, pentru o capacitate de 1.536 de locuri), iar pe 8 noiembrie 2010, este condamnata la moarte de catre Tribunalul din Nankana Sahib (capitala districtului cu acelasi nume din Provincia Pendjab/cu capitala Lahore), pedeapsa confirmata pe 16 octombrie 2014 si de catre Inalta Curte din Lahore.

Intre timp, Guvernatorul Provinciei Pendjab, Salman Taseer (1944-2011, om politic si de afaceri, un sustinator a lui Asia Bibi, care solicita de maniera publica abolirea pedepsei capitale pentru blasfemie), sprijinit si de catre Ministrul Minoritatilor din Pakistan Shahbaz Bhatti/1968-2011) sunt asasinati.

Originar dintr-o familie de intelectuali bogati (apropiata de Muhammad Iqbal/1877-1938, unul dintre poetii si filozofii cei mai influenti al secolului XX, considerat „Tatal spiritual al Pakistanului” dupa moartea sa),  membru al PPP (Partidul Poporului Pakistanez/centru stanga), progresist (adept al teoriilor marxiste), Salman Taseer este asasinat pe 4 ianuarie 2011 chiar de catre unul dintre membri garzii sale de corp (Malik Mumtaz Hussain Qadri, fost membru in garda de corp al Prim-Ministrului Youssouf Raza Gilan si membru al garzii de corp a lui Tasser din 2008, apartinand fortelor speciale/de elita, din Pendjab, specializate in contraterorism si protectia personalitatilor politice in perioada 2006-2007), in timp ce paresea cafeneaua unde ar fi luat micul dejun cu un partener de afaceri.

Imediat dupa asasinat, desi Qadri s-ar fi predat („de buna voie”) autoritatilor politienesti pakistaneze, afirmand ca gestul sau ar fi fost in semn de protest contra anularii legii care interzice blasfemia (promulgata de catre Zia-ul-Haq in 1986, in cadrul unui vast proiect de islamizare a societatii) sustinuta de catre Taseer, actiunea acestuia este sever condamnata de catre toate personalitatile politice importante ale tarii (pe atunci): Asif Ali Zardari (n.1955, Presedintele tarii intre 2008-2013, fostul sot/din 1987, a lui Mohtarma Benazir Bhutto/1953-asasinata pe 27 decembrie 2007), respectiv, Youssouf Raza Gilani (n.1952, Prim-Ministru intre 2008-2012), dar si de catre reprezentantii Opozitiei, Mian Muhammad Nawaz Sharif (n.1949, Presedintele Partidului Liga Musulmana din Pakistan/Nawaz Group din 1993, Prim-Ministru din 2013), respectiv, Mian Muhammad Shahbaz Sharif (n.1951, Sezful Guvernului din Provincia Pendjab din 2008), precum si de catre Qazi Hussain Ahmad (1938-2013, fostul sef al organizatiei  Jamaat-e-Islami, partid opolitic islamist pakistanez fondat pe 26 august 1941, la Lahore in India Britanica/Pakistan, de catre Sayyid Abul Ala Maududi -Maulana Maududi/1903-1979, unul dintre cele mai vechi si influente partide religioase), motiv pentru care, Abdul Rehman Malik (n.1951, Ministru de Interne  intre 2008-2013), va lua toate masurile pentru ca, oficial, asasinul, sa fie inculpat de catre justitia pakistaneza cu capetele de acuzare „crima, violenta si terorism”.

In concluzie,  Mumtaz Qadri (incarcerat la inchisoare de inalta/maxima  securitate Adiyala prison din Rawalpindi) , in acelasi an (in cursul lunii septembrie, de-a lungul unui proces lung) este condamnat la moarte si amendat cu 200.000 PKR (cca 1.700€/cca 2.300$US).

Desi acesta afirma ca: ”Este foarte fericit in urma deciziei (Curtii Provinciei Pendjab din Lahore), pentru ca ea semnifica faptul ca el si-a dat viata pentru Profetul Mohamed”, a facut totusi apel (conform avocatului sau Shuja-ur-Rehman).

In ceea ce  il priveste pe Shahbaz Bhatti (amenintat in repetate randuri de catre organizatiile de Talibani, respectiv, de filialele organizatiei teroriste Al Qaeda), acesta este asasinat si el (cu 25 de cartuse trase asupra lui) pe 2 martie 2011, dupa ce paraseste domiciliul mamei sale la Islamabad (masina lui de srviciu fiind blocata intr-o ambuscada), de catre un comando format din 4 cagulati (mascati) inarmati (cu echipament militar/de razboi).

Soferul lui este grav ranit, iar asasinii lasa pe bancheta din spate a masinii o culegere de  „pamflete atribuite miscarii de talibani pakistanezi”!

Mentionam aici insa faptul ca, nu exista nicio indoiala (dupa parerea mea personala) in privinta premediterii acestui asasinat (care ar fi avut la baza o scurgere de informatii din anturajul Ministrului de Interne Asif Ali Zardari), avand in vedere faptul ca in general (si in principiu), Bhatti era sub protectia permanenta a doua escorte: una compusa din  6  politisti- militari (de frontiera) si cealalta compusa din 9 politisti apartinand Punjab (Pendjab) Police (PP/Politia Provinciei Pendjab fondata in 1861, cu un efectiv de cca 180.000 de oameni).

In dimineata zilei asasinatului, acesta a fost convocat de catre Ministru, mai devreme, ca de obicei, in absenta escortei sale, deci atacul comis contra acestuia avea toate sansele sa-si atinga scopul, adica, asasinarea lui!

Acesta intervine si in contextul unei profunde crize politice, cand principalul partid politic de opozitie Liga Musulmana din Pakistan (N/Nawaz Group, fondat in 1906 de catre Fida Mohammad Khan/1919-2007, pentru a repreznta interesele musulmanilor din subcontinentul indian) a demis ministri locali (din Guvernul Provinciei Punjab/Pendjab condus de catre Mian Muhammad Shahbaz Sharif) apartinand Partidului Poporului Pakistanez care dirija Guvernul federal (de centru-stanga fondat in 1967 de catre Zulfikar Alî Bhutto/1928-1979, fost Presedinte a Adunarii Nationale/1972-73, Presedintele Republicii Islamice/1971-73 si Prim-Ministru/1973-1977, rasturnat de la Putere de catre Generalul Muhammad  Zia ul Hag in urma loviturii de stat din 5 iulie 1977, condamnat la moarte pentru „conspiratie si crima” si spanzurat pe 4 aprilie 1979), dar si pe fondul conflictului armat din nord-vestul Pakistanului declansat pe 16 martie 2004 (in regiunea muntoasa din  Waziristan) de catre Armata pakistaneza contra organizatiilor (miscarilor) armate (care ar fi facut pana in prezent, deja, cca 8.780 de victime): Tehrik-e-Taliban Pakistan (TTP, clasata terorista de catre SUA, Marea Britanie si Canada, fondata in 2007, de catre  Baitullah Mehsud/1974-mort pe 23 august 2009 in conditii neelucidate, pentru capturarea sau uciderea caruia USA ar fi fixat o recompensa in valoare de 5M$US, iar Pakistan cca 620.000$US), respectiv, Tehrik-e-Nifaz-e-Shariat-e-Mohammadi (TNSM, fondata in 1992 de catre eruditul musulman Soofi Mohammed bin Alhazrat Hassan/capturat pe 16 iulie 2009, acuzat atunci de „incitare la violenta si terorism” si inculpat pe 9 august 2009 pentru „revolta, terorism si conspiratie”, iar pe 18 iulie 2011, pentru  „crima si tradare”  legat de asaltul comis asupra unui Comisariat de Politie in 1994 care va face 11 victime si o conspiratie contra Statului in 1995).

Pe 28 iulie, excutiile vor fi reluate cu regularitate in Pakistan, sfidand astfel declaratia finala de la Congresului din Malaezia (Kuala Lumpur), pe care de altfel acest stat (in care peste 8.261 de condamnati la moarte, care ar fi epuizat toate demersurile administrativ-judiciare (de o instabilitate considerabila!), asteapta sa fie executati), nici n-a semnat-o!

Victimele sunt executate la Inschisoarea de maxima siguranta/securitate de Multan (centrul tarii), condamnati la moarte pentru crime de sange.

Pe 3 august, in ciuda interventiei ONU, respectiv, ale organismelor judiciare ale UE, precum si ale mai multor organizatii internationale pentru apararea drepturilor omului (printre care si Amnesty International, Reprieve/anti-death penalty organization, JPP/Justice Project Pakistan), care considerau ca, executia pakistanezului Shafqat Hussain (condamnat la moarte pentru uciderea in 2004, in perioada adolescentei/la varsta de 15 ani, a unui copil), devenit ulterior  un simbol al Opozitiei, n-ar respecta cu strictete normele internationale, acesta este spanzurat la Karachi Central Jail din Karachi (Capitala Provinciei Sind/sudul Pakistanului, unde era incarcerat de cca 8 ani) in dimineata zilei de 4 august, el fiind astfel cel de de-al 180-lea condamnat la moarte, executat anul trecut (2015).

Mentionam aici si faptul ca, pe de o parte, Hussain isi clama (sustinea) nevinovatia, iar pe de alta parte, acesta fiind minor in momentul comiterii crimei de sange (conform documentelor sale de stare civila!), el nu putea fi condamnat la pedeapsa capitala (conform normelor internationale, ratificate de catre Pakistan).

Shafqat Hussain originar din Casmir (nordul tarii), dintr-o familie oameni de saraci, este condamnat la moarte intr-un dosar de drept comun, pentru kidnapping si crima de sange.

Judecat in 2005 (la varsta de 15 ani, pe atunci), de catre unul dintre tribunalele „speciale” (create in 1997) pentru scurtarea timpului in solutionarea dosarelor, in special, ale celor teroriste (si nu de catre un tribunal pentru minori!), el este condamnat la moarte, pentru rapirea si sechestrarea (timp de 41 de zile), iar ulterior, uciderea (si dismularea intr-un sac de plastic),  in 2004, a  unui baietel de 7 ani (Umair), la Karachi (megalopol poartuar in sudul tarii), pentru eliberarea caruia solicita parintilor acestuia, suma de 500.000 de rupii (cca 8.500$US).

El si-ar fi recunoscut vina dupa 37 de ora de tortura a politistilor, dar s-ar fi retractat ulterior.

Pe 22 decembrie 2014, autoritatile carcerale de la Karachi Central Prison (unde era incarcerat de aproape de 13 ani) au solicitat, tribunalului antiterorist care l-a condamnat, ordinul de executare.

Merita sa mentionam aici si faptul ca majoritatea polpuatiei pakistaneze nu dispune de certificate de nastere, deci este dificil, in anumite situatii, ca un tanar sa probeze ca el este minor!

Conform autoritatilor judiciare, intr-un comunicat din 23 decembrie 2014, cca 8.000 de condamnati la moarte ar astepta in culoarele mortii (dintre care peste 1.000 ar fi epuizat toate procedurile juridice de recurs, deci sentintele lor sunt definitive), din diferite inchisori, iar acestea prevad executia a 500 de condamnati in cursul lunilor care urmeaza.

Dupa parerea mea, in ciuda interventiei lui Sardar Muhammad Yaqoob Khan (Presedintele regiunii Casmir/fost principat din Himalaya-cel mai inalt lant muntos din lume, in regiunea frontaliera indo-pakistaneza, de unde era originar Hussain), pe langa Presedintele pakistanez  Mamnoon Hussain (n.1940, in functie din 2013) pentru a-l gratia pe condamnatul la moarte (din ratiuni umanitare),  documentele de stare civila ale acestuia (din care sa fi rezultat faptul ca in momentul comiterii crimei el ar fi fost minor) n-ar fi fost convingatoare in fata Instantei, ceea ce ar fi antrenat (aotomat), condamnarea lui la moarte si evident, in sfarsit (dupa epuizarea tuturor demersurilor judiciare), executia lui pe 4 august.

Atragem atentia si asupra faptului ca aceasta executie (care n-ar fi respectat normele internationale) nu ar fi fost un eveniment izolat, pentru ca pe 10 iunie 2015, un alt pakistanez (crestin), Aftab Bahadur Masih (self-taught painter, in varsta de 38 de ani), care ar fi marturist sub influenta totrurii o tripla crima de sange (asasinarea lui Sabiha Bari cu cei doi copii ai sai/cu 23 de ani in urma, cand era minor, avand tot 15 ani) si condamnat la moarte (pe 5 septembrie 1992), a fost spanzurat (in jurul orei 04h30) la Kot Lakhpat Lahore Central Jail (capitala Provinciei Pendjab/Punjab din sudul tarii, al doilea oras ca importanta in Pakistan), acesta fiind ultimul executat de catre Pakistan, inainte de inceperea Congresului Regional de la Kuala Lumpur (Malaezia), cu toate ca au intervenit pentru gratierea lui, atat Joseph Coutts, Episcopul romano-catolic din Karachi, cat si Bishop of Rochester in Britain.

Conform unor documente fiabile, acesta ar fi fost prea sarac pentru a-si angaja un avocat si cca 40.000 Pakistani Rupee (PKR, cca 300£/340€) i-ar fi fost suficiente ca mita, pentru ca Politia sa-l lase in libertate, avand in vedere faptul ca vinovatia lui nu era dovedita (acuzatia se baza doar pe niste marturii mai mult decat interpretabile), iar acesta  sustinea ca in momentul crimelor el nici n-ar fi fost la fata locului.

Conform altor documente, s-ar parea ca din cei 8.281 de condamnati la moarte in Pakistan, ca si  Hussain, respectiv, Masih, cca 1.099, ar fi fost minori la data comiterii crimelor lor, iar cca 80-82% dintre cei condamnati de catre tribunalele antiteroriste (constituite dupa atacul terorist din Peshawar pe 16 decembrie 2014), n-ar fi avut nicio legatura (reala) cu terorismul.

In plus, dintre cei 180 de condamnati la moarte pana la reluarea executiilor (dupa Ramadan), numai 6  condamnati la moarte ar fi fost executati in „termen” (de 10 ani), restul au petrecut intre un deceniu si doua decenii si jumaate in Culoarul mortii!

Conform afirmatiilor lui Clive Stafford Smith (Director of the legal action charity Reprieve, anti-death penalty organization), care ar fi avut ocazia sa aiba discutii (conversatii) „constructive” cu judecatori pakistanezi (cu diferite ocazii), acestia ar pronunta sentina de condamnare la moarte deja in cazul in care ar fi convinsi de vinovatia inculpatului un procent de numai 60%, iar dovezile (de culpabilitate) in fata instantelor judecatoresti sunt complet lipsite de fiabilitate.

In concluzie, din pacate, majoritatea condamnarilor la moarte, precum si a executiilor in Pakistan, nu ar avea nicio baza reala si a r fi mai mult decat arbitrare!

Pe 16 august, vor fi condamnati la moarte 6 inculpati pentru implicarea lor in atacul terorist de la Peshawar din 16 decembrie 2014 (Hazrat Ali, membru al grupului jihadiste

TTP/Tehrik-e-Taliban Pakistan-Miscarea Talibanilor din Pakistan, cu fractiunea armata jihadista Jamaat-ul-Ahrar/Congregatia oamenilor liberi, fondata in 2014, cel care ar fi colectat fondurile necesare atacului iar ceilalti 5 pentru implicare lor in logistica atacului), iar un al 7-lea este condamnat la inchisoare pe viata.

            Pe 22 septembrie, executia lui Abdul Basit (43 de ani), condamnat la moarte si incarcerat din 2009 a fost suspendata (amanata) avand in vedere faptul ca in detentie acesta ar fi contactat o meningita tuberculoasa in urma caruia a devenit paraplegic (paralizia membrelor inferioare, ca urmare a unei leziuni a maduvei spanarii la nivelul vertebrelor toracice/T).

            Pe 13 octombrie, vor fi insa executati 8 condamnati la moarte, in patru inchisori ale Provinciei Pendjab, ceea ce face ca numarul celor executati de la ridicarea moratoriului sa fie 240.

