Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de...

„Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)

538
5
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 107
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    107
    Shares

Thomas CSINTA, Redactor – Corespondent (Franța)

Anii de plumb europeni”, reprezinta o perioada istorica (a istoriei contemporane) corespunzând anilor 1960 – 1980, care se caracterizeaza printr-o importanta  crestere, pe întregul teritoriu european occidental, a unui activism politic violent, practicat cu precadere sub forma de lupta armata (atacuri armate sau atentate teroriste politice), atât de extrema stânga cât si de extrema dreapta, în special în marile tari europene industrializate (Italia, Franta, Spania,  Germania si Marea Britanie), dar si în altele mai mici, ca Belgia sau Grecia. (A se vedea pentru detalii: „ Allahu Akbar”. Incursiune în domeniul jihadologiei si a teroismului modern, contempran, Vol 1. 2018, Editura Smart (ISBN: 978-606-8823-21-8), Thomas CSINTA, respectiv, Terorismul nu are religie (Partea I) Terorismul extremist de stânga si de dreapta în lumea occidentala contemporana!

  PREAMBUL

Marile jafuri  europene (în cash, bijuterii, tablouri, obiecte de lux, etc.), clasate în topul „jafurilor secolului” putem împartii în 2 categorii: fie, comise cu arma de foc, violenta si nu rareori cu oarecare ura fata de „victimele” lor (cu sau fara victime omenesti) si fie, comise „fara arma, fara violenta si fara ura” – înscriptie lasata în 1976, de catre celebrul fotograf si scriitor Albert Spaggiari (un brand legendar al marii criminalitati franceze si al evadarilor spectaculoase), pe peretele seifului cu casetele de valori ale bancii Société Générale din Nisa (într-o zona cu mare densitate urbana), dupa ce, împreuna cu un „gang al canalizarilor” a sustras cca 46Mil Ffr (astazi, cca 31M€PPA) prin intermediul canalizarilor Paradisului („Les égouts du Paradis”).

Reiterat în 2014 de catre un alt gang al canalizarilor la banca Crédit Agricole din Bessières (o zona cu densitate urbana scazuta), în drumul acestuia catre Paradis („Le route du Paradis), jaful, cu un prejudiciu material de cca 2,5M€, ramâne fara precedent în istoria marilor jafuri banesti în mediul periurban, atât prin valoarea prejudiciului creat cât si datorita profesionalismului si „maiesrira” cu care acesta a fost comis. [A se vedea pentru detalii articolul autorului „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizarile” la „drumul” Paradisului! (A l’ombre de Spaggiari à Bessières. Des „égouts” à la „route” du Paradis!)].

Cele mai importante jafuri europene (nu neaparat si cele mai rocambolesti sau spectauloase), comise cu arma de foc si (mai mult sau mai putin) cu violenta (cu sau fara victime omenesti), care, dupa parerea mea, au fost considerate, jafuri ale secolului, pâna în prezent, ar fi fost urmatoarele:

În „anii de plumb”: jaful comis din trenul postal (PTT–Cheddington Mail Van Raid) Glasgow–Londra (Marea Britanie) pe 8 august 1963; jaful comis la Palatul (Hotelul) Postelor din Strasbourg (Franta) pe  30 iunie 1971; jaful comis la Banca Nationala a Frantei de la Saint Nazaire (Franta) în noaptea de 3–4 iulie 1986.

Între sfârsitul  „Cold War”–pâna la sfârsitul secolului trectut: jaful comis la Union de Banque Suisse (UBS) de la Geneva (Elvetia) pe 25 martie 1990; jaful comis tot la Banca Nationala a Frantei, de la Toulon (Franta), pe 16 decembrie 1992; jaful comis la Posta Fraümunster din Zurich (Elvetia), pe 1 septembrie 1997,

În acest secol (mileniu): jaful comis la Centrul de Diamante din Anvers (Belgia), pe 16 februarie 2003; jaful comis la Northern Bank din Belfast (Irlanda de Nord – Marea Britanie) pe 20 decembrie 2005; jaful comis la Banca Nationala a Angliei de la Tonbridge (Marea Britanie), în noaptea de 21 – 22 februarie 2006; jaful comis la Fondation & Collection Emil G. Bührle din Zurich (Elvetia), pe 10 februarie 2008; jaful comis la Bijuteria Harry Winston de la Paris (Franta), pe 5 decembrie 2008; jaful comis la Musée d’Art moderne (Muzeul Artei moderne) de la Paris (Franta), pe 20 mai 2010 si în sfârsit, jaful comis la Hotelul Carlton din Cannes (Franta), pe 28 iulie 2013.

APROFUNDAREA DOSARULUI

* Cu 55 de ani în urma, pe 8 august 1963 (în jurul orei 03h00) are loc atacul în stil „western” (Great Train Robbery), al trenului postal (Cheddington Mail Van Raid) pe ruta Glasgow–Londra (West Coast Main Lin) la Ledburn (catun al Parohiei Mentmore din Buckinghamshire–comitat ceremonial din Anglia). Acest jaf al secolului are loc cu „arma de foc, violenta si ura” în mediul rural ca si cel de la Bessières („fara arma, fara violenta si fara ura”), de altfel, singura asemanare dintre cele doua, care sunt si singurele, din întreaga istorie a „jafurilor secolului”, care s-au desfasurat în mediul (geografic) periurban.

Trenul special PTT (Travelling Post Office Up Special) care a parasit Gara centrala din Glasgow (în jurul orei 18h50), cu destinatia Londra–Gara Euston (una dintre cele 70 de gari feroviare gestionate de catre Network Rail, data în folosinta în 1837, aflata în cartierul Camden din centrul–nord al metropolei), unde trebuia sa ajunga în jurul orei 03h35, rula cu o viteza de cca 100km/h (trasa de catre o locomotiva disel – electrica al British Rail Class 40–conceput si construit între 1958–1962), atunci când o banda de raufacatori formata din 15 hoti mascati si înarmati (cca 30 de persoane conform presei vremii) îl opreste „fortat” la semnalul unui fals muncitor feriviar (impiegat de miscare: „persoana calificată şi autorizată, responsabilă de organizarea, coordonarea, şi executarea operaţiilor legate de circulaţia trenurilor şi executarea manevrelor vehiculelor feroviare din staţiile de cale ferată, în condiţii de siguranţa feroviară”)  care „flutra” 2 stegulete în mâini), ca urmare a schimbarii „fortate” a culorii semaforului din cea verde în cea rosie, în proximitatea intersectiei (încrucisarii) cailor ferate de la Sears Crossing (aflat, aproximativ, la jumatatea distantei dintre Leighton-Buzzard si Cheddington), la o distanta de cca 60km nord–vest de Londra.

Odata oprit trenul, acesta va fi preluat de catre mecanicul de locomotiva al bandei care îl va conduce pâna la  Bridego Bridge (aflat la câtiva km, la nord de Cheddington), unde va fi praduti de catre membri bandei de jefuitori. Garnitura cu 12 vagoane transporta si 72 de persoane agenti postali ai Royal Mail (functional între 1516 si 15 octombrie 2013, data la care Guvernul Britanic introduce întreprinderea în bursa cu conservarea a 38% din actiunile aceteia pâna pe 12 octombrie 2015, când le vinde, iar întreprinderea devine Royal Mail Holdings – o societata privata integral – pe actiuni, dupa 499 de ani ca institutie publica).

Din banda de hoti (jefuitori) fac parte, alaturi de Bruce Reynolds,  Ronald Buster Edwards, Ronnie Biggs, respectiv, Charles Wilson si Gordon Goody, atât Jimmy White, Roy James, John Daly cât si membri gangului South Coast Raiders (Tommy Wisbey, Bob Welch, Jim Hussey, sub comanda lui Roger Cordrey), mecanicul de locomotiva pensionar cunoscut sub pseudonimul „Stan Agate”, dar si alti 3, raufacatori, identificati numeric (cu n°1, n°2 si n°3). Cele 2,631M£ în bancnote (relativ) uzate de mica valoare (cca 35,5MFfr/1£=13,70Ffr în 1963, echivalentul a cca 40M£PPA sau 45M€PPA, astazi–raportat la puterea de cumparare), încarcate în 2 vagoane (în 128 de saci postali), vor fi sustrase de catre hoti, dupa taierea liniei telefonice si detasarea locomotivei, respectiv, a celor 2 vagoane ale garniturii (dupa locomotiva) la nivelul Bridego Railway Bridge (pod feroviar peste West Coast Main Line–de o lungime de cca 642km care leaga între ele Londra, Birmingham, Liverpool, Manchester si  Glasgow), în mai putin de ¼ ora (în cca 13 minute conform unor informatii furnizate de care jefuitori), fara ca cei 72 (si nu 75 conform  presei vremii), aflati în primul vagon dupa locomotiva, sa-si dea seama ca cel de-al 2-lea vagon (cu valori) al trenului a fost jefuit.

Locul Bridego Bridge (aflat la câtiva km, la nord de Cheddington), rebotezat dupa jaf, Train Robbers Bridge, iar din 2014, Mentmore Bridge (aflat între Sears Crossing si Cheddincton) a fost ales în asa fel încât sa perimita transferul sacilor postali în vehiculele hotilor garate sub pod. Raufacatorii vor „imobiliza” mecanicul de locomotiva Jack Mills (1905–1970) si cei 4 însotitori ai celor 128 de saci încarcati cu bani, dupa care vor detasa locomotiva si cele 2 vagoane care contineau „prada” si pe care le vor abandona dupa ce banii sunt descarcati din acesta la Bridego Bridge. Informatia ar fi fost furnizata bandei de catre „The Ulsterman” (identificat în 2014, în persoana lui  Patrick McKenna), fost angajat al General Post Office (înfiintat înca din 1660) din Salford (cunoscut si sub numele de „Dirty Old Town”, aflat în nord – vestul regiunii urbane Grand Manchester).

Este Brian Field (n.1934, decedat pe 27 aprilie 1979) „solicitor” la Londra (jurist al common law care care se ocupă în mod tradițional de legalitatea majoritatii demersurilor sau actiunilor întreprinse din anumite jurisdicții), cel care este la curent cu transferul de bani care urma sa fie efectuat prin tren de catre operatorul postal Royal Mail si care îl prezinta pe Patrick McKenna lui Gordon Goody (considerat „creierul” operatiunii) si Buster Edwards. Cei 2 din urma, împreuna cu Bruce Reynolds (leaderul bandei si seful „operatiunii) Charlie Wilson  (trezorerierul bandei) si Roy James vor planifica cu minutiozitate atacul trenului (Cheddington Mail Van Raid) în conditii de „maxima siguranta” cu cca 3 luni în urma.

În ciuda faptului ca principalii organizatori si coordonatori ai jafului („nucleul dur” al bandei), desi aveau „experienta profesionala” în materie de crima organizata, niciunul dintre n-ai n-ar fi participat (din informatiile mele), pâna atunci, la vreun jaf armat al unui tren postal (care transporta bani în cash si obiecte de valoare). Din aceste considerente, acestia se vor adresa unui alt gang londonez de spargatori si jefuitori,  South Coast Raiders, ai carori membri (Tommy Wisbey, Bob Welch si Jim Hussey, dar în special Roger Cordrey) aveau deja „expereienta” în acest tip de „operatiune”. În plus, Bruce Reynolds (devenit seful „operatiunii”), îl va atrage în „echipa” si pe Ronnie Biggs (pe care l-ar fi cunoscut în închisoare), dar si pe John Daly, Jimmy White, respectiv, pe cei „numerotati” (n°1, n°2 si n°3) sau pe mecanicul de locomotiva Stan Agate (care îi va lua locul lui Jack Mills – veritabilul mecanic de locomotiva al Cheddington Mail Van Raid, mort în 1970 în vârstă de 64 de ani, fara niciun fel de legatura cu jaful, cu toate ca familia acestuia sa a susținut că ar fi fost traumatizat de atac pe viata).

Dupa jaful „reusit”, membrii echipei se vor refugia la (ferma lor) Leatherslade Farm, cumparata cu putin timp în urma cu acest scop, unde au si conceput planul atacului. Ca urmare, Ministrul britanic al PTT (M. Bovins, aflat atunci în vacanta) este obligat sa-si întrerupa concediul si sa revina la Londra (de la Liverpool), unde vorbeste atunci (înca) de „numai” cca 1M£ (ceva mai putin de 14MFfr – încarcate în cca 100 de saci) si ar fi anuntat o recompensa de 10.000£ (aproape 140.000Ffr) oricarei persoane care este în masura sa furnizeze detalii despre membrii bandei de raufacatori, suma majorata cu înca 23.500£ (cca 325.000Ffr) de catre alte 2 mari banci londoneze.

În sfârsit, sacii postali contineau bancnote, relativ, uzate (care trebuiau retrase din circulatie, deci distruse) provenind de la sucursalele scotiene ale marilor banci londoneze, dintre care peste ½ M£ (cca 515.000£), scrisori si pachete recomandate (în care se aflau obiecte de lux si diamante destinate magazinelor de bijuterii din Hatton-Gardens) apartineau National Provincial Bank. Hoții au plecat la Farmer’s Leatherslade (numai) cu 121 de saci, presati, probabil de „ spatiu si timp”, lasând 7 dintre cei 128, în tren („cadou”, politistilor de la Scotland Yard). Cota parte” pentru fiecare dintre cei 17 participanti la jaf (cei 15 tâlhari, Brian Field și „Ulsterman”–implicati doar indirect), era fixata la cca 150.000£.

