Acasă Colţul specialistului Apararea drepturilor cetatenilor „Intermarium redivivus”, scutul est- europenilor împotriva Rusiei si Germaniei

„Intermarium redivivus”, scutul est- europenilor împotriva Rusiei si Germaniei

371
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 6
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    6
    Shares

Donald Trump vine în Polonia pentru a consolida parteneriatul cu țările din flancul estic al NATO

Motto:

„Pentru a-i impresiona pe americani, ar fi de dorit ca România să preia conducerea în zona ei europeană, în zona ei din lume.  Aveţi chestiuni legate de Marea Neagră, de coridorul energetic, aveţi legături în Orientul îndepărtat, cu NATO, şi aveţi problema Transnistriei în Republica Moldova, chiar în vecinătate. Şi dacă aţi prelua iniţiativa în aceste chestiuni, americanii ar fi impresionaţi” (Mathew Rojansky, director adjunct pentru Europa şi Eurasia la Fundaţia Carnegie din SUA, interviu la o televiziune românească, în anul 2013).

România şi Republica  Moldova, partenere într-o nouă alianţă defensivă – „Intermarium”

Carnegie Europe dedică o analiză amănunţită celebrului proiect de alianţă defensivă „Intermarium”, în care, reactualizat la ameninţările geopolitice ale zilei, Republica Moldova ocupă un loc strategic central. 

Relaţiile dintre România şi Polonia sunt vitale pentru flancul estic al Europei, în special în ceea ce priveşte coordonarea acţiunilor la nivelul NATO.

În prezent, Polonia derulează un proiect care vizează colaborarea regională de la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică.

Istorie

Proiectul „Intermarium” este asociat cu numele omului de stat polonez Jozef Pilsudski, care, după Primul Război Mondial  a încercat să construiască o alianță defensivă regională drept contrapondere la o posibilă resuscitare a imperialismului rus și german.

Scopul strategic al lui Piłsudski era acela de face să renască o formă modernă de uniune statală, în timp ce lucra pentru dezintegrarea Imperiului Rus, (iar mai târziu a Uniunii Sovietice), în constituenții lui etnici.

Dacă s-ar fi realizat aceste planuri, cea mai mare parte a Europei Centrale s-ar fi transformat într-o „a treia Europă”, și care ar fi trebuit să fie invulnerabilă la amenințările dușmanilor tradiționali din est și din vest ai Poloniei, Germania și Rusia.

O versiune târzie a acestui concept a fost pusă pe tapet de ministrul interbelic de externe polonez Józef Beck, unul dintre protejații lui Piłsudski.

El s-a gândit la o uniune a Europei Centrale care ar fi inclus de asemenea Cehoslovacia, Ungaria, Scandinavia, statele baltice, Italia, România, Bulgaria, Iugoslavia și Grecia, statul astfel creat urmând să se întindă de la Marea Baltică la Marea Neagră, de la Oceanul Arctic la Marea Mediterană. Un asemenea stat, cu o populație de 150.000.000 de oameni, ar fi avut o politică externă comună și ar fi avut puterea să reziste atacurilor Germaniei Naziste în vest și Uniunii Sovietice în est.

Modelul de inspirație l-a constituit comunitatea polono-lituaniană care a dominat, în secolele XIV-XVIII, o mare parte a zonei avute în vedere pentru alianța propusă.

Deși s-a bucurat la un moment dat de sprijinul Franței, inițiativa nu s-a concretizat, fapt determinat de o atitudine reticentă din partea statelor vizate din regiune.

Majoritatea ecourilor în presa internațională s-au menținut într-o notă constatativă, cu trimiteri la precedentul istoric al proiectului Miedzymorze/Intermarium promovat de Polonia la sfârșitul primului război mondial”

La 6 iulie, la Varșovia, președintele american, Donald Trump, va participa la summit-ul „Three Seas Initiative”, care va întruni liderii a 12 țări membre UE ce au deschidere la Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică.

Participarea președintelui american este considerată „o victorie diplomatică” a Varșoviei și a președintelui polonez, Andrzej Duda, în contextul în care marile puteri din UE, în special Germania Angelei Merkel, nu mai cred în prietenia Statelor Unite și în dorința lui Trump de a fi un scut pentru Europa.

Concept strategic vechi de sute de ani

Între occidentul european și țările central și est-europene există o disensiune nu numai la nivel declarativ, dar și la nivel de strategii economice.

Germania investește într-un proiect energetic împreună cu compania rusească Gazprom, pentru a-și înlocui sistemul de centrale nucleare, proiect ce o face și mai dependentă de gazele rusești.

Franța împarte cu Rusia proiecte energetice în Iran.

Cele două țări vor să preia conducerea în UE și să dezvolte relații strânse cu Rusia, în contextul în care țările central și est-europene din fostul bloc sovietic nu doresc acest lucru.

Țările participante la summit-ul „Intermarium” din Polonia sunt Croația, Ungaria, Bulgaria, Lituania, Slovenia, Austria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, România și Slovacia.

Singurul scut care ar putea să apere cele mai multe din aceste țări să nu cadă, din nou, sub influența unei Rusii din ce în ce mai violente, este America și, conform unui concept strategic de sute de ani al Poloniei,  „Intermarium”, o alianță a țărilor cu ieșire la cele trei mări Baltică, Neagră și Adriatică.

Această alianță ar fi ca un scut de protecție și împotriva unei „expansiuni” a influenței Germaniei, care, ca și Rusia, adoptă tonuri de forță pentru a-și impune politicile, fără să țină cont de ceea ce au de spus țările UE din zonele „de impact”.

Acestea ar trebui să-și însușească dispozițiile fără să obiecteze, în schimbul sponsorizării UE pentru dezvoltarea unor domenii economice.

Preocuparea Franței și Germaniei în momentul de față este să condiționeze primirea fondurilor UE de primirea cotelor de refugiați, ceea ce majoritatea liderilor țărilor ce se întâlnesc la 6 iulie la Varșovia nu vor.

Conceptul „Intermarium” avea să revină în primplanul discuţiilor despre securitate din Europa Centală şi de Est la sfârşitul erei URSS, marcată în anii ’90 de aventurismul secesionist al unei Rusii şocată de prăbuşirea „schelăriei” sale imperialiste.

În prezent, Polonia a iniţiat demersuri de resuscitare a proiectului „Intermarium”, adaptat la pericolele momentului şi care vizează colaborarea regională de la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică.

„O astfel de nouă coaliţie ar putea include atât state UE şi NATO, cât şi state non-NATO şi non-UE, din zone precum Europa de Est, Sud-Est sau chiar din Asia de Vest.

Obligaţiile de asistenţă reciprocă ar putea fi păstrate sub nivelul Articolului 5 din al Tratatului de la Washington, care prevede că un atac asupra unui aliat al NATO este un atac asupra tuturor, dar poate fi mai robust decât principiile de asistenţă ale OSCE”, scrie autorul analizei, Andreas Umland, expert al Institutului de Cooperare Euro-Atlantică din Kiev.

Un „Intermarium” pliat pe realităţile europene contemporane ar putea aduna în aria sa de incluziune state precum Republica Moldova, Turcia, Georgia, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Polonia, se mai precizează în analiză.

Alte state care ar putea intra în această coaliţie ar putea fi România, Suedia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, ţări din Balcanii de Vest sau din Caucazul de Sud.

Polonia a revigorat şi adaptat proiectul strategic Intermarium, o formulă de coeziune în cadrul UE şi NATO cu state care sunt şi din exteriorul organizaţiei, pentru a crea un plan B, alternativă, în cazul prăbuşirii Europei.

Proiectul a fost propus de către Polonia şi României, are adaptări dar şi flexibilităţi şi deschideri ce merită să fie luate în consideraţie, analizate şi valorificate. Este o extindere a actualului grup Vishegrad- Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria – cu România şi Ucraina, dar şi extinderea ulterioară cu Ţările Baltice, Finlanda şi Suedia, eventual Norvegia, dar şi cu o etensie integrativă a Balcanilor de Vest. Ar face astfel legătura în Centrul Europei între Marea Nordului şi Marea Baltică în Nord cu Marea Neagră şi Marea Adriatică în Sud.

Polonezii au pierdut scutul antirachetă!

Pe 20 august 2008, guvenul polonez a semnat cu Administraţia Bush acordul privind instalarea pe teritoriul Poloniei a interceptorilor balistici antirachetă, „scutul antirachetă”. Miza era foarte mare pentru polonezi, nu atât din punct de vedere al securităţii, ci politic, prin creşterea prestigiului şi influenţei Poloniei pe flancul estic al NATO.Numai că în noiembrie a fost ales preşedinte Barrack Obama care i-a şocat pe polonezi spunându-le că SUA are alte planuri şi nu va mai instala interceptorii balistici antirachetă în Polonia. Reacţiile disproporţionate ale polonezilor faţă de neşteptata veste au fost cât se poate de relevante. Ei au văzut scutul american antirachetă pe teritoriul Poloniei nu din punct de vedere al securităţii, ci din punct de vedere politic, al importanţei şi influenţei în regiune pe care ar fi căpătat-o Varşovia.