            Este vorba de fratii Mohammad Azam si Mohammad Aslam spanzurati la Gujrat, alti doi frati, Ghulam Qadir si  Ghulam Sarwar, la Bahawalpur, pentru asasinarea cu sange rece a doi membri al familiilor lor.

Un alt condamnat la moarte pentru o dubla crima de sange, Muhammad Ashraf, este spanzurat la Attock, iar alti doi la Multan si in sfarsit, ultimul tot la Bahawalpur.

Guvernul pakistanez este ferm convins de faptul ca ridicarea moratorului, cel putin contra terorismului, ar fi deosebit de util, motivand prin scaderea semnificativa a numarului de atacuri teroriste, precum si al numarul de victime ale acestora: 170 de atacuri cu 1.202 de morti in 2013; 110 atacuri cu 644 de morti in 2014, pentru ca numarul atacurilor teroriste sa scada la 36 in 2015, iar numarul victimelor acestora, la 211!

Pe 24 noiembrie, este din nou anulata executia lui Abdul Basit (si amanata timp de doua luni), de altfel, cea de a 300/2015, datorita controversei lansate de catre presedintele tarii Mamnoon Hussain, lagata de faptul ca daca un condamnat la moarte poate fi sau nu sa fie executat daca nu este capabil sa stea (ridicat) in picioare.

Cateva ore mai devreme (inaintea executiei), sora acestuia, Asma Mazhar (impreuna cu mama sa, Nusrat Parveen), ar fi solicitat presedintelui gratierea lui Basit, sub motivul ca acesta sufera de paraplegie (ireversibila, pe viata), deci este incapabil sa se ridice singur in picioare.

Pe 2 decembrie, 4 dintre cei implicati in atacul de la Peshawar si condamnati la moarte (Hazrat Ali, Mujeebur  Rehman, Sabeel/Yahya si Maulvi Abdus Salam, toti membri al organizatiei teroriste TWG/Toheedwal Jihad) in secret de catre un Tribunal Militar (antiterorist) sunt executati la Inchisoarea Kohat (la sud de Peshawar), iar pe 15 decembrie, alti 8 condamnati la moarte (pentru crime de sange) vor fi executati (numai cu o zi inainte de implinirea anului de la masacrul de la Scoala Militara din Peshawar).

Totusi, in cursul anului 2015, cele mai sangeroase zile (in care au avut loc cele mai multe  de executii), raman: 21 martie, ultima zi de vizita la Islamabad al Presedintelui chinez Xi Jinping (n.1953, al 7-lea Presedinte/din 2013), cand 15 condamnati la moarte vor fi executati in provinciile Pendjab (estul tarii) si Baloutchistan (sud-vestul tarii), respectiv, 17 martie, cand 12 condamnati la moarte vor fi executati fie pentru crime de sange (din anii 1990), fie condamnati de catre tribunale militare antiteroriste (2 la Karachi/sudul tarii, 2 la Rawalpindi/nordul tarii si 8 in centrul Provinciei Pendjab).

La inceputul acestui an, pe 16 ianuarie 2016, exact dupa 25 de luni dupa atacul de la Peshawar, intr-un comunicat oficial (raport in scris catre Parlament de catre Ministrul de Interne), Pakistan ar fi executat 332 de persoane condamnate la moarte (conform unor surse 351), dupa suspendarea moratorului din 19 decembrie 2014.

Conform acestui raport, 172 de organizatii religioase banuite ca ar fi avut legaturi cu organizatii radicale ar fi fost inchise pe intregul teritoriu al tarii, care ar fi fost implicate in  cca 2.000 de discursuri incitand la ura si 195 de persoane implicate in acte de terorism ar fi fost arestate, ceea ce ar fi avut ca efect, arestarea a 890 de potentiali teroristi si reducerea atentatelor islamiste cu un procent de 80%!

Intr-un alt raport pe 18 februarie la Islamabad, autoritatile pakistaneze afirma ca in cursul anului trecut (2015) ar fi executat (spanzurat) 326 de condamnati la moarte, iar din acest punct de vedere, Pakistan, urmeaza pe locul 3, dupa China (despre care nu exista date oficiale legate de numarul de executii) si Iran/cu 977 de exututii (care impreuna, cu Arabia Saudita/cu 158 de excutii, erau responsabili de cca 90% din totalul executiilor practicate in lume), urmata de catre SUA/cu 28 executii.

Conform Amnesty International, anul trecut (2015) au avut loc cele mai multe executii in lume (in ultimul sfert de secol): 1.634, o creste in procente de 54% fata de anul precedent (2014).

Din contra, in ceea ce priveste condamnarile la moarte, anul trecut (in 2015) ar fi fost pronuntate cca 1.998 in 61 de tari o scadere importanta fata de 2014 (2.466 in 55 de tari), insa in Culoarul mortii asteptau sa fie excutati, totusi, in total (in lume) cca 20.292 de persoane (cele mai multe in China, Iran, Pakistan, Arabia Saudita, SUA, Irak, Somalia si Egipt).

Regiunea OMAN (Orientul Mijlociu si Africa de Nord), ar fi inregistrat in 2015, un total de 831 de condamnari la moarte in 17 tari, in timp ce 1.196 de sentinte judecatoresti ar fi fost executate (o crestere de 26% fata de 2014) in numai 8 tari.

Cca 138 de condamnati la moarte ar fi fost gratiati in 34 de tari, iar alti 51 ar fi fost disculpati in 6 tari.

Intr-un context in care, intr-un raport anual al asociatiei “Nessuno tocchi Caino”, prezentat la Roma (pe 31 iulie, dupa Congresul regional contra Pedepsei cu Moartea de la Kuala Lumpur), numarul de condamnari si executii in lume ar fi crescut de la 3.511 in 2013, la 3.576 in 2014 (in 22 de tari), China ocupand primul loc (cu 2.423 de executii, cca 67% din totalul mondial), urmat de Iran (806) si Arabia Saudita (88), in timp ce in cursul anului 2015 (pana la raportul asociatiei Nessuno tocchi Caino, China ar fi executat 1.209 de condamnati la moarte, Iran cca 657, iar Pakistan 174.

In sfarsit, pe 29 februarie este executat (spanzurat intr-un parc la  Rawalpindi/in proximitatea capitalei Islamabad) Mumtaz Qadri, cel care pe 4 ianuarie 2011 l-a asasinat (cu 28 de gloante) pe omul politic Salman Taseer (Guvernatorul Provinciei Pendjab), pentru ca acesta se opunea condamnarii la moarte, in general pentru blasfemie si in particular pentru cea a lui asia Bibi.

Acest eveniment (considerat istoric de catre autoritati) a provocat o importanta manifestatie de sprijin la Islamabad (cca 100.000 de persoane) in ziua urmatoare (pe 1 martie 2016), cu ocazia funeraliilor lui Qadri (peste 5.000 de persoane au insotit ambulanta care îi transporta corpul neinsufletit, inclusiv persoane venite de la mare distanta: Karachi sau Lahore si Casmir), la care participantii (opozantii lui Taseer) strigau (scandau): „Qadri (considerat un erou national de catre conservatori), sangele tau va declansa o noua revolutie”; „Pedepsirea blasfamatorului (cel acuzat de blasfemie) este decapitarea”; „Moarte Prim-Ministrului (Nawaz Sharif); etc.

Mentionam aici si faptul ca chiar daca pana in prezent nicio persoana nu a fost executata pentru blasfemie, totusi, in Pakistan, 17 persoane sunt condamnate la moarte pentru acest „pacat” (printre care si  Asia Bibi), pe care Justitia pakistaneza nu pare sa-l tolereze si practic, asteapta in Culoarul mortii sa fie executate!

Pe 15 martie, Seful Armatei pakistaneze, Rahil Sharif, a confirmat condamnarea la moarte (de catre tribunalele militare)  a 13 „teroristi inraiti” apartinand gruparii TTP (Tehrik-e-Taliban Pakistan), presupusi implicati (intr-un fel sau altul, direct sau indirect) in atacuri teroriste sau atentate contra Aeroportului din Valea Swat/nord-vestul tarii, in distrugerea unor scoli/unitati de invatamant, atacuri comise contra Armatei sau contra fortelor de Ordine sau contra unor civili  (printre care si Irfanullah, responsabil de uciderea in 2013, a 10 turisti in proximitatea taberei Nanga Parbat/nordul tarii).

In ciuda interventiei unor organizatii de aparare a drepturilor omului (Amnesty International Asia de Sud/sub directia lui Champa Patel, ECPM, Reprieve, JJP/sub directia lui Sarah Belal), pe 6 aprilie 2016, Pakistan executa alti 3 condamnati la moarte la Inchisoarea Centrala din Kot Lakhpat (conform declaratiei lui Arshad Saeed Arain, consilier al inchisorilor din Provincia Pendjab/Pujnab), doi frati (condamnati la moarte in 1997, pentru uciderea unui barbat in 1996), iar cel de-al 3-lea, condamnat la moarte, tot pentru o crima de sange cimisa in 1994 la Sargodha, respectiv, pe 9 aprilie pe fratii Nasir Mehmood si Tahir Iqbal pentru asasinarea in 2002 (in cadrul unui conflict financiar) a 6 membri a unei familii in orasul Sialkot/estul tarii (conform unui responsabil a inchisorii, Chaudhry Arshad Saeed Arain).

Incepand din 16 martie 2004, trupele pakistaneze sunt angajate intr-o puternica ofensiva  contra talibanilor si alti insurgenti (rebeli) in regiunile tribale din Nord Waziristan si din Khyber (nord-vestul tarii), care dupa atentatele de la Peshawar din 16 decembrie 2014 au luat proportii uriase, atat pe plan social-politic, cat si pe plan militar.

Dupa ce pe 3 mai, tribunalele militare au condamnat la moarte alti 11 presupusi teroristi (sau presupusi membri al organizatiei teroriste  TTP/Tehreek-e-Taliban Pakistan) pentru crime de sange, kidnapping (rapire/sechestrare) de civili, atacuri contra Fortelor armate sau contra Politiei, distrugere de lacasuri de cultura si invatamant, respectiv, infrastructuri de comunicatie,  in timpul Ramadanului (deci si al Congresului Mondial contra Pedepsei cu Moartea la Oslo/21-23 iunie), Pakistan a suspendat executiile, iar pe 19 septembrie, sub presiunea organizatiilor pentru apararea drepturilor omului mai sus mentionate a suspendat (pana pe 27 septembrie), executarea lui Imdad Ali (un pakistanez cu probleme psihice severe/schizofrenie si paranoia) in varsta de 50 de ani, condamnat la moarte pentru uciderea unui demnitar religios in 2002, ceea ce incalca angajamentul Pakistanului in materie de drept international privind executarea persoanelor iresponsabile din punct de vedere juridic, ratificat de catre Islambad in 2011!

Executia acestuia a fost blocata pe 27 septembrie (dar ramane valida!)  datorita unei contestatii despuse de catre o echipa de experti ONU (Agnès Callamard/raportor special privind executiile extrajudiciare, sumare si arbitrare; Juan E. Méndez/raportor special privind torturile si alte pedepse sau tratamente inumane sau dgradante, respectov, Mónica Pinto/raportor special privind independenta magistratilor si avocatilor si Dainius Pūras/raportor special privind dreptul sanatatii fizice si psihice).

14947424_10154214625382572_7173394301109041867_n

Sa revenim acum asupra unei alte republici islamice, care practica cu regularitate executiile si ocupa un loc fruntas in topul tarilor neabolotioniste (exceptand China, despre care nu exista date reale fiabile), care a practicat mai multe executii in 2015, decat toate celelalte la un loc.

Este vorba de Republica Islamica Iran (cu care SUA nu mai intretine relatii diplomatice din 1980), in care, pe 25 iunie 2015 (imediat dupa incheierea lucrarilor Congresului Regional contra Pedepsei cu Moartea de la Kuala Lumpur), intr-un comunicat a lui Tom Malinowski (Secretar de Stat Adjunct pentru Democratie si Drepturile Omului), Washington denunta o flagranta incalcare ale drepturilor fundamentale ale omului (libertatile individuale, libertatea presei, de informare, de exprimare si de alegere a religiei, practicarea de executii arbitrare, etc.).

Pe 1 august 2015, in jurul orei 05h00, era prevazuta executia lui Salar Shadizadeh, un iranian condamnat la moarte pentru o (presupusa) crima de sange comisa pe vremea cand era inca minor (15 ani), incarcerat din 2006 (la Inchisoarea Lakan din Rasht), imediat dupa arestarea acestuia.

Insa Iran Human Rights alertand organismele abolitioniste anti-death penalty (inclusiv, Amnesty International, ECPM, etc.), acestea, reusesc impreuna, datorita unei presiuni puternice asupra autoritatilor judiciare si penitenciare iraniene, amanarea executiei acestuia cu 10 zile.

Asa cum am mentionat mai sus, in aceasta situatie se afla si pakistanezii Shafqat Hussain respectiv, Aftab Bahadur Masih, executia carora a fost doar suspendata (temporar) dar nu si anulata, definitiv!

Din informatiile pe care le detinem (din surse neoficiale), in Iran, in ultimul deceniu, cca 168 de delincventi minori ar fi fost condamnati la moarte, in ciuda faptului ca tratatele internationale relative la drepturile omului, interzic aplicarea pedepsei capitale persoanelor inculpate (inscris in Pactul International relativ la Dreptuirile civile si politice, CRC/ Convention on the Rights of the Child, of which Article 37/Conventia americana relativa la Drepturile Omului si Conventia relativa la Drepturile copilului/Art.37) care in momentul comiterii infractiunilor (criminale), arau minori (aveau mai putin de 18 ani).

In concluzie, in cazul delincventilor minori, pedeaspa capitala nu este constitutionala!

Si cu toate acestea, in ultimul sfert de secol, 9 tari ar fi executat prizonieri condamnati la moarte, care in momentul comiterii crimmelor ar fi fost minori: China, Iran, Pakistan, Arabia Saudita, RDC (Republica Democratica Congo), Sudan, Yemen, Nigeria si…SUA, dar in ultimul timp, China, SUA, Pakistan si Yemen ar fi adoptat aceasta legea si ar respecta-o, iar celelate state chiar daca n-au adoptat-o n-ar mai aplica in cazul minorilor.

Sentinte de condamnare la moarte, ar fi fost pronuntate, nu numai in cele 9 state mai sus mentionate dar si in Egipt, in Sri Lanka si in Maldive, fara ca acestea sa le fi aplicat in practica.

Din contra, credem ca exsita totusi cel putin o tara care nu respecta acest Pact International: Republica Islamica Iran.

In aceasta tara, ar fi fost bexecutati in ultimul deceniu cca 73 de minori (printre care si Delara Darabi/n.1986 – executata pe 1 mai 2009), dintre care 8 numai intr-un singur an (2005) cu  2 condamnati la moarte avand mai putin de 18 ani in  momentul executiei (ultimul pe 10 decembrie 2005/cu ocazia unui Tadjik de Rostam),  iar alti 160 ar astepta in Culoarul mortii.

Condamnata la moarte pentru uciderea (injunghierea de mai multe ori cu un cutit de bucatarie) a  unei verisoare (in varsta de 63 de ani, bogate/instarite) al tataului sau (mama a 3 copii), Darabi, ar fi comis crima de sange in 2003 (la varsta de 17 ani, pe cand era eleva la Rasht din Provincia Gilan/dord-vestul tarii si nu intretinea relatii apropiate cu cele 3 surori ale ei, toate sudente in acelasi oras: Elaheh, Ghazale si Sheida).

Desi la inceput si-ar fi recunoscut fapta, ulterior s-a retractat si ar fi sustinut ca asasinul ar fi fost prietenul ei, Amir Hossein, iar crima de sange ar fi fost de natura crapuloasa (sordida, josnica, argotica, etc.) cu ocazia unui jaf.

