Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de...

„Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura”, dupa „Cold War” în secolul trecut („Les casses du siècle” européens, avec arme à feu, violence et haine, au siècle dernier après la „Guerre Froide”)

779
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 242
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    242
    Shares

Dedic acest articol în semn de recunostinta lui Battistu Garcia, nu pentru gamela sau îmbracamintea pe care mi le-a oferit în acele câteva luni pe care le-am petrecut împreuna la CPA (Centrul Penitenciar Aiton), în cadrul unei relatii amicale limitate te tip profesor-elev/student, dar pentru ceea ce am învatat de la el despre nationalismul corsican, despre crima organizata din Corsica (Còrsega – „Insula Frumusetii” – cedat Frantei de catre Repulica Genova pe 15 mai 1768 – contra  voientei acesteia, cucerit de catre Regatul Frantei în cadrul bataliei de la Ponte Novu – pe 9 mai 1769, începând din 1 ianuarie 2018, colectivitate teritoriala franceza cu statut unicconform legii din 7 august 2015 referitor la organizarea administrativ– teritoriala franceza),  respectiv, pentru informatiile pe care mi le-a furnizat în legatura cu membrii acestora, dar  mai ales pentru faptul ca pâna la urma „m-a gratiat”, ceea ce mi-a permis sa paresesc CPA în viata si nevatamat, în contextul, în care, condamnat la moarte fiind, sansele mele de supravietuire, practic, erau nule!

Adresez sincerele mele multumiri fostilor „oameni ai legii” (astazi pensionari, undeva, „departe de lumea dezlantuita”)  Antonu B., Petru-Paolu N., Ulivieru P., Ghjacumu C., si  Biaghju P.,  buni cunoscatori ai miscarilor nationaliste (autonomiste, independentiste) din Corsica, dar si ai Mafiei Corsicane (crima organizata de mare anvergura), inclusiv ai gangului infractional criminal Brise de Mer („Briza de Mare”, „Briza Marii”)  cu ajutorul carora am încercat în acest (vast) material sa restabilesc adevarul istoric. Eventualele erori comise în elaborarea acestuia îmi apartin în exclusivitate, pentru care îmi asum întreaga responsabilitate.

Sunt deosebit de recunoscator si lui Battistu Garcia (al carui nume real nu-l pot dezvalui), fost membru al FLNC (Frontul de Liberare National din Corsica)–Canalul Istoric si, simultan, al gangului Brise de Mer, cu care cu 2 decenii în urma (în primul semestru al anului 1998) am avut o serie de discutii si dezbateri în CPA (Centrul Penitenciar Aiton), pe tematica separatismului  corsican, respectiv, pe cea a crimei organizate corsicane. Cercetat penal în 5 dosare criminale diferite (de jafuri armate–pentru un prejudiciu material, total, de cca 10M€PPA) si încarcerat în detentie provizorie, Battistu frecventa cursul meu de matematici superioare, nu pentru a învata ceva de la mine, dar cu scopul de a parasi celula („garsoniera”) sa ultraechipata din fonduri „private” oculte (probabil, rezultate din jafuri). Cu prima ocazie, când ne-am cunoscut, pe 21 ianuarie, oferindu-mi (gratuit) o sapca, un bluzon si o pereche de pantaloni de trening alb, toate impermeabile (pe care le pastrez si astazi),  acesta m-a atentionat fara niciun fel de prolog si menajamente: „Vezi ce înseamna sa fii profesor: sa n-ai nici macar cu ce sa te îmbraci daca te ploua. De ce naiba ai venit la noi (….). Omule, esti nebun. Aici n-ai ce cauta. Nu este un loc potrivit pentru oameni ca tine. Si oricum, stai pâna când te vreau. Eu primesc 4.000$US lunar pe contul meu, nici n-am ce face cu ei. (….). Te si îmbrac daca vrei. Îti dau si de mâncare, eu oricum „cantinez” zilnic, adica, manânc numai „gamela” din exterior” de 5 stele Michelin, cu toate ca cea de 2 stele din interior, pentru tine ar trebui sa fie deja un lux” (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: „Legio Patria Nostra”!).

PREAMBUL

În deceniul care a urmat „Razboiului Rece” în secolul trecut, au avut loc alte 3 jafuri armate (de mare anvergura) cu „arma de foc, violenta si ura”, care, cel putin, la momentul respectiv, au fost clasate (considerate), justificat, de catre autoritatile politienesti si judicare, ca jafuri ale secolului. Acestea, dupa parerea mea sunt: jaful comis la Union de Banque Suisse (UBS) de la Geneva (Elvetia)–pe 25 martie 1990, jaful comis tot la o Banca Nationala a Frantei, de la Toulon (Franta)–pe  16 decembrie 1992, respectiv, jaful comis la Posta Fraümunster din Zurich (Elvetia)–pe  1 septembrie 1997.

Sunt (poate) mai putin spectaculoase decât cele realizate prin intermediul retelelor de canalizare „fara arma de foc, fara violenta si fara ura” (la Nisa si la Bessières sau cel comis de catre  însotitorul de fonduri Tony Musulin la Lyon pe 5 noiembrie 2009, prin deturnarea unui Brink’s cu o „încarcatura” de 11,6M€- a se vedea si articolul autorului: Jaful Secolului fara violenta si fara precedent in istoria criminala a jafurilor banesti!), respectiv, cele „cu arma de foc, violenta si ura” din „anii de plumb” (jaful din Cheddington Mail Van Raid Glasgow–Londra, jaful comis la Palatul Postelor din Strasbourg si jaful comis la Banca Nationala a Frantei de la Saint Nazaire), dar, poate nu mai putin „daunatoare” (paguboase) societatii civile. [A se vedea pentru detalii articolele aurorului: „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizarile” la „drumul” Paradisului! (A l’ombre de Spaggiari à Bessières. Des „égouts” à la „route” du Paradis!); „Jaful secolului” (Partea II) Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)].

APROFUNDAREA DOSARULUI

 * Pe 25 martie 1990, un alt „jaf al secolului” este organizat (în jurul orei 07h45) la agentia bancara UBS[1] (Union de Banques Suisse) de la Geneva (Passage des Lions n°6) de catre profesorul de sport Michel Ferrari, de unde complicii sai vor fura 31,4Mil FCh (cca 44M$US), cântarind 220kg (astazi, corespunzând la cca 33M€PPA). Partea lui, promisa de catre denuntatori (de 15Mil FCh), nu i-ar fi fost platita niciodata, iar suma furata nu ar fi fost niciodata recuperata.