Este pentru prima data din întreaga istoria a Seviciului Postal britanic (creat în 1838) când în cadrul acestuia, un jaf (armat) cu un prejudiciu material colosal (de o asemenea anvergura) are loc, pe care, de altfel, politistii de la Scotland Yard, care, atunci când ajung la fata locului pentru constatare, numesc: „cel mai mare hold-up din istoria tuturor timpurilor”. Când Politia britanica (Scotland Yard) soseste la fata locului, membrii acesteia identica ca „obiecte” utilizate la comiterea jafului, un topor de dimensiuni mari (si foarte ascutit), o bara de fier (cu diametrul gros) si 2 stegulete de semnalizare. Cei 4 însotitori ai sacilor postali sunt raniti lejer si tratati într-un spital din apropiere dupa care sunt externati, iar mecanicul de locomotiva Jack Mills (datorita unor contuzii la cap aplicate cu o bara de fier) va fi spitalizat pentru o perioada mai lunga, iar ulterior, obligat sa-si abandoneze meseria (profesia) si moare de leucemie limfocitară cronică (dar si datorita unei complicații a pneumoniei bronșice). Pe 12 august 1963, anchetatorii de la Scotland Yard vor repera ferma izolata (abandonata) a hotilor, care desi ar fi luat masuri de precautie pentru a nu fi identificati, vor lasa totusi, în urma lor, îndicii (în special, amprente digitale) care vor fi putea fi exploatate, ceea ce va conduce, rapid, si la arestarea lor.

Sunt cercetati penal 13 banditi identificati (dintre cei 17 complici – implicati în jaf), dintre care, deja la începutul anului 1964, 10 erau inculpati si încarcerati, iar alti 3, erau în cavala (fuga). Sunt formulate 10 acuzatii contra acestora: „robbery (all except for John Wheater), Conspiracy to Rob (against all of them), Receiving (3 charges against Roger Cordrey and 3 other charges against Bill Boal and 1 against Brian Field) and for perverting the course of justice (John Wheater only)”.

Având în vedere faptul ca infractiunea (criminala) a fost comisa în comitatul ceremonial Buckinghamshire (Bucks, aflat în sud–estul Angliei si la nord–vest de Greater London, între Berkshire, Oxfordshire, Northamptonshire, Bedfordshire si Hertfordshire), autoritatile judiciare britanice decid ca procesul sa aiba loc în capitala acestuia la Aylesbury, în fata Courts of Assize (Curte Criminala în Anglia si Tara Galilor în vigoare pâna în 1972, abolita de catre Quarter Sessions (Curti de comitate trinute trimestrial) prin Courts Act 1971 si înlocuita cu una singura, Crown Court (Curtea Coroanei britanice), instalata în cladirea Consilului Local. Cu toate ca acesta se afla în mediul rural la distanta relativ mare de capitala, Londra, ceea implica o securizare, cu totul speciala, a zonei. Majoritatea dintre cei 13 sunt condamnati pentru „Conspiracy to rob, armed robbery, obstructing justice and receiving stolen goods” la pedepse cuprinse între 20 si 30 de ani de recluziune criminala pe 16 aprilie 1964 si majoritatea încarcerati la HM Durham (închisoare locală de siguranta de tip B construita în 1819 – epoca georgiană, cu o capacitate de cca 1017 locuri, situată în zona Elvet din Durham, gestionata de catre Her Majesty’s Prison Service (Her Majesty’s Prison and Probation Service). În privinta prejudiciului material (rezultat ca urmare a jafului), o mare  majoritate a acestuia, nu a fost niciodata recuperata.

 „Nucleul dur” al acesteia era format din Bruce Richard Reynolds (n.1931, decedat pe 28 februarie 2013, la vârsta de 81 de ani, fost „leader al bandei si seful operatiunii”), Gordon Goody (n.1930, decedat pe 29 ianuarie 2016, la vârsta de 85 de ani, considerat „creierul operatiunii”), Charlie Wilson (n.1932, asasinat de catre un ucigas platit la vârsta de 58 de ani, pe 23 aprilie 1990, fost „trezorier si organizator al bandei”), Ronald Edwards („Buster”, n.1931, „boxer, nightclub and flower shop owner”,  decedat – sinucis,  la vârsta de 63 de ani, pe 28 noiembrie 1994, considerat „instigator si organizator al operatiunii” si însarcinat „cu înlaturarea mecanicului de locomotiva Jack Mills de la comanda garniturii”), Ronnie Biggs (n.1929, decedat la vârsta de 84 de ani, pe 18 decembrie 2013, „un mic borfas”,  în perioada jafului, devenit celebru cântaret si personaj public în timpul cavalei sale, dar mai ales, dupa publicarea cartii sale scrisa în colaborare Chris Pickard în 2011–Ronnie Biggs: Odd Man Out-The Last Straw) si Jimmy White (Jimmy, James Edward Whitefoot, James Bryan/n.1920, fost „cafe owner in Aldgate and former soldier”, cu o importanta rexperienta de soldat în cadrul „Royal Artillery Regiment and the Army Air Corps” în timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial–„însarcinat cu achizitionarea vehiculelor în care au fost încarcati cei 125 saci postali si livrarile acestora la ferma izolata a bandei din Leatherslade”), ascuns dupa jaf în Anglia ca de altfel si Ronald Edwards (care se refugiaza în Mexic).

A group portrait of the men known as the Great Train Robbers. Buster Edwards, Tom Wisbey, Jimmy White, Bruce Reynolds, Roger Cordrey, Charlie Wilson and Jimmy Hussey.

Mentionez aici faptul ca în Regatul Unit al Marii Britaniei există 3 servicii distincte care gestioneaza închisorile–„for the three Crown Dependencies”.

Serviciul Penitenciar al Maiestății sale (Her Majesty’s Prison Service), care gestionează închisorile din Anglia și Țara Galilor și care servește și ca National Offender Management Service pentru acestea.

Serviciul Penitenciar Scoțian (Scottish Prison Service) care gestioneaza  închisorile din Scoția, respectiv, Serviciul Penitenciar din Irlanda de Nord (Northern Ireland Prison Service) care gestioneaza pe cele din Irlanda de Nord. Insula Man și Insulele Canalului au propriile administrații penitenciare.

În functie de tipul de infracțiune săvârșită, de durata pedepsei, de probabilitatea de evadare si pericolul pe care reprezinta pentru societatea civila, de recidiva, etc., detinutii majori (cu  vârsta peste 18 ani), aflati Serviciul Penitenciar al Maiestății sale din Anglia si Tara Galilor, înainte de a fi încarcerati, sunt grupatri în 4 categorii.

Categoria AClosed Prison/High Security (prisoners are further divided into Standard Risk, High Risk, and Exceptional Risk, based on their likelihood of escaping–detinuti deosebit de periculosi pentru societatea civila, care au fost condamnati pentru omor, tentativa de omor, kidnapping–rapire si sechestrare de persoane, jaf armat cu victime omenesti, infractiuni comise cu arme de foc, explozibili, atentate–terorism); Categoria B (detinuti care nu sunt periculosi, dar sunt susceptibili sa evadeze); Categoria C (detinuti care nu prezinta pericol pentru societatea civila, care nici nu vor sa evadeze, dar nu pot fi admisi în Open Prison/centre de semilibertate) si Categoria D–Open Prison (detinuti aflati în posesia ROTL–Release On Temporary Licence, to work in the community or to go on “home leave” once they have passed their FLED–Full Licence Eligibility Dates, which is usually a quarter of the way through the sentence, deci  prezinta garantii ca se vor întoarce în închisoare dupa orele de munca, concediu, etc., pâna la executarea pedepsei).

Din 2002, în Scoția, detinutii sunt încadrați într-una din cele trei categorii:

High Supervision: detinut monitorizat (supravegheat si controlat în permanenta) de catre Administratia penitenciara (personalul închisorii)

Medium Supervision: detinut monitorizat numai în anumite conditii speciale (transfer de lo închisoare la alta sau la tribunal – pentru audieri, tratament medical, etc.) 

Low Supervision: detinut supus supravegherii și restricțiilor minime, care  poate fi autorizat sa beneficieze de ROTL pentru a putea desfasura o activitate lucrativa în exterior.

În Irlanda de Nord, detinutii majori sunt grupati în 5 categorii:

Categoria A–detinuti foarte periculosi pentru societatea civila si susceptibili sa evadeze; Categoria B–detinuti periculosi care nu intentioneaza sa evadeze; Categoria C–detinuti care nu intentioneaza sa evadeze, dar nu prezinta încrede pentru a fi plasati în  Open Prison; Categoria D–deținuții  care pot fi în mod fi plasati cu încredere în Open Prison (ceea ce pâna în prezent nu exista în Irlanda de Nord) si în sfârsit, Categoria Uprizonieri încarcerati preventiv ( preveniti) în detentie provizorie pe perioada anchetei, în asteptarea procesului.

Încarcerat în tinerete pentru diferite infractiuni (mai mult sau mai putin grave), Bruce Richard Reynolds a fost încarcerat înainte la la HMP Wormwood Scrubs and Borstal (a Category B men’s prison located in the Wormwood Scrubs area of the London Borough of Hammersmith and Fulham, in inner West London, England – operated by Her Majesty’s Prison Service, cu o capacitate de 1.279 de locuri, data în folosinta în 1875), iar ulterior (dupa evadarea lui) la HM Prison Reading (Reading Gaol, a former prison located in Reading, Berkshire, England – operated by Her Majesty’s Prison Service , deschis în 1844 si închis în 2013) until its closure at the end of 2013). Timp de cca 6 saptamani (din 2 ani obligatorii) ar fi efectuat si un serviciu national în cadrul Armatei britanice, înainte sa recidiveze. În 1952 este condamnat la 3 ani de închisoare (pentru „breaking and entering”) si încarcerat la Wandsworth Prison (pentru minori) la Londra. În 1957 este arestat împreuna cu Terry Hogan, pentru furtul a 500£ dintr-o casa de pariuri (din White City Greyhounds). Condamnat al 3 ani ani jumatate (Terry Hogan  la 2 ani si jumatate), dupa liberarea sa din închisoare, Reynolds devine hoti si vânzator de antichitati, si se asociaza în comiterea de infractiuni criminale cu Harry Booth (cel mai bun prieten), respectiv, cu John Daly (viitorul sau cumnat), ocazie cu care îi cunoaste pe Jimmy White și Ronald (Buster) Edwards în clubul lui Charlie Richardson, care îl prezinta lui Gordon Goody. În 1962, banda va comite un jaf în valoare de 62.000£ (astazi, cca  1,21M£PPPA) la Comet House (sediul companiei britanice Overseas Airways Corporation) pe Aeroportul International Heathrow din Londra, iar ulterior, acestia au încercat si să jefuiască un tren al Royal Mail la Swindon (în comitatul ceremonial Wiltshire din sud-vestul Angliei, între Londra si Bristol), care însa „nu avea la bord” (spre ghinionul lor) decât 700£. În schimb, ceea ce a urmat, jaful pe 8 august 1963 din Cheddington Mail Van Raid (pe care Reynols a numit „Sistine Chapel ceiling”), a fost, mai  mult decât compensator.

După furt, Reynolds petrece 6 luni (ascuns) într-o casă din South Kensington, în așteptarea unui pașaport fals. Apoi, pleaca sub numale de Keith Clement Miller (împreuna cu sotia sa Frances–devenita Angela si fiul sau Nik) via Elstree Airfieldoperational general aviation aerodrome (Aerodromul Londres-Elstree, aflat la cca 5km la est de Watford, în comitatul ceremonial Hertfordshire din Anglia) la Ostend/Oostende (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Vest, regiunea Flandra din Belgia) de unde cu Liniile Aeriene Begiene Sabena (de pe Aroportul Bruxelles–Zaventem) în Mexico City, cu tranzit (mai lung) prin Toronto (Provincia Ontario, Canada), petrecând Craciunul (din 1964), la Acapulco (în Mexic), în compania lui Ronald Buster Edwards (liber si el), respectiv, Charlie Wilson, care a evadat din

Ceva mai târziu, familia Reynolds se mutat la Montreal (în Provincia Quebec francofona,  din estul Canadei) unde locuia si Wilson cu familia sa, dar mai târziu se stabileste la Vancouver (în Provincia Columbia Britanica anglofona din vestul Canadei), înainte de a reveni în Franta, iar familia lui la Londra si ulterior (împreuna) la Torquay (oraș în comitatul Devon, regiunea South West a Angliei, care împreună cu orașele Paignton și Brixham formează autoritatea unitară Torbay a cărei reședință este), unde este arestat pe 9 noiembrie 1968 (dupa 63 de luni de cavala) sub numele de Keith Hillier. Condamnat la 25 de ani de închisoare, pe 16 aprilie 1964, Reynolds este liberat în 1978 din HM Maidstone (a Category C men’s prison, located in Maidstone, Kent, England–operated  by Her Majesty’s Prison Service – dat în folosinta în 1819, cu 552 de locuri, dintre care 62 pentru femei), unde se împrieteneste cu Charlie si Eddie Richardson.

Ulterior va fi angajat în calitate de consultant pentru filmul Buster (cu Larry Lamb în rolul lui Reynolds)n care are la baza cartea sa „The Autobiography of a thief” (Autobiografia unui hoț, 1995). El moare pe 28 februarie 2013 (la vârsta de 81 de ani). În momentul decesului său, Reynolds („The mastermind behind the robbery – nicknamed „Napoleon”) lucra la un material care „comemora” 50 de ani de la jaful din Cheddington Mail Van Raid: 1963-2013, publicat de Mpress în iulie 2013.

Dupa o cavala (fuga) de 13.068  de zile (cca 36 de ani), în Australia si în Brazilia (via Belgia si Franta–unde efectueaza si o operatie estetica) Ronald (Ronnie) Arthur Biggs, bolnav, revine în Marea Britanie în 2001, unde este reîncacerat pâna în august 2009, când este liberat conditionat sub control judiciar din motive medicale (de sanatate).