Hotararea de a se autoacuza ar fi fost luata impreuna, avand in vedere faptul ca Pactul International relativ la Drepturile Omului ar fi impiedicat exacutarea lui Darabi (originara din devenita o poeta si pictorita celebra in Culoarul mortii cu expozitii la Teheran si Stockhom), ceea ce nu s-a intamplat (in ciuda insistentelor avocatului ei, Abdolsamad Khoramshahi, respectiv, ale organismelor internationale abolitioniste/anti-death penalty), dar nu si al prietenului acesteia (care avea 19 ani la data comiterii crimei si de care era foarte indragostita, condamnat in dosar si el la 10 ani de detentie criminala pentru complicitate).

Condamnata la moarte in Prima instanta la Rasht, confirmata in Apel de catre Curtea Suprema, Darabi (care a incercat sa-si puna capat zilelor in 2007 deschizand-si venele) continua sa-si sustina nevinovatia, afirmand ca in timpul crimei ei s-ar fi aflat sub influenta sedativelor, ceea ce, in principiu, ar fi trebuit sa permita Presedintelui Magistraturii sa ordone o suspendare a executiei si o reexaminare al dosarului ei.

Inainte de executie o petite a fost lansata pentru gratierea ei si simultan cu aceasta si pentru gratierea unei alte minore iraniene care astepta in Culoarul mortii,  Nazanin (Mahabad) Fatehi (n.1987, kurda, originara din Karaj/Provincia Albroz), arestata si incarcerata in martie 2005, condamnata la moarte in ianuarie 2006 (ocazie cu care moare de „inimma rea/suparare” mama ei, Maryam Fatehi), pentru ca ar fi injunghiat un tanar in timp ce acesta (cu alti tineri in grup/Mohammad, Samieh, Roozbeh, etc.) ar fi  incercat sa le violeze pe ea (in varsta de 17 ani) si pe verisoara ei Somayeh  (in varsta de 14 ani) intr-o zona retrasa in proximitatea orasului Karaj (la vest de capitalei Teheran).

Fiind mai norocoasa, ea a fost disculpata (din ratiuni de legitima autoaparare) de catre Justitia iraniana si a fost eliberata pe 31 ianuarie 2007 contra unei cautiuni fixate intre 400-465M Riali (cca 40-50.000$US), suplimentata cu inca 300M Riali (cca 32.000$US) adunata de catre avocatii ei, Shadi Sadr și Mohamad Mostafaei, majoritatea din donatii.

Mentionam aici si faptul ca Abdolsamad Khoramshahi avocatul lui Delara Darabi a fost avocat al apararii si in alte celebre dosare criminale iraniene: a asistentei medicale iraniene Khadijeh Shahla Jahed (n.1969-executata pe 1 decembrie 2010 la Inchisoare Evin/a 146-a in 2010, originara din Teheran) si a jurnalistei americano-iraniene Roxana Saberi (n. 1977, nascuta la Fargo dintr-o mama americana de origine japoneza, Akiko Saberi si un tata iranian, Reza Saberi/Dakota de Nord, SUA).

In primul caz este vorba de o crima de sange (pasionala), Shahla Jahed, care era amanta fotbalistului-atacant Nasser Mohammadkhani (n.1957/25 selectii in echipa nationala, cel mai bun fotbalist la Cupa natiunilor din Asia/1984, Medalie de Aur cu echipa Iranului la Jocurile asiatice/1990 ), ceea ce ar  tolera  islamul „de tip” siit,  a fost acuzata de uciderea sotiei acestuia din urma, Laleh Saharkhizan, pe 9 octombrie 2002, pe cand fotbalistul s-ar fi aflat in Germania, motiv pentru care ea a fost condamnata la moarte in 2004 (iar fotbalistul la 74 de lovituri de bici pentru adulter,  mai ales ca Instanta ar fi aflat si faptul ca el ar fi fumat opiu in compania condamnatei la moarte).

In cel de-al doilea caz, al lui Roxana Saberi, este vorba de o acuzatie de spionaj in contul SUA in fata Justitiei iraniene, motiv pentru care aceasta a fost arestata pe 31 ianuarie 2009 si incarcerata  la  Inchisoarea Evin (Teheran) intre 18 martie-11 mai 2009, ca urmare a unui proces care a avut loc pe 13 aprilie si in care a fost condamnata la 8 ani de detentie criminala.

14595727_10154176112712572_5595859037924726314_n

 Conform Viceprocurorului de Teheran Hassan Hadad, Roxana Saberi, „nu ar fi avut acreditare din partea presei” si ar fi desfasurat actiuni (activitati) de spionaj contra intereselor iraniene (in favoarea celor amlericane), sub acoperirea de jurnalist (cu toate ca oficial, din 2002 lucra pentru BBC, iar din 2003  ca freelance journalist la Teheran si colabora cu mai multe trusuri de media occidentale: BBC, The Washington Post, The Wall Street Journal, The New York Times, The Daily Beast și Chicago Tribune, fiind intervievata in repetate randuri  de către organizații, cum ar fi Fox News, ABC, NBC, CBS, CNN, PRI, NPR, și C-SPAN, precum și The Daily Show cu Jon Stewart).

Dupa retragerea acreditarii sale, ea ar fi urmat studii de limba si cultura persana si scria o carte despre viata ei in timpul celor 6 ani petrecuti in Iran (Between Two Worlds: „My Life and Captivity in Iran”, Hardcover – Bargain Price, March 30, 2010/„Prigioniera in Iran (in lb. Italiana)”, 318 pag., Newton Compton Editori/October 11, 2010).

Retinerea ei ar fi fost facuta sub pretextul ca ar fi cumparat alcool (o sticla de vin), in timp ce in tara consumul de alcool este interzis.

Conform tatalui sau Reza Saberi, Roxana ar fi facut false declaratii pentru ca i-ar fi fost promisa libertatea in schimbul acestora.

Conform unor documente fiabile s-ar parea ca ea ar fi avut acces la un raport confidential asupra operatiunilor militare americane in Irak, insa (din pacate sau din fericire)  nu l-ar fi utilizat, motiv pentru care Teheran nu ar fi dorit sub nicio forma sa infrunte Washington, dar mai ales organizatiile abolitioniste (Amnesty International, Human Rights Watch, ECPM, etc) ale caror presiuni impreuna ca cele ale Natiunilor Unite au fost determinante.

In concluzie, autoritatile judiciare iraniene  i-au comutat pedeapsa lui Roxana Saberi la o sanctiune penala de 2 ani cu suspendare, urmare careia, pe 11 mai a fost eliberata din Inchisoare, iar pe 15 mai 2009 a parasit Teheran pentru Viena (Austria), inainte ca de acolo sa se intoarca in SUA.

Ulterior, Saberi (absolventa a Concordia College din Moorhead/Minnesota cu „degrees in communications and French”, aleasa Miss North Dakota in 1997 si clasata printre primii 10 finaliste la Miss America, titulara a first master’s degree in journalism/Northwestern University si second master’s degree in international relations/University of Cambridge), este distinsa cu Medill Medal of Courage, the Ilaria Alpi Freedom of the Press Award, the NCAA Award of Valor, a Project for Middle East Democracy Award, an East-West Freedom Award from the Levantine Cultural Center si  the Concordia College Sent Forth Award, iar mai tarziu, este numita unul dintre Jaycees’ 2011 Ten Outstanding Young Americans and was honored by the Japanese American Citizens League as an “Outstanding Woman” pezntru ca in septembrie 2011, sa fie clasata “commended” artist for the Freedom to Create Main Prize.

Mentionam aici si faptul ca, nu este pentru prima oara cand cetateni americano-iranieni sunt cercetati penal (si retinuti) in Iran, sub acuzatia de spionaj sau  “contacting foreign elements and acting against”!

Printre cei care au fost retinuti de catre autoritatile iraniene se numara si Haleh Esfandiari (n.1940, originara din Iran/iranian-american academic), Director al Programului Orientul Mijlociu la Woodrow Wilson International Center for Scholars in Washington, D.C Woodrow, insarcinata cu studiul problemelor femeii, ale curentelor iraniene politice si de intelectuali, respectiv, cu evolutia democratiei in Orientul Mijlociu, casatorita Shaul Bakhash (profesor american de istorie/persana si expert renumit in studii iraniene la Universitatea George Mason, de origine iraniano-evreiasca, membru asociat al John Simon Guggenheim Memorial Fundation, precum si a Institute for Advanced Study in Princeton/New Jersey, respectiv, Board of Advisory Editors of The Middle East Journal, cu studii de Master la Harvard si PhD la Osford).

Cei doi s-au cunoscut la inceputul deceniului sase, pe cand erau reporteri (jurnalisti) la Ziarul iranian Kayhan, iar ca urmare a Revolutiei iraniene din 1979 ei se vor stabili in SUA.

Haleh Esfandiari (cu o teza de doctorat la Universitatea din Viena), a fost si profesor la College of Mass Communication din Tehran, pentru ca ulterior, intre anii 1980-1994 sa predea limba si literatura persana la Universitatea Princeton, iar intre 1995-1996 sa fie membru al Wilson Center, directorul caruia sa devina in 1997 (cand publica si cartea Reconstructed Lives: Women and Iran’s Islamic Revolution).

In 2004 scrie in colaborare un articol pentru Washington Institute for Near East Policy’s Policy Watch Special Forum marking, cu oacazia sfertkui de veac de la Revolutia Islamica in Iran, iar in 2005 contribuie la lucrarea pentru Foreign Policy, cu titlul “Iranian Woman Please Stand Up”, pentru ca in 2009 sa scrie cartea „My Prison, My Home: One Woman’s Story of Captivity in Iran”, in care descrie viata ei din inchisoarea Evin (timp de 110 zile/8 mai – 21 august 2007).

Incepand in 2011 este si membru al of the board of the Peace Research Endowment.

Venita in Iran in vizita (cca de doua ori/an in ultimii 10 ani) la mama ei in varsta de 93 pe 30 decembrie 2006, ea este atacata si jeguita de catre un grup de indivizi (fiindu-i furate ambele pasapoarte, atat cel american cat si cel iranian).

Cu ocazia solicitarii unui nou pasaport, autoritatile iraniene au retinut-o si i-au interzis sa paraseasca tara, iar timp de cca 6 saptamani (in total cca 55 de ore) a fost interogata de catre Iranian Ministry of Intelligence.

Acuzata de  atentat la securitatea nationala a Iranului (pentru rasturnarea republicii islamice, finantata de catre Fundatia George Soros), ea este incarcerata pe 8 mai 2007 la Inchisoarea Evin din Teheran, insa interventia autoritatilor americane pe langa presedintele tarii Mahmoud Ahmadinejad/n.1956, Presedinte intre 2005-2013 si Ambasadorului Iranului la ONU, Mohammad Javad Zarif Khonsari /n.1960, Ministru de Externe din 2013) intre 9-21, mai 2007 (in repetate randuri) vor avea ca efect, eliberarea ei pe 21 august (fiindu-i inapoate si pasapoartele), contra sumei de 333.000$ si parasirea Iranului pentru SUA pe 2 septembrie 2007 via Austria (Viena, conform avocatului ei Shirin Ebadi, Premiul Nobel pentru Pace/2003).

Din contra, nu la fel de norocos a fost Kian Tajbaksk (n.1962, om de stiinta americano-iranian, specialist in stiinte sociale/expert international in domeniul reformei administratiei locale si urbanism/planificare urbana si politici publice), Profesor de Urban Policy and Politics la Milano Graduate School of The New School for Social Research in New York City (1994-2001) si membru al American Sociological Association si Iranian Sociological Association, distins cu BA from Imperial College London/1983; his MSc from University College London /1984 si his PhD from Columbia University/1993, autor al cartilor The Promise of the City: Space, Identity and Politics in Contemporary Social Thought/Berkeley and Los Angeles/University of California Press-2001 si Social Capital: Trust, Democracy and Development /Tehran Shiraze Publishers-2005 (in persana) si coeditor  al  cartii „City Diplomacy”: The role of local governments in conflict prevention, peace-building, post-conflict reconstruction.

Kian Tajbaksk, a fost in egala masura si consultant pentru o serie de organizatii internationale, printre care si World Bank, Open Society Institute, respectiv, VNG-International Netherlands Association of Municipalities, dar si Iran, in cadrul proiectelor Iranian government organizations care includ Municipalities Organization (Ministry of the Interior), Social Security Organization, Ministry of Housing, Urban Development (today named the Ministry of Roads si Urban Development

Arestat la domiciliul sau din Teheran (retinut/incarcerat  tot la Inchisoarea Evin), pe 11 mai 2007, el este eliberat pe 19 septembrie 2007 (cu restrictia de a nu parasi Iranul), tot pentru punerea in pericol a securitatii nationale (a Republicii Islamice Iran), tot in urma interventiei autorutatilor americane.

Din pacate insa, pe 9 iulie 2009, acesta este din nou arestat, fiind printre cei care au protestat dupa alegerile prezidentiale din 19 iunie (in cadrul unor importante miscari populare care au generat un haos politic in tara) si au contestat realegerea in functie al fostului Presedinte Mahmoud Ahmadinejad (n.1956, Primul mandat 2005-209).

Pe 18 octombrie 2009 (dupa ce pe 9 iulie 2009 este  numit full profesor la Columbia Graduate School of Architecture, Planning and Preservation in New York City)  un tibunal din Teheran il gaseste vinovat pentru spionaj („contacting foreign elements”, respectiv, „acting against national security”) si este condamnat la 15 ani de recluziune criminala, fiind incarcerat (din nou)le Inchisoarea Evin/Teheran (unde primele cinci luni, intr-o izolare totala).

Din nou, sprijinit de catre autoritatile americane (atat politice si personalitati stiintifice si din domeniul artelor), Tajbaksk face apel la sentina, iar pe 7 februarie 2010, Curtea renunta la acuzatiile incriminatorii de spionaj, retinand doar faptul ca acesta ar reprezenta un pericol contra securitatii nationale, ceea ce va permite comutarea pedesei sale sale 5 ani de inchisoare, fiind eliberat pe 23 aprile cu formula juridica “compassionate release” pentru a putea fi impreuna cu famili pana pe 16 ianuarie 2016, cand primeste dreptul de a parasi Iranul (ceea ce si face pe 28 ianuarie/ cand revine in SUA , la New York City/împreună cu soția și fiica sa, devenind Visiting Professor of Urban Planning la Columbia University).

Ce de-al 3-lea dintre cei 4 americano-iranieni arestati in 2007 pentru spionaj este Ali Shakeri (59 de ani, om de afaceri americano-iranian, absolvent a University of Texas /Business Administration degree), activand in cadrul Community Advisory Board of the Center for Citizen Peacebuilding at the University of California/Irvine, un militant pentru revenirea Iranului la statutul de republica democratica si laica din republica islamica (dupa Revoluia din 1979), in cadrul  EJI/Ettehad Jomhouri Kahan-e Iran (organism care pledeaza pentru o republica demoicratica in Iran si al carui membru fondator este).

Venit in Iran pentru a-si vizita mama (pe patul de moarte), acesta este arestat pe 8 mai 2007, dezvaluit pe 7 iunie  de catre Iranian Student News Agency (fondat in 1999), dar sub presiunea autoritatilor americane dar si a AIC (American Iranian Council, creat in 1980-Princeton, New Jersey/public policy, think tank – policy institute, research institute) al carui Consiliu Director este format din: Thomas R. Pickering, fostul Senator J Bennet Johnson, fostul Vicepresedinte al Chevron Richard Matzke, Dr. Fereidun Feksharaki Presedintele FACTS si Profesorul Hooshang Amirahmadi of Rutgers University, respectiv, Ambasadorii Sargent Shriver, R.K. Ramazani, Robert H. Pelletreau, Chas W. Freeman, Judith Kipper, Roy Mottahedeh.