Nota: Ironia sortii face ca atunci când acest eveniment istoric are loc, desi am asistat în direct la acesta nu departe de locul faptei (în fata la Stephany’s boutique, din strada Marché n°3, passage Malbuisson), nu m-am gândit niciodata, ca vreodata voi avea ocazia sa-l descriu detaliat. Aveam o consultatie „privé” cu câtiva studenti de la EPF (Scoala Politehnica Federala din Lausanne) si Universitatea Savoie (Annecy – Chambéry), în fiecare wwek-end, la adresa mai sus mentionata (în perioada 1989-1993). Îmi aduc aminte ca atunci, agentia bancara UBS (pe care o frecventam cu regularitate pentru ca am avut si eu si înca am în aceasta institutie financiara un cont bancar cu N°240–720462.00Q), ca de altfel, majoritatea bancilor, nu era supravegheata cu camere video.Fiind de mai putin timp (de un an) în Franta (neavând pe atunci absolut nicio legatura cu mediul infractional criminal (dar din contra, o colaborare la sectia de Fizica teoretica al CERN–Centrul European de Cercetari Nucleare, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Sfârsitul lumii pentru noi, muritorii de rând!, Thomas CSINTA: Debutul meu în presa carcerala franceza!), jaful de la UBS mi s-a parut mai mult decât spectaculos si m-ar fi fascinat si mai mult daca hotii ar fi fost identificati, iar prejudiciul, recuperat. În sfârsit, marturisesc ca mi-ar fi placut ca jaful sa aiba loc atunci când eram si eu în banca, adica în prezenta mea, ceea ce, din pacate, nu s-a întâmplat. Dar în cursul zilelor lucratoare, probabil, acesta n-ar fi fost posibil decât cu un risc ridicat de avortare (esuare), motiv pentru care acesta a fost programat în  (pentru) week-end.

Gangul (banda) „Brise de Mer” (Briza Marii/Briza de Mare–grup de crima organizata din Haute Corse/Corsica de Nord, membra a Mafiei Corsicane, reputat pentru actiunile sale militarizate violente–botezat dupa numele unui bar din Bastia, astazi „Le Méditerranée”), responsabil de peste 100 de jafuri armate, este acuzat(a) de aceast hold-up epocal (cu complicitatea unor angajati ai bancii), iar 4 dintre membri sai (André Benedetti, Alexandre Chevrière, respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini) au fost arestati si încarcerati, care dupa 14 ani de la eveniment (în 2004), vor fi achitati de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. Presupusii complici ai acestora, Sébastien Hoyos (agentul de securitate brazilian, aparat de catre Alec Reymond), arestat cu putin timp dupa eveniment este condamnat la 7 ½ ani de închisoare (dar va fi achitat cu 4 ani mai târziu de catre Tribunalul Federal Elvetian,  în „beneficiul îndoielii”), iar Laurent Chudzinski (fost angajat al Central Fund of Foreign Currencies al Central UBS branch) ca de altfel si Michel Ferrari (instigatorul si creierul spargerii, denuntat de catre un om de afaceri decedat în 2002, probabil în contact cu Mafia Corsicana si arestat pe 29 mai 1990), va fi condamnat, tot la 7½ ani de închisoare, ca si acesta din urma, în cadrul aceluiasi proces (în acelasi dosar).În ceea ce priveste „Mafia Corsicana” (Corsican Union)  aceasta este o structura de crima (criminalitate) organizata din Insula Corsica (Franta Metropolitana), care se va extinde treptat (începând cu „anii de plumb”) pe Coasta de Azur, cu precadere în bazinul urbanistic „multipolar” compus din MarsiliaMétropole d’Aix-Marseille-Provence („Poarta Orientului”–una dintre sediile generale a crimei organizate transfrontaliere si transnationale euro–atlantice), ToulonMétropole Toulon Provence Méditerranée („Micul Chicago”) si NisaMétropole  Nice Côte d’Azur („Nissa la bella”/Nizza la bella), iar ulterior si în Antile (arhipelagul aflat între Marea Caraibilor–Antilele Mari si Antilele Mici, respectiv, Golful Mexicului –coasta de nord–vest a Republicii Cuba si Oceanul Atlantic–Bahamas si  Insulele Turks și Caicos), Africa, dar si în America Latina.

Specializata în crima organizata de mare anvergura (spalare de bani, gestionarea cluburilor de noapte, hotelarie, restauratie, jocuri de noroc, racket, trafic de stupefiante, trafic de arme, proxenetism –prostitutie, extorcare de fonduri, controlul cluburilor de fotbal, jafuri armate, asasiinates, speculatii imobiliare, coruptie de functionari, etc.), conform autoritatilor americane (implicate în investigarea crimei organizate franco–americane, în special, prin intermediul celebrei organizatii criminale „French Connexion” [a se vedea pentru detalii articolul autorului : Montaje financiare frauduloase în legatura cu “French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le “French Connexion”)–Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)], Mafia Corsicana ar fi responsabila de asasinarea a cca 378 de persoane (începând cu „anii de plumb”), dintre care 11 reprezentanti ai Administratiei locale (primari, prefecti, etc.), ceea ce ar implica o rata de mortatlitate în Corsica care ar fi depasit-o pe cea din Sicilia (sediul general al Mafiei Siciliene–Cosa Nostra sau Stidda, organizatie criminala originara din sudul Siciliei, în particular, din  Agrigento, Caltanissetta, Enna si Ragusa), considerata cea mai ridicata în Europa.

Jaful are loc în dimineata zilei de duminica, pe 25 martie 1990, când un grup de gangsteri mascati, dupa cca 1h45 petrecuti în seiful bancii, reusesc sa sustraga cca 220kg de bancnote (provenite din Italia si Africa de Nord) în valoare de 31,4 Mil FCh (cca 28 Mil£), fara ca, ulterior, vreuunul dintre acestia sa fi fost identificat „riguros” de catre autoritatile de ancheta.  Conform declaratiilor lui Michel Ferrari (originar din Annemasse–regiunea urbana transfrontaliera franco–elvetiana a Genevei, de profesie desenator tehnic, sotul lui Marie-Christine, secretara de directie la UBS Geneva – asistenta sefului serviciului de devize straine), încarcerat la închisoarea locala Champ-Dollon: „I planned the heist of the century without knowing it will be the heist of the century,” (…). „My goal wasn’t to revolutionise robberies. I was just looking for a quick way to earn a lot of money – everyone daydreams about that from time to time.”   

La începutul anilor 1980, la scurt timp după nașterea fiului său Jerôme, Michel Ferrari (fost designer în industria constructiilor), devine profesor de sport/tenis în clubul „fitos” New Sporting al omului de afaceri André Guelfi/„Dédé la Sardine”). Aici va intra în contact cu o serie de oameni bogati din mediul bancar (printre care si Laurent Chudzinski), al afacerilor, cu diplomati si oameni poltici, respectiv, cu staruri ai clubului de fotbal Servette sau actori francezi celebri.

Stabilit la Geneva, acesta începe sa se implice din ce în ce mai mult într-o activitate ilegala de tranfer de bani din Franta în Elvetia (în portbagajul masinii sale), gratie conjuncturii politice franceze (ca urmare a alegerii în 1981, în fruntea Statului Francez, al socialistului François Mitterand/1916–1996, în functie între 1981–1995, „parintele” ISF francez – Impozitul de Solidaritate pe Avere), ceea ce va avea ca efect „(e)migrarea” marilor averi franceze în (catre) Elveția. Probabil pentru ca „Most of them thought that a left-wing government would enforce collectivisation and were fearing the „Russian tanks on the Place de la Concorde,” anunta, fostul ministru de interne Michel Poniatowski (1922–2002, în functie între 1974–1979), în Guvernul condus de catre Jacques Chirac (n.1932, în perioada 27 mai 1974–25  august 1976, presedinte al Republicii Franceze între 17 mai 1995–16 mai 2007), în timpul presedintiei lui Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în functie între 1974–1981) si Raymond Barre  (1924– 2007, în functie între 25 august 1976–13 mai 1981).