Originar din Margate (Districtul Thanet din Comitatul ceremonial Kent, la sud–est de Londra), dintr-o familie mai mult decât modesta, Biggs, care în timpul cavalei sale ar fi cântat cu formatia „Sex Pistols” (un grup punk-rok britanic originar din Londra, activ în perioada 1975–1978, 1996, 2002–2003, 2007–2008) format din  Johnny Rotten (John Joseph Lydon, n.1956–cântaret, voce), Steve Jones (Stephen Philip Jones, n.1955–ghitarist, cântaret si compozitor), Paul Cook (n.1956–muzician, baterist) si Glen Matlock (n.1956–basist), înlocuit în 1977 de catre est Sid Vicious (1957–1979, muzician, autor–compozitor, decedat ca urmare a ingerarii unei overdose de heroina), l-ar fi cunoscut pe Bruce Reynolds („creierul loviturii secolui”) în închisoare.

Arestat dupa jaf si condamnat la 30 de ani de recluziune criminala pe 16 aprilie 1964 (alaturi de ceilalti membri ai bandei de hoti), el este încarcerat la închisoarea HM Prison Wandsworth (deschisa în 1851, cea mai mare închisoare din Marea Britanie, pentru barbati, de siguranta de Categoria B din Wandsworth–în districtul din sud–vestul Londrei–„operated  by Her Majesty’s Prison Service”), unde a fost încarcerat si poetul Oscar (Fingal O’Flahertie Wills) Wilde (1854 –1900) cu un secol în urma. Dupa 15 luni de închisoare, pe 8 iulie 1965, el reuseste sa evadeze escaladând zidul închisorii (de cca 8m înaltime), folosindu-se de o scara si o coarda (frânghie), dupa care se refugiaza la Paris, unde va efectua o operatie estetica si „va face rost” de acte false de identiate, cu care în 1970 pleaca în Australia si sa se va stabili la Adealide (Golful Saint-Vincent, din sudul Australiei). Recunoscut de catre un jurnalist, în timp ce lucra la decorurile unei emisiuni al Canalului 10 de televiziune, Biggs se refugiaza la Melbourne, de unde peste câteva luni pleaca în Brazilia, lasându-si sotia Charmian cu cei 2 copii în Australia.

Ajungând la Rio de Janeiro, fara bani si fara permis de munca, Biggs este „obligat” sa-si vânda imaginea presei si televiziunii braziliene (ducând „fara niciun fel de complexe” o viata publica), stiind ca autoritatile nu-l vor extrada, pe de o parte, pentru ca Marea Britanie nu avea niciun fel de acord de extradatre semnat cu Brazilia, iar, pe de alta parta, pentru ca acesta se afla într-o relatie conjugala  cu Raimunda de Castro (o dansatoare braziliana într-un club de noapte, printre alte, si o presupusa prostituata) de la care astepta un copil (ceea ce conform legilor braziliene în vigoare, faceau imposibila extradarea lui în Marea Britanie). Casa pe care o cumpara, o va pune la dispozitia turistilor (pentru 50-60$US) în care acestia se pot fotografia împreuna alaturi de el „la un gratar”, cu tricouri (cumparate si ele „la fata locului”) pe care era marcat: „Am fost la Rio si l-am întâlnit pe Biggs”. În plus, Biggs are si tupeul ca sa revina de câteva ori (cu documente false de identitate) în Marea Britanie, în timpul realizarii documentarului Great Train Robbery.

În aceasta perioada va interpreta si 2 cântece de succes (No One Is Innocent si  de Belsen Was a Gas) în filmul Great Rock’n’Roll Swindle, a lui Malcolm McLaren (1946–2010, om de afaceri, muzician, stilist si agent artistic britanic), consacrat formatiei de punk–rok „Sex Pistols”, înregistrate într-un studio brazilian cu ghitaristul formatiei, Steve Jones si bateristul Paul Cook. Dupa teentativa sa de extradare, Ronnie colaboreaza cu basistul américain Bruce Henry, respectiv, cu Jaime Shields si Aureo de Souza, la înregistrarea albumului care povesteste viata lui si urma sa constituie muzica fimului, reeditata de altfel, în 2004 de catre Whatmusic. Rapit în 1981 de catre membrii unei retele de crima organizata si dus Barbade (micro monarhie constotutionala insulara din Marea Caraibilor în Oceanul Atlantic – timp de 3 secole aflata sub dominatie britanica, avându-l si în prezent ca sef al statului pe Suveranul Marii Britaniei, desi este independent din 30 noiembrie 1966, în calitate de Commonwealth realm – „a sovereign state in which Queen Elizabeth II is the reigning constitutional monarch and head of state”), pentru a fi predat autoritatilor britanice, negocierile acestora cu Scotaland Yard în privinta rascumpararii sale esueaza, iar Biggs este lasat liber sa se întoarca în Brazilia, unde va fi ajutat „financiar” de catre fiul sau brazilian,  Michael Biggs, ca membru al grupului de copii de mare succes „Turma do Balao Magico”, care cânta în cadrul programului „Balao Magico”. Dupa ce în 1991 cânta din nou cu grupul german „Die Toten Hosen” (punk – rok, creat în 1982 la Dusseldorf), avându-l ca leader pe Campino (Andreas Frege, n. 1962) si ca membrii pe Walter Hartung, Trini Trimpop, Jakob Keusen, respectiv, pe Wolfgang Rohde unul dintre cele mai populare grupuri germane înpreuna cu  Die Ärzte din Berlin, timp de un deceniu, Biggs duce o viata agitata care îl solicita foarte mult, atât din punct de vedere fizic cât si psihic, având ca efect 3 atacuri cerabrale în 2001 care necsitau un tratament medical deosebit de costisitor pe care acesta din urma nu-l mai putea suporta din punct de vedere financiar. Ca urmare, Biggs anunta în cotidianul The Sun intentia sa de a se întoarce în Marea Britanie, ceea ce se va si întâmpla pe 7 mai 2001, în ciuda faptului ca era constient ca va fi (re)încarcerat;

Întoarcerea sa este finanta de catre jurnal, care va plati si suma de 20.000£ fiului acestuia (Michael) în schimbul excluvitatii istoriei vietii acestuia (în timpul cavalei sale în Brazilia). Încarcerat la închisoarea de maxima siguranta Belmarsh (de la Thamesmead, din sud–estul Londrei), Biggs urma sa efectueze pedeapsa care i-a mai ramas din cei 30 de ani la care a fost condamnat, adica 28 de ani si jumatate.

În noiembrie, acesta sufera si 2 atacuri cardiace si este spitalizat de 4 ori în Spitalul Reine Elisabeth de Woolwich (Greater London – unde a fost înfiintat Arsenal FC în 1886, iar în secolul urmator, Royal Arsenal în 1691). Cu toate acestea, Biggs nu va fi gratiat medical, decât în 2009, dupa ce în 2005 el va contracta o forma grava de staphylococcus (bacterie descoperita de catre Louis Pasteur/1822–1895, chimist si microbiolog francez), responsabila de o serie de infectii umane, care îi vor bloca caile respiratori (facându-i respiratia deosebit de dificila) si exprimarea orala. Având în vedere problemele grave de sanatate cu care se confrunta Biggs, dupa 8 ani de detentie (când mai avea de executat cca 20 de ani de recluziune criminala), pe 1 iulie 2009, Ministrul Justitiei Jack Straw, desi refuza liberarea sa conditionata sub control judiciar, pe 6 august, îl autorizeaza sa iasa din închisoare pentru îngrijiri medicale. Spitalizat începând cu 29 mai 2010, pe 17 noiembrie, Niggs lanseaza noaa sa carte autobiografica „Odd Man Out: The Last Straw”. El moare „in a nursing home”pe 18 decembrie 2013 (la vârsta de 84 de ani). Înainte de a muri, el ar fi declat presei: „Daca m-ati întreba, daca regret ca am facut parte din echipa care a comis juful din  Cheddington Mail Van Raid, raspunsul meu este: nu”.

Originar fin Lambeth (Greater London–Central London) si fiul unui barman, Ronald Christopher Edwards („Buster”, n.1934), fost si el barman într-un club de noapte  si apoi florist, dupa ce abandoneaza școala, lucreaza într-o fabrică de cârnați, cu care va face ulterior si contrabanda, carora se vor adauga si alte infrcatiuni, printre care si traficul de tigari si de acool prohibit. Este interpelat pentru prima oara  în timpul Serviciului National în cadrul RAF (Royal Air Force–Fortele Aeriene ale Armatei britanice, prima forta aeriana independenta din lume create pa 1 aprilie 2018, prin fuziunea dintre RFC–Royal  Flying Corps si RNAS–Royal Naval Air Service, care împreuna cu British Army si Royal Navy, constituie Fortele Armate britanice. Casatorit în 1952 cu June Rothery (cu care va avea si o fata, Nicolette/n.1961), Buster Edwards, va fi implicat, ulterior (peste un deceniu), în furtul a 62.000£ (cca 1,21M£PPA– astazi) de la Comet House, sediul British Overseas Airways Corporation de pe London–Heathrow  International Airport (primul aeroport dupa „numarul anual de pasageri” care în tranziteaza în Europa si al 2-lea, dupa Paris–Charles de Gaulle, raportat la numarul de „miscari anuale de avioane”, respectiv, cargo si dimensiuni), ceea ce pune într-o evidenta clara  ascensiunea rapida a acestuia pe scara infractionalitatii crimei organizate. Majoritatea  membrilor gangului au fost arestati, dar Buster reuseste sa scape, ceea ce îi va permite sa participe în calitate de „organizator cu experienta” la „jaful secolului” din 8 august 1963 din Cheddington Mail Van Raid, dupa care, împreuna cu Bruce Reynolds se va refugia în Mexic, de unde „îsi negociaza” revenirea în Marea Britanie cu autoritatile politienesti si judiciare, în 1966. Condamnat la 15 ani de recluziune criminala (ca unul dintre „instigatori” si „responsabil cu înlaturarea de la comanda trenului a mecanicului de locomotiva Jack Mills”), Edwards va petrece 9 ani în detentie, fiind eliberat conditionat sub control judiciar în 1975, când devine gestionarul la un stand de florarie aflat în  afara stației de metrou Waterloo la Londra. Edwards moare la 63 de ani, pe 28 noiembrie 1994, fiind gasit spânzurat de o grinda de otel în interiorul garajului sau (încuiat) din Leake Street, la Lambeth, de catre fratele sau, Terry Edwards. Bruce Reynolds, „colaboratorul apropiat” al lui Buster (inclusiv, la „jaful secolului” din 8 august 1963) amintea într-un interviu, despre ei (el si Edwards):  „We hated going straight. We were both criminals more for the hell of it than the rewards. “It was very hard for both of us when we quit. You never stop missing the buzz.” His funeral cortege was accompanied by two wreaths in the shape of trains.   Originar din Bill and Mabel Wilson (Battersea, cartier aflat la sud–est de centrul Londrei, în districtul Wandsworth, pe malul sudic al Tamisei), Charles Frederick Wilson („Charlie“, n.1932) este încarcerat la HM Prison Birmingham (HMP Winson Green–o închisoare de siguranta pentru barbati, de tip B/C, deschis în 1849, cu o capacitate de 1.450 dse locuri) – „operated by G4S (o întreprindere privata de servicii de securitate britanica cu cca 620.000 de salariati în 120 de tari ale lumii, creata în 1901 de catre Marius Hogrefe, aflata sub directia lui Nick Buckles, cu o cifra de afacerei de peste 11Md€), din 2011, „before it was returned to HM Prison and Probation Service in August 2018, pending improvement”, de unde evadeaza  în 1964 si fuge în Franta, iar ulterior, în Mexic, pentru ca în sfârsit sa se ascunda în Canada (la Rigaud), dupa ce ptrece Craciunul din 1964 în compania familiilor Reynolds si a lui Buster Edwards, la Acapulco (în Mexic). Condamnat la 30 de ani de recluziune criminala (împreuna cu ceilati 2 complici si prieteni ai sai–în cadrul aceluiasi proces, pe 16 aprilie 1964) si liberat conditionat în 1978, el va fi ucis pe 23 aprilie 1990 de catre un killer – într-o reglare  de conturi dintre bande rivale, la Marbella (oraș–statiune turistica, pe litoralul Mării Mediterane al Costei del Sol, în sudul Spaniei, aflat între Strâmtoarea Gibraltar și orașul Malaga, la poalele muntelui Sierra Blanca). Înca din tinerete (copilărie) acesta era prieten cu toti cei care au fost implicati în „jaful secolului” din 8 august 1963, Jimmy Hussey, Tommy Wisbey, Bruce Reynolds și Gordon Goody, iar mai târziu si cu  Ronald Edwards (Buster), respectiv, cu Mickey Ball și Roy James „who had taken up car theft”.

Dupa efectuarea Serviciului National (1848–1950) în 1955 se casatoreste cu Patricia Osbourne (cu care avea si 3 copii), iar din 1960, începe „sa lucreze” cu Bruce Reynolds în domeniul crimei organizate, pentru ca în 1962, sa participe si el alaturi de acesta si Buster la jaful de la Comet House de pe London–Heathrow International Airport si la atacul comis contra Royal Mail la Swindon. În calitatea de fost trezorerier al bandei de hoti care au comis jaful din Cheddington Mail Van Raid, „who gave each of the robbers their cut of the haul: £150,000 each”. Capturat rapid dupa jaf, în tipul procesului (în aprilie 1963) în fata Aylesbury Crown Court, poreclit „the silent man”, acesta nu a facut nicio dezvaluire. Cu alte cuvinte, nu si-a denuntat complicii!