In sfarsit, „ultimul mohican”, Parnaz Azima (jurnalista americano-iraniana corespondenta din 1998 la Radio Farda/Radio Free Europe, traducatoare din engleza si franceza a peste 30 de carti in persana, printre care si  Ernest Hemingway’s “The Old Man And The Sea” and “Love In The Time Of Cholera” by Gabriel Garcia Marquez.), vine in Iran pentru a-si vizita mama spitalizata (urmand sa ramana un timp si sa-si desfasura activitatea, la Teheran).

Arestata pe 25 ianuarie 2007, îi este confiscat pasaportul de catre autoritatile iraniene  si este retinuta aproape 8 luni de catre acestea (timp in care ea va fi incarcerata la Inchisoarea Evin, dar eliberata ulterior, contra unei cautiuni in valoare de 550.000$US, reprezentand contravaloarea casei parintesti pe care este obligata sa o vanda), fiind acuzata de catre Iran’s Prosecutor’s Security Office pe 15 mai (ca si lui Shakeri, Tajbaksk, respectiv, Esfandiari, pentru ”actiune contra securitatii nationale” si „propaganda contra republicii islamice” (conform ministrului Justitiei,  Alireza Jamshidi).

Dupa recuperarea pasaportului sau pe 4 septembrie si parasirea Teheranului pe 18 septembrie), Azima a fost condamnata la un an de inchisoare (prin contumacie) pentru activitatile de propaganda contra regimului iranian prin intermediul activitatile ei la Radio Farada/Radio Free Europe (FR/RFE-care  emite non-stop 24h00/24h00), finantat de catre Guvernul American bazata la Praga (conform avocatului ei, Mohammad Hossein Aghassi) si considerata de Cuvernul de la Teheran ca “un post de radio contra-revolutionnar”.

Intr-un context asemanator,  o franco-iraniana Mehrnoush Solouki (in varsta de 38 de ani), pregatind o teza de doctorat din 2004 in studii si practici ale artelor (jurnalism/documentarism) la UQAM (Universitatea Qebec din Montreal/Canada) ar fi beneficiat de un tratament diferit fata de Azima.

Intrat in Iran la sfarsitul anului 2006 (de sarbatorile de Craciun) in cadrul unui program de studii cu scopul realizarii unui film (documentar) despre evenimentele represive ale Guvernului Iranian (intre 4.000-6.0000 de ucis de catre regimul islamic) dupa incetarea focului pe 20 august 1988, ca urmare al Primului Razboi din Golf/Razboiul Golfului Persic (Iran-Irak/20 septembrie 1980-20 august 1988, conform Rezolutiei 995 a Natiunilor Unite), in cadrul tezei sale de doctorat (Director/Conducator: Louis Jacob, profesor la Departamentul de Sociologie a Artei si Culturii), ea este arestata in jurul orei 13h00, pe 17 februarie 2007 si incarcerata la Inchisoarea Evin (Sectia speciala 209-rezervata detinutilor politici), unde va fi supusa unor lungi interogatorii (cca 2ore/zi), iar fotoreporterul independent canadiano-iranian Zahra Kazemi (n.1948, stabilita in Franta/in 1974 pentru a studia literatura si cinematografie la Paris, emigrata impreuna cu fiul ei Stephan Hachemi in 1993 la Montreal/Privincia Quebec-Canada, unde obrine si cetateni canadiana, cu o prestigioasa activitate care punea in evidenta precaritatea in Africa, America Latina si Caraibe, restectiv tarile Orientului Mijlociu/Palestina, Iran, Irak, Afganistan, etc.), ar fi fost violata, torturata (cu vanatai abdominale severe) si ucisa in bataie (cu nasul si craniul fracturate) pe 10/11  iulie 2003, in timpul detentiei sale (conform medicului Shahram Azam  care ar fi examinat-o si ulterior a solicitat azil politic in Canada/2004), cu toate ca autoritatile iraniene, oficial, au sustinut ca ea ar fi decedat ca urmare a unui AVC (Accident vascular cerebral) in timpul (cu ocazia) interogatoriilor.

Venita in Iran cu ocazia manifestatiilor din perioada 10-20 iunie 2003 (pentru comemorarea protestelor studentesti din 1999 (Hishdah-e Tir/8-11 iulie, contra inciderii jurnalului persan Salaam, in care si-ar fi pierdut viata 18 studenti, iar 4.000 ar fi disparut, dintre cei cca 8.000 arestati), Kazemi este arestata pe 23 iunie si inchisa la Evin, iar pe 11 iulie 2003, moare la Baghiyyatollah al-Azam Military Hospital (conform Vicepresedintelui Mohammad Ali Abtahi of Legal Affairs si Masoud Pezeshkian/Minister of Health and Medical Education/16 iulie: “conceded that Kazemi died as a result of being beaten”, confirmat ulterior si de catre Shirin Ebadi/Premiul Nobel pentru pace, avocatul familiei Kazemi).

14708166_10154140931937572_8230563606807066644_n

Pe 23 iulie 2003, trupul neinsufletit a lui Zahra Kazemi este înmormântat în orașul sa natal Shiraz (în Iran), se presupune că, în conformitate cu dorințele mamei sale Ezzat Kazemi și rudele ei (din Iran), dar, contrar dorințelor fiului său Stephan Hachemi care traia la Montreal, precum și oficialilor canadieni).

Pe 25 august 2003, doi agenți de informații iranieni care au interogat-o pe Kazemi sunt acuzați de complicitate la crima, pentru moartea ei.

Pe lista martorilor prezenti la interogatotiile lui Kazemi ar fi figurat 5 judecatori (Saeed Mortazavi/n.1967 – Procuror de Teheran; Mohsen Armin/n.1954 – Parlamentar, Procuror general de Teheran;  Hossein Ansari-Rad/n.1937 – Parlamentar reformator; Jamileh Kadivar/n.1963 si Mohsen Mirdamadi/n.1955, Parlamentari, Ali Younesi/n.191 – Minister of Intelligence; Mohammad Ali Abtahi /n.1958 – Vicepresedinte al Ministerului de Justitie si Ahmad Masjedjamei/Ministrul Culturii si al Curentelor Islamice).

In procesul desfasurat intre 14-18 iulie 2004, Judecătorul Farahani, ar fi considerat ca acesti inalti functionari al Statului iranian, nu pot fi implicati, sub nicio forma (nici direct si nici indirect) in moartea lui Kazemi.

Din contra, ofiterul Mohammad Bakhshi, unul dintre cei doi agenți de informații iranieni acuzați de moartea ei a fost disculpat  in cursul lunii septembrie 2003 iar celalat, Mohammed Reza Aghdam-Ahmadi, inculpat pentru “semi-intentional murder”, este achitat si acesta,  pe 25 iulie 2004.

In ceea ce o priveste Mehrnoush  Solouki (care a mai revenit in repetate randuri in Iran/in teresul serviciului ei, declara in fata autoritatilor iraniene: „eu sunt un universitar independent si nu un activist politic”) ea a fost eliberata pe 19 martie, contra unei cautiuni de 120.000$US (cca 100.000 € astazi/pe atunci, cca 80.000€, suma platita prin ipotecarea casei familiale), cu interdictia de a parasi tara (pana pe 17 noiembrie cand a avut loc procesul ei, cu un rechizitoriu contra ei de cca 400 de pagini), in ciuda faptului ca autoritatile iraniene i-au eliberat documente care sa-i permita sa lucreze fara nicio problema la proiectul ei.

Nefiind militanta si neapartinand niciunei organizatii politice (ca de altfel nici parintii ei/pensionari si nici cei 2 frati, respectiv, sora a ei sau alte rude mai mult sau mai putin apropiate, verificate de catre Iranian Ministry of Intelligence), Solouki (naturalizata in Franta, unde traia din 1998 si sudenta in Canada din 2005), ar fi fost inchisa singura intr-o celula in conditii relativ „decente” (24h00/24h00, neputand astfel termina documentarul sau decat intr-un procent de cca 70%) si n-ar fi fost supus niciunei presiuni psihologice si n-ar fi avut parte nici de maltratare.

Din contra, autoritatile judiciare iraniene ar fi prevenit avocatul ei William Bourdon, ca sa nu fie sesizata Ambada Frantei de acest „veniment” pentru ca Solouki va fi eliberata, ceea ce s-a si intamplat peste 2 saptamani, unde de altfel se va refugia, pentru a fi in siguranta.

Interesant este faptul ca intre cele doua femei, Solouki si Azima exista multe asemanari.

Amandoua fiind jurnaliste au venit cu scopul de lucra un timp la Teheran.

Amandoua au fost arestate si incarcerate un timp la Evin si autoritatile iranieiene le-au retras amandurora pasapoartele (acuzandu-le  de aceleasi infractiuni „criminale”: „actiune contra securitatii nationale” si „propaganda contra republicii islamice” ), nerecunoscandu-le lor, oficial, dubla cetatenie, franceza, respectiv, americana, pentru ca, ulterior, ambele sa fie puse in libertate sub cautine (banii fiind adunati din vanzarea proprietatilor familiale), insa foarte diferite (la o paritate de schimb astazi €/$US): cca 100.000€ pentru Solouki dar peste 5 ori mai mare (cca 450.000€) pentru Azima.

Conform Human Rights Watch (HRW), „Regimul doreste sa limiteze (descurajeze) pe cat se poate contactul iranienilor cu jurnalistii straini, care joaca un rol foarte important in transmiterea informatiilor”  (Hadi Ghaemi, expert  al Iranului la HRW la New York).

Investigatiile noastre conduc insa la faptul mai putin cunoscut, si anume ca Solouki,  naturalizata in Franta (unde traia din 1998 la Paris) si sudenta (la doctorat, la Montreal/UQAM  din 2005) la sarsitul lunii iulie, ar fi fost victima unui accident rutier, fiind lovita de catre un  motociclist (niciodata identificat) si ranita grav la cap (fata) si picioare, dupa ce autoritatile iraniene (care i-au acordat autorizatia pentru realizarea documentarului) ar fi aflat ca ea includea in materialul sau, un film despre ceremoniile de inmormantare la cimitirul Khavaran din Teheran, ale minoritatilor religioase crestine, evresiesti si Zoroastriste (veche religie a popoarelor din Asia Centrala, Iran si Azerbaidjan marcata prin dualismul binelui si raului), fondata de catre Profetul persan Zoroastru (628-551 î.C), avand ca sfanta Carte, Avesta (care recunoaste singura divinitate Ahura Mazda/zeul suprem, fiul lui Zurvan/zeul primordial preteogonic, în mitologia iraniana), unde ea ar fi descoperit gropi comune cu militanti disparuti in 1988 (ucis de catre autoritatile republicii islamice), iar la inceputul lunii februarie s-ar depsat si in provincie (la Mashad) pentru a culege date si informatii de la familiile acestora, dar si despre violentele perpetrate in perioada 1981-1983 de catre OMPI (Organisation Moudjahiddines du Peuple Iranien/Organizatia Mujahidinilor Poporului Iranian/Sāzmān-e Mojāhedin-e Khalq-e IrānMujaheddin-e-KhalqMeK, de ideologie islamo-marxista,  fondata in timpul Revolutie iraniene si activa in prezent sub forma gherilei urbane, dirijata de catre Massoud Radjavi/1948-2016 si de catre sotia sa Maryam Radjavi/n.1953, dupa moartea acestuia, clasata terorista de catre SUA/1997-2012, UE/2002-2009 si Marea pritanie/pana in 2008).

De fapt, dupa armistitiul din 1988 (Rezolutia n°995 al ONU), OMPI, o micare armata de opozitie a Republicii islamice Iran (bazata in Irak), cunoscuta si sub numele Armata de Eliberare devina activa la frontiera irako-iraniana (cu sprijinul Bagdadului/Saddam Hussein), avand ca scop rasturnarea regimului islamic iranian.

Guvernul Iranian convins ca prizonierii din Evin vor complota cu aceasta armata, Iranian Ministry of Intelligence obtine acordul ledaeului Revolutiei islamice Ayatollah Khomeiny (Rouhollah Moussavi Khomeini/1902-1989, demnitar religios siit, ghid spiritual al Revolutiei islamice iraniene din 1979) pentru a executa mii de prizonieri politici, inclusivi, unii dintre ei care trebuiau sa fie eliberati.

Conform marturiilor familiilor victimelor, aceste executii masive (cca 10.000 de persoane), dar cca 4.000-6.000 conform jurnalistilor, in principiu tineri si tinere (studenti, absolventi de universitati), ar fi trebuit sa aiba loc intre 22-28 august 1988, iar cei ucisi ar fi fost inmormantati in gropi comune (Lanat Abad) in cimitirul din Teheran, asta  zi neinterzise si posibil de vazut trecand prin cimitirele crestinilor armenieni, evreiesti, zoroastriene  si Bahá’íste (din Bahā-Allāh/”Glorie Domnului”, religie abrahamica si monoteista, proclamand unitatea spirituala a umanitatii/”religie mondiala independenta” fondata in 1863 de catre persanul Mīrzā usayn-ʿAlī Nūrī/1817-1892, mesager divin, supranumit Bahāʾ-Allāh).

Cauzele evenimentului din august 1988 sunt legate de valul de atentate teroriste din anii 1981-1983, comis de catre OMPI (avand pe atunci Cariterul general la  Auvers-sur-Oise/Regiunea urbana pariziana).

Pe 20 iunie 1981, aceasta organizeaza o manifestie de mare anvergura (cu peste ½ milion de participanti) la Teheran, reprimata cu severitate si agresiune de catre Guvernul Iranian, ca miscare in afara legii (ilegala), ceea ce va conduce pe 28 iunie  la un atentat cu bomba la sediul Partidului Republican Islamic Siit (activ intre 1 februarie 1979- 2 mai 1987, fondat de catre Mohammad Javad Bahonar/1033-1981, al 2-lea Prim-Ministru al Republicii Islamice si Secretar general al partidului, Seyyed Mohammad Hosseini Beheshti/1928-1981, Sef al Sistemului judiciar ieanian si Secretar general al partidului, asasinat in atentat, Akbar Hachemi Rafsandjani/n.1934, Presedinte al Republicii islamice/1989-1997, Presedintele Consiliului de Stat/din 1989 si Ali Khamenei/n.1939, actualul ghid suprem al Revolutiei islamice, cea mai inalta functie a Republicii islamice in Stat) nerevendicat, dar atribuit MeK-ului de catre Guvernul Iranian  in care vor fi ucisi 73  persoane politice (fost un prim-ministru/Seyyed Mohammad Hosseini Beheshti si 72 de deputati).

Insa, inca din 1986, OMPI se angajeaza in lupta si din Irak, unde creaza  ALNI (Armata de Eliberare Nationala a Iranului), care dupa armistitiul din 1988, tenteaza sa invadeze Iranul in cadrul unei operatiuni militare („Foruq-i Javidan/Iluminare eterna”, care va fi un esec, in care va suferi o zdrobitoare infrangere (cu cca 1.304 ucisi si 1.100 de raniti), ceea ce va avea ca efect o puternica represiune asupra ei si de catre autoritatile iraniene.

Astfel, tribunalele iraniene de exceptie (de drept musulman/coranic, in exclusivitate religios, special constituite dupa armistitiul din 1988) vor ordona executia a mii de prizonieri politici, printre care si numerosi membri OMPI (cca 30.000, conform Mohammad Mohaddessin).

Incepand cu anii 1990, artileria iraniana, in repetate randuri (in cadrul unui val de atacuri), va lansa rachete cu raza medie de actiune Scud asupra bazei (militare)  OMPI din Irak (4/1991, 3/1994), iar in 1997 aviatia iraniana va declansa un atac istoric (cu  66 de rachete balistice de pe 17 vehicule de transport si de lansare) in care vor fi ucisi si o serie de civili (la Jaula, Al Mansuriyah, Al Khalis, Bagdad, Kut, Amara si Bassora).

In ciuda acestor evenimente, in 1999, OMPI reuseste cateva actiuni spectaculare in Iran (cu lansari de rachete), respectiv,  asasinarea laz Teheran a unei personalitati militare de rang inalt, Generalul-Locotenent Ali Sayad Shirazi (n.1944-ucis pe pe 10 aprilie 1999), fost sef al Statului Major al Armatei Iraniene in Razboiul Iran-Irak (1980-1988).