De fapt administraţia Obama şi Pentagonul au decis să nu mai instaleze interceptori destinaţi rachetelor iraniene cu rază lungă de acţiune şi le-au oferit polonezilor alternativa de a găzdui rachete SM 3, despre care se presupune că ar intercepta rachete iraniene cu rază scurtă şi medie de acţiune. Politicienii polonezi au avut reacţii disproporţionate. Jaroslaw Kaczinsky, fratele geamăn al preşedintelui aflat atunci în funcţie, a găsit o interpretare destul de neobişnuită a planurilor americane. După Kaczinsky, SUA în mod intenţionat au anunţat că renunţă la instalarea rachetelor în Polonia, anume pe 17 septembrie, pentru că pe 17 septembrie 1939 trupele sovietice au trecut graniţa poloneză în conformitate cu acordul Ribbentrop-Molotov.

O coaliție de care Germania și Franța să țină seama

Polonia și-a făcut din relațiile cu SUA pilonul principal al politicii externe, de contracarare a agresiunii Rusiei. Este singura țară care investește 2% din PIB pentru întărirea armatei și care găzduiește o foarte importantă bază americană. Cele 12 țări au în comun dorința de a-și reduce dependența de gazele rusești, de a dezvolta relații de cooperare care să le aducă stabilitate și creștere economică, formând o coaliție care să-și impună punctul de vedere. Polonia a dezvoltat o infrastructură pentru transportul gazelor lichefiate și la începutul lunii iunie a primit primul transport LNG din SUA. Împreună cu Croația plănuiește o rețea modernă de gazoducte care să unească regiunile baltice și adriatice. Prezența lui Donald Trump la acest summit nu va aduce și sponsorizări în infrastructura gândită de Polonia, însă va aduce un sprijin de autoritate politică, o susținere de la Washington care transmite mesajul că SUA au interese în regiune, au baze militare și amplasează scuturi de apărare în aceste țări. În timp ce Germania anunță că America nu-i mai este prieten, în timp ce președintele francez are o retorică jignitoare la adresa țărilor central și est-europene, Polonia și țările prezente la summit transmit că relațiile cu SUA sunt pe primul loc în agenda externă.

Dar eventuala „susținere americană pentru Iniţiativa celor Trei Mări nu este o veste bună pentru Berlin. [Pare] un act de contracararea a hegemoniei germane în estul Europei”. Ca atare, „Europa este divizată iar”.

„Sarcina principală a alianţei ar fi aceea de a transmiste un mesaj clar nu doar deţinătorilor puterii din Rusia, ci întregii populaţii. «Intermarium» ar trebui să transmită naţiunii ruse că orice conflict în care Moscova este implicată în prezent ar putea să determine în viitor o confruntare multilaterală cu un grup de aliaţi, şi nu individual cu state slabe”, mai scrie Andreas Umland.

Potrivit experților polonezi, proiectul a fost avansat atât în context securitar (întărirea dispozitivului defensiv al NATO pe flancul estic), cât și ca vehicul al colaborării economice regionale (mai ales în domeniile energiei și transporturilor).

Este de reținut că, influentul centru de analiză geopolitică Stratfor din SUA a resuscitat și promovat insistent, încă din 2012, reactualizarea conceptului de Intermarium în noul context strategic, având Polonia și România ca piloni principali.

Din comentariile experților polonezi rezultă că proiectul a fost avansat atât în context securitar (întărirea dispozitivului defensiv al NATO pe flancul estic) cât și ca vehicul al colaborării economice regionale (mai ales în domeniile energiei și transporturilor).

În ceea ce privește sfera geografică de cuprindere a proiectului, s-ar avea în vedere grupul de la Vişegrad (Polonia, R.Cehă, Slovacia, Ungaria), țările baltice și România.

Sfârşitul regimului comunist în R. Moldova în logica jocului de sumă nulă

Pe 5 aprilie 2009 în Republica Moldova au avut loc alegeri parlamentare aparent câştigate de comunişti. Doar că pentru alegerea preşedintelui comuniştii mai aveau nevoie de un deputat, pe care nu au reuşit să-l racoleze din rândul partidelor pro-europene. Din acest motiv s-a organizat alegeri repetate pe 29 iulie, pierdute de comunişti. Regimul Voronin a fost puternic zdruncinat şi de dezordinile violente de stradă din 7 aprilie 2009, când studenţii din Chişinău au contestat rezultatul alegerilor din 5 aprilie 2009. Printre ei, numeroşi provocatori care au incendiat clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei.

Fără nicio dovadă, preşedintele Voronin a acuzat România că s-a aflat în spatele dezordinilor de stradă şi a expulzat ambasadorul României, refuzând să acrediteze altul.Totodată, Voronin a retras ambasadorul său de la Bucureşti. De asemenea, Voronin, prin încălcarea Acordului cu UE şi a Hotărârii propriului parlament a impus vize pentru cetăţenii români care doreau să călătorească în R. Moldova.

De fapt nici Voronin nu credea ce spunea când acuza România de dezordinile din 7 aprilie 2009. La un anumit moment a realizat că elemente provocatoare venite din Federaţia Rusă şi de la Tiraspol s-au dedat la violenţe, fapt stabilit şi de Procuratura Generală de la Chişinău care l-a pus sub acuzare pe cetăţeanul rus Edurad Baghirov, liderul reţelei ruse camuflate ca cenaclul literar Litprom, reţea ce a activat şi pentu răsturnarea preşedintelui Bakiev din Kîrgâzstan. Reţeaua Litprom este alcătuită din experţi în „tehnologii politice” şi are menirea de a submina procese pre şi post-electorale inclusiv prin instrumentarea revoltelor şi violenţelor stradale. După venirea la putere a alianţei europene la Chişinău, organele competente l-au identificat printre membrii reţelei Litprom implicată în violenţele de la Kiev şi pe cetăţeanul rus Renat Hairullin (Graf Renson) care, de asemenea, a mai fost semnalat ca „revoluţionar” şi în cursul violenţelor de la Cairo (primăvara arabă) şi Kiev. Voronin a perseverat însă cu discursul de acuzare a României atât de frica Kremlinului cât şi pentru că R. Moldova reintrase în campania pentru alegerile repetate de la 29 iulie 2009 iar pericolul românesc era tema principală de campanie a comuniştilor moldoveni.

7 aprilie2

În cerc este cetăţeanul rus de origine tătară Renat Hairullin, zis Graf Renson, în ipostaza de student basarabean revoltat la 7 aprilie 2009.

rinat6

„Literaţii” Kremlinului: Renat Hairullin (stânga), „protestatar” la Cairo, Kiev, Chişinău şi şeful său, cetăţeanul rus Eduard Baghirov (dreapta), dat în urmărire de Procuratura Generală a R. Moldova pentru instrumentarea violenţelor de la Chişinău, din 7.04.2009.

Radoslaw Sikorski, avocatul comuniştilor din R. Moldova

Pe 20 mai 2009, când relaţiile dintre România şi Republica Moldova erau complet îngheţate, Cristian Diaconescu, ministrul român de Externe, s-a întâlnit cu omologul său polonez, Radoslaw Sikorski. Ceea ce s-a discutat între cei doi miniştri a fost dezvăluit de „Omega”, un site al comuniştilor de la Chişinău, ceea ce nu a fost întâmplăto deloc. MAE polonez a confirmat, la solicitarea presei române, versiunea comuniştilor moldoveni despre întâlnire. Sikorski i-a cerut lui Diaconescu semnarea între România şi Republica Moldova a unui acord de frontieră, mai bine zis de recunoaştere a frontierei de pe Prut de către partea română. MAE polonez a răspuns astfel presei de la Bucureşti:

Confirmăm că opinia noastră este că cele doua ţări (Romania si Moldova) ar trebui sa continue discuţiile privind statutul graniţei lor comune. În opinia noastră, ajungerea la o soluţie legală cu caracter obligatoriu în aceasta privinţă ar face mult bine in construirea şi promovarea unei imagini pozitive a Romaniei în UE. Ar ajuta de asemenea în crearea unei fructuoase relaţii bilaterale cu Moldova„.

De altfel şi Radoslaw Sikorski personal a dat declaraţii în acelaşi sens::

„Ar fi bine sa se calmeze spiritele. Reluarea relatiilor normale dintre cele doua tari, prin intoarcerea ambasadorilor, ar permite revenirea mai rapida la masa negocierilor privind un acord de frontiera, ceea ce ar ajuta la linistirea tensiunilor”.

Cu alte cuvinte, în interpretarea polonezilor, conflictul iscat de Voronin s-ar fi datorat unor probleme legate de „statutul graniţei comune”, sugerându-se astfel două idei neadevărate şi total inacceptabile pentru România, anume că responsabilitatea pentru tensionarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi România ar fi fost împărţită între cele două părţi şi, mai grav, că România ar avea o anexă asunsă, anexionistă, din moment ce, chipurile, nu ar dori să recunoască graniţa cu Republica Moldova, motiv pentru care Sikoski o cheamă „să revină rapid la masa negocierilor”.

Ar fi fost mai normal ca Radoslaw Sikorski să-şi arate solidaritatea faţă de România, un stat membru UE devenit ţinta abuzurilor regimului Voronin, inclusiv prin decizia ilegală  de a introduce vize pentru cetăţenii români. Accesul fără viză al cetăţenilor din UE în Republica Moldova este prevăzut într-un acord dintre cele două părţi, acord pe care se presupune că Sikorski ar fi trebuit să îl apere.