Oportunist, dupa cum afirma Ferrari, „era si cazul ca sa-si schimbe meseria lui de designer industrial” în cea de „carausi” de valize cu bani si sa se „to devote himself to another hobby of his – passing colossal amounts of money over the Swiss border for French tax evaders”. Ceea ce i-a si permis de altfel, ca „where the Mercedes was the car of the poor,” el să-si cumpere un Porsche Turbo 3.6l (Porsche 911/964 vehicul sportiv prestigios de-a 3-a generatie, cu o tractiune de serie 4×4 si un motor în V6 cu 360CP), în timp ce “the first time Ferrari moved money from France to Switzerland it was with a small Japanese car.” De altfel, aceasta ar fi servit înca pentru multe transporturi de bancnote si lingouri de aur din Franta în Elvetia, iar Ferrari îsi peremite sa mai si glumeasca (în cartea sa): „Am trecut frontiera franco – elvetiana cu cel putin de zece ori mai multi bani decât suma care se afla în seif în timpul jafului… ”.

Thanks to his wife Marie-Christine, who was an executive secretary at the UBS central bank, Ferrari met Georges, a wealthy entrepreneur from Nice, who introduced him to his first clients. Between two squash games, Ferrari would drive from France to Switzerland with thousands of dollars hidden in supermarket paper bags, keeping a substantial percentage for himself with each passing. Within eight years, he passed kilograms of gold bars, wads of cash, bottles of Calvados brandy, as well as tapes containing incriminating information on French clients’ accounts.”

Dupa ce, începând  cu 1989, controalele la frontiera franco–elvetiana au început să dispară, ceea ce implica si scaderea considerabila a veniturilor lui Michel Ferrari, acesta din urma se hotareste sa puna la cale jaful spectaculos al secolului de la agentia bancara UBS din Geneva, care urma sa-l faca celebru, mai ales dupa publicarea cartii sale „J’ai réussi le casse du siècle – La vérité sur le hold –up de l’UBS” (Am reusit jaful secolului–Adevarul despre jaful de la UBS, Editura L’Archipel, 7 mai 2014, ISBN: 9782809814644), dar de care, din pacate pentru el, nu va putea beneficia.

În aceasta carte el mentioneaza: „Subsemnatul Michel Ferrari, recunosc ca am fost autorul hold–up ului de la UBS Geneva pe data de 25 martie 1990. Gangster nu sunt. Hot, da, am devenit. Dar cine ar fi rezistat unei asemenea tentatii ? În primul rând, îmi imaginez „lovitura” (jaful). Apoi, voi planifica operatiunea fara niciun fel de risc, una singura, care sa ma puna la adapost pentru tot restul vietii. De ce nu un hold–up ? Dupa 24 de ani de tacere va voi dezvalui versiunea (mea) completa a evenimentelor: cum si cu cine  am realizat acest hold–up, organizarea acestuia, participantii la acesta si consecintele lui.” În consecinta, dupa jaf, pe 26 martie 1990, acesta îsi revendica fapta cu o deosebita mândrei: „Fantastic si înca mai mult de atât. Nu-mi gasesc cuvintele necesare pentru descrierea impresiei mele. Asta este, s-a terminat, este o reusita! Magistral! Mă bucur și savurez gustul triumfului. Acest proiect eu l-am conceput si organizat cu maiestrie…..”

Din contra, dupa ce a aflat ca a fost tras pe sfoara de catre complicii sai corsicani, nu ezita sã adauge: „Am trait o saptamâna scufundata în emotii contradictorii de o incredibila violenta. Fericit pentru reusita acestei operatiuni extravagante, dominata de teama de a fi vândut sau eliminat, invadat de furie, când am aflat ca am fost trădat și înecat într-o tristețe infinită cu gândul la răul pe care îl fac soției și fiului meu, ultima mea senzatie, cea mai puternica, este dezgustarea (scârba) si greața fata de propria-mi prostie, naivitate, de credulitatea mea…”. Dupa ce a fost liberat din închisoare (devenit patron de discoteci – dintre care una a ars din temelii, de videocluburi, de un bar de zi si noapte), cu putin timp înainte de a se lansa în crearea unui un salon de estetica (înfrumusetare), Ferrari întrebat daca ar mai reitera jaful din 25 martie 1990, acesta a raspuns, fara a ezita mult (si tot în gluma) : „da, dar cu conditia ca eu sa recuperez din banca sacii cu bani ”.   Astfel, în dimineata zilei de 25 martie 1990, putin dupa ora 07h45, 5 barbati mascati si înarmati patrund în agentia bancara (principala) UBS din Geneva, neutralizând paznicii, sistemul de alarma, dupa care acestia patrund în seiful bancii (fara mai dificultati, pentru ca erau în posesia codurilor) pe care îl „devalizeaza”, iar dupa ce încarca banii (cu precadere dolari americani, franci francez si o mare suma de bani în dirhame marocane) în saci de sport, în jurul orei 09h20 „dispar în natura” la bordul unui vehicul Renault Espace, însotit de un vehicul de dimensiuni mai mici inmatriculat în Franta (în departamentul Haute Savoie–frontalier cu Cantonul Geneva). Niciodata o suma de bani atât de mare n-a fost furata pe malul lacului Léman, iar în ceea ce priveste indiciul, singura amprenta identificata la fata locului, era al politistului care ajunge primul la fata locului, al inspectorului principal Marco Mattille de la Politia Judiciara al Cantonului Geneva (care banuieste fara niciun fel de ezitare ca la baza jafului consta o complicitate „conspirativa” dintre hoti si angajati ai bancii).

Între timp, Ferrari a petrecut dimineața la New Sporting (ceea ce îi furniza un „alibi în beton”), așteptându-si colegii (jefuitorii corsicani) să-l sune în jurul orei 10h00, conform planului. Acestia urmau sa ascunda banii (dupa jaf) într-un apartament (luxos) al prietenului său, Ernest Späth (de pe Quai du Rhône n°47), aflat la cca 1,5km de banca. Ca urmare a presiunii exercitate de catre conducerea bancii UBS, Politia elvetiana va face o serie de investigatii si descopera ca jaful ar fi fost comis cu complicitatea unor angajati ai institutiei bancare. În rest, ancheta se loveste atât în Elvetia cât si în Franta de o serie de obstacole datorita unor alibii incontestabile ai celor care vor fi interpelati (arestati) si inculpati în dosar:  Alexandre Chevrière (în vârsta de 52 de ani), André Benedetti (în vârsta de 67 de ani) si fratii Joël si Jacques Patacchini  (în vâarsta de 48, respectiv,  50 de ani), presupusi membri ai gangului corsican „Brise de Mer”, motiv pentru care, pâna la urma, acestia vor fi achitati.