In sfarsit, in afara de  grupul personalitatilor binationali arestati, incarcerati si persecutati in 2007, alti trei jurnalisti, care isi desfasurau activitatile in Iran, condamnati la pedepse cu inchisoarea, vor fi eliberati.

Pe  18 februarie 2008, contra unei cautiuni de cca 50.000€, Abolfazl Abedini Nasr (de la saptamanalul Bahar Khozestan), condamnat pe 24 decembrie 2007 la 1 an de inchisoare de catre cea de a 3-a Camera al Tribunalului Revolutionar Ahvaz „pentru incitarea muncitorilor la rebeliune/revolta” si „legatura/colaborare cu mass-media straina”.

Acesta era incarcerat din 13 noiembrie la Ahvaz Central Prison (regiunea Khouzestan, la cca 1.200 km la sud de Teheran).

Pe 26 februarie, contra unei cautiuni de cca 500.000 € (de cca 10 ori mai mare ca cea in cazul lui Nasr), obtinuti din ipotecarea proprietatii familiale si altor bunuri materiale, Said Matinpour  (de la saptamanalul Yarpagh), urmarit pentru „actiuni contra securitatii nationale”, interpelat pe 28 mai 2007 la domiciliul sau din Zanjan (nord-estul tarii) si incarcerat la inchisoarea Evin de la Teheran.

Iar pe 1 martie 2008, Curtea de Apel din Teheran, confirma condamnarea jurnalistului Bahaman Ahamadi Amoee (de la cotidianul Sarmayeh), arestat pe 22 iunie 2006 in timpul unei manifestatii la Teheran si condamnat in Prima instanta, pe 26 septembrie 2007, de catre cea de-a 13-a Camera al Tribunalului Revolutionar de la Teheran,  la 6 luni de inchisoare cu suspendare insotita de o perioada probabatorie de 2 ani, pentru „actiuni contra securitatii nationale si „publicitate contra  Republicii islamice”.

De fapt, jurnalistul ar fi semnat o petitie in favoarea eliberarii jurnalistei americane (detinuta in Irak/2006), Jill Caroll (n.1977) de la cotidianul The Christian Science Monitor (un jurnal american de actualitati publicat luni si vineri, fondat in 1908 de catre teologul american Mary Baker Eddy/1821-1910, creatorul miscarii religioase Christian Science/ISSN 0882-7729), instalat la Bagdad din 2003 si eliberata pe 30 martie 2006.

In sfarsit, pe 7 februarie, Asar Panjshanbeh (publicatie lunara de informatii si actalitati), a fost interzisa (suspendata) dupa 9 ani de functionare (sub pretextul ca „publica articole care ofenseaza religia islamica si voalul islamic”), de catre Comisia de Autorizatii si de Supraveghere a Presei, organism care ar fi jucat  un rol important si in arestarea jurnalistilor mai sus mentionati.

In 2007, in lume, ar fi avut loc cel putin 1.252 de executii (in 24 de tari) si 3.347 condamnari la moarte (in 51 de tari)  dintre care 88% in China, Iran, Pakistan, Arabia Saudita si SUA.

In incheiere, mentionam aici faptul ca de maniera generala, „acuzatia de siopnaj in Iran serveste ca moneda de schimb, in special in cazul in care cel inculpat are dubla nationalitate (de preferinta occidentala), pentru ca, condamnarea acestuia (sau eventual lasarea lui in libertate) permite negocieri avantajoase” (Karim Lahidji, Presedintele Federatiei Internationale ale Drepturilor Omului iranian).

Revenind acum la executiile minorilor din Repblica islamica Iran, mentionam  faptul ca printr-un decret (datorita unei puternice presiuni din partea comunitatii internationale) intra in vigoare din luna mai 2013, noul Cod Penal Islamic, care exclude condamnarea minorilor (in momentul comiterii infractiunii) la pedeapsa cu moartea.

Desi conform acestui nou Cod, tinerii (baieti si fete) care comit infractiuni ta’zir (crimes that attract discretionary punishments as they do not have a pre-determined definition and punishment under Islamic law/Shari’a) impartiti in 3 categorii de varsta: 9-12 ani, 12-15 ani si 15-18 ani, ar fi exclusi din sistemul juduciar iranian si transferati in grija serviciilor sociale sau corectionale (maximum 5 ani) unui articol de lege (Art.91 care poate propune o sanctiune alternativa) in functie de categoria de varsta (si maturitatea mentala/psihologica), nici astazi n-ar functiona corect, datorita „generalitatilor” care se preteaza la interpretari, cum sunt cele des utilizate si in cazul jurnalistilor arstati si condamnati: „punerea in pericol a securitatii nationale”, „incitatie la rebeliune/revolta”, etc., ceea ce ar fi permis executia a 73 de tineri in ultimul deceniu (2005-2015), iar alti 160 ar fi condamnati la moarte care asteapta sa fie executati, dintre care 49 ar fi fost localizati de catre Amnesty International.

Ultimul minor executat ar fi fost (oficial), Fatemeh Salbehi (in varsta de 23 de ani), arestat la in 2009 (la varsta de 17 ani) pentru uciderea sotului ei (Hamed Sadeghi in varsta de 30 de ani, cu care a fost fortata sa se casatoreasca la varsta de 16 ani), condamnat la moarte in 2010 si executat pe 13 octombrie 2015 (fara preavizul legal de 48h00), la Adel Abad Prizon din Shiraz, contrar protocolului Convention on the Rights of the Child (CRC), of which Article 37, si Art.91 din Codul penal (care prevede pedepse alternative sanctiunii pedepsei capitale) care urmeaza la scurt timp dupa executia lui Samad Zahabi, spânzurat pe 5, octombrie la Inchisoarea Dizel Abad Prison din Kermanshah, tot pentru o crimă pe care acesta ar fi comis-o la varsta de 17 ani, dupa ce este condamnat la moarte in 2013 de catre  Provincial Criminal Court of Kermanshah Province si confirmat in Apel in 2014 de catre Branch six of the Supreme Court (in ciuda reclamarii unei self-defense), iar ulterior, alti 5 tineri care au comis crime de sange cand erau minori ar fi fost condamnati la moarte: Hamid Ahmadi, Amir Amrollahi, Siavash Mahmoudi, Sajad Sanjari si Salar Shadizad.

Sa revenim acum asupra altor executii, dupa Congresul International contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo.

Pe 5 august, Inaltul Comisar pentru Drepturile Omului la Natiunile Unite Zeid Ra’ad Al Hussein, face presiuni contra autoritatilor iraniene pentru eliberarea lui Mohammad Ali Taheri (n.1956, un leader spiritual iranian, cercetator, autor a multor publicatii, printre care  Human from another Outlook si fondatorul unei miscari spirituale, practricand medicina alternativa si complementare care a introdus in misticismul iranian Erfan Keyhani/Halgheh), compus  din Faradarmani si Psymentology) condamnat la moarte la Teheran, de catre un tribunal revolutionar pentru „coruptie pe pamant”.

Arestat in 2010, el este acuzat ca „acționează împotriva securității naționale” si este eliberat dupa 67 de zile de incarcerare (in zolare), insa pe 4 mai 2011, este arestat din nou si incarcerat la Evin Prison Central din Teheran, iar pe 30 octombrie 2011, cea de –a 26 Camera al Tribunalului Revolutionar din Teheran  il condamna la 5 ani de inchisoare pentru blasfemie, 74 de lovituri de bici pentru „touching the wrists of female patients” si o amenda penala de 900M IRR (pe atunci, cca 300.000$US) pentru “interfering in medical science, earning illegitimate funds, and distribution of audio-visual products and use of academic titles”.

In urma unui Apel, pe 5 august 2015, Taheri (care ar fi tentat o sinucidere si  de 12 ori greva a foamei) este condamnat la moarte de catre Revolutionary Court on charges of Fesad fel Arz („corruption on earth”) si “diversionary cult”, in ciuda faptului ca avocatul sau Mahmoud Alizadeh Tabatabai a mentionat in pledoaria sa ca:”Taheri nu incalca niciun principiu al Islamului siit, crede in acestea si le aplica cu fermitate”!

Conform unui raport care dateaza din 28 octombrie, numarul executiilor din Iran ar cunoaste o „crestere exponentiala” din 2005, conform anchetatorului ONU, Ahmed Shaheed.

Daca in 2014, numarul celor executati era 753, cel putin 694 de persoane ar fi fost spanzurate in primele sapte luni ale anului 2015 (pana in august), pentru ca numarul lor un luna octombrie sa treaca de 800 ( de condamnati la moarte), dintre care 69% ar fi fost in urma unor condamnari pentru trafic de droguri (plus de 30g de heroina/cocaina, mexim autorizat de catre legea coranica), care contribuie de maniera decisiva la crestera alarmanta a toxicomaniei.

Conform unui comunicat al Procurorului general Gholamhossein Mohseni Ejeie, din 2 iunie 2014, 350 de condamnati la moarte ar fi scapat de executie, fiind gratiati de catre familiile victimelor.

Conform Sariei (Legii islamice), un condamnat la moarte poate obtine comutarea pedepsei cu moartea la pedepasa cu inchisoarea daca el obtine indulgenta familiei victimei sale, aceasta obtinand in schimb ca „pret al sangelui” fixat la 1,5 Md RRI (cca 40.000€).

Intre martie 213-martie 2014, cca 358 de condamnati la moarte ar fi fost gratiati in schimbul „pretului sangelui”, insa, in lume, numarul celor executati in 2013 era de 778, fata de 2012, cand numarul acestora era de 682 (majoritatea celor condamnati la moare, executati in China, Iran, Irak, Arabia Saudita SUA si Somalia), dintre care in Iran: 314 in 2012 si 369 in 2013, iar la sfarsitul anului 2013, in lume cca  23.392 persoane ar astepta in Culoarul mortii.

Pe 19 octombrie 2015, Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, vorbeste in raportul deja de peste 700 de executii (exact 718, conform surselor noastre neoficiale)  practicate in Iran si de incalcarea flagranta al Pactului international al copilului, respectiv, al Conventiei relative la drepturile copilului, amandoua ratificate de catre Iran-care interzic condamnarea la moarte a  minorilor (tinerilor sub 180), deci si executia lor, indiferent de tipul de infractiune (delictuala sau criminala, in Codul nostru penal canonic) pe care le-ar fi comis.

            In sfarsit, pe 21 decembrie 2015, sub presiunea organizatiilor abolitioniste , respectiv, comunitatii internationale (politice), condamnarea la moarte a lui  Mohammad Ali Taheri, a fost anulata, conform avocatului saui Mahmoud Alizadeh Tabatabai, dosarul acestuia fiind trimis inapoi, Tirbunalului Revolutionar din Prima instanta de la Teheran pentru reexaminare.

Taheri, prin intermediul avocatului sau ar fi cerut iertare Curtii, fiind pregatit sa renunte la credinta sa daca aceasta va solicita acest lucru!

Dupa executia pe 2 ianuarie a lui Nimr Baqer al-Nimr (56 ani), un inalt demnitar religios siit (cca 15% din populatia saudiana), cel mai celebru cleric/duhovnic (bisericesc) saudian (cu numerosi discipoli in Bahrein), cunoscut opozant al regimului aflat la Putere si critic virulent a dinastiei sunnite Al Saoud, sustinut atat de catre Iran (Republica Islamica) cat si de catre Bahrein, impreuna cu alti 46 condamnati la moarte pentru terorism, a dat nastere unor ample miscari populare pe 3 ianuarie la Teheran contra Arabiei Saudite, iar Iran si Bahrein au intrerupt relatiile diplomatice cu Arabia Saudita.

Pe 6 martie 2016, tanarul miliardar iranian Babak Morteza Zanjani  (n.1971, absolvent a Ege Public University  din Izmir/Turcia, fondata in 1955) care a facut avere in comertul cu piele si petrol, proprietar al conglomeratului Sorinet Group (Sorinet businesses/cosmetice, finante si banci, retele de hoteluri de lux, aviatie comerciala, infrastructura,  materiale de constructii, IT  si  dezvoltare imobiliara, operational in Iran, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Tadjikistan, Malaezia, China si alte piete emergente din regiune), Qeshm Air (companie aeriana bazata in Insula Qeshm din Golful Persic, pe coasta de sud a Iranului,  fondata in 1993), respectiv, Rah Ahan Football Club Teheran (care evolueaza in  1er League iranian incepand cu sezonul 2005-2006, sponsorizat de catre Caile Ferate ale Republicii Islamice Iran), este condamnat la moarte pentru delapidare (deturnare de fonduri).

Purtand la mana un ceas de (mare) lux in valoare de cca 30.000$US in posesia unei fabuloase averi, dispersate in cca 64 de societati comerciale cu peste 17.000 de angajati (valoare totala: cca 13,5 Md$US in timpul procesului), plasat pe lista neagra europeana, respectiv, americana (ale Tresoreriilor) si reperat, el a fost arestat pe 30 decembrie 2013 si judecat in sedinta publica (timp de 2 luni) pentru coruptie si deturnare de fonduri (Mofsed fel-Arz, Afsad-i fil Arz, in special, pentru comisionale obtinute de maniera ilicita/ilegala ca intermediar) in valoare de cca  2,85 Md$US, dupa ce noul Hassan Rohani (n.1948, cu studii doctorale in Drept Constitutional la Glasgow Caledonian University), devine Presedinte al Iranului (pe 4 august 2013, cu un sufragiu de 50,40% din Primul tur al alegerilor).

Conform Ministrului Justitiei iraniene Gholamhossein Mohseni-Ejeie, 20 august 2013, ar fi fost data limita pana cand persoanele fizice sau morale (juridice) dorind sa-si achizitioneze parti din bunurile lui Zanjani, puteau exprima acest lucru in scris.

Pe 10 martie, ONU publica un raport oficial conform caruia Iran ar fi executat aproape 1.000 de persoane (mai exact 996, conform altor surse 977) in cursul anului 2015.

Pe 14 martie Consliul Drepturilor Omului va dezbate situatia drepturilor omului in Republica Islamica Iran si in  Republica Uniunea Myanmar (Birmania), cu concursul raportorilor speciali din aceste tari: Ahmed Shaheed (Iran) si Yanghee Lee (Birmania), in prezenta delagatiilor tarilor: Canada, Macedoina, Republica Populara Democratica Coreea, Norvegia Australia, Noua Zeelanda, Republique Arabe Siriana, Danemarca, Federatia Rusa, Venezuela, Germania, Tadjikistan, Belgia, Japonia, SUA, Spania, China, Belarus, Franta, Cuba, Israel, Marea Britanie, Irak, Elvetia, respectiv, ale onor oprganizatii (neguvernamentale)  internationale care apara dreptrurile fundamentale ale omului:: Association for Defending Victims of Terrorism, Verein Südwind Entwicklungspolitik, Imam Ali’s Popular Students Relief Society, Comunitatea Internationala Bahá’íe, Federatia internationala ale Ligilor Drepturilor Omului, Charitable Institute for Protecting Social Victims, Allied Rainbow Communities International, Prevention Association of Social Harms, Organization for Defending Victims of Violence, Child Foundation.

Pe scurt, in ciuda evenimentelor care au avut loc in aceasta tara (legat de condamnarea la moarte, respectiv, executiile asociate astora, cel putin in ultimii ani), Iran a declarat, printre altele, ca sistemul sau democratic religios sprijina promovarea si protectia drepturilor omului si cauta cooperarea si dialogul, respingand confruntarea, selectivitatea si politizarea problemelor legate de drepturile omului.

El coopereaza cu o serie de mecanisme ale Natiunilor Unite (printre care cu Examenul Periodic Universal al Drepturilor Omului), primand pana in prezent  7 mandate tematice (10 martie 2016), iar dupa Revolutia islamica din 1979 ar fi organizat 30 de alegeri generale.