Numai că ministrul de Externe polonez acţiona în logica jocului de sumă nulă. Polonia, care pierduse partida în Belarus şi Ucraina, accepta cu greu să vadă cum România câştigă teren în Republica Moldova. Să nu uităm şi frustrările Varşoviei legate de renunţarea SUA la amplasarea scutului antirachetă în Polonia şi instalarea acestuia în România.

Astfel, Radoslaw Sikorski şi-a însuşit discursul preşedintelui comunist Voronin, dar şi pe cel al lui Dmitri Medvedev, pe atunci preşedinte al Federaţiei Ruse, care la summit-ul UE-Rusia de la Habarovsk a adus acuzaţi asemănătoare României. Intervenţia lui Sikorski nu a avut însă niciun efect, la fel ca isteria românofobă a comuniştilor din R. Modova. Pe 29 iulie 2009 partidele pro-europene au câştigat alegerile repetate iar coaliţia a rămas la putere până în prezent.

România – Belarus, o cooperare acceptabilă

Spre deosebire de ministrul polonez de Externe care i-a ţinut spatele lui Voronin în conflictul provocat de acesta cu România, Bucureştiul a dovedit solidaritate europeană şi s-a aliniat tuturor măsurilor aplicate de Bruxelles regimului de la Minsk al lui Alexandr Lukaşenko. Românii au respectat cu scrupulozitate chiar şi hotărâri ale statelor UE de genul nivelului redus de participare la recepţii sau alte evenimente oficiale organizate de diplomaţii belaruşi .În prezent, România are un nivel minim de reprezentare diplomatică la Minsk, misiunea românească fiind condusă de un însărcinat cu afaceri. Românii însă, sunt mai catolici decât papa, pentru că Polonia este reprezentată în Belarus de un ambasador. Având în vedere că Belarus face parte din Parteneriatul Estic unde România este direct interesată, schimbul de ambasadori dintre Bucureşti şi Minsk ar fi ceva cât se poate de firesc.

România ar putea sprijini unele eforturi ale Belarus pe plan extern. De exemplu Belarus a intensificat demersurile de a adera la Organizaţia Mondială a Comerţului WTO. În cadrul negocierilor dintre WTO şi Belarus UE este reprezentată ca o singură entitate. România ar putea ajuta Belarus susţinând în cadrul UE aspiraţia Minskului de a adera la WTO. Sprijinul României nu ar fi ieşit din comun, mai ales că şi Polonia sprijină aderarea Belarus la WTO.În aceeaşi logică, România ar putea încerca să sprijine Belarus şi la Washington, având în vedere că SUA sunt un actor de importanţă majoră în cadrul WTO. Belarus ar putea pune în schimb la dispoziţia României expertiza sa profundă în ce priveşte spaţiul estic, mai ales Rusia, Ucraina, R. Moldova.

putin-porosenko-lukasenko-lepojka

Minsk, 26 august 2014. Preşedintele belarus Alexandr Lukaşenko, gazda convorbilor de pace dintre Putin şi Poroşenko, întreţinându-se cordial cu Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate al UE.

Preşedintele belarus se pare că a devenit o persoană frecventabilă pentru Bruxelles. Lukaşenko a dat o adevărată lovitură diplomatică găzduind negocierile dintre preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, Putin şi Poroşenko, poziţionându-se astfel ca un actor imparţial şi echidistant în privinţa crizei ucrainene. Belarus este considerată la Bruxelles „ultima dictatură din Europa”, dar acest lucru nu a împiedicat Comisia Europeană să fie reprezentată la cel mai înalt nivel la negocierile de la Minsk din 26 august de la Minsk dintre Putin şi Poroşenko. Oaspeţii „ultimului dictator european” au fost Catherine Ashton, Înaltul reprezentant UE pentru Afaceri Externe, comisarul UE al Energiei, Günther Oettinger, şi comisarul UE al Comerţului, Karel De Gucht.

Care este rolul Republicii Moldova în acest context?

Conform unor comentatori, statelor sus menţionate li  s-ar putea alătura în proiect Republica Moldova, Ucraina, Belarusul, Suedia, Finlanda, Croația, Italia şi, posibil, Bulgaria.

În cadrul discuțiilor, s-a subliniat faptul că, pentru a da mai multă consistență relațiilor bilaterale, este nevoie de o creștere a cooperării economice și în plan cultural, o mai bună promovare și cunoaștere a realităților din cele două state.

Există un cadru bine conturat, prin parteneriatul strategic asumat de București și Varșovia, însă multe inițiative și proiecte de cooperare nu au reușit să depășească nivelul declarațiilor.

Parteneriatul Estic s-a născut fără consultarea României

După dezamăgirile din anii 2008-2009, enumerate mai sus, polonezii au hotărît să preia iniţiativa prin crearea Parteneriatului Estic, un parteneriat de vecinătate al UE, cu Ucraina, Belarus, R. Moldova, Azerbaidjan, Armenia Georgia. Problema este că această iniţiativă, PE,s-a suprapus cu un format regional de vecinătate  al UE, Sinergia Mării Negre, înfiinţat la iniţiativa României,  singura diferenţă din punct de vedere al componenţei fiind includerea Belarus în PE, stat care nu participa la Sinergia Mării Negre, nefiind riveran.

UE Pe

Cu portocaliu sunt statele PE propus de Polonia. Aceleaşi din Sinergia Mării Negre iniţiată de România.În PE fiind în plus faţă de SMN doar Belarus, care oricum nu vrea asocierea cu UE.

Polonia a purces la înjghebarea Parteneriatului Estic fără să se consulte cu România, fapt care a stârnit suspiciuni la Bucureşti, reflectate şi în comunicatul MAE dat cu această ocazie. În final, România a avut o atitudine constructivă şi a acceptat participarea la summit-ul de la Praga a Republicii Moldova după ce iniţial, ministrul român de Externe din acea perioadă dăduse de înţeles că se va opune. Având în vedere ofensiva lui Voronin împotriva României, ar fi fost greu ca cineva, chiar şi polonezii, să obiecteze dacă Bucureştiul şi-ar fi menţinut decizia iniţială. Deschiderea României a continuat şi prin semnarea în toamna aceluiaşi an, la 7 octombrie 2009, a Parteneriatului Strategic cu Polonia. Totuşi, românii nu au uitat atitudinea polonezilor pentru că, după aproape cinci ani de la evenimente, preşedintele României a ţinut să amintească la summit-ul UE de la Vilnius despre nemulţumirea românilor privind împrejuurările fondării Parteneriatului Estic. Traian Băsescu a declarat atunci:

Încep cu o mica frustrare, toată lumea a vorbit de Parteneriatul Estic iniţiat de Polonia şi Suedia, în 2009. România resimtă  o uşoară frustrare, geneza Parteneriatului e în 2007, s-a numit Sinergia Marii Negre, pe care in 2009, la initiativa Suediei şi a Poloniei, s-a făcut o extindere pentru a intra si Belarus Miezul acestui parteneriat pleacă din Sinergia Marii Negre, initiativă românească aprobată în preşedinţia germană din 2007 Asta este istoria adevarată a acestui parteneriat, el s-a maturizat acum şi a inceput să dea rezultate”.

2013-2014  Eşecurile trecute se repetă

Polonia a fost foarte activă în cadrul Parteneriatului Estic. Deznodământul urma să aibă loc la summit-ul UE şi al ţărilor din PE din noiembrie 2013 de la Vilnius, unde urmau să se semneze în mod festiv acordurile de asociere şi liber schimb dintre UE pe de o parte şi Ucraina, R. Moldova, Georgia. În pragul summit-ului de la Vilnius, o combinaţie de ameninţări şi promisiuni din partea Rusiei, a făcut ca preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici să anunţe că nu mai semnează acordurile cu UE. Pentru polonezi, lovitura a fost devastatoare şi a pus sub semnul întrebării ani de eforturi. Pe lângă eşecul marelui proiect de a plasa Ucraina sub egidă poloneză prin asociere acestei ţări cu UE, prestigiul Varşoviei în această ţară s-a erodat foarte mult. Ianukovici anunţase iniţial că va semna acordurile, numai că UE a condiţionat această semnare de eliberarea din închisoare a fostului premier Iulia Timoşenko. Ianukovici a refuzat iar UE, prin miniştrii de Externe suedez – Carl Bildt şi polonez – Radoslaw Sikorski, a declanşat o campanie de presiuni pentru a-l convinge pe Ianukovici să o elibereze pe Timoşenko ca o condiţie sine qua non a semnării acordurilor. Ucrainenii au început să se întrebe dacă nu cumva UE sau unele state membre nu doresc asocierea Ucrainei şi atunci pun o condiţie inacceptabilă pentru Ianukovici, care ar fi refuzat graţierea lui Timoşenko şi, în consecinţă, semnarea AA la Vilnius cu UE. Totodată, s-au întrebat şi ce caută Sikorski ca mesager al unui adevărat ultimatum al UE, din moment ce Polonia este o susţinătoare a Ucrainei.