Din contra, Michel Ferrari, nu se va prezenta la (niciun) proces pentru confruntarea acestora, în ciuda faptului ca acesta nu va intra niciodata în posesia partii sale (15 Mil FCh) din jaf (31,4 Mil FCh, cca 125 Mil Ffr), al carui prejudiciu (material) nu a fost niciodata recuperat. Foarte probabil, banii au fost convertiti în lingouri de aur, „spalati” în cazinouri  si investiti în constructii imobiliare. Conform acestuia (care este arestat de catre politistii elvetieni pe 29 mai dupa ce este tradat de catre un „vânator de recompense”–la propunerea bancii a sumei de 3 Mil FCh – cca 10% din valoarea jafului), echipa de jefuitori „corsicani” i-ar fi fost recomandata de catre un vechi prieteni (de peste un deceniu si jumatate) în care avea încredere deplina. Planuirea (planificarea) atacului i-ar fi luat „câteva luni de reflectie”: „One of my friends, Laurent Chudzinski, worked at the Central Fund of foreign currencies at the central UBS branch, where he basically had to count notes all day long. He was so frustrated that he started to tell me secrets about the bank, things about the antiquated security system, the fact that the codes had not changed for years, that kind of thing. În cursul lunilor urmatoare, planul hold-upului a început sa prinda contur si Ferrari „along with Chudzinski, he recruited Sebastian Hoyos, a Brazilian communist activist who worked at UBS as a watchman.”

Asa cum rezulta din procesele verbale ale anchetatorilor: „Around September 1989, an entrepreneur called George visited Geneva for a couple days, in order to bring money from Italy which belonged to some Corsican friends of his. Seeing it as a good business opportunity, Ferrari offered to the Pattachini brothers (Joël si Jacques) and Alexander Chevrière to join him for the robbery, allowing them to recruit some men of their choice. Little did he know that he was dealing with Corsican criminals, known for being part of the powerful Gang de la Brise de Mer. (…) „Nobody knew them at the time,” a explicat Ferrari. (…) „To me, this gang was nothing more than a group of chicken thieves.

Conform altor documente oficiale din dosarul de instructie: „After some time, Chudzinski managed to get a hold of the security codes and keys to the main vault. Ferrari planned the robbery right before Easter, because he knew the vault was set to be moved to the basement, which was more protected. He then decided to lay charges on Chudzinski’s manager, who was in possession of all the bank’s codes. He asked the Corsicans to kidnap him and put him through a violent interrogation, in order to ensure his colleagues remained safe. The Corsican gangsters never obliged. Which makes sense now, considering that their plan was to keep all the money for themselves, without giving a dime to Ferrari.” Ca urmare, dupa 3 saptamâni de la jaf, „after finding that his colleagues had never gone there, Ferrari decided to trail them, along with his brother-in-law Yves, Ernest and his friend Patrick. They were armed with a .44 magnum, a .45 ACP and a Sig-Sauer P228. But their trip to Bastia led to nothing.” Cu alte cuvinte, Ferrari (convins ca a fost înselat), echipat cu armament de asalt, porneste (împreuna cu prietenii sai) la vânatoarea gangsterilor corsicani, presupusi membri ai gangului Brise de Mer. Dar, din pacate pentru el, pe 29 mai, el va fi interpelat, ca urmare a unui denunt si va fi „obligat” sa-si asume întreaga responsabilitate a jafului (On the 29th of May, Ferrari was finally arrested by the police, denounced by his friend Georges – presumably driven by the three million Swiss francs reward that awaited him. He had to serve a sentence of eight years in prison. Unlike his accomplices, he took all of his actions upon himself.)

În sfârsit, dupa 24 de tacere, Michel Ferrari publica cartea „J’ai réussi le Casse du siècle”, si multumeste biografului sau Joëlle Peltier care conform acestuia  „wrote a beautiful story out of the shapeless manuscript I developed in jail.”   Tot conform lui Ferrari: „It took several years for me to get it published. First, I had to wait for my accomplices to be acquitted. But there were also many publishers who feared the Corsicans.”, ceea ce în fond si la urma urmei dovedeste faptul ca acestuia i-a fost „teribil” de frica de Mafia Corsicana si numai „tacerea” sa (fara niciun fel de pretentii „materiale”) i-ar fi salvat viata, ceea ce i-ar fi permis ca „Today, manages two nail shops in the centre of Geneva. In the past, he’s also worked in two nightclubs and a video store which that “didn’t survive the advent of illegal downloading.”De altfel, teama acestuia ar fi fost justificata: „The Corsican gangsters involved in the case have never broken the omerta – they were all pronounced not guilty. Alexandre Chevrière was shot nine times in 2004, as he was coming out of a trial he had won. He succumbed to his injuries only five years later. In 2008, Richard Casanova was assasinated in a garage near Porto-Vecchio.” Numele acestuia din urma apare în dosar, pentru ca anchetatorii elvețieni ar fi speculat ideea că banii rezultati din jaf ar fi fost folosiți pentru finanțarea unor alegeri în Franta în care Richard Casanova  (the alleged leader of the Corsican gang) era direct implicat si  cu care Ferrari s-ar întâlnit chiar cu o zi înainte de jaf.

Într-adevar Richard Casanova („Charles ”1959–2008), presupus membru si sef al organizatiei criminale corsicane Brise de Mer, este asasinat pe 23 aprilie 2008 la Porto-Vecchio (din Corsica de Sud). Conform unor documente ale Jandarmeriei Nationale (franceze), pe 16 noiembrie 1983, acesta ar fi deschis focul (cu un pistil mitraliera) asupra unui furgon al jandarmeriei în localitatea Île-Rousse (în Corsica de Nord/Corsica de Sus). Arestat la Nisa în 2006, Casanova ar fi fost cautat de catre autoritatile politienesti si pentru posibila sa implicare într-o serie de crime comise la începutul anilor 1990. În plus, autoritatile politienesti si judiciare franco–elvetiene, îl banuiau pe el ca ar fi fost unui dintre cei 5 gangsteri care au comis „jaful secolului”  de la banca UBS pe 25 martie 1990. Din contra, conform politistilor francezi de la OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului), care au dezlantuit o ancheta de mare anvergura în mediul crimei organizate corsicane, creierul jafului ar fi fost „Dédé–Chinezul” (André Benedetti), arestat în apartamentul sau (unde se ascundea) din Bastia, la începtul lunii septembrie 1991. Ceilalti 3 suspecti identificati, vor fi si arestati în prima jumatata a anilor 1990.Jacques Patacchini, pe 13 ianuarie 1992 (cu 3 ani înainte de arestarea fratelui sau Joël Patacchini, interpelat de politistii de la Brigada Antigang din Nisa în timp ce îsi cumpara o pereche de ochelari de soare într-o galerie comerciala la Saint-Laurent-du-Var), Alexandre Chevrière, cu câteva zile mai târziu, pe 31 ianuarie 1995. În ceea ce îl priveste pe Richard Casanova, ultimul suspect (ca participant la jaf), si dupa parea politistilor de la Brigada Antigang–„creierul” operatiunii, acesta era în cavala (fuga) si se ascundea, undeva, tot în Corsica.