Din contra, daca majoritatea statelor participante au avut o atitudine, oarecum „toleranta” cu Iran, SUA impreuna cu FIDO (Federatia Internationala ale Ligilor Drepturilor Omului/fondata in 1922, cu sediul General la Paris/Director executiv Antoine Bernar, cu statut consultativ pe langa ONU, UNESCO si Consiliul Europei avan ca membri 180 de organizatii de apararea a drepturilor omului in peste 100 de tari) a solicitat autorizatia vizitei unui raportor special, motivand prin faptul ca ar fi la curent cu violarea flagranta, in special, in cazul minoritatilor etnice, ale drepturilor fundamentale ale omului in aceasta tara (populatia careia este comparabila cu a Germaniei, cu crestere anuala de cca 1%, si care numara cca 80 de „etnii” diferite, care vorbesc doua origini principale de limbi: indo-europene si turca, insa majoritatea, limbile grupului iranian/persana, kurda, etc., pe care o si inteleg si care este limba oficiala a tarii).

Cu arestarea si detentia abuziva ale diverselor categorii socio-profesionale, care violeaza dreptul la exprimare libera (in special din mass-media/cca 38 de jurnalisti, arestati, incarcerati, persecutati) sau ale diferitelor categorii religioase (ale minoritatilor), care sunt persecutati pentru motive „politice”, arestati si incarcerati (74 bahais, 90 de crestini, etc./2015), respectiv, in majoritatea cazurilor, sactionati foarte sever (ceea ce necesita varsarea unei cautiuni mari pentru eliberarea lor, in medie peste 100.000$US) si cu dispozitiile constitutionale, respectiv, ale Codului penal, discriminatorii la adresa femeilor (in special celor apartinand minoritatilor etnice).

Mentionam aici faptul ca principalele grupuri etnice pe care le distingem in Republica islamica Iran sunt: persanii: (64-65%), kurzii (8-10%), care vorbesc limba iraniana cade altfel si alte minoritati mult mai putin semnificative (Baloutches-2%, Lors-1%, respectiv, Tats, Talyshes, Gilaki, Mazandari, Pachtounes, etc.), precum si turci azerbaidjanezi (14-15%), turkmeni (1%), Kachkaïs (<1%),  care vorbesc limba turca.

Alte limbi utilizate: limba araba (2% din populatie), armeniana, evreiasca, asiriana, georgiana, etc (in total cca 1%).

Problema este ca intr-un stat dictatorial-religios (integrist), in care siismul  este religia „oficiala”, a fi crestin, bahais, musulman sunnit, etc., este deja un delict care se sanctioneaza cu pedeapsa cu inchisoarea (si nu rareori cu pedeapsa capitala!), pentru ca ”aduce atingere securitatii nationale”, semnifica (inseamna) „propaganda contra regimului republicii islamice”, respectiv, „coruptie pe Pamant” si „razboi contra Domnului” (Mollah/Mullah-urilor, musulmani considerati eruditi in Iran, Afganistan, Pakistan si restul subcontinentului Indian).

Conform informatiilor pe care le detinem din surse sigure (fiabile), in inchisoarea tentacularea Rajaïchar din Karadj (aria urbana Teheran),  cca 96 de detinuti (printre care cca 74 de sunniti), majoritatea dintre ei arestati intre 2009-2011 (in perioda marii revolte post-electorale, in Provincia Kurdistanul iranian) ar fi privati de libertate (si maltratati cu bestialitate) pentru ca ar avea alte confesiuni religioase decat cea oficiala „oficiala” a Iranului, siismul, 45 dintre ei ar fi condamnati la pedepse cu inchisoarea intre 5-20 de ani fiind incarcerati la Sectia 7 a Cartierului 21.

Alti 30, in general, condamnati la moarte (care nu mai pot beneficia nici de gratii si nici de liberate conditionata sub control judiciar) ar fi la izolare in cadrul Sectiei 10 din Cartierul 4/Nouveau Monde (Dintre ei 27 ar fi sunniti: Kaveh Veissi, Behrouz Chanzari, Taleb Melki, Chahram Ahmadi, Kaveh Charifi, Arach Charifi, Varia Ghaderi Fard, Keyvan Momenifard, Barzan Nassrollah-Zadeh, Alem Barmachti, Pouria Mohammadi, Ahmad Nassiri, Idriss Nemati, Farzad Honarjou, Seyed-Chahou Ebrahimi, Mohammad Yavar Rahmati, Bahman Rahmati, Mokhtar Rahimi, Mohammad Gharibi, Farchid Nasseri, Mohammad Keyvan Karimi, Amjad Salehi, Omid Peyvand, Ali Modjahedi, Hekmat Charifi, Omar Abdollahi si Omid Mohammadi)

Din contra, dupa cum am putut constata (vezi mai sus), cautiunea pentru eliberarea conditionata a devenit pentru autoritatile judiciare si penitenciare o adevarata afacere, datorita sumelor uriase pe care le incaseaza.

Evident, la capitolul „executii”, americanii nu s-au prea pronuntat, avand in vedere faptul ca dintre tarile democratice, SUA este tara care practica cele mai multe executii (pana in prezent, in acest an,  executand 16 persoane/asupra carora vom reveni in sectiunea urmatoare/Ppartea a VI-a, dintr-un total de 1.438, dupa reluarea executiilor la nivel federal in 1977).

Celelalte mari puteri puteri politico-militare, membre ale CSONU (Consiliului de Securitate al ONU) alaturi de SUA (Franta si Marea Britanie), si-au exprimat si ele pozitiile lor ofensive fata de Iran datorita nerespectarii drepturilor omulului.

Franta a fost alarmata de numarul mare de condamnari la moarte si executii practicate in aceasta tara, dar si de nerespectarea protocoalelor internationale relativ la sanctiunile panale contra minorilor (pe care le-a ratificat), care impreuna cu Marea Britanie, solicitau Iranului abolirea pedepsei cu moartea pentru minori asa cum prevede legislatia intrenationala a drepturilor omului.

Din contra, Rusia si China (celelalte 2 membre permanente ale CSONU), au avut o atitudine „intelegatoare” fata de Iran, considerand ca aceasta face eforturi serioase pentru a adera la „viata democratica”, doar ca acest proces necesita timp si intelegere din partea comunitatii internationala, avand in vedere faptul, ca este vorba de o republica islamica (posedand o Constitutie care dispune ca Islamul sa fie religia oficiala a tarii, iar dreptul musulman sa se aplice cu strictete, in conformitate cu Saria/art.88 din Codul Penal).

Organizatiile neguvernamentale, Association for Defending Victims of Terrorism,  respectiv, Verein Südwind Entwicklungspolitik, au reprosat Iranului ca nu face eforturi suficiente pentru preveniirea terorismului si ca ultimele alegeri in aceasta tara s-au derulat inn absenta observatorilor internationali.

Charitable Institute for Protecting Social Victims a subliniat faptul ca Iranul ar fi la o rascruce a traficului de droguri, care face ravagii in tara si  prefera executia celor care se fac vonovati pentru acest flagel, in loc sa ia masuri socio-educative sau sanctiuni penale alternative pentru diminuarea consumatorilor si traficantilor.

Allied Rainbow Communities International a denuntat in Iran, incriminarea relatiilor sexuale intre aceleasi sexe (homosexualitate, lesbianism), infractiuni (criminale) pasibile cu pedeapsa capitala.

Prevention Association of Social Harms, din contra,  considera ca Iranul ar merita o „masura de incredere” , relevand in raportul lui Shaheed o ameliorare a vietii in cazul persoanelor marginalizate, deforizate social, sanatatii minoritatilor nationale, toxicomanilor, 0copiilor care lucreaza, educatiei gratuite a copiilor refugiatilor, etc.

La sfarsitul dezbaterilor, Iranul a considerat  ca dialogurile au fost „constructive” si  s-a declarat „multumit” de observatiile participantilor, pe care i- a sigurat ca isi va respecta angajamentele internationale pe care le-a semnat.

Evident, acest lucru nu a impiedicat Iranul, ca in ziua in care s-a derulat dezbaterea (14 aprilie), sa execute 3 femei condamnate la moarte (una la Kachmar Prison/nord estul tarii, iar celelalte la Birjand Prison/estul tarii), iar in urmatoarele doua zile (15-16 aprilie) sa execute inca alti 11 condamnati la moarte, iar numai cu cateva zile inainte de dezbatere, pe 9 aprile 2016, sa spanzure 5 persoane, dintre care 3 pentru trafic de droguri (stupefiante) si 2 pentru crime de sange (asasinat), situatii in care pedeapsa cu moartea este automata.

Amintim aici faptul ca in Iran, sanctiuna penala cu pedeapsa capitala este automat solicitata de catre Justitie, pentru o serie de infractiuni legate de stupefiante: trafic de mai mult de 5 kg de substante derivate din opium sau mai mult de 30g de heroina, respectriv, morfina, cocaina sau derivatele lor chimice.

Si mai alarmant este faptul ca, unul dintre cei 3 traficanti,  Rashid Kouhi (student pe atunci), arestat pe 24 august 2011 la un post de control in Provincia Gilan, in posesia a 800g de metamfetamina si judecat de catre un tribunal revolutionar din Roudbar este condamnat la moarte in luna februarie 2012 si executat la Lakan Prison din Rasht (nordul tarii),  dupa 2 ani de detentie la Roudbar Prison, in ciuda insistentelor organismelor abolitioniste (anti-death penalty), care contestau executia datorita unei grave incalcari ale drepturilor fundamentale ale omului.

Avand in vedere faptul ca noul Cod Penal iranian a eliminat art.32 din Legea Antidrog), care a intrat in vigoare incepand cu luna iulie 2015, Rashid Kouhi (28 de ani), ar fi  avut dreptul la un recurs (apel) la sentina de condamnare la moarte (nepermis de catre acest art. de lege in cazul infractiunilor legate de traficul de stupefiante), ceea ce lui i-a fost refuzat de catre Justitia iraniana.

In plus, acesta nici n-ar fi beneficiat de un avocat in timpul interogatoriului sau, care i-ar fi fost la dispozitia sa (din oficiu) doar in timpul procesului.

Cu 8 zile inainte de executie, familia lui Kouhi a fost anuntata de catre autoritatile penitenciare pentru a participa la executia lui pe 9 aprilie.

Cert, consumul (si traficul de droguri) in lume este un flagel, care ucide cca 400.000 de persoane anual (conform OMS), dintre cei cca 27 milioane de consumatori (care contribuie intr-un procent de cca 30% prin injectie, la contaminarea cu virusurile HIV, respectiv, hepatitele B si C), dar condamnarea lor la moarte si executia nu este si nu poate fi sub nicio forma (nici pe termen scurt, mediu sau lung), o solutie.

„Trebuie largita politica de lupta contra drogurilor care se concentreaza aproape in exclusivitate pe aplicarea justitiei criminale….(…). Putem ajuta persoanele dependente de droguri (toxicomanii) in reinsertiunea lor sociala (in societate) si sa-si reia o viata normala, productiva” (Margaret Chan/ OMS).

In afara de organismele internationale neguveenamentale anti-death penalty sau cele guvernamentale ale Uniunii Europene, exista si tari (implicate de maniera importanta in consumul de stupefiante) care sustin abolirea pedepsei capitale pentru traficantii de droguri (in China, Iran, Pakistan, Arabia Saudita, Efipt, Sudan, Indonezia sau Malaezia), printre care putem mentiona Brazilia, Costa Rica, Uruguay, dar si Elvetia sau Canada.

In sfarsit, un alt „amanunt” pe care Consiliul pentru Drepturile Omului n-a insistat, este ca in Republica islamica Iran, varsta minima pentru raspunderea penala la minori este de 15 ani pentru baieti, dar numai 9 ani pentru fete, ceea ce este si discriminatoriu si aberant.

Cum poti sa tragi la raspundere penala, intr-un stat care se considera democratic, un copil de numai 9 ani?

In conterxtul in care, „Conventia relativa la drepturile copilului” (tratat elaborat pe 20 noimebrie 1989 in cadrul Adunarii Generale al ONU-Reolutia 44/25) intrat in vigoare pe 2 septembrie 1990 (conform art.49) a fost semnata pe 5 septembrie 1991 si ratificata pe 13 iulie 1994 de catre Iran, iar „Pactul international relativ la drepturile civile si politice” (tratat elaborat pe 16 decembrie  1966 in cadrul Adunarii Generale al ONU-Rezolutia 2200A (XXI)), intrat in vigoare pe 23 martie 1976 (conform art.49) a fost semnat pe 4 aprilie 1968 si ratificat pe 24 iunie 1975.

Sau poate ar fi trebuit discutat si despre faptul ca cca 85-86% dintre femeile musulmane nu au acces la activitati lucrative remunerate  in Iran, respectiv, ca dupa alegerea pe 14 iunie 2013, a lui Hassan Rohani (n.1948, in functie din 4 august 2013) ca presedinte al tarii, 67 de femei ar fi fost spanzurate, iar dintre cele cca 3,6 milioane de femei interpelate anul trecut pentru vestimentatie „necorespunzatoare”, cca 18.000 ar fi trecut in fata unui tribunal revolutionar pentru car ar ”aduce atingere securitatii nationale”, pentru ca tinuta lor face „propaganda contra regimului republicii islamice” sau ca vestimentatia lor ar insemna „coruptie pe Pamant” si „razboi contra Domnului”.

De altfel, Iran nici in preajma Congresului Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo (21-23 iune/2016)  nu si-a suspendat executiile!

Pe 5 iunie 2016, Amin D., un iranian in varsta de 21 de ani  („omul vaselina”/pentru ca isi acoperea corpul cu vaselina pentru a nu putea fi identificat, conform sefului Politiei provinciei, Ahmad Goudarzi), arestat pe 29 august anul trecut (dupa cateva luni de cautare/urmarie, gratie camerelor de inregistrare video) si condamnat la moarte pentru violarea si uciderea a 10 persoane, fost spanzurat la Shiraz (sudul tarii), conform Procurorului Ali Salehi (Shiraz).

Conform Justitiei iraniene, violatorul si criminalul in serie s-ar face vinovat de „coruptie pe Pamant”!

Intr-unul dintre domiciliile victimelor sale (in care patrundea prin efractie in timpul noptii), ADN-ul sau ar fi fost fost identificat (tot conform Procurorului Ali Salehi) la locul crimelor comise pe un slip uitat la locul crimei si comparat cu ADN-ul recuperat la locul celorlalte crime.

Impreuna cu acesta a fost executat si un alt iranian acuzat si condamnat la moarte pentrui viol si asasinarea unei femei.

Pe 30 iunie 2016, un tribunal revolutionar din teheran condamna la moarte doi clandestini afgani Gholam si Hakim (dintre 4 inculpati), care ar fi violat o tanara de nationalitate franceza in varsta de 23 de ani,  pe 19 spetembrie 2015, in muntii Farahzad (la nord de Teheran), unde in principiu agresiunile copntra strainilor sunt rare.

Venita in scop turistic, tanara femeie ar fi fost egresata de catre 4 indivizi, iar 2 dintre ei ar fi reusit sa o si violeze pana cand un trecator (tot afgan!) ar fi intervenit pentru eliberarea acesteia si care ar fi condus-o pe tanara la resedinta sa.

Unul dintre cei 4 agresori este arestat putin mai tarziu, iar ceilalti 3 in proximitatea frontierei irano-afgane, cand incercau sa treaca in Afganistan.

            In perioada Ramadanului (a 9-a luna al calendarului/sarbatorirea Coranului-valoare comemorativa, 29/30 de zile)  executiile au fost suspendate, iar luna iulie a fost „calma” din acest punct de vedere, Marele  Ayatollah reformator iranian Assadolah Bayat Zanjani (din orasul Qom),  editand pe 18 iulie chiar o fatwa care sa permita musulmanilor „insetati” sa bea in timpul sarbatorilor  (ceea ce ar fi provocat, evident o serie de polemici in tara, in special din partea unui alt inalt demnitar Nassez Makarem Shirazi!) folosindu-se de interpretarile „asertiuni” religioase: „Cei care nu pot suporta setea pot sa bea cat este necesar pentru a-si potoli setea” (in contextul climatologic si geografic a unei veri deosebit de calde, desori greu de suportat) pentru ameliorarea postului, in special in zilele care dureaza 21 h00 sau in can este noapte, timp de 6 luni.