Polonia a continuat să-şi piardă din popularitate şi pe durata protestelor din EuroMaidan. Pentru a-i susţine pe protestatari, reprezentanţi din mai multe state au venit în piaţă, în mijlocul lor. Dar dacă unele state, ca SUA prin Victoria Nuland, asistent al secretarului de stat, au fost reprezentate de persoane oficiale, Varşovia s-a ţinut departe de protestatari. Este adevărat că în centrul Kievului au venit numeroşi polonezi, dar aceştia erau reprezentanţi ai partidelor de opoziţie, ai societăţii civile, sau trupe de rock care au cântat în Maidan pentru a întreţine moralul protestatarilor. Ucrainenii au remarcat că Varşovia oficială nu i-a susţinut şi au început să-şi pună întrebări..

Pe 20 februarie 2014 opinia publică internaţională a asistat şocată la TV cum oamenii lui Ianukovici au împuşcat peste o sută de manifestanţii într-o zi.

RTR3FPBC-ukraine-protester

Vladimir Parasiuk, un fotograf de 26 ani, cu un discurs electrizant de două minute în Piaţa Maidan l-a alungat pe Ianukovici din Kiev şi a ruinat şi prestigiul Poloniei. În spatele lui Parasiuk, spăsit, Vitalii Kliciko, preşedintele Partidului UDAR atunci în opoziţie, actualmente partid de guvernământ.

La Kiev au aterizat miniştrii de Externe ai Franţei, Germaniei şi Poloniei, Fabius, Steinmeyer şi Sikorski, cu intenţia de a media între Ianukovici şi lideri Opoziţiei.Acordul dintre cele două părţi presupunea în esenţă că vor fi alegeri anticipate şi că Ianukovici va rămâne la putere. Liderii opoziţiei şi Ianukovici, încadraţi de cei trei miniştri din UE au semnat acordul respectiv. Numai că cineva a filmat scene de la întâlnire şi le-a dat publicităţii. Militanţii din Maidan au fost de-a dreptul oripilaţi văzând imaginile cu liderii lor strângând mâna lui Ianukovici. Au fost însă şi mai dezgustaţi văzând spusele lui Sikorski filmat cu aceeaşi ocazie, către liderii opoziţiei:„Dacă nu sunteţi de acord cu asta (acordul cu Ianukovici n.n.) atunci veţi avea legea marţială, armata, veţi fi omorâţi cu toţii”.

Filmul a compromis imaginea Poloniei – sau cel puţin a lui Sikorski personal – printre susţinătorii partidelor pro-europene de la Kiev.

Cei trei miniştri de Externe europeni nu au realizat că liderii Opoziţiei, care la îndemnul lor au semnat docili acordul cu Ianukovici nu controlau luptătorii din Piaţă. În Maidan, un tânăr de 26 ani, Volodimir Parasiuk, s-a urcat la tribună şi a ţinut un discurs de numai două minute care a electrizat piaţa. Porosiuk a declarat că nu recunoaşte niciun acord şi că îi dă ultimatum lui Ianukovici să plece, în caz contrar sotnia lui (unitate de 100 luptători) urmând să intre în clădirile oficiale peste el. În aceeaşi noapte Ianukovici a fugit. Independent de discursul lui Parasiuk, oamenii lui Ianukovici îi împachetau bagajele chiar în seara în care acesta negocia cu opoziţia asistat de miniştrii Fabius, Steynmeier, Sikorski. La scurtă vreme după încheierea şedinţei, Ianukovici a fost scos din Kiev de reprezentanţii unui stat străin.

Starea de spirit dintre România şi Polonia post-Vilnius

După summit-ul de la Vilnius, România a refuzat să împartă eşecul PE cu Polonia. Reprezentanţii români au subliniat că România a avut un obiectiv mai modest, dar care a fost îndeplinit, anume semnarea AA de către Republica Moldova, lăsând astfel înfrângerea din Ucraina pe seama polonezilor.

În aprilie 2014 Traian Băsescu s-a pronunţat împotriva iniţiativei premierului polonez Donald Tusk, de înfiinţare a „Uniunii Energetice Europene”, o structură ce ar urma să gestioneze  piaţa gazelor din UE. Preşedintele român a aruncat în derizoriu iniţiativa lui Tusk, numind-o „o glumă” şi reproşând Poloniei că nu a reacţionat când s-a renunţat la conducta Nabucco, menită să asigure independenţa energetică a Europei, iar apoi lansează proiectul pieţei unice energetice. Preşedintele României a ironizat politica externă poloneză. Întrebat dacă vede România ca pe o punte între Vest şi Rusia,Traian Băsescu a răspuns: „A încercat Polonia exercițiul ăsta și acum țipă să vină soldații americani în teritoriul lor”. Băsescu s-a referit la solicitarea șefului diplomației poloneze, Radoslaw Sikorski, care a cerut la începutul lunii aprilie 2014 10.000 de soldați NATO pe teritoriul Poloniei, la granița cu Ucraina. În ce-i priveşte pe polonezi, după anunţarea componenţei noii Comisii Europene conduse de Jean Claude Junker, Radio Praga a citat oficiali polonezi care ar fi declarat că cehoaica Vera Jourova ar fi fost mai bună în funcţia de comisar pentru Dezvoltare Regională decât românca Corina Creţu.

Romania si Intermarium

Motto:”Cine nu urmează strategia lui Beck (ministrul polonez de Externe n.n) acela nu este un bun român. (Miroslaw Arcizewski, ministrul plenipotentiar polonez la Bucureşti, declaraţie pentru presa română, în anul 1934).

Subiectul proiectului „Intermarium” a fost abordat în cadrul unei dezbateri româno-polone organizată la Bucureşti de către Asociaţia New Strategy Center, Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) şi Societatea Academică „Europa de Mâine”.

Relaţiile dintre România şi Polonia sunt vitale pentru flancul estic al Europei, în special în ceea ce priveşte coordonarea acţiunilor la nivelul NATO. În prezent, Polonia derulează un proiect care vizează colaborarea regională de la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică. Numele proiectului – „Intermarium”, asociat cu numele omului de stat polonez Jozef Pilsudski. După Primul Război Mondial, Pilsudski a încercat să construiască „o alianță defensivă regională drept contrapondere la o posibilă resuscitare a imperialismului rus și german. Modelul de inspirație l-a constituit comunitatea polono-lituaniană care a dominat, în secolele XIV-XVIII, o mare parte a zonei avute în vedere pentru alianța propusă. Deși s-a bucurat la un moment dat de sprijinul Franței, inițiativa nu s-a concretizat, fapt determinat de o atitudine reticentă din partea statelor vizate din regiune. Majoritatea ecourilor în presa internațională s-au menținut într-o notă constatativă, cu trimiteri la precedentul istoric al proiectului Miedzymorze/Intermarium promovat de Polonia la sfârșitul primului război mondial”, se arată într-un comunicat de presă postat pe site-ul FUMN.

Flancul Estic al NATO a căpătat importanţă sporită odată cu riscurile de securitate din regiune, pe fondul agresiunii ruseşti. Dacă formal lucrurile stau bine, în realitate relaţiile româno-polone nu se ridică la temperatura prescrisă. Reticenţa are mai multe cauze, printre care lipsa de cunoştinţe despre celălalt sauproiecţia asupra partenerului a propriilor intenţii. Tensiunile din spaţiul estic ar fi trebuit să apropie cele două părţi, dar, de la Summit-ul UE de la Vilnius din noiembrie 2013 şi până în prezent, poziţiile părţilor par neschimbate. Polonia pare să reia strategia de atragere/persuasiune a României, dar o face  într-un mod neinspirat.

Potrivit experților polonezi, proiectul a fost avansat atât în context securitar (întărirea dispozitivului defensiv al NATO pe flancul estic), cât și ca vehicul al colaborării economice regionale (mai ales în domeniile energiei și transporturilor).

„Este de reținut că, influentul centru de analiză geopolitică Stratfor din SUA a resuscitat și promovat insistent, încă din 2012, reactualizarea conceptului de Intermarium în noul context strategic, având Polonia și România ca piloni principali. Din comentariile experților polonezi rezultă că proiectul a fost avansat atât în context securitar (întărirea dispozitivului defensiv al NATO pe flancul estic) cât și ca vehicul al colaborării economice regionale (mai ales în domeniile energiei și transporturilor). În ceea ce privește sfera geografică de cuprindere a proiectului, s-ar avea în vedere grupul de la Vişegrad (Polonia, R.Cehă, Slovacia, Ungaria), țările baltice și România”, se mai arată în comunicatul de presă.