Reuseste sa evadeze pe 12 august 1964, cu ajutorul unui cpmando format din 3 criminalmascati (neidentificati), dupa ca se refugiaza (sub nume fals, îmreuna ca familia sa) în Rigaud (Provincia Quebec–estul Canadei), situat la cca 70 km, la vest de Montreal și cca 130 de kilometri, la est de Ottawa (Capitala Canadei). Crăciunul (de la sfârsitul anului) îl va petrece „în sânul familiei”, în compania celorlati 2 complici si prieteni ai sai copilarie, Reynolds și Edwards, la Acapulco (oras portuar pe litoralul mexican al Oceanului Pacific, în Statul Guerrero, situat la cca 400km de Mexico City). Ca urmare a unui jaf comis în 1966 (împreuna cu „colaboratorii” sai), Wilson (ca de altfel si ceilalti), este reperat de catre Royal Canadian Mounted Police (GRC – Jandarmeria Regala din Canada, cu statut de politie federala, dirijata de catre un comisar aflat în subordinea ministrului Securitatii Publice din Canada, creata în 1920), ceea ce îl obliga  sa se mute la Vancouver (Provincia Columbia Britanica), înainte de a reveni în Europa (în sudul Frantei) în cursul aceluiasi an. Capturat pe 24 ianuarie 1968, ca urmare a conversatiilor telefonice cu membrii familiei sale (care s-au întors, între timp, în Anglia), el va fi încarcerat timp de 10 ani la HMP Durham (închisoare din epoca georgiana pentru prisonieri de categoria B cu 1017 locuri, situata în Elvet–regiunea  urbana Durham si Comitatul ceremonial cu acelasi nume din nordul Angliei–operated by Her Majesty’s Prison Service si construita în 1817). Liberat (conditionat sub control judiciar) în 1978, Wilson este banuit ca ar fi fost implicat „in a £100 million gold fraud”, motiv pentru care se refugiaza în Spania, la Marbella, unde îsi va continua activitatea sa infractionala „în sectorul” traficului de stupefiante. Engaged to launder some of the proceeds from the Brink’s-Mat robbery, he lost the investors £3 million.” Wilson este ucis în curtea locuintei sale, în timp ce pregatea gratarul pentru sarbatorirea celei de a 45-a aniversari de casatorie cu sotia sa Patricia Osbourne.

Cel care era l-a executat, era un barbat (cu un accent londonez) venit pe o bicileta (galbena), pe care, înainte de a ajunge acasa la Wilson, varul acestuia si sotia sa (care locuiau îmreuna cu Charlie si Pat), cei din urma l-au si remarcat în sensul giratoriu din fata casei. Dupa ce suna la usa casei lui Wilson, îi spune lui Pat (care va deschide usa) ca are ceva de discutat cu Charlie. Primindu-l în curte, necunoscutul londonez (cu bicileta galbena), dupa cca 5 minute de conversatie cu Charlie, îl loveste pe acesta din urma, rupându-i nasul (în fata celor 2 câni de paza ai acestuia–dintre care unul a fost grav ranit), dupa care trage 2 gloante asupra lui (unul în gât si celalalt în cap) si sare peste gard, unde va fi recuperat (cu bicleta sa galbena) de catre o furgoneta. 

Având în vedere faptul ca ucigasul (platit) londonez, nu avea în plan si asasinarea lui Pat (care dupa eveniment se va întoarce la ficele ei, la Londra), s-ar parea ca acesta, Bill Edmunds (Porky), cu complicele sau Danny Roff  (Scarface), ar fi executat „comanda” la ordinele lui Roy Adkins (The Lump), care avea un diferend cu cel asasinat, legat de un asociat de-al sau, Eamon Evans, pe care Jimmy Rose (un apropiat al lui Charlie) l-ar fi denuntat autoritatilor politienesti. Adevarul este misterios si usor de pierdut în acest dosar de asasinat, cert este însa faptul ca, Adkins este ucis pe 28 octombrie 1990, iar Danny Roff (Scarface), încarcerat în dosar împreuna cu Bill Edmunds (Porky), va fi îmuscat pe 10 februarie 1996 într-un bar (cu  putin timp dupa punereea lui în libertate conditionata) în coloana vertebrala, ramânand paralizat si ucis în martie 1997, în propria sa masina, în drum spre casa.

Considerat „n°2”al operatiunii si „motorul” bandei de jefuitori al Cheddington Mail Van Raid, Douglas Gordon Goody (n.1930), un mare iubitor de animale de originar din Irlanda de Nord (dar nascut la Oxford), fost proprietar al unui salon de coafura si înfrumusetare pentru femei) locuia atunci împreuna cu mama si logodnica sa (cu 10 ani mai tânara) „in a modest cottage” în Putney (un cartier rezidential al Greater London–aflat în districtul Wandsworth–de-a lungul malului sudic al Tamisei, în jurul Wandsworth Park). Dupa ce se muta cu parintii la Londra (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial), el a fost arestat pentru prima dată (dupa razboi, în 1947) pentru că ar fi bătut (maltratat) un tânar homosexual care ar fi făcut avansuri unui prieten de-al lui. El a fost condamnat atunci la 21 de luni de închisoare și „12 lashes with birch branches”. Cu putin timp înainte de comiterea „jafului secolului”, Goody (care avea tauat pe brat „Dear Mother”) era deja un „infractor de cariera” cu 9 condamnari în cazierul sau judiciar. („A brawny 6-foot-3, he was a charismatic playboy who wore bespoke suits and a Rolex watch and drove a Jaguar.”). Conform declaratiilor acestuia „My old man wanted me to be a plumber’s mate,” (…) „I wanted to be a criminal. You never have to work hard to be a criminal. You do something, see something, you’ve no money, you take it. It gets easier next time and then you don’t feel no qualms about what you’ve done. Then you’re a thief. I was always a thief, never a gangster.”, respectiv, „I think it’s fair to say that without me there wouldn’t have been a Great Train Robbery” sau „I do take exception to being referred to, as I have been from time to time, as Bruce’s number two, (…) I wasn’t number two to anybody.”. Arestat 2 saptamâni mai târiu dupa jaf la Leicester Grand Hotel (împreuna cu cu prietena sa Maria) el va fi condamnat condamnat pe 16 aprilie 1964 (împreuna cu ceilati complici ai sai) la 30 de ani de recluziune criminala. La proces, „Justice Edmund Davies said: You present to the court one of the saddest problems by which it is confronted in the trial. You have manifest gifts of personality and intelligence which might have carried you far had they been directed to honesty.”

Dupa liberarea lui din închisoare în 1975 (dupa 12 ani privati de libertate), timp de 4 ani ramâne la Londra, iar în 1979 el se va stabili în Spania (împreuna cu prietena sa Maria, cu care va avea si o fiica), unde cu „partea” lui din jaf, cumpara un bar Chiringuito Kon Tiki, pe o plaja din Mojácar (municipalitate al provinciei Almeria, în Comunitatea Autonoma Andaluzia). Un purtator de cuvânt al Primariei localitatii Primarul spunea despre acesta (dupa moartea lui): „All who knew him were struck by his friendliness, his love for his friends and family and the many pets he rescued from the street. He was a complete gentleman, far removed from the image that those who didn’t know him might have had from those difficult years that marked a large part of his life. We will always remember his smile and his big heart that was always open to those around him.” Iar Jessica Simpson, consilier local al orașului: „R.I.P Gordon Goody. A true legend has left on his last train ride to the sky… Your love, light and laughter will remain in our hearts forever more. You were loved and admired by many and will be sadly missed.” El va întretine relatii strânse cu asociatul sau în jafuri (si prietenul sau devotat), stabilit si el în Spania la Marbella, Wilson Charlie. În luna septembrie 2014, este el cel care va face publica (a memoir, „How To Rob A Train”). identitatea lui „The Ulsterman” (sau „Mickey” în unele documente) în persoana lui  Patrick McKenna (atunci în vârsta de 43 de ani, din Belfast–„postal  worker living in Islington”) care a decedat cu putin timp înainte.

James Hussey, unul dintre cei care au participat la „jaful secolului”, ar fi facut o marturisire pe patul de moarte în 2012, afirmând ca ar fi fost Goody cel care l-ar fi batut în cap pe Mills (mecanicul de locomotiva) cu bara de fier (ceea ce, evident, Goody a negat tot timpul). Suferind de emfizem pulmonar (dilatare excesivă și permanentă a plămânilor datorită atrofiei și ruperii septurilor dintre alveole, precum și pierderii elasticității), el moare pe 29 ianuarie 2016. Pe 11 martie, ar fi împlinit 86 de ani.

„The Cafe owner in Aldgate and former soldier” Jimmy White (n.1921), alias, Jimmy, James Edward Whitefoot, James Bryan, având rolul de „Quartermaster and carriage fixer”, este arestat pe 10 aprilie 1966, cu aproape 2 ani jumatate dupa comiterea „jafului secolului”. Cu o experienta considerabila de lupta în cadrul Royal Artillery Regiment si the Army Air Corps în timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial, ca parasutist (veteran soldier), acesta ar fi avut o pensie de numai 9 silingi pe saptamâna, ceea ce l-ar fi „obligat” sa devina un criminal. Cunoscându-l pe Reynolds, acesta  s-a alaturat bandei de jefuitori, fiind însarcinat de catre acesta din urma cu achizitionarea vehiculelor care vor transporta cei 125 de saci cu bani la Leatherslade farm (ulterior, încarcarti în camionul condus de catre  cu Bob Welch), dar si cu decuplarea locomotivei si a celor 2 vagoane în care se aflau bani si documentele postale.

Desi reuseste sa fuga împreuna cu sotia sa Sheri White si cu baiatul lor, dupa 2 ani de cavala, el va fi nevoit sa revina în Anglia pentru tratamentul fiului sau (îmbolnavit) grav. Dupa 8 zile de la jaf, 30.000£ sunt gasiti într-o caravana care îi apartinea. Arestat pe 10 aprilie 1966 în Kent, el va fi condamnat la 30 de ani de recluziune criminala, dar va fi eliberat dupa 18 anide detentie.

În afara „nucleului dural gangului, ceilalti implicati în jaf au fost: Bobby Welch (fost „former nightclub owner became”, condamnat la 30 de ani de recluziune criminala, eliberat în 1976 dupa 13 ani de detentie, devenit ulterior, „a car dealer and gambler” la Londra);  Roy James („Weasel – the getaway driver”, respectiv, silversmith and racing driverost”, arestat pe acoperisul casei sale la Londra, care a investit partea sa din jaf „in new car technology”, condamnat la 30 de ani de recluziune criminala, din care a efectuat 12 ani de detentie, dupa care  devine „sold silver from a market stall before moving to Spain” si „was jailed again for six years in 1993 after shooting his wife’s father and hitting her with a pistol. Moare la vârsta de 62 de ani, la putin timp dupa liberarea lui din închisoare.); Bill Boal (inginer de profesie, arestat în posesia a 141.000£, a carui implicare în jaf a fost negata de catre Reynolds, seful gangului, descriindu-l un ca „an innocent man”. Condamnat la 24 de recluziune criminala, pedeapsa lui va fi redusa la 14 ani în Apel, dar moare de cancer în închisoare, în 1974,); Tommy Wisbey (A self-confessed ‘heavy’ who the gang used to frighten train staff”, „A bookie and self-confessed ‘heavy’ whose job in the heist was to frighten the train staff”, condamnat la 30 de ani de recluziune criminala, eliberat în 1976. În 1989 este condamnat din nou la 10 ani de detentie criminala pentru „cocaine dealing”, iar dupa liberarea va gestiona un stand de flori la Londra, dar a suferit mai multe AVC–Accidente  Vasculmare Cerebrale);  James Hussey (Big Jim“–decorator de interioare de formatie, condamnat la 30 de ani de recluziune criminala și eliberat în 1975, dupa care a deschis un restaurant în Soho/strigat de vânatoare–cartier în West End of London apartinând City of Westminster–un  burg londonez și în același timp un oraș cu drepturi depline cu baruri de homosexuali, sex–shopuri, berarii, etc., situat în partea central-vestică a Londrei și la nord de râul Tamisa. „He notched up a conviction for assault in 1981 and in 1989 was jailed for seven years for a drug smuggling conspiracy with fellow train robber Tommy Wisbey”. Moare de cancer în 2012 la vârsta de 79 de ani); Roger Cordrey („Part of the South Coast Raiders gang, Cordrey was a florist, „a florist who was arrested in Bournemouth after renting a lock-up from a policeman’s widow”. Condamnat la 20 de ani de recluziune criminala în prima instanta, pedeapsa lui este redusa în Apel la 14 ani de recluziune criminala. Lliberat conditionat sub control judiciar în 1971, dupa 8 ani de detentie,  Cordrey si-a reluat afacerile sale cu flori în West Country, unde a si murit); John Denby Wheater (avocat de profesie, condamnat la 3 ani de închisoare pentru „conspiring to pervert the course of justice”. Liberat în 1966, acesta se muta – conform unor documente judiciare de rahiva – în  Surrey – comitat ceremonial al Angliei situat la sud–est de Greater London si face parte din Home Counties–counties of England that surround London, vecin cu Kent, Sussex de Est, Susex de Vest, Hampshire si Berkshire. Astazi nu se mai stie nimic de el. Conform unor surse, acesta ar fi decedat);  Leonard  Dennis Field (Lenny, fost „former merchant seaman, sailor”, condamnat la 25 de ani de recluziune criminala – „20  years for Conspiracy to rob and 5 years for obstructing justice” – pe 16 aprilie 1964, pedeapsa redusa la 5 ani în Apel, pentru rolul sau de „Purchase Leatherslade Farm” în cadrul jafului. Conform unor documente oficiale „Bought Leatherslade farm for 5.500 pound, he worked as a steward for the P & O.” Acesta ar fi intrat în contact cu John Wheater si Brian Field, prin intermediul fratelui sau Harry Field. Este remarcabil schimbul de parole dintre Field si mama lui la Proces. Când judecatorul sustinea despre acesta „a dangerous man – was sentenced to 25 years”, mama lui Field din „on the public gallery” dadea replica acestuia: „I am his old mother. He’s innocent. They are liars. Justice has not been done.” Dupa pronuntarea sentintei replicile continua: „Oh you poor boy” – „Don’t worry mother, I am still young.” Si într-adevar, atunci Lenny nu avea decât 31 de ani, iar cu o reducere maxima a pedeapsei, putea fi liberabil peste 16 ani, adica la vârsta de 47 de ani. Liberat în 1967, acesta se stabileste în nordul Londrei, unde si moare la începtul acestui secol) si John Daly („Paddy”, „Lucky”, „John the gent” – irlandez, originar din New Ross, de profesie „dustman and road sweeper and antique shop salesman”, având rolul de „train stopper and getaway driver” în cadrul jafului din 8 august 1963, „brother in law of Reynolds and associate of South West Gang”–cumnat cu Bruce Reynolds, fiind casatorit cu Barbara, sora lui Angela Reynolds sau Frances–cum stia Ron/Ronnie Biggs. Arestat pe 3 decembrie 1963, el este singurul achitat la proces –„lucky” în 1964–„because of lack of evidence”. Ca urmare, Daly s-a retras din activitatea sa infractionala si a deschis un hardware shop la Londra, care ar fi fost falimentat în 1973, dupa care si s-a mutat într-un oras din Cornwall–comitat ceremonial al Angliei, ocupând întreg teritoriul peninsulei omonime, unde a lucrat timp de 3 decenii în cadrul unei institutii de salubritate apartinând CCC–Cornwall County Council. Toți banii obtinuti din jaf ar fi fost furați de catre prietenii sai de încredere, Bill Goodwin și Michael Black. Încarcerat împreuna cu Roger Cordrey, acesta când a aflat ca Daly a fost achitat, ar fi strigat de bucurie: „Christ! You’ve been chucked? That’s fantastic!”, „How? Why?”: „Reaburn (John’s counsel) made a submission to the effect that the Monopoly set could have been taken to the farm after I left my prints on it. The judge accepted that fact and acquitted me. I’ve just come back to pick up my belongings. I’m free! – but I can’t believe it!”. Acesta ar fi murit pe 16 aprilie 2013).