In sfârsit, în luna mai 2001, dosarul „jafului secolului” de la UBS Geneva, dupa un deceniu de instrumentare este trimis pentru judecare în fata Juriului Popular (Curtea cu Jurati) Paris, dar pe 13 iunie 2004, în cazul celor 4 inculpati (dintre cei 5 prezenti), Curtea va fi obligata sa pronunte achitarea acestora, din lipsa de „probe materiale” fiabile (în special datorita unor alibiuri mai mult sau mai putin „confectionate artizanal” de catre complicii celor inculpati) în „beneficiul îndoielii”. Casanova fiind în cavala sa rocamboleasca dupa 1990, acesta nu a fost condamnat atunci.

Arestat la Bastia  (în drum spre Aeroportul Bastia-Poretta) pe 3 martie 2006, la bordul unui BMW (Seria 3), cu 12.350€ (în cash) asupra lui si un telefon mobil cumparat în Arabia Saudita, dupa o lunga cavala prin Spania, Gabon si Maroc, acesta va fi încarcerat la Centrul de detentie privizorie (Maison d’Arrêt) La Santé de la Paris si  repus în libertate sub control judiciar pe 22 noiembrie 2006 de catre Curtea de Apel Paris (contra unei cautiuni de 150.000€), având în vedere faptul ca acesta nu avea cazier judiciar,  contrar avizului Parchetului. În timpul celor 16 ani de cavala, conform documentelor de la Politia Judiciara (nationala) de la Nanterre (Departamentul Hauts-de-Seine–Métropole du Grand Paris), în documente primariilor din sectorul 12 Paris si Bastia (Jean-Yves Liénard, respectiv, Philippe Dehapiot), Casanova a devenit, printre altele si tatal a 2 copii, iar sotia sa (Sandra), dupa moartea lui dispunea de o „pensie” de 2.000€. Numai ca, conform declaratiei acesteia în iunie 2011, în cadrul dosarului „Cercle de Wagram” (un club de jocuri de noroc, mai mult sau mai putin legal  a „înaltei societatti franceze”, girata de catre Mafia Corsicana si judecat în decembrie 2012 de catre Tribunalul Corectional Paris, a se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: În umbra vietii. Montaje financiare frauduloase în legatura cu “French Connexion (Montages financiers frauduleux en liaison avec le “French Connexion”) – Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)], viata ei era „gestionata”, în exclusivitate, în cash, de catre Tomi Michel, „împaratul” corsican al jocurilor de noroc din Gabon (prin intermediul unei societati africane), un fost apropiat al Ministrului de Interne Charles Pasqua (1927 –2015, în functie între 1986–1988 si 1993–1995) cu o suma care depaseste cu mult „pensia” ei de vaduva a unui membru al gangului Brise de Mer (7.000€ pentru chiria unui apartament de lux de 230m2 nu departe de quai d’Orsay; un vehicul BMW4x4 cu sofer la dispozitia ei; scolarizarea copiilor în învatamântul privat, etc.). În sfârsit, în afara  de „ajutorul” sub stantial al Tomi, Sandra beneficia si de dividentele unei asigurari de viata în valoare de cca 3 Mil Ffr (atunci, cca 460.000€, dar astazi, echivalentul a peste 2 Mil€PPA), contractat de catre Casanova în 1996. Pe 23 aprilie 2008, Casanova (pasionat în tinerete de Jet-Ski si de moto, iar ulterior, de vehicule de lux), va fi asasinat (cu o rafala de gloante provenita de la o arme automata), cu mai multe bancnote de 500€ în mâna, în parcarea concesionarului de automobile Volkswagen-Audi SIG din Porto–Vecchio. El moare cu putin timp înainte sa fie transferat, în regim de urgenta, la spital.

Considerat ca sef mitic al gangului corsican Brise de Mer si presupus protagonist al jafului secolului de la agentia UBS din Geneva, conform unor surse fiabile, s-ar parea ca, Casanova ar fi dirijat (sub un nume fals), printre altele si restaurantu Fouquet’s de la Paris, pe Camps Elyséés. În plus, conform onor documente ale DST–Directia de Supraveghere a Teritoriului (astazi DGSI[7] ), înca din 1998, acesta ar fi fost implicat si într-o serie de afaceri mai mult sau nnmai putin legale (printre care si jocurile de noroc) în Insulele Saint Maurice (Mauritius), ca si în Africa, iar cercetarea sa penala ar fi fost „blocata” datorita interventiei lui Charles Pasqua (Consilier general între 1988–2004 al Departamentul Hauts de Seine–Métropole du Grand Paris), având în vedere faptul ca în afacerile lui Richard Casanova erau implicati si persoane din anturajul lui Pasqua. Mai mult, în 2000, numele acestuia este si sters din fisierul marelui banditism francez (crima organizata franceza de mare anvergura), ceea ce explica, de altfel, si  arestarea lui târzie, pe 3 martie 2006.Conform unor documente ale DGSI[7] (Directia Generala a Securitatii Interne), presupusul asasin al acestuia ar fi fost  Francis Mariani (François-Marie Mariani, 1949–2009), fost presupus membru al gangului Brise de Mer, devenit celebru, mai ales, dupa evadarea sa pe 22 ianuarie 1984 din Închisoarea Sainte Claire Bastia (cu ajutorul unei simple coarde/corzi), în compania militantului nationalist corsican Charles Pieri (n.1950), presupus membru al crimei organizate corsicane, al FLNC-Union des combattants  (Frontul de Liberare National Corsican–Uniunea Combatantilor) si implicat în asasinarea Prefectului de Corsica–Claude Erignac în 1998 (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Affaire Erignac, respectiv, Affaire Pieri), respectiv, dupa evadarea sa pe 31 mai 2001 de la Închisoarea Borgo (Corsica de Sus/Haute Corse), gratie unui fals ordin de liberare trimis prin fax directiei închisorii, în compania altor membri ai gangului Brise de Mer (Maurice Costa – în vârsta de 49 de ani si Pierre-Marie Santucci – în vârsta de 44 de ani).

