In amintirea tatalui meu – Col. (R) GHEORGHE ROMANESCU 1 AUGUST 1926 – 29 NOIEMBRIE 2000

    358
    0
    DISTRIBUIȚI
    Raspandeste cu incredere
    • 2
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
      2
      Shares

    Va rog sa imi permiteti sa readuc in memoria tuturor pe tatal meu, Gheorghe Romanescu, istoric militar, colonel, prieten si om de suflet, dulce, foarte frumos, sensibil si carismatic.

    A iubit Romania si poporul roman mai mult decat orice. A scris mult, a slefuit textele, a ajutat pe multi dintre colegii lui, a fost generos, extrem de modest, a trait facand numai bine, impulsiv, tandru, timid, curajos, imprudent.

    Iubea animalele, nu ezita sa isi strice costumul intrand in apa pana la genunchi sa salveze un pui de pisica; mangaia catelusii, iubea toate vietatile.

    Era un tata original, de la severul de moda veche la glumetul care radea pe infundate. Uneori gafeur- cu gafe dulci, amuzante de care el insusi radea primul si cu mare pofta!

    Adora sa ne faca surprize, stia sa ofere cadouri, astepta reactiile noastre de bucurie si era incantat. Bucuria lui venea din bucuria noastra, a familiei.

    A suferit enorm, boala l-a macinat ani de zile.

    Dupa un an de lupta cu moartea, a scapat de leucemie in 1987, datorita mamei mele si a altor oameni care l-au ajutat concret. Insa dupa 13 ani, cancerul l-a invins in chinuri oribile. Imi spunea „Prima data a fost apa de ploaie, acum a muscat vipera…”

    Nu voi uita lacrimile lui. Il surprindeam uneori – un plans tacut. Acele lacrimi mi-au ramas ca o rana vie in suflet.

    Ii scriu uneori scrisori, ii simt adesea prezenta, prezenta fizica. Ii cer iertare pentru acele lucruri pentru care nu ii cerusem iertare atunci, cand trebuia. Dar poate niciodata nu este prea tarziu.

    A fost un om mare. Un istoric de elita.

    Ca profesor la Academia Miltara, a format generatii de oameni de armata.

    Va rog pe voi, cei care l-ati cunoscut, sa ii onorati memoria, acum, la cincisprezece ani de cand el a plecat. Iar cei care nu l-au cunoscut, priviti-l. Iubiti-l!

    Va multumesc.

    Adina

     

    P.S. Bunica mea plangea adesea amintindu-si de parintii ei. Tatal ei murise cu decenii in urma iar ea suspina povestind despre el. Eu ma gandeam, dupa atata vreme sa fie oare sincer acest dor atat de mare? Oare timpul nu sterge durerea?

    Acuma am inteles. Dupa 15 ani, tatal meu este mai viu ca niciodata. Iar eu am adesea un nod in gat, pentru ca AU RAMAS INTRE NOI LUCRURI NESPUSE !


    Raspandeste cu incredere
    • 2
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
      2
      Shares

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here