În sfârsit, Brian Arthur Field (n.1934, originar din Windsor–oraș în Anglia dezvoltat în jurul Castelului Windsor, în comitatul Berkshire din regiunea South East, apartinând districtului unitar Windsor and Maidenhead) fost „a solicitor’s clerk who was one of the masterminds of the 1963 Great Train Robbery”, („who the gang used for the conveyancing when they bought the farm hideout used after the heist”), în calitatea lui de jurist (însarcinat în mod tradițional „with most of the legal matters in some jurisdictions”), ar fi fost el cel care a asigurat „legătura” (directa) dintre banda de hoti (aflata sub comanda lui Reynolds) si „Ulsterman” (Mickey, cel care ar fi venit cu ideea de a jefui trenul postal), identificat în 2014, în persoana lui  Patrick McKenna (dupa decesul acestuia).

Dupa 2 ani de Serviciu National în cadrul Royal Army Service Corps, în Coreea de Sud, ca urmare a Razboiului din Coreea (25 iunie 1950 – semnarea armistitiului pe 27 iulie 1953) datorita invaziei acestei tari de catre Coreea de Nord, în care alaturi de cca 590.000 de soldati sud-coreeni si 480.000 de soldati americani, au participat si cca 63.000 de militari britanici, Brian Field „quickly became successful in both his personal and professional lives, he married a pretty German girl Karin and rose to be a solicitor’s managing clerk for John Wheater & Co.”

Ca urmare a succesului sau pe plan profesional, Field îs cumpara o vila supradimensionata (botezata „Kabri” – o combinatie a celor 2 nume Karin și Brian) la Bridle Path, Whitchurch Hill, Oxfordshire (lânga Pangbourne) si masini scumpe (de lux) atunci, Jaguar (JMK1/JMK2–2.4l/3.4l, care în 1951 et 1953 cu modelul C-Type si apoi în 1955, 1956 si 1957 cu modelul D-Type) a obtinut mari succese si la competiile sportive, apoi Jaguar XK150 (cu o motorizare de 6 cilindri în linie si capacitate cilindrica 3.4l -3.8l).

Conform unor surse, Brian i-ar fi cunoscut pe Gordon Goody și Buster Edwards, prin intermediul sotiei sale Karin, care ar fi fost bona la acestia pe când locuiau în zona Weybridge, iar pe cel din urma l-ar fi aparat într-un proces în care era acuzat de furturi de masini (de lux) și mai târziu l-ar întâlnit pe Goody la un club de noapte din Soho, pe care l-ar fi asistat într-un proces legat de „the aftermath of the “Airport Job” which was a robbery carried out on 27 November 1962 at a branch of Barclays Bank at London Airport (…) – the big practice robbery that the South West Gang had done prior to their grand scheme – the Great Train Robbery”.  Mai rârziu, Field ar reusit sa intervina cu succes pentru eliberarea pe cautiune a lui Gordon Goody și Charlie Wilson, care alaturi de Buster Edwards, ar fi fost principalii instigatori si organizatori ai atacului trenului postal Cheddington Mail Van Raid pe ruta Glasgow–Londra, din 8 august 1963. „According to one account by Piers Paul Read (1978), in January 1963, shortly after the furore of the Airport Job had died down”, Brian Field l-a întâlnit pe Godon Goody la Old Bailey si propune acestuia „jaful secolului”, asigurându-l, ca operatiunea neceseita interventia unei echipe de „specialisti”. În cursul zilei urmatoare, Goody si Buster Edwards, îl „viziteaza” pe Field în biroul său James and Wheater (din New Quebec Street near Marble Arch), unde era prezent si un barbat în vârsta de cca 50 ani, „Mark” („who spoke with a smooth accent”). Ulterior, cei 3 (Goody si Buster Edwards, respectiv, „Mark”) se vor înâlni în Finsbury Park cu „Ulsterman” (Mickey) un barbat în vârsa de „pâna în 30 de ani” („who spoke with a Northern Irish lilt – where Goody had grown up”), pentru ca în cursul zilei urmatoare, Goody si Edwards sa-i contacteze pe ceilalti 2 „grei” ai bandei, Reynolds și Wilson, care, la rândul lor vor recruta si membri gangului South Coast Raiders.

Pe 31 iulie,  Goody și Edwards s-au întîlnit din nou cu Ulsterman în Hyde Park, iar cu aceasta ocazie a fost stabilit ca partea lui din jaf sa fie „livrata” acasa, la Brian Field (care de altfel „is perhaps best remembered for arranging the purchase of Leatherslade Farm, the robbers hideout” –aflat la Brill, la cca 44km de locul atacului trenului – la Ledburn, recomandat de catre Bruce Reynolds și John Daly). Field arranged for the farm to be purchased by one of his firm’s clients, Leonard Dennis Field (Lennie/Lenny – fara nicio legatura cu Brian Field), who had come into some money as he was power of attorney over the affairs of his brother, Alexander Field who was serving time in prison.” Conform declaratiei lui Goody, el ar fi aflat identitatea reala a lui Mickey, în timp ce acesta din urma s-ar fi dus la toaleta si ar fi  lasat haina pe spatarul scaunului terasei unde a avut loc întâlnirea. Cu aceasta ocazie (neprevazuta) i-ar fi verificat actul sau de identiate, aflat în portofelul din buzunarul interior al sacoului acestuia, care contine atât numele real al acestuia cât si adresa la care locuia. El a facut publica numele adevarat al lui „Ulsterman” (Mickey), dupa decesul acestuia, în 2014.           

În sfârsit, dupa ce Lenny a platit 10% din valoarea, avocatul John Denby Wheater de la John Wheater & Co. (angajatorul lui Brian Field), este cel care se va ocupa de formalitatile juridice de achizitionare ale fermei, iar Brian Field se va ocupa de „stergerea” tuturor urmelor „materiale” lasate de catre hoti dupa „lichidarea” afacerii si parasirea fermei. Din nou, tot conform declaratiei lui Goody, aceasta sarcina i-ar fi revenit lui „Mark” contra unei sticle de  „bauturi alcolice” (în valoare de 28.500£). În ceea ce îl priveste pe Buster Edwards, acesta sustine în declaratia sa, ca el ar fi suplimentat „bautura lui Mark” cu înca 10.000£, din „cota parte” a sa (cca 150.000£ pentru fiecare dintre cei 17 membri ai gangului „complet” (15 hoti – care au participat direct la jaf, respectiv, Brian Field și „Ulsterman”–implicati indirect în jaf).

Cei 13 hoti identificati, vor fi inculpati de: „robbery (all except for John Wheater), Conspiracy to Rob (against all of them), Receiving (3 charges against Roger Cordrey and 3 other charges against Bill Boal and 1 against Brian Field) and for perverting the course of justice (John Wheater only)” dar, „Brian Field retained the services of Lewis Hawser QC for his defence”.

Gasit vinovat de „Conspiracy to Rob”, Brian Field a fost condamnat pe 16 aprilie 1964 (împreuna cu restul bandei) la 25 de ani de recluziune criminala pentru „Conspiracy to Rob” și 5 ani pentru „perverting the course of justice”, fiind achitat pentru jaful propriu-zis, la care nici n-a participat. Facând apel la sentinta, pe 13 iulie 1964, condamnarea lui pentru „Conspiracy to Rob” este anulata („He was only reluctantly acquitted of the robbery, with Justice Atkinson stating that he would not be surprised if he was not only part of the conspiracy, but also one of the robbers”). În timpul detentiei sale, sotia sa Karin, îl paraseste (divorteaza) si se casatoreste cu un jurnalist german.

Eliberat în 1967, Brian Arthur Field și-a schimbat numele în Brian Mark Carlton si se casatoreste cu Sian Louise Hope (n.1952), originara din Cardiff, iar pâna în  cea de-a 2-a parte a anilor 1970 a lucrat pentru Children’s Book Centre din Kensington High Street la London. Field and Sian were responsible for the company’s operations in central and Southern Europe, to where they shipped English language books and held book fairs at international English schools. (The schools were given a certain percentage of the revenue in exchange for hosting the book fairs for several days.)”.

Cu aceasta ocazie, cei 2 calatoresc mult în Europa Centrală și de Sud (ca responsabili din partea companiei pentru promovarea cartii), în care vor organiza si târguri de carte de limbă engleză (pentru școlile internaționale care predau în aceasta limba), dar în special, în Spania, la Madrid. („During their extended stays in Madrid, Brian and Sian stayed in the penthouse of the Hotel Aristos on Avenida Pio XII.”). Din pacate însa, ei vor muri într-un accident de mașină pe 27 aprilie 1979, pe Autostrada britanica M4 (construita între 1961–1996) care începe în cartierul  londonez Chiswick (trecând prin orasele Slough si Maidenhead) si permite atât accesul la London-Heathrow International Airport cât si catre Tara Galilor.

În timpul întoarcerii de la parintii lui Sian din tara Galilor, vehiculul lor, un Porche 911 (Carrera, 3.0l, cca 200CP) este percutat de catre un Mercedes (la volanul caruia se afla Amber Bessone–o femeie însarcinata, în vârsta de 28 ani, care venea de la o nunta – fiica celebrului coafor londonez cu origini franco –italienesti din anii 1950, Peter Carlo Bessone Raymond (Mr Teasy-Weasy, Teasie Weasie Raymond, Raymond Raymond, Pierre Raymond Bessone/1911–1992), castorit cu actrita Rosalie Ashley, care a avut si o emisiune tv (show at Saturday teatime), fiind primul coafor care a aparut pe micul ecran. („In 1957 Bessone launched the Shangri-La style, based on “the four principles of colour, line, youth and softness” and inspired by his view of Swiss mountain peaks after being knocked out in a skiing accident.”). Împreuna cu Amber Bessone, vor muri si sotul acesteia dar si cele 2 fete ale lor, care se aflau în vehicul. Daca Brian a fost complice la „jaful secolului” comis în 1963, tot în acelasi an, „Bessone was the part-owner of 1963 Grand National winner Ayala”.

Nota

Mentionez aici si faptul ca Francul francez vechi (FRA) este înlocuit începând cu 1 ianuarie 1960 cu noul Francul francez nou (FFR), iar în acest context 1£=1.372,49FRA= 13,7249FFR. În privinta lirei sterline (GBP/£), este de remarcat devalorizarea acestuia între 1963 si 2018, astfel încat 100£ (în august 1963) corespund astazi (în noiembrie 2018) la  suma de 1.547,92 GBP. Daca tinem cont si de faptul ca (astazi) 1€=0,87163£, constatam ca evaluarea sumei de 2,6M£ (în 1963) din jaful Cheddington Mail Van Raid în presa scrisa si vorbita (straina) la suma de cca 49,1M£, 50M£ sau 54M£, respectiv 65M€ (astazi) nu este corecta, aceasta suma corespunzând, în realite, sumei de cca 40M£PPA. În plus, alte serii de informatii legate de acest jaf au fost „romantate” de-a lungul celor 55 de ani, atât de catre autorii jafului cât si de catre mass media, deci acestea nu reproduc sub nicio forma adevarul istoric.