Pe 2 mai 2002, el este condamnat la 4 ani de închisoare si 4.500€ amenda penala pentru diferite infractiuni delictuale, de catre Tribunalul Corectional din Ajaccio (Corsica de Sud), iar în martie 2008, prin contumacie, la 7 ani de închisoare, de catre Curtea de Apel Bouches-du-Rhône (la Aix-en-Provence/ Métropoole de Aix – Marseille–Provence) pentru „asociere de raufacatori” în cadrul asasinatului lui Nicolas Montigny (nationalist corsican, asasinat pe 7 august 2000, la vârsta de 27 de ani), membru al miscarii conduse de catre François Santoni (1960–2001, om politic corsican, unul dintre leaderii FLNC, asasinat cu 13 gloante pe 17 august 2001 în Monacia-d’Aullène–Corsica de Sud, legat de rivalitatea acestuia cu leaderii organizatiilor FLNC, Brise de Mer si Armata Corsa – grup armat nationalist corsican creat în 1999, al carui cofondator era alaturi de Jean-Michel Rossi – fost redactor sef al jurnalului militant corsican U Ribombu si unul dintre fondatorii FLNC, respectiv, mentor al lui Montigny). Fost pilot de raliuri (campion la Ronde de la Giraglia, în 1996, 1997 si  2000), el scapa de o tentativa de asasinat în 2007 la bordul vehicului sau, un Proche Carrera (blindat), iar înainte de procesul sau în martie 2008, fiind în libertatre conditionata sub control judiciar, acesta dispare „în natura”. Din pacate pentru el, peste numai câteva luni, pe 12 ianuarie 2009, acesta ar fi pierit în explozia „accidentala” a unui hangar agricol, cu ocazia unor testari de explozibil pe care gangul Brise de Mer urma sa-l utilizeze în operatiunile sale criminale. În acest dosar criminal „accidentul” ar fi supus serios la îndoiala.Conform unor documente ale anchetorilor apartinând Jandarmeriei din Marsilia, Francis Mariani ar fi fost (posibil) ucis de catre Mickaël Cantelli (nationalist corsican, fost membru al FLNC, recrutat de catre Mariani în gangul Brise de Mer) sau chiar de catre fostul sau sofer si garda de corp, Claude Chossat (fost pilot de rally, unul dintre apropiatii lui Mariani, fugit în Elvetia, dar recuperat ulterior de catre autoritatile franceze, carora le-ar fi „promis” ca va „colabora” cu ele în elucidarea numeroaselor asasinate care au avut loc în ultima jumatate de secol în Corsica). Acesta va face o serie de dezvaluiri în fata politistilor de la OCLCO (Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate), în special, în legatura cu cercul de joruri pariziene „Cercle de Wagrame” (conform avocatului sau Jean-Michel Mariaggi): între 30–40.000 € ar fi fost beneficiul  lunar al fiecaruia dintre membri importanti ai gangului Brise de Mer (cei 3 frati Guazzelli, Richard Casanova, Maurice Costa, Pierre-Marie Santucci, Alexandre Chevrière, Robert Moracchini si Francis Mariani). Merita sa mentinez aici si faptul ca pe 25 martie 2001, Jacques Mariani (fiul lui Francis Mariani), împreuna cu companionul sau Stéphanie, sunt si ei victimele unei tentative de asasinat, mai mult, amatoricesti.

În noaptea de 25–26 martie 2001 (exact la 11 ani dupa jaful secolului de UBS Geneva), dupa ce pleaca de la un restaurant din Ghisonaccia (Corsica de Nord– Haute Corse), cei 2 se hotaresc sa petreaca noaptea la domiciliul ei în Casatorra (regiunea urbana Bastia). Cu câteva minute dupa ora 01h00, cei 2 sunt surprinsi de catre un killer (asasin platit) în dormitorul conjugal, dar el (în pijama) sarind pe fereasta reuseste sa refugieze în barul Les Chasseurs (vânatorilor) aflat pe drumul national, iar Stéphanie, se se ascunde sub pat. Norocul ei a fost ca asasinul (foarte probabil, un amator) s-ar fi luat dupa Jacques, tinta acestuia, si nu ar fi avut „suficient” timp pentru a o cauta prin apartament, cu atât mai mult cu cât, acesta din urma ar fi crezut ca cei 2 au fugit împreuna.

Cum Francis Mariani, era cercetat penal în mai multe dosare infractionale si urma sa fie condamnat la ani grei de detentie (în 2002 la 4 ani, iar în 2008, la 7 ani de închisoare), cel putin teoretic, sefia gangului Brise de Mer urma sa fie preluata de catre fiul sau, Jacques Mariani, avându-i „contracandidati” pe Nicolas Montigny (asasinat pe 7 august 2000 într-un cybercafenea la Bastia, atunci, în vârsta de 27 de ani, de catre un comando format din 3 asasini mascati) si Dominique Marcelli („Dume”, al carui corp carbonizat „ciuruit de gloante” este descoperit pe 21 august într-un vehicul marca VW Passat–împreuna ca cel al varului sau, Jean-Christophe Marcelli–abandonat pe Moriani-Plage), având în vedere faptul ca, candidatura lui Jean-Baptiste Tomasini la sefia organizatiei Armata Corsa nu mai era actuala, pentru ca acesta a fost ucis într-o bataie „sora cu moartea” înca pe 23 august 1994 la Ajacio.

Sotia lui Dominique Marcelli, Michèle, însarcinata (care va da nastere pe 4 septembrie 2001 unei fetite), împreuna cu mama lui, Christiane Muretti si tatal acestuia Gilbert Marcelli, au facut tot posibilul pentru a afla cine a fost asasinul lui Dominique Marcelli (ucis la vârsta de numai 25 de ani), dar fara succes, în ciuda unor demersuri judicare în care au fost sustinuti de catre Paule Arrault, viceprocurorul Republicii de Créteil (Departamentul Val-de-Marne–Métropole du Grand Paris). Din informatiile pe care le detin, aceste dosare de asasinat, pot avea conexiuni si cu alte asasinate (de „natura” nationalista) comise în Corsica. Cu asasinarea lui François Santoni (cu 13 gloante), cu ocazia unei nunti la  Monacia-d’Aullène (Corsica de Sud), pe 17 august 2001, respectiv, cu ceea a lui Jean-Michel Rossi (împreuna cu bodyguardul sau Jean-Claude Fratacci), de catre 5 asasini mascati, pe 7 august 2000, în barul La Piscine din Île-Rousse (Corsica de Nord/Haute Corse).Jean-Pierre Martelli  (în vârsta de 51 de ani) patronul barului, este asasinat si el la rândul sau (de catree un comando  format din 3 oameni), pe 13 decembrie 2001 în Ile-Rousse (Haute-Corse), ca de altfel, si Jean-Jacques (Jacky) Navarra (în vârsta de 37 de ani) un apropiat de-al lui Santoni, fostul leader al FLNC (Canal historique), care se retrage din organizatie ca urmare a asasinarii în 1998 a prefectului de Corsica, Claude Erignac (pe care o dezabroba) si fondeaza în 1999 (împreuna cu prietenul sau Jean-Michel Rossi) grupul nationalist corsican clandestin, opus grupului FLNC, Armata Corsa (o ramura politica a Presenza Naziunale–partid politic nationalist corsican care rezulta prin scindarea partidului politic  Cuncolta Naziunalista, fondat pe 28 iunie 1987, dizolvat pe 13 iunie 1998, având ca militarizata–Armata Corsa), responsabil de o serie de atentate, cu precadere la Paris si Strasbourg.

Ironia sortii face, Martelii sa fie asasinat (cu mai multe gloante în cap si torace) la bordul vehicului sau întocmai când se întorcea de la înmormântarea lui Jacky, care rapit de la domiciliul sau de catre un comando format din 6 oameni (îmbracati în uniforma de politisti), este ucis la Ortale de Biguglia (la cca 10 km–sud de Bastia). Ca urmare, 8 nationalisti vor fi interpelati pe 16 mai 2005, dintre care 6 vor fi arestati în Corsica de Nord (Haute Corse) de catre politistii parizieni apartinând DNAT (Divizia Nationala Antiterorista–devenita SDAT /Subdirectia Antiterorista un serviciu al Politiei Judiciare dependent de DGSI[7]/Directia Generala a Securitatii Interne) cu participarea colegilor lor corsicani, unul la Marsilia si unul în regiunea pariziana. Dar  în confruntarea pentru sefia miscarii nationaliste din Corsica („Île de Beauté”–Insula Frumusetii), dintre FLNC (care s-a aliat cu organizatia criminala Brise de Mer) si Armata Corsa, vor fi asasinati si alti nationalisti în perioada 2000–2001 (mai mult sau mai putin implicati în crima organizata corsicana).