România văzută prin lentile poloneze. Intermarium şi jocul de sumă nulă

Establishmentul polonez face o eroare în evaluările sale despre România. Se spune că trebuie să te pui în pielea cuiva pentru al putea înţelege, sau „in his shoes”, în pantofii lui, cum spun anglo-saxonii,  pentru a-l putea înţelege. Dar dacă pretinzi că te pui în pielea sau pantofii – cuiva, dar gândeşti tot ca tine, atunci te minţi singur. În cazul relaţiei româno-polone, lucrurile stau exact aşa, polonezii părând să atribuie românilor popriile lor intenţii. Polonia doreşte să aibă influenţă în regiunea de la Marea Baltică la Marea Neagră şi acest obiectiv este fundamentat ideologic de doctrina lansată de Josef Pilsudski, primul şef de stat polonez de după 1918, numită „Miedzu Morje” în poloneză, sau Inter  Marium în latină, ori „Între mări” pe româneşte. Intermarium ar fi un bloc al statelor din regiune, care ar contrabalansa influenţa rusă. Se subînţelege că blocul respectiv ar urma să se afle de fapt sub egida poloneză. Conceptul a supravieţuit şi în perioada comunistă la nivel teoretic, iar după aderarea la NATO şi UE a Poloniei a redevenit o doctrină cvasi-oficială.

poza intermarium

Intermarium. Sursa imaginii: Centrul de Sudii Poloneze – Kosciuszko Chai din cadrul „The Institute of World Politics”, iunie 2012

În ce priveşte Ucraina în mod specific, aceasta este văzută de polonezi nu doar în logica influenţei Poloniei în istmul ponto-baltic (intermarium), ci şi într-un context mai larg, ce plasează Polonia în centrul securităţii europene. Zbigniew Brzezinski, fost secretar de stat al SUA şi polonez de origine, a trasat o hartă ce înfăţişează Franţa, Germania, Polonia, Ucraina, ca pe o axă a securităţii de la Atlantic la Marea Neagră, Polonia fiind – inevitabil – în centru. În volumul său „The Grand Chessboard and Foreign Affairs” editat în 1997, Brzezinski prevedea că între 2005-2015 Ucraina urma să adere la UE şi NATO, având menirea de a fi „critical core” al securităţii europene alături de Franţa, Germania, Polonia, urmând să asigure „ancora estică a Europei Atlantice”.

lui Zbigniew Brzezinski: Polonia în centrul securităţii europene cu Ucraina pivot geopolitic

Harta lui Zbigniew Brzezinski: Polonia în centrul securităţii europene cu Ucraina pivot geopolitic

Problema este că, în ce priveşte percepţia polonezilor faţă de români, cei dintâi sunt convinşi că partenerii de la Bucureşti urmăresc obiective asemănătoare. Adică România, pasămite, ar dori să fie şi ea un lider regional în spaţiul său de interes, Marea Neagră. De aici logica jocului de sumă nulă, în care câştigul unei părţi este considerat a fi în dauna celeilalte părţi.

România la Marea Neagră, în sudul Flancului Estic

Iniţiativele României la Marea Neagră au fost însă în slujba interesului general al comunităţii euro-atlantice. TRACECA, Nabucco, OCEMN Sinergia Mării Negre, Strategia Dunării au fost înfiinţat sub egida Comisiei Europene. Regiunea Mării Negre, de fapt sectorul de sud al Flancului Estic al NATO, se bucură de o atenţie majoră a comunităţii euroatlantice pentru  că aici se află toate conflictele îngheţate din Europa de Est: Nagorno-Karabagh, Abhazia, Osetia, Transnistria, la care s-a adăugat şi Crimeea. Novorossia, conceptul imperialist atribuit lui Vladimir Putin, presupune intrarea sub controlul Federaţiei Ruse, într-o formă sau alta, a întregului litoral nordic al Mării Negre, de la Marea Azov la Gurile Dunării..

 

2008-2009: Belarus şi Ucraina nu se lasă tractate spre Vest

Polonia şi-a canalizat energiile spre Spaţiul Estic cu intenţia nemărturisită de a construi Intermarium. Acest proiect, în funcţie de unghiul de unde este privit, poate fi un spaţiu al colaborării interstatale de la Marea Baltică la Marea Neagră, menit să asigure securitatea şi stabilitatea. Dar poate fi, în acelaşi timp, şi un Commonwealth polonez. Statele vizate sunt în principal Belarus şi Ucraina care, până la 1795, au făcut parte din Federaţia sau Rzeczpospolita polono-lituaniană. Numai că aşteptările Poloniei au fost înşelate de cursul evenimentelor, în perioada 2008-2009, înregistrând mai multe eşecuri în politica sa externă.

Polonia s-a concentrat foarte mult asupra Belarus, un stat tampon între ea şi Federaţia Rusă. După 1994 Polonia a devenit un refugiu şi o bază pentru opoziţia belarusă, cam cum era Miami, Florida pentru refugiaţii cubanezi anti-Castro. La alegerile din 2008 însă, speranţele polonezilor de a-l înlătura de la putere pe Alexandr Lukaşenko prin alegeri au fost spulberate. În Ucraina, speranţele Poloniei legate de guvernarea pro-europeană instaurată în 2005 în Ucraina s-au destrămat. La summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, Ucraina nu a primit „membership action plan”, adică invitaţia de a deveni membră a alianţei atlantice. De reţinut că România, ţara gazdă a summit-ului, a susţinut insistent aderarea Ucrainei, un proiect important pentru Polonia. În anul următor, 2009, coaliţia pro-europeană de la Kiev pe care mizau polonezii, s-a prăbuşit măcinată de scandaluri de corupţie şi lupte intestine pentru putere s-a prăbuşit iar Viktor Ianukovici a venit la putere.

Concurenţa pentru întâietate în faţa SUA

Cele două state principale de pe flancul estic al NATO, România şi Polonia, sunt unicele din regiune care sunt pro-americane. Pentru unele state, parteneriatul cu SUA este un „asset” ce le asigură o influenţă sporită, cel mai bun exemplu fiind Marea Britanie, care a reuşit să-şi menţină statutul de mare putere mai ales ca urmare a relaţiei speciale pe care o are cu SUA. În ce priveşte puterile mai mici, acestea speră că vor primi „în franchiză” de la americani competenţe pentru spaţiul în care activează, profitând de o tendinţă a SUA de a acţiona mai ales prin „proxies”, interpuşi. Americanii, cu mentalitatea lor protestantă şi anglo-saxonă consideră că aliaţii lor ar trebui să stea pe propriile picioare. Iată ce le transmite în acest sens românilor Mathew Rojanski, la data interviului fiind director adjunct pentru Europa şi Eurasia la Fundaţia Carnegie:

România să preia conducerea în zona ei europeană, în zona ei din lume. „Aveţi chestiuni legate de Marea Neagră, de coridorul energetic, aveţi legături în Orientul îndepărtat, cu NATO, şi aveţi problema Transnistriei în Republica Moldova, chiar în vecinătate. Şi dacă aţi prelua iniţiativa în aceste chestiuni, americanii ar fi impresionaţi…

..Cel mai important lucru pe care pot să vi-l spun e că americanii sunt întotdeauna impresionaţi de competenţă. De rezolvarea problemelor, de forţă şi competenţă. Nu suntem impresionaţi de scuze. Şi aşa este. Prea des americanii care vin în Europa sunt primiţi cu scuze. Ni se spune că e vina ruşilor, nu reuşim pentru că ruşii sunt prea dificili, nu nu descurcăm cu ruşii. Bine, atunci ce facem cu ruşii? Noi vrem răspunsuri, vrem soluţii”.

Polonia şi România, nu ar trebui să concureze între ele pentru întâietate în faţa Washingtonului. Tradiţia românească, sceptică şi orientată spre prezent şi supravieţuire, vede relaţia cu SUA conform speranţelor românilor că această alianţă le garantează securitatea şi libertatea. România nu intenţionează să folosească alianţa cu SUA pentru a-şi spori influenţa sau a deveni o putere regională.Polonezii, dimpotrivă, speră că statutul de aliat privilegiat al SUA în regiune îi ajută să capete mai multă influenţă. Această abordare a Varşoviei este de înţeles, numai că problema apare atunci când polonezii, în mod eronat, atribuie românilor aceleaşi intenţii.

Un analist polonez- care împărtăşeşte o opinie răspândită la Varşovia-  a apreciat că România se implică în Republica Moldova pentru a câştiga influenţă şi a căpăta statutul de putere regională. În realitate, motivaţia eforturilor pe care România le face în vederea susţinerii Republicii Moldova este de altă natură, este etnică şi istorică. În România, opinia publică şi elitele politice se gândesc la Republica Moldova în sine, nicidecum ca la un „asset” care odată dobândit, ar ajuta România să devină putere regională la Marea Neagră sau pe spaţiul estic. Având în vedere practica americană de a acţiona pe plan local printr-un „proxy” sau de a-şi transmite „în franchiză” afacerile unui aliat local, polonezii presupun că succesele României pe relaţia cu Republica Moldova ar putea convinge SUA să acorde Bucureştiului „franchiza” pentru această regiune.

Americanii aleg România pentru instalarea scutului antirachetă

Un an mai târziu, în noiembrie 2009, în cotidianul „Gazeta Wyborcza”, Lukas Kulesza, analist la Institutul Polonez de Afaceri Internaţionale, think tankul oficial al MAE polonez dă glas tuturor frustrărilor în această privinţă. Kulesza, care comenta vizita de consolare a vicepreşedintelui Joe Bidden la Varşovia, spune deschis că scopurile Varşoviei în ce priveşte scutul american erau de natură eminamente politică:

„Astăzi ştim un singur lucru – rolul Poloniei în noul plan nu va fi aşa de mare pe cât ar fi fost în cadrul planului Bush..Noul plan nu ne mai dă o poziţie exlusivă şi orice rachetă SM-3 care ar putea fi instalată în Polonia va fi doar e importanţă secundară”.