Merita sa mentionez aici si faptul ca, în principiu, acest tren, transporta valori mult mai mici (între 300.000–350.000£), dar membrii grupului de raufacatori au fost informati (de catre „Ulsterman”) complicele lor, ca va avea loc si un transfer de câteva ori mai mare decât cel obisnuit (pe 8 august 1963), dar si de faptul ca începând din 1961 conform recomandarii Post Office Investigation Branch, vagoanele convoiului (cu valori) prezinta grilaje la geamuri si dispune si de o alarma, din pacate însa nu si de un numar mare de agenti de supraveghere (însotitori), întocmai pentru a nu atrage atentia unor raufacatori dispusi sa comita un jaf.

* Pe 30 iunie 1971, 5 raufacatori (gangsteri profesionisti) mascati, îmbracati în niste veste lungi gri invadeaza Palatul Postelor din Strasbourg, cu putin timp înainte sa ajunga la fata locului transportatorii de fonduri (în cash) escortati de catre Politia Nationala (numai pe domeniul public).

Înarmati cu arme automatice (pistoale mitraliere), pe holurile institutiei publice (unde politistii nu aveau acces), sub amenintarea armelor, banditii sustrag 8 saci cu bani (corespunzând pensiilor, rentelor si salariilor mai multor mii de persoane). Este vorba de un prejudiciu material fabulos: 11.680.000Ffr–cca 1,8M€ (astazi, cca 12 M€PPA–în  rapoert cu puterea de cumparare). Acest „jaf al secolului” este atribuit de Bandei (Gangului) Lyonezilor o organizatie criminala (de raufacatori), responsabila de cca 30 de jafuri, cu precadere în regiunea Lyon Métropole, „fondata” de catre Pierre Pourrat („Patrick”, „le Docteur”, „le Directeur”) si Joanny Chavel (veteran al Razboiului din Algeria/1954–1962, „le gros Jeannot”–victima a unui asasinat în 1973, niciodata elucidat), activa în deceniul 1967–1977. Banii furati n-ar fi fost gasiti niciodata, iar o parte din suma ar fi servit la finantarea SAC (Serviciul de Actiune Civica activ între 1960–1981), fondat pe 4 ianuarie 1960 catre un grup de fideli ai Generalului Charles de Gaulle (1890–1970), care avea ca scop acordarea de sprijin acestuia din urma în lupta contra cominismului, dupa alegerea lui ca presedinte al Republicii Franceze (în functie între 1959–1969), iar cealalta parte, pentru finantarea unor partide politice. [A se vedea pentru detalii si articolul autoruluyi : SAC (Serviciul de Actiune Civica)].

Investigatii ulterioare (controversate) ar fi pus în evidenta si faptul ca aceasta banda ar fi fost implicata si în asasinarea pe 3 iulie 1975 a Judecatorului de instructie François Renaud („le Shérif“/1923–1975, fost membru al Rezistentei franceze si judecator în coloniile franceze în anii 1950), primul magistrat francez „lichidat” de catre raufacatori – criminali  dupa Ocupatia nazista (22 iunie 1940).

Nascut Tonkin în Indochina franceza (astazi, Vietnam), François Renaud („un incoruptibil, (…) care îsi instrumenta dosarele cu pasiune si profesionalism”) ajunge la Lyon în 1966, iar în 1972 este numit Judecator de Instructie.

Considerându-se cel mai mare judecator din Lyon, dupa cum spune fostului sau coleg din Rezistenta Jean Schnaebelé –devenit Caid si membru al SAC Lyon („Moi, je suis le plus grand juge de Lyon”), dar navigând între marea criminalitate si politica în Lyon Métropole („Chicago sur Rhône”), cu look-ul sau atpic, acesta ar fi fost amenintat în repatate rânduri cu moartea, iar la Închisoarea Saint-Paul din Lyon, cu ocazia unei revolte, detinutii (instigati de catre Guy Reynaud, un gangster reputat care a evadat) strigau în gura mare textul  „rimat”: „Re-naud, Re-naud, on aura ta peau!”. Poate si din acest motiv, nu-si parase niciodata domiciliul fara „prietenul” sau, un pistol de calibrul 7,65 mm, cadou din partea Rezistentei.

În iulie 1969, la Grillon (departamentul Vaucluse, regiunea administrativa PACA), pe strada Archers, banda lui Guy Renaud sarbatoreste o „lovitura de succes”, când într-un rix (rixe– altercatie violenta), acesta din urma trage cu arma si comite o crima de sânge (omucidere). Guy Renaud (supranumit  „le dingue de la gâchette”/Nebunul tragaciului), dispare si devine el inamicul public n°1 (ca de altfel si Spaggiari sau Mesrine). Arestat, el va fi încarcerat timp de 17 ani. Tot în aceasta în acest loc va fi arestat în 1976 si Michel Lamouret (membru al Bandei Lyonezilor) presupus ca ar fi fost implicat în asasinarea Judecatorului François Renaud, iar în 1972, politistul. Cu ocazia procesului al Bandei (Gangului) Lyonezilor (pe 18 iunie 1977) aparat de catre celebrul avocat penalist lyonez Joannès Pierre Ambre (1915–1984), ar fi fost relevat faptul ca magistratul Reanud ar fi fost un adept al „femeilor usoare” pe care le frecventau si tâlharii la drumul mare al metropolei lyoneze, ceea ce ar fi permis acestora din urma sa-l manipuleze în interesul lor (acordarea de vizite – parloi0r/vorbitor, presiuni asupra prevenitilor încarcerati, etc.). Nucleul dur al acestuia ar fi fost compus din criminali periculosi, care se vor alatura „fondatorilor” (Pierre Pourrat si Joanny Chavel) pe parcurs: Pierre Rémond („ Nanoeil”, ucis în cursul unei interpelari într-o cafenea la Lyon din cartierul Ainay, pe 2 decembrie 1969), Edmond Vidal („Monmon“– în cuplu cu Jeanne Biskup/„Janou”, la Sainte-Foy-lès-Lyon, fidel complice al lui Vidal), care îi aduce în „organizatie” pe Pierre Zakarian („Pipo”, Michel Silmetzoglu („Michel le Grec”) 2 proxeneti notorii, asociati cu Joseph Vidal („Galane”, fratele lui Edmond) în administrarea restaurantului  „Le Tire-Bouchon” din cartierul Saint-Jean de Lyon, Nicolas Caclamanos („Nick le Grec”–un apropiat al caidului Jean Augé/1923–1973, reprezentat al SAC Lyon cunoscut sub pseudonimul „P’tit Jeannot”, din cauza taliei mici/1,62m, fost colaborator al Gestapoului în timpul Regimului de la Vichy/1940–1944 si tortionar în Razboiul Ageriei–asasinat pe 15 iunie 1973 la Caluire-et-Cuire–Lyon Métropole), respectiv, Claude Guerry si Jacques Grangeon.  

Ulterior, se vor alatura bandei si Robert si Jean-Pierre Grandeboeuf Gandeboeuf („Christo la guigne“, înrudit cu Vidal) si Jean-Pierre Mercarian („Mardir”), respectiv, Louis Guillaud („la Carpe” – apropiat lui Caclamanos) sau

Printre jafurile „remarcabile” ale Bandei/Gangului Lyonezilor (care au contribuit si la sfârsitul acesteia), înainte si dupa „jaful secolului” de la Posta Centrala  (Palatul Postei) din Strasbourg mentionez urmatoarele: jefuirea transportatorilor de fonduri pe 23 decembrie 1970 de catre 5 membri a mascati si înarmati ai bandei, dupa ce vehiculul blindat (încarcat cu 2,2Mil Ffr) paraseste Posta Centrala din Chambery (prefectura departamentului Savoie–regiunea administrativa Auvergne–Rhônes Alpes (cu capitala la Lyon). Asemenea jafuri (cu acest mod operator) au mai fost comise si în alte localitati ale regiunii la: Lagnieu, Roanne, Bourg-en-Bresse, Vienne dar si la Dole (din departamentul Jura–regiunea administrativa  Bourgogne– Franche Comté, vecina cu regiunea Auvergne–Rhônes Alpes); jefuirea pe 5 februarie 1972, de catre 4 criminali mascati si înarmati (în cadrul unei fuziade – schimb intens de focuri, în care Joanny Chavel–unul dintre cei 4 raufacatori este grav ranit) a 3 însotitiri de fonduri dupa ce acestia au recuperat de la Centrul Comercial din Vénissieux (Lyon Métropole) suma de 1,5M Ffr. Operatiunea are loc în parcarea supermarketului. A doua zi, Edmond Vidal (un „gitan”/tigan francez în vârsta de 27 de ani care „se da fierar”) este interpelat de catre jandarmi, în cursul unui transfer–aparent de fierarie („deseuri feroase”) dintr-un Renault Estafette (furgoneta construita între 1959–1980 în 533 209 exemplaires, asamblata si în România sub numele de Dacia D6 Estafette între 1975 – 1978 în 642 de exemplare), într-un BMW, dar acestia îl lasa în libertate, cu toate ca în 1967 el a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru o agresiune armata contra contra unui bar din Lyon împreuna cu binecunoscutul raufacator Jean-Pierre Gandeboeuf, iar membrii Bandei Lyonezilor întotdeauna, dupa spargere, disparea într-un Renault Estafette;  jefuirea pe 28 octombrie 1972 de catre raufacatori mascati si înarmati a seifului Postei Centrale din M2A (Mulhouse Alsace Agglomération–subprefectura departamentului Haut Rhin, regiunea administrativa Grand Est), fara efractie si fara martori, cu continutul lui de 11.708.600 Ffr (cca 2M€PPA), care corespunde unui alt „jaf al secolului” (suma furata fiind chiar putin mai mare decât în cazul „jafului secolului” de la Palatul Postelor din Strasbourg).

Acestora, as putea adauga si jefuirea a 2 societati comerciale (Établissements Champier des Teintureries de la Turdine, Usine textile) pe 31 octombrie 1973 la Tarare (regiunea metropolitana Lyon), a bancii Société Générale Chazelles-sur-Lyon (Lyon Métropole) pe 5 noiembrie 1973, iar pe 10 decembrie a celei din Feurs (departamentul Loire–regiunea administrativa Auverge–Rhônes Alpes), respectiv, a bancii Crédit Lyonnais din Nevers (departamentul Nièvre – regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté) pe 4 aprilie 1974 si a Bancii Populare din Chalon-sur-Saône (subprefectura departamentului Saône-et-Loire – regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté), pe 31 octobre 1974. Într-un asemene context, judecatorul François Renaud, (în ciuda relatiilor mai  mult sau mai putin amicale pe care le are cu anumiti membri ai Bandei Lyonezilor) va deschida o (noua) „informatie judiciara” legat de aceste jafuri pe 20 martie 1974 (ca o „prelungire prin continuitate” a celei din 8 februarie 1972 – care nu si-a atins scopul), iar ancheta va fi atribuita Comisarilor Pierre Richard (de la Serrviciul Regional de Politie Lyon) si Charles Pellegrini (de la OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului). Ca urmare a lansarii „Operatiunii Chacal” (Sacal) pe 29 noiembrie 1974 (cu un efectiv de 118 politisti si jandarmi), pe 19 decembrie 1974, cca 30 de raufacatori vor fi interpelati, dintre care 16 vor fi inculpati. Silmetzoglu, Grangeon si Caclamanos scapa de arestare si se refugiaza în Spania, iar Pourrat reuseste sa evadeze din Centrul de Detentie Provizorie de la Valence (regiunea administrativa Auverge–Rhône Alpes) cu ajutorul unui gardian (supraveghetor) al închisorii, în 1975, cu 2 ani înainte de proces, în fata Curtii cu Jurati (Juriul Popular) Rhône de la Lyon, pe 18 iunie 1977. Absenti la proces, Cheval (disparut, presupus asasinat în 1973) si Pourrat (în cavala din 1975–dupa evadarea sa din închisoarea Valence) sunt condamnati la moarte prin contumacie, iar ceilalti membri „activi” ai abandei cu pedepse cuprinse între 5 ani de detentie criminala si 15 ani de recluziune criminala (Robert si Jean-Pierre Grandeboeuf, la 8, respectiv, 15 ani, Zakarian si Vidal, la 10 ani – desi contra lui Parchetul a solicitat închisoarea pe viata, Silmetzoglu la 8 ani, iar Mercarian, la 5 ani). Din contra Jeanne Biskup  (companionul lui Vidal), va fi condamnat la 5 ani de închisoare dintre care ½ cu suspendare, deci dupa proces va fi pusa în libertate.

Mentionez aici si faptul ca Jean Pierre Gandeboeuf este inculpat în 2000 si într-un alt dosar „Topaze” (un vast trafic de trafic de cannabis între Maroc sud-estul Frantei  si de cocaina trazitând prin Brazilia între 1996–1998), o „prelungire prin continuitate” al dosarului Océan (în care Antoine Cossu, Pascal Perletto si banda sa  au pus la punct un trafic de cca 5 tone de cannabis si 500kg de heroina. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului X– Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–1ère Partie)].

Pierre Pourrat va fi arestat în 1979 dar suferind de cancer este liberat din motive mediacale si moare în 1981. Nicolas Caclamanos refugiat în Spania, revine în Franta si este ucis pe 9 ianuarie 1989 în fata barului Le Berthelot în sectorul n°8 la Lyon.  Jacques Grangeon (posibil coautor al jafului de la Palatul Postelor din Strasbourg), traind din ianuarie 1996 la Marbella (provincia Malaga, comunitatea autonoma Analuzia), suspectat de trafic de stupefiante este ucis îmreuna cu companionul lui (Catherine) pe 5 octombrie 1996. În vila acestuia, autoritatile de ancheta, gasesc printre altele si 560kg de hasis.