Conform altor Ghizi supremi in Islam, Ali Khamenei si Marele  Ayatollah  irakien Ali Sistani, „starea de slabiciune sau de sete nu justifica interuperea postului” (respectat de catre toti musulmanii „adevarati” in timpul Ramadanului: „a nu bea, a nu manca, a nu fuma, a nu avea relatii sexuale de la rasaritul pana la apusul soarelui”).

Si in aceasta luna a existat o executie (controversata), intr-adevar o exceptie, din mai multe puncte de vedere.

Pe de o parte, pentru ca aceasta are loc imediat dupa Congresul Mondial contra Pedepsei cu Moartea, iar pe de alta parte, pentru ca este vorba de un minor.

Si in sfarsit, pentru ca Dreptul International, restrange utilizarea pedepsei cu moartea pentru crimele cele mai grave (crime de sange/omucideri voluntare), deci pentru relatii sexuale intre oameni si viol ea este interzisa         .

Este vorba de despre executia pe 18 iulie 2016 la Arak Prison (Provincia Markazi/la cca 250 km de Teheran) a  lui Hassan Afshar (un gay/homosexual, in varsta de 19 ani),  fiind gasit vinovat  de catre un tribunal revolutionar  de viol, adica (…) „”lavat-e be onf” /penetrare anala fortata intre doua persoane de sex masculin (doi adolescenti)”  la inceputul anului  2015, cand inca era minor (student, in varsta de 17 ani).

Cu toate ca Justitia iraniana ar fi promis familiei acestuia ca îi va rexamina dosarul pe (pe 15 septembrie 2016), avand in vedere faptul ca, Curtea Suprema ar fi anulat condamnarea (estimand necesitatea unei anchete complementare in dosar), acest lucru nu s-a mai intamplat,  pentru ca in luna martie ea se va „razgandi” si va confirma sentinta de condamnare la moarte din Prima instanta.

Afshar, arestat impreuna cu alti doi gay, in decembrie 2014 (care niciodata nu si-ar fi negat homosexualitatea si nici faptul ca ar mai fi intretinut relatii homosexuale si cu alti tineri),  nu a putut consulta niciun avocat si ar fi fost condamnat intr-un proces care a durat 2 luni, in ciuda faptului ca acesta a sustinut cu vehementa faptul ca intotdeauna relatiile lui sexuale cu ceilalti adolescenti erau consimtite si niciodata „fortate”, pentru ca si ei ar fi fost tot gay (cu orientari homosexuale).

Conform Codului Penal iranian, daca adolescentul al carui tata il acuza pe Hassan Afshar (impreuna cu alti doi adolescenti), ar fi recunoscut  relatiea sa „consimtita” cu acesta (acestia), el, in egala masura, risca pedepapsa capitala ca si Hassan.

In Republica islamica Iran, daca actul sexual este considerat „consimtit”, de catre partenerul „pasiv” (intr-o relatie homosexuala), acesta este condamnat la moarte.

Din contra, cel „activ”, este condamnat la aceasi pedeapsa, numai daca este casatorit sau nu este musulman, iar partenerul „pasiv” este!

Daca actul sexual este considerat, „neconsimtit”, partenerul „activ” este condamnat la moarte, in timp ce partenerul „pasiv” este absolvit de sanctiuni penale pentru ca este considerat o victima!

Intr-un asemena context ne dam seama ca partenerii „pasivi” intr-o relatie homosexuala descoperita de catre autoritati, trebuie sa depuna plangere contra celor „activi” pentru viol,  pentru a scapa de pedeapsa capitala!

Autoritatile judiciare iraniene nici nu l-au informat de condamnarea la moarte pe Hassan (in cele 7 luni de incarcerare la o inchisoare pentru minori), intocmai pentru a nu-i prelungi „agonia”, fiind convinsi ca sub nicio forma, nu va fi comutata pedeapsa lui, la una de inchisoare cu executare in termen.

Din pacate, Hassan nu a fost singurul caz exceptional care a fost executat pe acest „segment de criminalitate” (absolut grotesc, intr-o tara democratica si civilizata).

Un alt minor  Alireza Tajiki (in varsta de 19 ani, arestat la varsta de 15 ani)  se afla intr-o situatie asemanatoare si a carui marturie a fost obtinuta sub efectul torturii (timp de 15 zile) si care isi sustinea nevinovatia.

Acesta urma sa fie executat pe 3 august (mediat dupa Hassan)  la Adel Abad Prison din Chiraz (Provincia Fars),  insa din fericire, spanzurarea acestuia  a fost suspendata (pana o la data ulterioara, dupa alta amanata din data de 15 mai numai cu 24h00 mai devreme pe data de 15 iunie) datorita presiunii exercitate de catre comunitatea internationala (in special organismele neguvernamentale anti-death penalty), dar si opinia publica.

Vorbim deja de cea de a 3-a amanare in acest dosar, ceea ce dovedeste faptul ca presiunea exercitata asupra Iranului de catre comunitatea internationala (organismele internationale anti-death penality si opinia publica) are un efect de stopare a executiilor, cel putin in cazul minorilor.

Alireza Tajiki, a fost condamnat la moarte in aprilie 2013 de catre un tribunal penal „revolutionar” din Provincia Fars (sudul tarii) pentru „crima” si „lavat-e be onf” (penetrare anala fortata intre dooa persoane de sex masculin, ca si Hassan), dupa ce acesta a fost interpelat in compania mai multori tineri, cu un an in urma (in mai 2012), suspectati de asasinarea (cu arma alba) si violul unei cunostinte.

Plasat in izolare timp de 15 zile la Chiraz (Provincia Fars), intr-un Poste de Politie Agahi (Serviciul de ancheta a Politiei Iraniene), inainte de a fi transferat la Centrul de Redresare si Readaptare al orasului/centru de detentie pentru minori, tineri cu varste sub 18 ani), fara dreptul de a-si contacta familia sau un avocat  si supus torturii, precum si a altor tipuri de maltratare (batut, schingiut, suspendat de picioare si brate, etc.), acesta, epuizat, recunoaste acuzatiile care i se aduc, dar ulterior se retracteaza si isi sustine nevinovatia.

Ca urmare, in aprilie 2014, decizia tibunalului penal „revolutionar” din Fars (de condamnare la moarte a lui Tajiki), este anulata de catre o Camera a Curtii Supreme din Teheran, estimand (ca si in cazul lui Hassan) ca ancheta efectuata in dosar ar fi incompleta, tinand cont de absenta elementelor medico-legale legate de agresiunea sexuala (violul).

In concluzie, tibunalului penal din Fars i se ordona o ancheta complementara centrata pe evaluarea „dezvoltarii si maturizarii psihologice „ a condamnatului in momentul crimeelor (in 2012), dupa completarea Codului Penala iranian in 2013, in special cu noi dispozitii relative la condamnarea minorilor (pedepse/sanctiuni alternative).

Din pacate, in urma acestei anchete complementare, tribunalul „revolutionar” din Fars, ramane ferm pe pozitie si in septembrie 2014, apreciaza ca justa, sentinta de condamnare la moarte a lui Alireza Tajiki, pronuntata in aprilie 2013, avand in vedere „maturitatea psihologica a inculpatului”, motiv pentru care Curtea Suprema a Iranului, confirma condamnarea acestuia la moarte in februarie 2015.

Din contra luna august debuteaza in forta, cu executii in masa, fiind una dintre cele mai sangerose (ca si cum postul, ar fi fost si unul fata de sangele varsat) comparabila cu luna iulie a anului 2009, cand pe 4 iulie, 20 de condamnati la moarte pentru trafic de droguri (cu varstele cuprinse intre 35-48 de ani) vor fi executati la Rajaie Shahr Prison din Karaj (in zona metropolitana Teheran), arestati cu 1-5 ani inainte de executia lor, avand in posesia lor peste 700kg de droguri (printre care heroina, cocaina si opium).

Inca din acest an, Iran se clasa, imediat dupa China din punctul de vedere al executiilor, cu cei 20 executati, executand deja pana la acea data 161 condamnati la moarte care va fi majorat pana la 192 la sfarsitul lunii, cu executia pe 14 iulie 2009 a 14   rebeli sunniti (condusi de catre fratii AbdolmalekRighi  si  Abdolhamid Righi), membri al grupului Joundallah (Soldatii Domnului), la Zahedan Prison (Provincia Sistan-Balouchistan/sud-estul tarii, frontaliera cu Pakistan si Afganistan cu o populatie predominant sunnita) care erau recunoscuti de catre Justitie “mohareb” (in razboi contra Domnului) si “corupti pe Pamant” , facandu-se  vinovati de comiterea a numeroase atacuri armate „contra posturilor de politie” , „rapire si asasinarea de persoane nevinovate pentru instaurarea unui climat de frica si teroare”, respectiv, atentate (inclusiv sinucigase), in special in ziua de 28 mai, cand 25 de persoane au fost ucise intr-o moschee siita din Zahedan”, urmata de executia in aceasi zi la Ispahan Prison, a altor 3 condamnati  la moarte pentru trafic de droguri (Mohammad Reza arestat in 2008 in posesia de „mult opium”, Hossein/45 de ani, acuzat de un trafic de 143kg de opim si Nasser/35 de ani, arestat in posesia a 725g de heroina si de 1,7kg de opim), iar pe 22 iulie, cu executia, tot la  Ispahan Prison, a doi condamnati la moarte Esmail (23 de ani/pentru uciderea unei femei in varsta de 19 ani) si Mohsen (28 de ani/pentru uciderea prin injunghiere a unui prieten cu ocazia unei dispute).

Acest „barem” a fost depasit pe 27 iulie 2008, cand 29 de condamnati la moarte pentru crime de sange (10), viol si fafuri  sau trafic de droguri (19) au fost executati la Evin Central Prison de la Teheran, pe care Justitia iraniana i-a considerat vinovati pentru „perturbarea ordinii publice, relati nelegitime, jafuri repetate sau ca s-ar fi aflat intr-o stare de ebrietate (avansata) in locuri publice”!

Astfel, pe 2 august, conform Procurorului Mohammad Javad Montazeri,  Iran va executa (spanzura) 20 de membri al unui grup „terorist” sunnit, acuzati de „crima si de amenintarea securitatii nationale” la Gohardacht Prison din Karadj (la vest de Teheran), dintre care 9 erau cunoscuti de catre autoritati ca rebeli sunniti „consacrati”: ​​Bahman Rahimi, Mokhtar Rahimi, Yavar Rahimi, Arash Sharifi, Kaveh Veisi, Ahmad Nasiri, Kaveh Sharifi, Behrouz Shahnazari și Talek Maleki.

Conform Generalului Mohammad Javad Montazeri: „Ei au comis crime de sange, ucigand femei si copii, au provocat distrugeri si au actionat contra securitatii nationale”.

Din informatiile pe care le detinem, ar fi fost vorba de „24 de cazuri de atacuri armate, jafuri si explozii cu bombe in perioada 2009-2012 (si torturati intre 18-31 de luni), care ar fi provocat moartea a 21 de persoane si ranirea a altor 40, in vestul Republicii islamice”, de catre grupul armat “Tawhid  wal Jihad” (organizatie salafist-jihadista de ideologie takfirista/jihadism-islamism radical sunnit, facand parte din Al Qaeda Irak, desori considerata ca terorista),  fondata de catre Abou Moussab al-Zarqaoui (Ahmad Fadil Nazzal al-Khalayleh/1966-2006), sef terorist islamist, fost responsabil al Al Qaeda in Irak in Emiratul Jihadist descentralizat din Orientul Mijlociu.

S-ar parea ca „102 membri si partizani al acestui grup ar fi fost identificati, o parte dintre ei fiind ucisi in lupta cu autoritatile politienesti, iar restul ar fi fost arestati, dintre care unii au fost condamnati la moarte, iar restul la pedeapsa cu inchisoarea.

Printre ei se afla si Shahram Ahmadi (in varsta de 40 de ani), ranit pe 26 aprilie 2009 cu ocazia arestarii sale (in posesia  a 4 pusti Kalasnikov)  la Sanadaj (capitala provinciei Kurdistan) de catre membri Garzii Revolutionare (Revolutionary Guards), el isi va pierde un rinichi si o parte a intestinului sau gros.

Tinut in izolare si torturat timp de 43 de zile (din cele 34 de luni de incarcerare) in Centrul de Detentie al Departamentului de Informatii la Sanandaj si Zanjan (pentru a face dezvaluiri), Ahmadi, va contracta diverse maladii si isi va pierde auzul.

Pe 25 octombrie 2012 un tribunal revolutionar constituit din mollahi (mullahi), „eruditi musulmani” recunoscuti ca mentori al Islamului,  il condamna la moarte cu capul de acuzare: „moharebeh (razboi contra Domnului) si propaganda contra regimului”.

Principalul acuzator al sau, Molla-hul Mohammad Moghiseh, le mollah i-ar fi reprosat: „Ati comis 3 crime: prima ca sunteti kurd, a doua ca sunteti sunnit, iar a treia ca ati actionat contra regimului. Pentru fiecare dintre ele veti avea pedeapsa pe care o meritati”!…adica, pedeapsa capitala!

In urma unui recurs intentat in 2015, in fata celei de a 31-a Camera a Tribunalului Revolutionar pentru revizuirea condamnarii sale,  judecătorul Mohammad Moghisseh, a celei de a 41-a Camere a Curții Supreme a Iranului respinge aceasta cerere  si confima sentinta de condamnare la moarte din Prima instanta,  pe 26 iunie în 2016, motiv pentru care va fi executat (spanzurat) pe 2 august (la ora locala 04h53).

Fratele sau Bahram Ahmadi, pe atunci minor (in Iran <18 ani) in timpul arestarii sale a fost executat la Hessar Ghezel Prison in ianuarie 2012, impreuna cu alti 5 detinuti politici (printre care si Asghar Rahimi, un prieten devotat din copilarie).

Legat de aceasta executie in masa, merita insa sa mentionez un citat dintr-un document al Amnesty International: „The total number executed in the one day may be as high as 36, according to the Human Rights Activists News Agency, which had reports of 36 death row prisoners, all Sunnis, being taken to solitary confinement for execution”.

In sfarsit, daca executia presupusului minor gay Alireza Tajiki care urma sa aiba loc pe 3 august 2016 a fost amanata pentru a 3-a oara (15 mai, 15 iunie, 3 august), Justitia iraniana a considerat ca o alta varsare de sange in acea zi ar fi totusi necesara, pentru a se mentine in topul trarilor („fruntase”) cu cele mai multe executii in lume!

Astfel, pe 3 august,  Shahram Amiri (n.1977), un om de stiinta iranian de origine kurda (specialist in fizica nucleara care ar fi  avut acces la informatii iraniene clasate „top secret”), condamnat la moarte pentru „spionaj” in contul SUA, este executat, conform purtatorului de cuvant al Ministerului Justitiei iraniene, Gholamhossein Mohseni-Ejeie.

Dat disparut oficial pe 27 septembrie 2009, acesta reapare pe 13  iulie 2010 in SUA, refugiat la Ambasada Pakistanului din Washington, care pe atunci reprezenta interesele Iranului (cu care SUA nu mai avea relatii diplomatice din 1980) pentru a solicita revenirea lui in acasa, ceea ce se va si intampla pe 15 iulie, fiind intampinat „acasa” in calitatea de erou, atat de catre familie cat si de catre autoritati.