Deci pe polonezi nu îi interesa atât apărarea Europei de rachete iraniene, cât „poziţia exclusivă a Poloniei” în sistemul american de apărare antirachetă. De ce spunea Kulesza că orice rachetă SM 3 care se va instala în Polonia va avea o importanţă secundară? Simplu, pentru că scutul american bazat pe aceste rachete urma să fie instalat în România. De altfel, după ce Bidden a vizitat Varşovia pentru a-i consola pe polonezi pentru renunţarea la vechiul sistem, el şi-a continuat turneul la Bucureşti, pentru a discuta cu românii despre instalarea noului sistem. Instalarea scutului în România nu a făcut decât să sporească amărăciunea provocată la Varşovia de renunţarea la instalarea interceptorilor balistici în Polonia.

Polonia s-ar băga şi în Orientul Mijlociu

Recent, polonezii au mai venit cu o idee oarecum inedită, lansată cel puţin la nivel de experţi. Pentru aprofundarea cooperării bilaterale româno-polone, ei se oferă să sprijine accesul României la „formatele” la care ei participă, urmând ca la schimb, România, care are o solidă expertiză în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord – MENA, să facă acelaşi lucru pentru polonezi în spaţiul respectiv. Motivaţia acestei propuneri ar fi implicarea comună a Poloniei şi României în cadrul NATO în ce priveşte dialogul cu statele mediteraneene. Numai că miza polonezilor ar putea fi cu totul alta.

Din cauza incendiului care a cuprins MENA  odată cu „primăvara arabă”, atenţia SUA în zonă este maximă. Profilul României a crescut foarte mult în cadrul comunităţii atlantice ca urmare a acestei conjuncturi şi a valorii adăugate pe care o aduce aliaţilor, dacă e să menţionăm doar faptul că Ambasada României în Siria a rămas unica misiune diplomatică la Damasc a unui stat NATO, prezenţă românească ce se adaugă celor peste 10.000 cetăţeni români din Siria. În Libia, ministrul de Externe din Consiliul Naţional de Tranziţie, organism care a preluat puterea după căderea lui Ghaddafi,a fost student în România iar în Irak sunt 40.000 absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ din România.

În Orientul Mijlociu, unde Polonia ar vrea să beneficieze de legăturile României, nu există numai arabii, ci şi Israel. Polonezii ar putea fi preocupaţi de relaţia acestui stat cu România tot în contextul interesului american pentru această regiune, Israel fiind considerat unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai Washingtonului. După 2009 Turcia  a rupt practic alianţa cu Israel, care dura de decenii sub egida SUA şi statul evreu s-a văzut nevoit astfel să suplinească unele colaborări, cel mai la îndemână stat pentru a înlocui Turcia fiind România Astfel, pe unele paliere de colaborare, România a devenit de facto cel mai important partener al Israel din Europa, fapt care stârneşte interesul polonezilor, preocupaţi să interpreteze toate evenimentele în cheia relaţiilor cu SUA, aliatul strategic al Israel.

Ce mai propun polonezii românilor

Cel puţin la nivel de experţi, polonezii ar putea sugera că optica Varşoviei faţă de relaţia cu România nu s-a schimbat prea mult faţă de anii 2008/2009. Fraza cheie este reproşul polonezilor că „România se concentrează exclusiv pe Republica Moldova”.  În principal, Polonia ar dori ca România să susţină mai puternic Ucraina, şiîncă fără niciun fel de condiţii. În schimb, în Republica Moldova, România ar trebui pe cât se poate să acţioneze numai  în coordonare cu Polonia.Totodată, polonezii par să nu realizeze că sfaturile nesolicitate ar putea deranja, ar putea fi interpretate ca o tentativă de tutelare a politicii externe româneşti. România are o politică externă suverană, şi se poate concentra asupra oricărui stat sau a niciunuia, fără a avea nevoie de sfaturi.

Învătăturile polonezilor pentru români privind Ucraina

De exemplu, polonezii reproşează României că este singurul stat din regiune care nu a semnat acordul de mic trafic cu Ucraina. Adevărul este că România a parafat cu Ucraina acordul respectiv la 1 aprilie 2014. Ucraina nu s-a arătat însă receptivă în ce priveşte solicitarea României de a deschide un consulat la Ujgorod în Ucraina Transcarpatică şi o agenţie consulară la Slatina-Solotvino, în Maramureşul de peste Tisa, dar nu se cunoaşte dacă polonezii ar fi intervenit la Kiev pentru susţinerea cererilor României.

România pare să cedeze şi să semneze acordul de mic trafic cel mai târziu în octombrie 2014, deşi ucrainenii refuză deschiderea celor două consulate româneşti în Ucraina. Teofil Bauer, ambasadorul Ucrainei la Bucureşti spunea în 2013 că cele două consulate româneşti de la  Cernăuţi şi Odesa „acoperă pe deplin activitatea consulară”, deşi nu este competent să facă asemenea aprecieri. Bauer mai spunea că deschiderea consulatelor se face pe bază de reciprocitate, România având deja două în Ucraina, iar Ucraina unul singur în România, la Suceava, aşa că nu se poate accepta deschiderea de noi consulate româneşti. Bineînţeles că ucrainenii aplică „principiul reciprocităţii” numai României, pentru că Polonia are cinci consulate în Ucraina, în timp ce găzduieşte pe teritoriul său doar trei consulate ucrainene.

O altă idee a polonezilor pentru a-i ajuta pe ucraineni pe spezele românilor este propunerea ca România să elibereze vize gratuite pentru ucraineni. Polonezii ne îndeamnă să dăm vize gratuite ucrainenilor pentru că şi ei fac acelaşi lucru, şi pentru că toată lumea ar trebui să facă efortur ipentru a-i integra pe uraineni în Europa pe toate căile posibile. Chestiunea nu reprezintă o miză foarte mare, dar merită explicată pentru că este relevantă în ce priveşte mentalitatea cu care polonezii abordează relaţia cu România.

România a eliberat vize gratuite pentru cetăţenii Republicii Moldova până în mai 2014, când UE a liberalizat regimul de vize cu UE.  Polonia în schimb, deşi îi place să se prezinte drept „locomotiva” integrării europene a Republicii Moldova, nu s-a gândit niciodată să ofere vize gratuite pentru cetăţenii moldoveni, în schimb cere României să facă acest lucru pentru ucraineni. Statele UE, inclusiv România, percep o taxă de 35 euro pentru o viză. Pentru Republica Moldova, România a făcut un efort bugetar destul de mare, eliberând circa 120.000 vize gratuite pe an, mai multe decât toate statele UE împreună. Nu este clar de ce România ar trebui să facă o favoare ucrainenilor fără să primească nimic în schimb. Şi nici nu este clar de ce România ar trebui să facă altceva decât restul statelor UE în sensul că, dacă Polonia ar cere Comisiei Europene să propună statelor membre eliminarea taxei de viză pentru ucraineni ar fi foarte probabil să înregistreze un eşec. Polonia ar trebui mai întâi să propună la Bruxelles gratuitatea vizelor pentru ucraineni şi să solicite sprijinul României pentru acest demers.

Chestiunea acordului de mic trafic este mai puţin relevantă însă decât cea a minorităţilor, mai exact a minorităţii române din Ucraina. Polonezii, care doresc ca România să susţină necondiţionat Ucraina, consideră, probabil sub influenţa ucrainenilor, că obstacolul major în calea transformării României într-un entuziast suporter al Kievului, alături de Polonia ar fi problema minorităţii româneşti.Iată ce spunea un important doctrinar al politicii externe poloneze:

„Politica României faţă de Ucraina ar putea deveni mai deschisă, mai inclusivă, mai ales dacă nu ar mai fi atât de dominată de chestiunea minorităţilor pe cât este în momentul de faţă. Este nevoie de o perspectivă mai strategică şi mai cuprinzătoare în felul în care vede România relaţia cu Ucraina”.

Din punctul de vedere polonez România, „orientată spre trecut”, exagerează această problemă, putând fi chiar suspectată de intenţii iredeniste, promovate sub acoperirea preocupării faţă de minoritatea românească. În schimb, polonezii spun că problema minorităţii lor din Ucraina nu pur şi simplu nu există pe agenda bilaterală şi nu au înregistrat niciun fel de plângeri în acest sens. Aşa o fi, numai că o asemenea afimaţie pusă în contextul discuţiei despre minoritatea românească din Ucraina este de natură să sugereze că Ucraina ar fi un paradis al minorităţilor, numai că România nu vrea să înţeleagă această evidenţă, dă  amploare nejustificată acestei probleme, pentru că este cramponată în trecut şi, cine ştie, poate că are şi o agendă ascunsă.