Michel Silmetzoglu este gasit mort pe 30 iulie 1988 (si identificat pe 4 august 1988) cu oasele zdrobite. Pierre Zakarian, dupa mai multe sejururi în închisoare s-a „reconvertit” în comertul cu materiale textile, el moare în 1994 de un cancer la creier. Louis Guillaud („la Carpe”), care scapa de arestarea în cadrul Operatiunii Sacal, este interpelat pe 25 februarie 1976 pentru rapirea (ca organizator) Champagne-au-Mont-d’Or, al copilului Christophe Mérieux (în vârsta de 9 ani, al carui tata era actionarul principal al Insitutului Mérieux), pentru eliberarea caruia, membrii Bandei Lyoneze, solicita 20 Mil Ffr (astazi, cca 38M€PPPA). Recunoscut dupa voce, el este condamnat de catre Juriul Popular Rhone la Lyon la 20 de ani de recluziune criminala, din care va efectua 14 în detentie. Se sinucide la domiciliul sau, la sfârsitul anului 2008 (atunci  în vârsta de 78 de ani) dupa ce îl executa (cu 2 gloante în ceafa) pe companionul fiicei sale, pentru ca o teroriza si o batea sistematic. Anchetatorii gasesc la domiciliul acestuia o scrisoare dactilografiata primita de la un apropiat care ar fi atestat prezenta sa la asasinatul lui François Renaud. În scrisoare apar intialele JMP (probabil Jean-Pierre Marin) care urma sa-l execute pe magistrat, iar Louis Guillaud, ar fi trebuit sa-l insoteasca. André Ben Arab („colaborator periferic” si ocazional al bandei, care n-ar fi participat, efectiv, la niciun jaf), singurul achitat la proces, esta asasinat pe 22 juin 1977 în barul sau Le Chambéry (aflat pe strada Sainte Catherine, la n°6, în sectorul n°1 Lyon), care servea ca acoperire pentru tot felul de activitati ilicite.

În ceea ce îl priveste pe Edmond Vidal, acesta este liberat din închisoare la începutul lunii iunie 1981 (dupa 7 ani de detentie), iar în 2011 publica o carte autobiografica cu (jurnalistul Edgar Marie) sub titlul „Pour une poignée de cerises” (Pentru un min de cirese, ISBN: 2749914876, Editura Michel Lafon, 17/11/2011). În sfârsit, având în vedere rolul pe care ae fi avut judecatorul François Renaud (“le Shérif”) în anihiliarea Bandei (Gangului) Lyonezilor, asasinarea acestuia, nu  ar fi fost (foarte) surprinzatoare. Pe 3 iulie 1975, în jurul  orei 02h30, acesta (îsotita de catre prietena sa Geneviève) îsi va gara masina (un BMW 2002 de culoare bej) într-o parcare (La Vigie, situata la n°89 pe Montée de l’Observance, din sectrorul n°9), aflata la baza colinei Fourvière (din centrul metropolei Lyon, în sectorul n°5), unde se afla domiciliul sau. În drum spre casa, un Audi 80 GL (furat) cu 3 oameni mascati la bord vor deschide focul asupra lor. Protejând-o pe Geneviève, Renaud este atins la spate, dar cei 2 reusesc sa fuga si sa se ascunda in spatele unui Vokswagen („broscuta”) de culoare alba, dar ucigasii îi ajung din urma.

Atunci (în jurul orei 02h45, nu departe de imobilul sau), unul dintre ei, coboara din masina si trage 2 gloante (cu un pistol Geco .038 Special), unul în gât, iar celalat în ceafa, dupa care îl dezechilibreaza cu piciorul, iar în timpul caderii corpului la pamânt, acesta „mai descarca în capul victimei”, înca alte 3 gloante. Alertat de catre Geneviève (scapata nevatamata), fiul judecatorului Francis Renaud va anunta ambulanta în care, în jurul orei  03h30 catre spitalul hôpital Édouard-Herriot, magistratul moare ca urmare a ranilor sale incompatibile cu viata. Noul prefect al Politiei din Lyon Métropole, Roger Chaix, cu ocazia ceremoniei de investitura, pe 12 ianuarie 1976, afirma ca asasinii judecatorului Renaud ar fi fost identificati, dar „inculparea lor este dificila din lipsa de probe  materiale fiabile”. Conform lui Francis Renaud (autor al unei biografii al tatalui sau „Justice pour le Juge Renaud” Editura Rocher, 2011), asasinatul magistratului instructor ar fi fost pus la care prin complicitatea dintre SAC si mediul infractional  criminal lyonez, ai caror membrii erau cercetati penal de catre Judecatorul Renaud. Comanditarul ar fi fost chiar Jean Schnaebelé, fostul sau coleg din Rezistenta, devenit ulterior membru al SAC local (Lyonez), iar cel însarcinat cu asasinat, Edmond Vidal (seful Bandei/Gangului Lyonezilor, atunci încarcerat), care ar fi încredintat aceasta misiune lui Jean-Pierre Marin si a altor 2  „membri ocazionali” ai organizatiei criminale, Michel Lamouret, respectiv, Robert Alfani. Conform declaratiilor lui Michel Neyret (n.1956), fost director adjunct al DIRPJ[1] Lyon (Directia Interregionala a Politiei Judiciare) între 2007 – 2011  si fost sef al BRI [2]Lyon (Brigada de Cautare si Interventie) între 1983–2004, este convins de implicarea lui Marin si Lamouret în asasinarea lui François Renaud. Si ar trebuie sa-l credem.

Pentru ca pe 29 septembrie 2011, acesta, un mic „caid” al mediului infractional lyonez si „membru asociat” al celui de pe Coasta de Azur (ca director al Antenei Politiei Judiciare din Nisa între 2004–2007), este arestat si plasat în GAV de catre IGS (Inspectia Generala a Politiei–„Police des Police”/Politia Politiilor), iar pe 3 octombrie (dupa terminarea audientei), el este inculpat pentru „coruptie de functionar si violare de secret profesional, respectiv, trafic de influenta; asociere de raufacatori, trafic de stpefiante si deturnare deturnare de bunuri materiale) fiind încarcerat la celebra închisoare pariziana „La Santé” (Maison d’Arrêt–Centru de Detentie Provizorie), pe strada La Santé n°42 (din sectorul 14) în care au efectuat sejururi si figurile emblematice,  legendare ale crimei organizate franceze sau oameni politici francezi si straini (infractorii–criminali: Albert Spaggiari/1932–1989, François Besse/n.1944, Jacques Mesrine/1936–1979, Pascal Payet/n.1963, Antonio Ferrara/n.1973, Bruno Sulak/1955–1985, Toni Musulin/n.1972, Ilich Ramírez Sánchez–„Carlos”, „Sacalul”/n.1949, Yvan Colonna/n.1960, etc., oamenii politici si sefi de întreprinderi francezi: Maurice Papon/1910–2007, Bernard Bonnet/n. 1948, Pierre Botton/n.1955, Maurice Challe/1905–1979  Bernard Tapie/n;1943, Jean-Christophe Mitterrand/n.1946, Alfred Sirven/1927–2005, Xavier Niel/n.1967, oameni politici algerieni: Hocine Aït Ahmed/1026–2015, Ahmed Ben Bella/1916–2012,  Mohamed Boudiaf/1919– 1992).

Pus în libertate conditionata sub control judiciar pe 23 mai 2012, el ramâne ramâne „in detentie” la domiciliul sau din Toul (departamentul Meurthe-et-Moselle, regiunea administrativa Grand Est). Pe 12 februarie 2012, într-un reportaj televizat el afirma ca ar fi tentat sa se introduca „sub acoperire” în mafia izraeliana, dar este revocat din functie pe 7 septembrie de catre Ministrul de Interne Manuel Valls (n.1962, în functie între 16 mai 2012 – 31 mai 2014). Pe 5 iulie 2016 Tribunalul Corectional Paris îl condamna pe Michel Neyret la o pedeapsa de 2 ani si jumatate de închisoare cu execurare, în timp ce Parechetul solicita contra acestuia 4 ani de închisoare (dintre care 18 luni cu suspendare), adica, cele 2 parti, „s-au înteles”, oarecum.

În acest dosar (de mare anvergura), judecat între 2–24  mai 2016, sunt cercetati penal si inculpati si alte persoane, mai mult sau mai putin cunoscute ca „infractori” societatii civile (Nicole Neyret – sotia lui Michel Neyret, condamnat la 8 luni de închisoare, în loc de 12 luni cât solicita Parchetul;  Gilles Benichou – condamnat la 5 ani de închisoare cu executare si 100.000€ amenda penala; Stéphane Alzraa–condamnat la 2 ani de închisoare cu executare si 250.000€ amenda penala, în loc de 5 ani de închisoare cât solicita Parchetul; Capitanul Jean-Paul Marty (subordonat al lui Michel yret la Brigada de stupefiante Lyon)–condamnat  la 3 luni de închisoare cu suspendare, în loc de 6 luni cât solicita Parchetul. Din contra, Gilles Guillotin, Christophe Gavat, Cyril Astruc si David Metaxas vor fi achitati la proces cu toate ca, contra acestora, Parchetul a solicitat 10 luni, 8 luni si 2 luni de închisoare cu suspendare, respectiv, amenda penala. Parchetul însa va face apel la sentinta Curtii Corectionale, iar pe 12 iunie 2018, Curtea de Apel confirma pedeapsa solicitata de catre Parchet: 4 ani de închisoare (dintre care 1,5 ani cu suspendare) si excluderea defintiva din Politia Nationala. Totusi, el nu va fi încarcerat, dar cei 2 ani si jumatate de pedeapsa va efectua în „libertate sub sechestru electronic” (cu bratara electronica) , ca receptionist într-un hotelde 3 stele al sotiei sale, Nicole. Decoratia de Legiunea de Onoare acordata în 2004 (în grad de Cavaler), acordata în 2004 i se va retrage (automatic) pe 8 octombrie 2018 (ca urmare a unei condamnari cu exacutare superioare a 1 an).

Revenind acum la asasinatul lui François Renaud, magistratul Georges French (n.1954, Deputat al departamentului Rhône/2012–2017), cel de-al 6-lea magistrat însarcinat cu dosarul Renaud, pe 17 septembrie 1992 semneaza o ordonanta de „non-lieu” (de încetare a urmarii penale) în acesta, iar prescrierea este pronuntata în 2004. În sfârsit, contrar celor declarate despre asainarea tatalui sau François Renaud de catre  Francis Renaud, Louis Guillaud fiul lui Philippe Guillaud, sustine ca asasinatul n-ar fi fost premediat, dar un asasinat de „circumstanta”. Vehiculul Audi 80 GL (furat) în care se afla tatal sau,  Philippe Guillaud, ar fost în recunoastere „pentru comiterea unor jafuri”, iar în drum, acesta s-ar fi întâlnit cu vehiculul BMW 2002, condus de catre judecatorul François Renaud. Acesta afirma faptul ca, ar fi fost Martin, care coborât din masina, iar fi tras 2 gloante în ceafa, ceea contrazice „lejer” rezultatele autopsiei.

Merita sa mentionez si faptul ca, Comisarului Pierre Richard, unul dintre cei care au condus ancheta, în raportul sau avanseaza 3 ipoteze: razbunarea personala (de exemplu, a unui sot gelos, care nu are nimic de-a face nici cu mediul crminal lyonez si nici cu SAC–având în vedere „libertinismul” lui François Renaud); razbunarea unui grup de infractori (la ale caror dosare lucra François Renaud) si razbunarea politica (comanditata de catre SAC – pentru a pune capat investigatiilor lui François Renaud, care încercau sa probeze faptul ca acesta ar fi „subventionat” din jafurile comise de catre „Banda Lyoneza). Nu pot sa nu mentionez aici si parerea unui reputat jurnalist de investigatie, pe care îl consider ca mentor, Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann/1925 – 1997), ale cauri lucrari m-au influentat profund în iunvestigatiile mele criminale.

Conform unor documente ale acestuia, ar fi fost Nicolas Caclamanos („Nick le Grec”), un personaj ambigu (jumatate politist–jumatate borfas, care colabora atât cu politistii de la Biroul de narcotice cât si cu infractorii Bandei Lyoneze), cel care ar fi comanditat asasinarea lui Renaud. Acesta ar fi fost dator lui Vidal în urma unei afaceri cu droguri, în care pierderea a fost importanta si ar fi platit în cash ½ MFfr unor ucigasi profesionisti penytu a-l lichida pe Renaud, cu scopul „de a se reabilita în ochii lui Vidal”, respectiv, pentru ca Renaud sa „nu-si mai bage nasul în afacerile SAC-ului”. Atrag atentia si asupra faptul ca, în general, în Anii de Plumb „europeni” (sfârsitul anilor 1960 – sfârsitul anilor 1980) si în particular ai celor „lyonezi”, cazul lui  Michel Neyret nu era unul izolat. Multi politisti (foarte bine cotati ca profesionisti si chiar distinsi ca si Neyret) au fost implicati în scandaluri de coruptie, proxenetism sau trafic de stupefiante. Printre acestia pot mentiona si pe Louis Tonnot (comisar principal între 1971-1979, de la Siguranta Urbana Lyon, apartinând DCSP–Directia Centrala a Securitatii Publice, în cadrul Politiei Nationale, fondata în 1968, avându-l pe Pascal Lalle/n.1956, ca Director General din 19 iulie 2012) sau pe comisarul Charles Javilliey (de la PJ[1] – Plolitia Judiciara, specializat în lupta contra crimei organizate si marele banditism), care au fost cercetati penal pentru fapte mentionate mai sus, iar Michel Neyret (în calitate de sef lal BAC–Brigada Antigang) este unul dintre comisarii care a facut el însusi, investigatii, în legatura cu celebra banda de politisti corupti (într-un dosar atipic, iesit din comun), „Gangul (Banda) politistilor corupti de la Lyon” („gang du PMU–case de pariuri sportive”, format din functionari de politie în exercitiu de la Comisariatul de Politie al sectorului n°3 din Lyon aflat pe strada Garibaldi n°213, în proximitatea Turnului Part Dieu – cu un efectiv de cca 60 de politisti în uniforma si cca 20 de civili – aflata sub comanda Comisarului Léonard Roudeau între 1982 -1987) care ar fi la originea a cca 55 de jafuri armate–53, respectiv, 61, conform unor surse si 3 omucideri, în regiunea lyoneza, între 1985–1999, si care i-ar fi adus un beneficiu acestuia de cca 23Mil FFr.