În afara de cei mentionati deja, printre cei mai importanti ar fi si Nicolas Gros (patisier–placintar, în vârsta de 32 de ani, tatal unei fetite), ucis pe 26 octombrie 2001 (în jurul orei 06h45), la bordul unui vehicul, în drum spre  proprietatea sa (din Bonifacio–Corsica de Sud), de catre un comando armat, cu 15 gloante de calibrul 9mm si o rafala de 443. Remington. Ca si Montigny, respectiv, Marcelli, dar mai ales Pierre Rocchi (în vârsta de 30 ani, ucis si el în 2001) si Gros (condamnat pe 8 martie 2000 la 2 ani de închisoare cu executare de catre Tribunalul Corectional Paris într-o tentativa de racket din Golful Spérone) erau apropiati ai lui Santoni, deci membri ai grupului Armata Corsa.

Interesant este faptul ca, conform membrilor organizatiei, s-ar parea ca Gros n-ar fi fost implicat deloc în afaceri ilicite, adica, acesta ar fi desfasurat, întotdeauna,  o activitate lucrativa (dar si politica) perfect legala. Alti nationalisti asasinati în 2000 vor fi si: Joseph Defenzo (ucis pe 8 février la Belgodère–cu cadaveul abandonat pe un santier de constructii), Paul-Joseph Giorgi (ucis pe 13 iunie la Serra-di-Ferro, de catre 2 indivizi mascati aflati într-un vehicul) si în sfârsit, Thierry Guidicelli, Eric Castagne, Gérald Martin si Olivier Piazza (ucisi pe 5 august într-o discoteca din Bastia, ca urmare a unei altercatii declansate de opinii politice opuse).

Eu cred ca asasinarea lui Dume (Dominique Marcelli) ar fi fost legata de faptul ca acesta ar fi avut cunostinta de o „lista de persoane de executat”, dar mai ales pentru ca pe 15 august 2001 acesta ar fi zarit 2 indivizi aflati pe o motocicleta care s-ar fi interesat de casa lui Santoni de la Cervione (ucis pe 17 august) si pe care i-ar fi identifacat (conform sotiei sale Michèle, veniti si la domiciliul lor) ca ar fi fost Jacques Mariani si Joseph Menconi (n.1965, originar din Bastia, gangster multirecidivist, specilist în evadari, presupus membru al gangului Brise de Mer, prieten apropiat de-al lui Jacques Mariani, care debuteaza în crima organizata în 1991 cu o tentativa de jaf armat al unei banci din Aurillac–departamentul Cantal, regiunea administrativa Auvergne– Rhônes Alpes). Interpelat în flagrant delict el este condamnat la 5 ani de închisoare. Liberat  în 1996, acesta va fi din nou inculpat într-un dosar de „escrocherie în banda organizata si falsificare de carduri de credit”, fiind condamnat din nou (prin contumacie), tot la 5 ani de închisoare cu executare de catre TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Ajaccio, pe 27 aprilie 1999.Fugar fiind din 1996 (dupa punerea sa în libertate), pe 17 aprilie 1997, el participa la jaful furgonului blindat Ardial (transportator de fonduri în cash) la Saint Laurent du Var (departamentul Var, regiuea administrativa PACA–Provence–Alpes–Côte d’Azur), unde vor fi sustrasi cca 10 Mil Ffr (cca 1,5 Mil€, astazi cca 7Mil€PPA– raportat la puterea de cumparare). Pe 2 august 1997, Menconi îl ucide–fara a avea intentia (cu un foc de arma) pe legionarul J. Parker (apartinând celui de-al 2-lea REP–Regiment de Parasutism al Legiunii Straine), la o discoteca din Calvi, în cadrul unei altercatii. Ca urmare, un mandat de arestare este emis contra acestuia de catre un judecator de instructie de la TGI Bastia, iar el va fi arestat la Paris pe 20 octombrie 1997 si încarcerat la Închisoarea Borgo (regiunea urbana Bastia). În paralel fiind cercetat penal si în dosarul jafului armat de la Saint Laurent du Var si riscând ani grei de detentie, Menconi evadeaza din închisoare în compania unui codetinut, cu ajutorul unei scari de 7 m si arma de foc, furnizat de catre 2 complici din exterior, infractiune  pentru care va fi condamnat (tot în contumacie) de catre TGI Bastia, la 10 ani de detentie criminala, redus de catre Curtea de Apel din Bastia la 6 ani.

În timpul celor 4 ani si jumatate de fugar, Menconi ar fi participat [chiar si alaturi de legendarul gangster Antonio Ferrara – a se vedea pentru detalii si articolele autorului: „Scriitorul” care a uimit lumea! (Thomas CSINTA– Corespondență din Franța) Rédoine Faid and the legend of Sleepy Hollow! (Corespondență din Franța) mai multe jafuri armate de furgoane blindate în Métropole du Grand Paris si în cea de Lille Métropole Européenne, printre care cea mai importanta ar fi fost cea de la Gentilly din departamentul Val de Marne, în care ar fi fost furati 42Mil Ffr (cca 6,5Mil€, astazi peste 30M€PPA). Condamnat în acest dosar la 11 ani de recluziune criminala de catre Curtea cu Jurati Paris, în Prima instanta (împreuna cu un coinculpat Loïc Delière, în vârsta de 31 de ani), pe 9 aprilie 2009, Menconi (atunci în vârsta de 43 de ani, aparat de catre Antoine Sollacaro) va fi achitat în Apel de catre Curtea cu Jurati Evry (Grand Paris Sud Seine-Essonne-Sénart), prezidat de catre Francis Debons ca de altfel si Antonio Ferrara (atunci în vârsta de 36 de ani, aparat de catre Lionel Moroni si Alexandra Smadja), în ciuda faptului ca avocatul general Edmond Stenger a solicitat contra lor confirmarea pedepselor, adica soit 11 ani de recluziune criminala pentru Ferrara si Menconi, respectiv, 9 ani contre lui Loïc Delière (caruia pedeapsa a fost confirmata în Apel). Inculpat si în dosarul asasinatelor verilor Marcelii (Dominique si Jean Christophe) în calitate de „killer” (asasuin platit) al gangului Brise de Mer, de catre judecatorul de instructie Philippe R. de la TGI Bastia, el va fi achitat, din nou, de catre Juriul Popular Créteil (Métropole du Grand Paris).Arestat în 2003 (în posesia unor documente false de identitate, pentru a fost condamnat la înca 2 ani de închisoare), în cadrul unei vaste operatiuni politienesti lansata pentru interpelarea lui Antonio Ferrara, Menconi, va fi încarcerat din nou la inchisoarea din Borga, de unde vreuseste sa evadeze (pentru a 2-a oara) în zorii zilei de 7 martie 2003, în jurul orei  04h30, cu ajutorul unui pistol semiautomat fictiv, în timp ce unul dintre complicii sai va îndrepta catre gardieni un RPG–7 (Rocket-Propelled Grenade), deasemenea fictiv (care vor fi abandonate, intentionat, în penitenciar). Niciunul dintre complicii sai, nici cel care a participat la evadare si nici cel care i-a asteptat la bordul unui vehicul (cu care cei 2 au disparut fara urma), n-au fost niciodata identificati.