Problema minorităţii româneşti din Ucraina este majoră însă. Ucraina nu a respectat niciodată prevederile despre minorităţi din Tratatul de bună vecinătate semnat cu România în 1997. Comisia interguvernamentală pentru minorităţi nu s-a mai reunit de zece ani. România consideră inacceptabile în principal două aspecte ale chestiunii minorităţilor. În primul rând deznaţionalizarea forţată, fenomen masiv, care se manifestă pe mai multe planuri. Este suficient să amintim că numărul de şcoli şi clase cu predare în limba română s-a redus semnificativ faţă de perioada sovietică. În schimb, un raport al unui influent think tank polonez pretinde că Ucraina nu ar face nimic petntru a-i deznaţionaliza pe români, aceasta fiind „alegerea voluntară” a românilor.

federatia_moldova

Harta „Moldovei Mari” difuzată de agentura rusească din Chişinău sub acoperirea „patriotismului moldovenesc” Iulian Chifu, consilier prezidenţial: „Identitate moldovenească înseamnă revendicări teitoriale la adresa României”.

Al doilea aspect al problemei minorităţii româneşti din Ucraina este încălcarea de către ucraineni a dreptului la autoidentificare. Kievul împarte arbitrar minoritatea românească în români şi moldoveni, la fel ca în perioada sovietică. Cel mai edificator este exemplul regiunii Cernăuţi. Locuitorii din raioanele de vest, care în trecut au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar (Bucovina) şi Regatul României (Herţa) sunt consideraţi români, pe când cei din satele învecinate, din raionul Hotin, sunt consideraţi „moldoveni”, doar pentru că teritoriul respectiv a făcut parte în trecut din gubernia rusească Basarabia. România nu va accepta niciodată un asemenea atentat la identitatea naţională românească. La recensământul din 2001, ucrainenii au numărat 151.000 români şi 259.000 „moldoveni”.  Miza identităţii „moldoveneşti” este aceea că România nu ar mai putea interveni pentru respectarea drepturilor minorităţii româneşti şi nici nu ar mai putea derula activităţi menite să păstreze şi să consolideze identitatea românească din moment ce ar fi vorba despre altă minoritate, „moldovenească”, diferită şi separată de cea românească. În anul 2009 Ucraina a presat Republica Moldova să semneze un Acord pentru protecţia minorităţilor din cele două state, tratat pe care Guvernul de la Chişinău nu l-a trimis până acum spre ratificare Parlamentului, de teama reacţiei României. Practic, prin acordul respectiv, Republica Moldova recunoaşte că are o „minoritate” în Ucraina, dând Kievului un instrument diplomatic pentru a impune identitatea „moldovenească” românilor din Ucraina şi a respinge orice fel de demersuri ale României în această privinţă. Lucrurile sunt însă mult mai grave decât atât. Succesorul Principatului Moldova, conform dreptului internaţional este România, formată la 1859 prin fuziunea Principatelor Moldova şi Ţara Românească. Republica Moldova, apărută în 1991, nu are nicio legătură de succesiune. Prin pretenţia că ar avea o „minoritate” în Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, care au aparţinut Principatului Moldovei, statul de la Chişinău se erijează în succesor al Principatului Moldovei, ceea ce înseamnă că, în aceeaşi măsură, se consideră şi succesoarea teritoriilor din România care au aparţinut Principatului Moldovei. Aceasta nu este o speculaţie a autorului ci o constantă a propagandei ruseşti. De asemenea, acest aspect a fost sesizat şi de Iulian Chifu, consilierul pentru Afaceri Strategice şi Securitate Internaţională al preşedintelui României care a făcut următoarea declaraţie:

“Istoria e similară, şi e greu de acceptat în România confuzia identitară pe baza teoriilor moldovenismului sovietic. E greu şi internaţional să explici cum poţi să te revendici a fi „moldovean”, cu referinţă la principatulMoldova, cînd de două ori mai mult teritoriu şi dublul populaţiei fostului principat e parte a statului naţional România, ca provincie ce a ales liber să se alăture co-etnicilor români din celelalte provincii istorice, Muntenia şi Transilvania sau cînd cam tot atât teritoriu cât are Republica Moldova şi un număr important de locuitori ai fostului principat se află pe teritoriul Ucrainei. A discuta astăzi despre identitate moldovenească înseamnă revendicări teritoriale la adresa ambilor săi vecini (n.n. – România şi Ucraina)”

.

Aşa că polonezii păşesc pe gheaţă subţire când se amestecă în probleme pe care nu le stăpânesc foarte bine, mai ales în domeniul sensibil al minorităţilor naţionale.

România susţine integritatea teritorială a Ucrainei şi suveranitatea sa naţională, precum şi dreptul la autodeterminare al acestei naţiuni, care se poate manifesta inclusiv prin aderarea Ucrainei la UE şi NATO. De altfel, la summit-ul NATO de la Bucureşti, din anul 2008, România a fost unul dintre principalii susţinători ai invitării Ucrainei în cadrul alianţei atlantice. Dar polonezii trebuie să înţeleagă că România are o agendă proprie în relaţia bilaterală cu Ucraina şi nu îşi poate abandona interesele doar pentru că Varşovia vrea ca România să susţină necondiţionat Ucraina. Pe de altă parte, România, ca membră a familiei euro-atlantice, susţine aspiraţiile guvernului de la Kiev, fiind primul stat UE care a ratificat Acirdul de asociere al Ucrainei la UE. Dar are dreptul său de a fi precaută. Sub guvernarea partidului lui Timoşenko relaţia România-Ucraina ajunsese la cota de avarie. Svoboda, un alt partid din actuala coaliţie, pe 9 noiembrie 2013, cu puţin timp înainte de summit-ul UE de la Vilnius de pe 26 noiembrie 2013, a pichetat sediul Consulatului General al României din Cernăuţi pentru a protesta faţă de instituirea de către Senatul României a sărbătoririi „Zilei Bucovinei”, fixată pe 28 noiembrie, data unirii Bucovinei cu România în 1918.

svoboda

Pichet al militanţilor naţionalişti ai partidului „Svoboda” la Consulatul General al României din Cernăuţi, 9 noiembrie 2013.

Republica Moldova între Varşovia şi Bucureşti

Republica Moldova ca subiect de politică externă între România şi Polonia este un dosar încă şi mai complex decât cel ucrainean. În aparenţă lucrurile ar fi foarte simple, atât România cât şi Polonia susţin integrarea europeană a Republicii Moldova, aşa că unirea eforturilor în această privinţă este ceva firesc. În realitate, situaţia este mult mai nuanţată.Este foarte adevărat că polonezii au susţinut semnarea de către Republica Moldova a AA, dar întotdeauna numai până la un punct. Unica miză a Poloniei în PE a fost Ucraina şi nimic altceva. Din acest motiv, polonezii erau foarte preocupaţi ca progese înregistrate de Chişinău să nu pună în evidenţă, prin comparaţie, nerealizările Kievului. Polonezii au mers până acolo încât, sub un pretext oarecare, au cerut amânarea unei reuniuni pentru evaluarea progreselor făcute în domeniul dialogolui pe vize dintre UE şi statele din PE. Motivul real era că Republica Moldova îşi însuşise recomandările şi le pusese în aplicare, iar Ucraina nu, iar polonezii nu acceptau eticheta de restanţieră pentru Ucraina.

Politicienii de la Chişinău au sesizat şi ei destul repede această atitudine a polonezilor dar nu aveau ce să facă şi se arătau entuziasmaţi faţă de rolul de susţinător al integrării europene al Republicii Moldova în care s-a poziţionat Polonia. Eforturile Varşoviei în acest sens au fost merituoase, dar nu au avut nici pe de parte amploarea ofensivei diplomatice româneşti în favoarea Republicii Moldova. Ani de zile,  integrarea europeană a Republicii Moldova a fost prioritatea numărul 1 a oricărui diplomat român, indiferent de capitala străină unde era acreditat şi este păcat că efortul de-a dreptul epic pe care l-a făcut România nu poate fi cunoscut la adevărata sa dimensiune..

În prezent, polonezii par să fi depăşit această fază. După anunţul lui Ianukovici că nu mai semnează la Vilnius AA, polonezii, intraţi în degringoladă, au început să lanseze în cadrul reuniunilor UE tot felul de propuneri în sprijinul Republicii Moldova, dintre care unele mai entuziaste erau chiar nerealiste sau frizau patetismul. În situaţia de criză, polonezilor nu le mai ardea de jocuri cu sumă nulă şi încercau să salveze ceea ce se mai putea din ruinele Parteneriatului Estic.

Fără a avea stridenţa Ungariei din perioada regimului Voronin, Polonia a încercat discret să se poziţioneze drept „locomotiva” integrării europene a Republicii Moldova, ceea ce nu poate decât să stârnească unele mici frustrări la Bucureşti. România a anunţat acordarea unei sume nerambursabile de 100 milioane euro Republicii Moldova. Polonia a încheiat şi ea ulterior un contract de credit cu Guvernul de la Chişinău, tot pentru suma de 100 milioane euro. Ajutorul polonez este cât se poate de binevenit, dar situaţia pare în oglindă. Oare de ce n-or fi oferit 90, sau 110 milioane? De altfel, şi unele vizite ale înalţilor demnitari polonezi la Chişinău ar putea fi interpretate ca replici ale vizitelor din România. Fiecare ţară are dreptul să se pună în valoare cât mai bine în plan extern şi nu este nimic condamnabil în PR-ul polonez de la Chişinău. Activitatea de promovare a Poloniei ca o campioană a integrării europene a Republicii Moldova a fost facilitată de atitudinea duplicitară a unora dintre guvernanţii de la Chişinău. Aceştia, din convingeri „stataliste”, acceptau cu greu că România e văzută ca un fel de protectoare a Republicii Moldova şi, pe de altă parte, se temeau ca această realitate să nu stârnească ostlitatea Rusiei. De aceea, s-au prins într-un joc destul de străveziu de diminuare a vizibilităţii sprijinului românesc.