Dupa o colaborare stransa cu autoritatile americane in timpul „disparitiei” (si in special cu serviciile secrete, legat de utilizarea cu scop militar ale proiectelelor nucleare iraniene/lansate si dezvoltate de catre Padisahul Iranului Mohammad Reza /1919-1980, Chah Pahlavi/1941-Revolutia Islamica/1979 cu ajutorul SUA si UE), oficial, Amiri solicita acestora aprobarea de a se intoarce  in Iran, unde se afla si familia lui (fara sa-si dea seama la ceea ce se va expune, la ceea ce  il asteapta „acasa” in Republica islamica), insa, conform unor surse sigure (fiabile), autoritatile iraniene ar fi facut presiuni asupra lui prin intermediul incarcerarii si torturarii unor mambri al familiei acestuia, ramasi in Iran.

Din contra, serviciile secrete israeliene (Mosad/ha-Mosad le-Modi’in u-le-Tafkidim Meiuhadim/fondat in 1949 la putin timp dupa crearea Statului Israel la 14 mai 1948) care au sustinut ca Amiri ar fi fost un agent dublu (lucrand atat in contul SUA cat si al Iranului), acesta ar fi avut una dintre principalele sale sarcini sa convinga autoritatile americane ca cercetarile nucleare iraniene avanseaza cu dificulte (cu pasi de melc).

La revenirea in tara (la Teheran),  Amiri ar fi sustinut in fata autoritatilor iraniene ca ar fi fost rapit de catre serviciile secrete americane (CIA) si ca ar fi fost supus unui amplu si lung interogatoriu (in timpul absentei sale/prezentei sale pe teritoriul american).

Faptul ca nu prea ar fi fost convingator, rezulta din ceea ce a urmat, adica arestarea lui la inceputul lunii mai 2011 si inculparea pentru „tradare nationala” pentru care Justitia iraniana l-ar fi condamnat in 2012 la 10 ani de detentie criminala (in Prima instanta/versiunea cu care ar fi fost la curent familia lui Amiri), iar ulterior s-ar fi „razgandit” (in Apel) sa-i agraveze  pedeapsa,  condamnandu-l la moarte in 2015, si in sfarsit, sa-l execute pe 3 august 2016.

Din declaratiile lui Gholamhossein Mohseni-Ejeie ar reiesi ca serviciul de informatii iranian ar fi fost la curent cu toate „miscarile” lui Amiri in „anul sabatic” (sabbatical year) in care „sa-r fi ratacit prin lume”, de cand a disparut la Mecca (in 2009) si pana cand a reaparut la Ambasada Pakisteneza la Washington (in 2010), iar condamnarea la moarte a acestuia ar fi fost hotarata deja, imediat dupa dispartia sa: „Shahram Amiri a luat contact cu cel mai important dusman al nostru SUA, caruia i-a furnizat informatii despre tara noastra (Republica islamica Iran)”.

Atragem atentia asupra faptului ca in acest dosar exista o contradictie esentiala in privinta condamnarii lui Amiri, pentru ca Mohseni-Ejeie in declartia lui mentioneaza faptul ca „Amiri a fost condamnat la moarte inca din Prima instanta (pe 6 iulie 2014), iar Curtea de Apel n-a facut decat sa-i confirme pedeapsa (in 2015)”, ori, sanctiunea penala anuntata familiei acestuia (ceea ce ar fi fost fals!) era „doar” de 10 ani de detentie criminala (in 2012).

Bref, este greu sa cunoastem adevarul (istoric) in acest dosar, pentru ca in timpul „anului sabatic” al lui Amiri in SUA, canalul de televiziune american ABC (cu ocazia unui reportaj), confirma faptul ca Amiri traia liber pe teritoriul american, unde ar fi solicitat si azil politic.

Din contra, Teheranul considera, cel putin oficial, ca in cazul lui Amiri, ar fi fost  vorba, fara nicio indoiala, de un kidnapping, meticulos conceput si organizat de catre membri CIA, care ar fi „facut presiuni pentru a-l convinge sa faca dezvaluiri mincinoase (false) despre Republica islamica Iran”.

Acest punct de vedere, Iran sustinea si in public, motiv pentru care in repetate randuri, in rechizitoriul Procurorului la procesul lui Amiri, SUA este asociat cu „cel mai mare dusman al nostru” (al Poporului iranian/al Republici Islamice Iran).

In ceea ce priveste mass-media americana, aceasta sustinea ca dezvaluirile lui Shahram Amiri ar fi fost rasplatite cu 5Mil$US (cca 4,5 Mil€), iar acesta ar fi fost obligat sa se intoarca in Iran pentru ca familia acestuia era persecutata in Iran si amenintata cu arestarea si incarcerarea in cazul in care el nu s-ar fi intors „acasa”! (“His family has been under tremendous pressure, they even threatened to kill his son. He had no choice but to play the script the regime has given him and return to Iran)”.

Conform diferitelor surse, pana si disparitia lui Amiri ridica o serie de probleme.

In principiu, sursele converg catre ideea ca acesta ar disparut (rapit sa nu!) cu ocazia unui Pelerinaj la Mecca (Arabia Saudita) pe 31 mai (alte surse indica 2 iunie sau chiar si 7 iunie), insa, oficial, disparitia lui este anuntata si consemnata pe 27 septembrie 2009 de catre Ministrul de Externe Manouchehr Mottaki, data la care el s-ar fi aflat deja de ceva vreme in SUA, pe cand, tot oficial, inca, ar fi fost un „expert on radioactive isotopes for medical uses at MUT  (Malek-Ashtar University of Technology)” din Tehran aflata sub tutela AEOI  (Atomic Energy Organization of Iran), controlata de catre “Islamic Revolutionary Guards Corp” si implicat in conducerea unor proiecte de cercetare cu aplicatii in medicina nucleara.

Din contra, pe 30 martie 2010, ABC News il descrie in SUA  ca: “researcher at Malek Ashtar University of Defense Technology,” which according to the European Union Council, was “linked” to Iran’s Ministry of Defense and “set up a missiles training course in 2003” si afirma ca ar avea informatii conform carora:” The university’s rector is a lieutenant general in the Iranian military who was “named in the UN Security Council’s first round of sanctions on Iran in 2006 as one of seven ‘persons involved in the nuclear program.”

Tot Ministrul de Externe, afirma intr-un comincat oficial al sau pe 7 octombrie ca  ar avea dovezi (incontestabile) conform carora Shahram Amiri s-ar afla in SUA, iar autoritatile din aceasta tara ar fi implicate in disparitia sa, in contextul in care pe 5 octombrie 2009, purtatorul de cuvant al Ministrului, Hasan Qashqavi, sustinea public ca “Amiri’s fate is Saudi Arabia’s responsibility”, care (Arabia Saudita) “deplored” Tehran’s charge that he was kidnapped while on pilgrimage”.

            Pentru ca, contradictiile in acest dosar sa fie si mai evidente, pe 8 decembrie 2009,  seful AEOI si Directorul PNI (Programele Nucleare Iraniene), Profesorul Ali Akbar Salehi (n.1949), Cancelar al Sharif University of Technology din Teheran (membru al Academiei de Stiinte din Iran si al Centrului International de Fizica Teoretica din Trieste/Italia),  ar fi afirmat ca Amiri n-ar fi lucrat niciodata in subordinea lui si nici n-ar fi fost vreodata angajat al unitatilor de cercetare pe care le conduce (sau le-a condus).

            Mai mult, ca n-ar fi avut nicio legatura cu proiectele care ar fi fost concepute si elaborate in cadrul colectivelor de cercetare ale caror director este (sau a fost).

            Ceea ce oarecum ar rezulta si din presupusele declaratii ale lui Amiri, pentru ca pe 7 iunie IRIB  (Islamic Republic of Iran Broadcasting) a difuzat o inregistrare video de slaba calitate, realizata pe 5 aprilie 2010 la Tucson, in care un individ care pretindea ca ar fi Shahram Amiri, afirma ca „that he had been kidnapped by force in Saudi Arabia through a combined effort of the American and Saudi intelligence services” (…) si „that after being carried to the U.S., he had been tortured” si „ pressured to publicly state that he had willfully defected and that Iran had a secret nuclear weapon program”.

            Iar el ar fi facut apel la organizatiile neguvernamentale de aparare ale drepturilor omului care sa faca presiuni asupa SUA pentru ca sa-l lase sa se intoarca in Iran.

Din contra, cu cateva zile mai tarziu, pe You Tube, un individ care pare a fi Amiri, declara ca “I am free here and I assure everyone that I am safe” si „denied taking action against Iran”, respectiv, „wished to continue his education in the U.S” si ca „”I am not involved in weapons research and have no experience and knowledge in this field.”

            Conform unor documente fiabile (AP) : „the disappearance is thought by some to be connected to the revelation of a second uranium-enrichment facility near the city of Qom, as his disappearance came three months before the facility was revealed in the news, raising the possibility that Amiri “may have given the West information on it or other parts of the nuclear program.”

            Conform altor documente fiabile (The New York Times): „ “sources” in Washington confirmed he was an American spy in Iran for several years, even aiding the “National Intelligence” report in 2007. He then traveled to Saudi Arabia, where the CIA smuggled him out of the country. The Obama administration said that his decision to return to Iran was an embarrassment, and it was concerned that it may undermine efforts to convince other Iranian scientists to work against the country. One official said, His safety depends on him sticking to that fairy tale about pressure and torture. His challenge is to try to convince the Iranian security forces that he never cooperated with the United States”.

            In ceea ce il priveste pe Shahram Amiri, dupa ce pe 13 iulie a solicitat la Ambasada Pakistanului ajutorul acesteia pentru a se putea intoarce in Iran, Hillary Clinton, pe atunci Secretar de stat mentiona intr-un comunicat oficial: “Mr Amiri has been in the United States of his own free will and he is free to go”.

            Ca urmare, pe 15 iulie 2010, acesta s-a imbarcat intr-un zbor catre Iran (via Turcia, avand in vedere faptul ca nu exista zboruri directe din SUA in Iran), iar dupa aterizare pe Imam Khomeini International Airport din Teheran (intampinat de catre ofocialii iranieni si famila/sotia si fiul lor de 7 ani), ar fi declarat in conferinta sa de presa, ca pe teritoriul american ar fi fost supus unei maltratari psihologice („psychologically mistreated”)  pe toata perioada sederii sale, de catre membri CIA, iar autoritatile americane i-ar fi oferit 50Mil$US pentru ca el sa colaboreze cu ele si sa spuna presei (reprezentantilor mass-media) ca este refugiat in SUA, pentru ca ar ocupa o pozitie importanta in cadrul proiectului nuclear iranian (care ar fi fost orientat in ultimul timp catre echipamente militare de razboi, in special, armament), iar el s-ar fi opus acestuia.

In incheiere insa, n-a ezitat sa mentioneze  (cu „mandrie”!) ca el ar fi refuzat „oferta” acestora din „patriotism” si ca n-ar fi dezvaluit niciun secret legat de programul national (iranian) nuclear in care a fost implicat (inainte de anul sau „sabatic”).

Avand in vedere cele mentionate mai sus, din pacate,  trebuie sa acceptam ca ne aflam intr-o totala „turbulenta” al adevarului istoric si nu ne mai ramane decat sa credem ca “adevarul este ca nu exista adevar” (Pablo Neruda)  si chiar daca ar exista, in niciun caz, sub nicio forma, “acesta nu depinde de numarul celor care cred in el” (Henrik Johan Ibsen).

In sfarsit, pe 7 septembrie 2016, in preajma pelerinajului anual (hajj) la Mecca, Presedintele Iranian Hassan Rohani, a lansat un apel tarilor musulmane, pentru ca astfel sa-si coordoneze actiunile lor ca sa pedepseasca Arabia Saudita (pentru „crimele sale”), care „sustine terorismul”.

Mentionam aici faptul ca escaladarea Muntelui Arafat (aproape de Mecca), constituie o etapa importanta al pelerinajului/hajj-ului (cel de-al 5-lea pilon al Islamului), unde pe 11 septembrie 2016, cca 1,85 milioane de musulmani s-ar fi reunit.

De ceva vreme relatiile dintre cele doua tari, Iran si Arabia Saudita s-ar fi inrautatit datorita conflictelor de interese pe care le-au cele doua tari in Siria, respectiv in Yemen, insa ele s-ar fi degradat brusc datorita evenimentului tragic care a avut loc cu ocazia pelerinajului la Mecca pe 24 septembrie 2015 (cea mai mare tragedie din intreaga istorie a pelerinajului la Mecca), in care cca 2.300 de persoane si-ar fi pierdut viata intr-o „busculada ucigasa” la Mina in urma ritualului de lapidare a lui Satan (conform cifrelor comunicate de catre guvernele tarilor reprezentate si 769 de morti conform autoritatilor saudiene) dintre care 464 ar fi fost iranieni.

Apogeul ar fi fost atins pe 2 ianuarie 2016 cu executia Imamului siit Nimr Baqr al-Nimr, un inalt demnitar religios siit (cca 15% din populatia saudiana), cel mai celebru cleric/duhovnic (bisericesc) saudian (cu numerosi discipoli in Bahrein), cunoscut opozant al regimului aflat la Putere si critic virulent a Dinastiei sunnite Saoud, sustinut de catre (Republica islamica Iran).

In semn de protest, iranienii (cca 64.000 asteptati) n-ar fi participat la pelerinajul din acest an la Mecca, cu toate ca autoritatile saudiene ar fi luat masuri de securitate cu totul exceptionale: cca 800 de camere video de supraveghere si monitorizarea prin tehnicile de inalta fidelitate ale GPS prin intermediul unei „bratari electronice” distribuite fiecarui pelerin (in care sunt memorate toate datele personale ale acestuia atat relativ la sanatatea lui cat si numarul, respectiv, seria pasaportului, etc.)

Din punct de vedere istoric, cele doua tari ar fi avut relatiile intrerupte intre 1987-1991, dupa o sangeroasa confruntare dintre pelerinii iranieni si fortele de ordine saudiene cu ocazia pelerinajului (hajj/hadj) la Mecca in 1987.

Exista, pe de o parte motive religioase care tensioneaza relatiile irano-saudiene, pe de o parte, „razboiul” pentru suprematia dintre islamul siit si cel sunnit.

Islamul siit (care crede in cei 12 Imami succesori spirituali si politici ai lui Mahomed) este religia oficiala in Iran (ca de altfel si in Azerbaidjan, Irak si Bahrein, majoritar siite), careia ar apartine cca 89% din poulatia tarii, iar cca 9% ar practica sunnismul.

Din contra, in Arabia Saudita, religia oficiala al regatului este Islamul wahhabite (miscare islamista sunnita), care tot oficial, conform statisticilor ar avea ca adepti 100% din populatia tarii, in realitate insa ea ar fi practica cam in acelasi procent (cca 87-89% din populatie) ca si siismul in Iran.

Pe de alta parte, este vorba de competitia (politica) pentru pozitia de leadership in Lumea Musulmana, respectiv, de cea economica in cadrul OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries/Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol, organizatie interguvernamentala-cartel, creata la Conferinta de la Bagda /14 septembrie 1960, de catre tarile fondatoare: Arabia Saudita, Iran, Irak, Kuweit si Venezuela, la care vor adera ulterior: Qatar/1961;  Indonezia/1962-2008 si 2016-; Libia/1962; Emiratele Arabe Unite/1971 cu Emirate of Abu Dhabi/1967; Algeria/1969; Nigeria/1971; Ecuator/1973-1992 si 2007-; Gabon/1975-1996 si 2016-; Angola/2007).

Mentionam aici si faptul ca ultima busculada ucigasa, care ar fi facut cel mai mare numar de victime (dupa cel din 24 septembrie 205) a avut loc tot la Mina (intr-un tunel) cu ocazia pelerinajului din 2 iulie 1990, in care ar fi pierit 1.426 de persoane, dintre care majoritatea, pelerini asiatici.


yourxopinionxonxthex6thxworldxcongressxagainstxthexdeath

NOTA

Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

Impreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea V). Contextul abolitionist in lume in timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea (Oslo, Norvegia/21-23 iunie)

BIBLIOGRAFIE


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
    4
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here