Nucleul dur al gangului ar fi fost format din  Michel Lemercier (în vârsta de 39 de ani, subbrigadier de politie, „interesat numai de sex si de forbal”), Don-Jean Giovanetti (în vârsta de 44 de ani, medic, devenit, anchetor de politie, fiul unui  militant comunist corsican si a unei membre a Rezistentei de origine rusa, toturata în lagarele de concentrare ale celui de-al 3-lea Reich) si Alain Chemedikian (în vârsta de 43 de ani, zugrav – tencuitor de meserie).

Alti membri care vor adera la gang sunt: Dominique Delagrée (în vârsta de 50 de ani, cumnatul lui Chemedikian – specializat în jafuri armate) si alti tâlhari  mici ca Hugues Giubbi (în vârsta de 32 de ani), Nourredine Khamla (în vârsta de 30 de ani), Khaled Sekkai (în vârsta de 26 de ani), Frédéric Gonin (în vârsta de 25 de ani), 25 ans, dar si inspectorii de politie Laurent Féminier (în vârsta de 26 de ani), Richard Durastante (în vârsta de 37 de ani), respectiv, Guy Nicolai (în vârsta de 33 ans, anchetator de politie), care au lucrat în acelasi comisariat de Politie cu Lemercier si Giovanetti sau Jean-Jacques Zartarian (în vârsta de 34 de ani– salariat la o agentie de pompe funebre si candidat la alegerile municipale în orasul Décines), respectiv, Alain Erard (în vârsta de 37 de ani – un salariat model al bancii Société Générale în cadrul agentiei din cel de-al 3-lea sector la Lyon).

Cu ancheta va fi insarcinata BRI[2] Lyon (Brigada de Cercetare si Interventie) al PJ[1] (Politia Judiciara) sub comanda Comisarului Michel Neyret! Investigtiile metodice si sistematizate legate de placutele false de inmatriculare ale vehiculelor cu care banditii dispar dupa jafuri, vor conduce pe anchetatori Dominique Delagrée, care lucra la firma Gobillot à Villeurbanne (Lyon Métropole), iar de la acesta la cumnatul acestuia Alain Chemedikian (ale caror semnalmente atipice, în special, cu ocazia mai multor agresiuni) au fost mentionate de catre martori în mai multe procese verbale.

Ca urmare o informatie judiciara este deschisa în acest dosar („Gangul politistilor corupti de la Lyon”) instrumentat de catre 2 judecatori de instructie (Marie Claude Revol, Vicepresedinte de Instructie la TGI–Tribunalul de Inalta Instanta din Saint Etienne Métropole–Departamentul Loire, regiunea administrativa Auvergne–Rhônes Alpes si Jean–Patrick Peju, Vicepresedinte al TGI de Lyon Métropole), care vor inculpa 14 persoane (printre care si cei 5 politisti), pe care îi vor trimite în fata Juriului Popular (Curte cu Jurati) Rhône la Lyon (compusa din 12 jurati: 3 magistrati si 9 cetateni alesi prin tragere la sort de pe listele electorale), prezidata de catre Yvette Vilvert, avându-l ca Avocat general al acuzarii) pe Christian Cadiot (reprezentând Ministerul Public).

Dupa un proces care a durat 7 saptamâni, pe 23 februarie 1996 si o deliberare care a durat cca 12h00 (timp în care juratii au trebuit sa raspunda la 541 de întrebari), Lemercier (care ar fi participat la 45 bracaje – jafuri armate în care 2 însotitori de fonduri au fost ucisi–si care se va sinucide în închisoare) si Chemedikian (recidivist, condamnat de 6 ori pentru violenta cu circumstante agravante) sunt condamnati la închisoare pe viata (perioada minima de încarcerare în acest caz fiind de 18 ani de recluziune criminala conform Art. 132-23, modificat prin Legea  n°2005-1549 din 12 decembrie 2005–art. 3 JORF 13 décembre 2005 si art.729 din Codul de Propcedura Penala Francez), Giovanetti („razboinicul carismatic”, presupus „creierul” gangului, care asigura si „logistica operatiunilor”), la 20 de ani de recluziune criminala, iar 3 ceilalti politisti (Féminier si Nicolai – contra carora Christian Cadiot a solicitat între 10 si 8 ani de închisoare, respectiv, Durastante), la 11 ani de detentie criminala, fiecare.

Mentionez aici faptul ca pe 15 febrarie, Ministerul  public a solicitatat contra principalilor 3 inculpati (Chemedikian, Lemercier–aparat de catre Jean Luc Vincent si Delagrée) pedeapsa de închisoare pe viata, cu 18 ani de perioada de siguranta contra Chemedikian si 30 de ani recluziune criminala–maxima  în executare contra Giovanetti (aparat de catre Richard Zelmati). În orice caz, cu sau fara perioada de siguranta, în cazul pedepsei de de închisoare pe viata, condamnatul nu este liberabil înainte de exacutarea 18 ani de recluziune criminala.

Un dosar asemanator de politisti corupti (cu cel de la Comisariatul Sectorului 3 de la Lyon), este dezvaluit si la Meyzieu (Lyon Métropole), în care 4 „gardieni ai pacii” (agenti de ordine publica) apartinând Comisariatului de Politie, sunt prinsi în flagrat delict pe 18 aprilie 1991, jefuind un magazin de textile (de lux) în localitate. Din gang (la care a mai aderat si un alt politist) faceau parte si sotia unui politist Claude Cavalli (seful gangului), Christine Cavalli, dar si un pompier (fratele lui Cavalii, Gérard Cavalli, îmreuna cu sotia sa Anne-Marie). În final membri gangului împreuna cu cei 5 politisti (Claude Cavalli Nadia Moula, Michel Robert, Moise Miredin, si François Arias) cercetati într-un dosar penal de catre Judecatorul de instructie Catherine Brusaferro de la TGI Lyon vor fi inculpati pe 21 aprilie 1991 cu capetele de acuzare de „asociere de raufacatori, respectiv, jaf cu efrectie în banda organizata” si încarcerati în detentie provizorie la Lyon.

*În noaptea de 3–4 iulie 1986, 10 banditi cagulati (mascati) si înarmati vor comite un alt „jaf al secolului” la Banca Centrala a Frantei la Saint Nazaire (subprefectura departamentului Loire Atlantique, regiunea administrativa Pays de la Loire, în vestul Frantei) în care 8.8574.000 Ffr si 6.380$US (în cca 409.000 de bancnote) vor fi sustrasi (echivalentul a cca 23 M€PPA). Acestia iau cu asalt apartamentul de functiune al casierului bancii Roger Camus în noaptea de 3 iulie, luându-l ostatec (dupa ce îl ranesc cu un foc de arma) cu cei 4 membri ai familiei sale, ceea le va permite ca în dimineata zilei de 4 iulie, sa-l oblige pe directorul bancii în jurul orei 07h45 (având apartamentul de serviciu la etajul 2), dupa bruiajul frecventei de comunicare cu politia sa coboare la parter si sa le puna la dispozitie continutul seifului (încarcat în 14 saci, de cca 25kg, fiecare), care vor fi încarcati de catre angajatii într-un vehicul Renault 18 si 2 furgonete garate în fata intrarii.

Anchetatorul Bernard Mondon (de la OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin decretul n°73-952 din 11 octombrie 1973, apartinând DCPJ[1]), considera ca în acest „jaf al secolului” ar fi implicata organizatia terorista de extrema stânga „Action Directe”. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Action Directe (Thomas CSINTA)].

Desi atribuita unui Judecator Antiterorist cu mare experienta, Gilles Boulouque (1950–1990, unul dintre primii magistrati antiteroristi francezi, tatal romancierei Clémence Boulouque/n.1977 si stranepotul lui Léon Gaumont/1864–1946, inventator si industrias francez, pionier al cinematografiei), însarcinat si cu o serie de dosare teroriste importante în care au fost implicate ASALA (Armata Secreta Armeniana de Eliberarea a Armeniei), FARL (Fractiunea Armata Revolutionara Libaneza, aflata sub comanda lui  Georges Ibrahim Abdallah/n.1951, condamnat în 1987 la închisoare pe viata pentru complicitate la asasinat, liberabil conditionat înca din 1999), respectiv, atacurile teroriste comise între 1985–1986 de catre membrii organizatiei teroriste din tara Basca, ETA (a se vedea pentru detalii articolul autorului: ETA în fata TAE!), ancheta va avansa lent, iar vinoivatii (adevarati) nu vor fi niciodata idezntificati.

Pe 9 iulie, prestigiosul cotidian francez Libération primeste într-un mesaj revendicarea jafului însotit de un pachet continând 20.000 Ffr (în bancote de 200 Fr): „Pentru sustinerea politicii securitare a lui Pandore si Passequoi, faceti sa ajunga aceste bancnote gaurite la ei pentru ca sa-i ajutati da construiasca comisariatele lor, închisorile lor, respectiv, turnatorii lor. (…) Pentru ca insecuritatea nu este marele banditism (crima organizata) sau cei care lupta contra  unei ordin stabilite, (…) este somajul, disperarea, mizeria organizata si consecintele sale, drogul, Ricard si traficul cu aceste. Jefuitroii (tâlharii) anarhisti precauti (care nu sunt membri ai organizatiei Action Directe)”.

Pe 15 iulie, Roger Camus (atunci spitalizat), primeste si el un pachetel, continând 2  casre VHS cu filmele (Les Ripoux si Les Aventuriers de l’arche perdue), tigari si parfumuri Chanel n°5 (pentru Dna Camus), cu mentiunea: „Scuzele noastre pentru noapte stresanta”.

În sfârsit, conform afirmatiilor lui Dominique Tauziède (fost anchetator al OCRB) datorita unor imagini de „phtomaton” ale unor frontalieri franco –elvetieni care ar fi surprins 2 persoane din spate (cu rucsacuri), care ulterior s-ar fi dovedit ca ar fi fost Ahmed Bekkouche (seful comandoului, arestat pe 14 februariz 1987 sub o falda identitate în posesiua unei importante sume de bani care ar fi rezultat din jaful comis la Banca Centrala a Frantei din Saint Nazaire), însotit de catre Claudio Lavazza (delincvent italian anarhist, acuzat de 8 jafuri armate), apartinând gruparii Prima Linea (un grup armat autonom cu cca 250 de membri si 16 victime identificate, fondat de catre dizidentii organizatiei comunist–revolutionare Lotta Continua–creat în 1969, respectiv, de catre membri activi ai Comitato Comunisto per il Potere Operaio (Sergio Segio, Enrico Galmozzi, Massimo Libardi, Bruno Laronga – fondat în 1974).

Mentionea aici faptul ca daca Claudio Lavazza („delincuente profesional italiano, autoproclamado anarquista, que con 46 años de edad fue condenado por el asesinato de las policías municipales María de los Ángeles García y María de la Soledad Muñoz, cuando el día 18 de diciembre de 1996 perseguían a la banda atracadora de la sede del Banco de Santander en Córdoba”), pe 25 iunie 1991 într-o audienta publica (N° de pourvoi: 90-87515) în fata Camerei Criminale a Curtii de Casatie Paris, invocând  art.6-1 si art.6-3 al Conventiei Europene a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale) si art.214, art.215, art.591, respectiv, art. 593 din Codul de Procedura Penala, Ahmed Bekkouche afirma ca în ziua comiterii jafului acesta se afla în Suedia (între 28 iunie–5  iulie 1986) la familia viitoarei sale sotii Britt Marie A. pentru aniversarea zilei sale nastere, ceea ce, parintii fetei nu pot nici confirma si nici infirma, însa pe pasaportul acestuia nu exista nicio stampila care sa confirme intrarea acestuia pe teritoriul national al Suediei (când acesta nu era înca membra a Uniunii Europene). În privinta celor 2 coinculpati (care ar fi participat si ei la jaf), cuplul Hai si Dominique Mladenou, acestia desi au confirmat în prima lor declaratie participarea lui Bekkouche la jaf (împreuna cu ei), ulterior, ei se vor retracta.

____________________

 

[1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon – Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia – Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes – Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză. 

[2]BRI [Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie] sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ [5] (Politia Judiciara), apartinând PN (Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando–o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14]–Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre-Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux–SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille–PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes–PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes–SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille–SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg–SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans–PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille–PJ  Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului „Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de…); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

 NOTA

Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

„Jaful secolului” (Partea II) Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)


Raspandeste cu incredere
  • 107
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    107
    Shares

5 COMENTARII

  1. We absolutely love your blog and find maqny of your post’s to be what precisely I’m
    looking for. Does one ocfer guest writers to write contemt available for you?

    I wouldn’t mind creating a post or elaborating on a nuumber of tthe subjects you write related too here.
    Again, awesome weblog!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here