Strategia a constat, printre altele, în duplicarea sau multiplicarea împreună cu alte state membre UE în special Polonia, dar şi Lituania sau Ungaria, a proiectelor sau iniţiaivelor bilaterale întreprinse de România. De exemplu, după ce conducerea Parlamentului Republicii Moldova a semnat un acord de colaborare interparlamentară cu legislativul de la Bucureşti, s-au dus repede la Vilnius să semneze un acord identic cu Parlamentul Lituaniei. Polonia s-a prins repede în acest joc moldovenesc al disimulării.

Modul cum vede Polonia colaborarea cu România în vederea sprijinirii Republicii Moldova este destul de unilateral. Polonezii pretind un fel de preemţiune în relaţia cu Republica Moldova pentru că „sunt văzuţi mai obiectivi în această chestiune decât România, probabil pentru că nici nu au vreun interes în această regiune”(Marcin Zaborowski, directorul Institutului Polonez de Relaţii Internaţionale).Din acest motiv, spun ei, ar fi mult mai eficienţi (sau credibili) în sprijinirea integrării europene a Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, România nu poate avea rolul principal în privinţa integrării Republicii Moldova pentru că este bănuită de intenţii ascunse, anexioniste Polonia în schimb, ar avea de drept acest rol, din moment ce se bucură de credibilitate, inclusiv pentru că nu ar avea interese în regiune. Trecând peste lipsa de consideraţiune faţă de România, arătată încă o dată cu degetul ca fiind suspectul de serviciu în relaţia cu Chişinăul, abordarea polonezilor poate stârni zâmbete, din moment ce ei încearcă pe faţă să îşi reconstituie sfera de influenţă din secolul XVIII în Estul Europei. Cât despre presupusa lipsă de interese a polonezilor în Republica Moldova, fără îndoială că ei ştiu cel mai bine care sunt interesele lor, fie ele declarate sau ascunse.

România şi Polonia sunt condamnate să fie prietene

Cea mai importantă calitate care asigură trăinicia relaţiei româno-polone nu este atât apartenenţa la structurile euro-atlantice, pentru că aceasta tinde să devină un dat, şi nici geografia, anume situarea ambelor state pe Flancul Estic al NATO, realitate care impune strânsa colaborare în plan politico-militar.

Temelia solidă a încrederii dintre români şi polonezi o reprezintă predictibilitatea. Nici acum şi nici peste o generaţie cele două naţiuni nu vor avea alte aspiraţii şi alte percepţii privind securitatea decât cele înscrise deja în codul lor genetic. În cele două state nu se pune problema schimbării orientării strategice în funcţie de alternanţa la putere a partidelor sau de preţul gazelor. Românii şi polonezii nu tranzacţionează libertatea şi securitatea pe la bursele internaţionale de mărfuri şi nici nu le consemnează printre actele adiţionale ale contractelor pentru livrarea de energie.

Predictibilitatatea este condiţia obligatorie a construirii strategiilor pe termen lung. Iar strategiile pe termen scurt, mai ales în domeniul securităţii, sunt construite pe nisipuri mişcătoare.

orban putin

Bunăoară, relaţia dintre Polonia şi Ungaria părea aşezată pe o temelie  istorică. „Polonezii şi ungurii luptă împreună şi beau împreună”, era o  zicală favorită în cele două ţări. Numai că acum parcă mai mult beau,  decât luptă, mai ales la Budapesta. Sub guvernarea lui Viktor Orban  Ungaria şi-a schimbat radical orientarea, dovedindu-se mai mult decât  impredictibilă. Miza pe care Orban a pus-o pe relaţia cu Rusia riscă să  arunce în derizoriu Grupul de la Vişegrad, un proiect în care Polonia a  investit foarte mult. Dintre liderii europeni, Orban a avut cea mai stridentă  opoziţie faţă de impunerea de către UE a sancţiunilor asupra Federaţiei  Ruse, într-un total contrast cu poziţia poloneză.

Energia nu este un simplu business, ci reprezintă o orientare strategică, mai ales în Estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei: „UE s-a împuşcat singură în picior când a aplicat sancţiuni Rusiei”

Iar Orban a ales Rusia, din moment ce a implicat-o în industria sa nucleară, şi încă fără o selecţie internaţională de oferte, ceea ce sugerează că alegerea sa a avut la bază criterii politice, nu economice. Lovitura finală pe care Orban a aplicat-o proiectului Nabucco, la care s-a renunţat în favoarea proiectului T.A.P sugerează acelaşi lucru. Nabucco ar fi tranzitat Ungaria, asigurând aprovizionarea cu gaze a acestei ţări, pe când TAP va duce gazele prin Turcia în Grecia şi sudul Italiei, la mare distanţă de Ungaria.Nabucco este la rândul ei concurată de proiectul rusesc South Stream.

Politica lui Orban de confiscare a minorităţilor maghiare din Europa Centrală a deteriorat relaţiile Ungariei cu Slovacia, slăbind proiectul polonez Vişegrad. În prezent, la Varşovia există îngrijorarea că ostilitatea între Slovacia şi Ungaria ar putea periclita proiectul polonez energetic „Nord-Sud”, ce presupune crearea unei reţele de conducte de la Marea Adriatică la Marea Baltică pentru gazul adus în Europa lichefiat, şi care ar tranzita Slovacia şi Ungaria.

România este cât se poate de predictibilă şi nu va oferi niciodată surprize Poloniei, mai ales în ce priveşte orientarea strategică. La urma urmei, ca să parafrazăm zicala din Europa  Centrală despre unguri şi polonezi, de ce să nu se spună şi despre români şi polonezi că „luptă împreună şi beau împreună”?

La predictibilitatea şi încrederea dintre România şi Polonia se adaugă şi interesele cele mai multe ori comune, inclusiv în ce priveşte politicile europene. Cele două state au viziuni comune asupra bugetului UE, a căror manifestare a fost reuniunea de la Bucureşti a grupului de state  „Prietenii coeziunii” . Există aceeaşi viziune referitoare la exploatarea gazelor de şist. La fel şi în ce priveşte extinderea UE spre est.

Implementarea deciziilor summit-ului NATO fără îndoială că va spori coeziunea dintre România şi Polonia şi sub raport militar şi al securităţii, cadru în care oricum cele două state au opinii comune, de exemplu în ce priveşte prezenţa militară a SUA în regiune.

Făcând un bilanţ sumar al relaţiei bilaterale România-Polonia e greu să tragi altă concluzie decât că totul le uneşte şi aproape nimic nu le desparte. 

Concluzii

un asemenea proiect poate avea o valoare de întrebuinţare relevantă şi în cazul UE – ca formulă de coalizare serioasă şi convenită pentru a apăra poziţiile noilor membri – aşa cum poate avea importantă şi în cadrul NATO, prin coalizarea statelor ce investesc 2% din PIB şi asigură apărarea frontierei Estice – deşi aici trebuie evitată imaginea creării unui “NATO în interiorul NATO”. Ar fi însă o variantă de opoziţie solidă în faţa expulzării SUA din Europa, ar fi blocant pentru orice proiect eurasianist rus – că tot l-am văzut pe Serghei Karaganov care a anunţat proiectul cu Rusia ca superputere în centru şi “subcontinental Europa” parte a proiectului ca furnizor de tehnologie Rusiei. Ar fi profund euro-atlantic ca proiect şi blocant pentru alternativele eurocentriste pe dimensiunea politico-militară, în mod special pentru proiectele euro-stataliste ca cel semnat de miniştrii de Externe al Franţei şi Germaniei după Brexit.

In acest context distrugerea Yugoslaviei si indepartarea pericolului unui aliat al Rusiei in coasta Romaniei pare un lucru bun dar pretul platit? Probabil ca se va lasa cu varsare de sange! Asa e KARMA!

Proiectul Intermarium redivivus ar mai avea relevanţă pentru statele care astăzi nu sunt membre ale UE şi NATO, respectiv pentru Ucraina – pavăza şi graniţa directă a Europei, care ar putea fi antrenată şi angrenată în proiecte europene solide. Acelaşi lucru poate fi gândit pentru componenta Balcanilor de Vest, ca o formula de închidere a găurii strategice din spatele României, nu ca alternativă, ci ca precursor al unei viitoare integrări a tuturor acestor state în UE şi NATO. Ar fi o bună angrenare în sistem a Finlandei şi Suediei, state membre ale UE, cooperante cu NATO dar nemembre ale Alianţei, care ar putea aduce plus valoarea unei completări a Flancului Estic, a frontierei actuale a Vestului cu Rusia, fără a nega proiectul Europei întregi, libere şi paşnice, fără linii de demarcaţie din viitor.


Raspandeste cu incredere
  • 6
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    6
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here