Pe 22 martie 2006, Menconi este banuit ca ar fi participat la un nou jaf armat, în proximitatea localitatii Fresnes (care gazduieste celebrul centru penitenciar Fresnes – dat în folosinta în 1898, cu o capacitate de 1.700 de locuri, unul dintre cele mai mari în Europa, în principiu, suprapopulat, care în timpul Regimului de la Vichi/1940–1944, în timpul celui de-al 3-lea Reich a fost folosit de catre nazisti pentru torturarea si executia membrilor Rezistentei), de unde pe 12 martie 2003, tot în jurul orei 04h00 va evada si Ferrara (încarcerat din 13 iulie 2002) dupa o cavala de cca 4 ani, cu ajutorul unui comando format din 10-12 oameni echipati însa nu cu arme fictive, dar cu armament de razboi (arme de asalt AK-47, pistoale mitraliera automate, RGP–7, etc.). Cu ocazia acestuia (când lucra în cadrul unui gang de spargatori din Lille condus de catre Kelan V. si intra în contact cu mari criminali fugari Marc R. si William J.), unul dintre gangsteri, Paul H. moare în urma coliziunii frontale dintre vehiculul condus de catre acesta si o masina a politiei.

Arestat dupa numai 24 de zile de cavala (fuga), Menconi executa ca DPS (Detinut Spravegheat cu Prioritate), într-un QI (cartier de izolare) acum toate condamnarile sale, atât din trecut, cât si cele care au urmat (în 2003: 12 ani de recluziune criminala de catre Juriul Popular Grasse, pentru jaful armat de la de Saint Laurent du Var, respectiv, 5 ani de închisoare pentru uciderea din culpa a legionarului din Calvi de catre Juriul Popular Bastia si în sfârsit, pe 18 decembrie 2008: 5 ani de închisoare pentru cea de-a 2-a sa evadare). Într-un asemenea context, în dosarul Marcelli, vinovatii n-au fost corect identificati si în concluzie, nici condamnati.

Este interesant faptul ca Jean-Christophe Marcelli, care face obiectul unui kidnapping pe 20 august 2001, reuseste totusi sa o previna pe mama lui (cu ajutorul unui mesaj SMS) ca rapitorii îl vor pe Dominique, deci sa-l previna pe acesta din urma, dar si de faptul ca acestia ar fi Mariani si Menconi, care vor sa-l ucida si pe el. Din pacate pentru Dominique, acesta nu a fost prevenit, iar în dimineata zilei de 21 august, coboara din apartamentul familial si se urca la bordul unui vehicul VW Pasat al unui prieten, cu 3 indivizi aflati pe bancheta din spate (dintre care unul, Mariani, ar fi fost recunoscut de catre sotia sa Michèle), care „îl vor lua in primire”. Cadavrele celori 2 (Dominique si Jean-Christophe Marcelli), carbonizate, vor fi descoperite de catre jandarmi, mai târziu, în  vehiculul incendiat si abandonat în localitatea Moriani-Plage.

Inculpati în dosarul asasinatelor celor 2 Marcelli, Jacques Mariani si Joseph Menconi, dupa cum stim, au fost judecati în cursul lunii iunie 2006 de catre Juriul Popular Créteil, care i-a achitat din lipsa de probe materiale fiabile. Alti 246 de corsicani, au pierit între ianuarie 1999–august 2000, în conditii mai mult sau mai putin elucidate, majoritatea dintre ei, fie, membri ai Mafiei Corsicane (Brise de Mer, Cosa Nostra, Camorra), fie, nationalisti (membri ai FLNC, Armata Corsa), printre care îi mentionez pe  Joseph Poli (fost membru al „French Connexion”, pe 17 ianuarie 1991 la Saint-Florent, ucis cu o rafala de gloante de calibrul 11,43), Dominique Rossi (fost militant FLNC, pe 9 janvier 1992 la Ajaccio, ucis cu o rafala de gloante, provenita dintr-un pistol–mitraliera semiautomata), François Villa (raufacator–specializat în jaf armat, pe 8 februarie 1992 la Bastia, ucis cu o rafa de gloante, provenita dintr-o arma de mare calibru), Robert Sozzi (fost militant al FLNC–Canal historique, oe 15 iunie 1993 la Bastia, ucis cu 3 cartuse provenite dintr-o arma de vânatoare de calibrul 12),  Kamel Campo (raufacator–specializat în furt calificat si trafic de stupefoiante, pe 31 august 1993 la Ajaccio, ucis cu 4 cartuse provenite dintr-o pusca de vânatoare de calibrul si  3 gloante de calibrul 9mm), Jean-Luc Marcelli (fost militant FLNC, pe 17 ianuarie 1994 la Borgo, ucis cu 5 gloante de calibrul 11.43),  Claude Erignac (fost prefect al regiunii Corsica, pe 6 februarie 1998 la Ajaccio, ucis de catre un comando format din 2 masacti aflati pe o motocicleta, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Affaire Erignac), Mohammed Ozayo (raufacator, batut cu bestialitate si ars de viu, pe 2 iulie 1999, la Vescovato, în cadrul unei reglari de conturi dintre bande rivale),  Paul Grimaldi (fost locotenent al caidului din Toulon, Jean-Louis Fargette, pe  22 iunie 2000 la Olmi-Cappella, ucis cu mai multe gloante de clalibrul 9mm de catre un mascat neidenficat) si Jean-Michel Rossi împreuna cu bodygardul sau Jean-Claude Fratacci (ucisi la Ile-Rousse cu 47 de gloante de diferite calibre, apropiati lui François Santoni, unul dintre leaderii FLNC–ucis si el pe 17 august 2001).În sfârsit, într-un asemenea context de concurentialitate, eliminarea lui Jacques Mariani („mostenitorul de drept”) la „cârma” gangului Brise de Mer, era de înteles, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu putea sa beneficieze de sprijinul tatalui sau, Francis, care, interpelat în vara anului 2000, era încarcerat la Închisoarea Borgo, de unde, asa cum am mentionat, evadeaza pe 31 mai 2001 în compania lui Pierre-Marie Santucci si Maurice Costa (în jurul orei 17h30), dupa ce la ora 17h04, complicii lor vor exepedia directiei închisorii un fax (falsificat) de la hotelul Campanile din Aix-en-Provence (Métropole d’Aix–Marseille–Provence) în care în numele magistratului instructor (judecator de instructie) Patrice Camberou, de la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Ajaccio, însarcinat cu instrumentarea dosarului lor, solicitau punerea acestora în libertate. În ceea ce îl priveste pe Francis Mariani, interpelara lui pe 4 iulie 2000 se datoreaza unui comportament de gangster „amator”, inconstient, dominat profund de sentimentul impunitatii, în compania a 2 bodyguarzi, care dupa reglarea consumatiei la o pizzerie din Sartène (Corsica de Sud) în ziua precedenta „se cearta cu patronul unitatii”, motiv pentru care acesta va face apel la jandarmi. Ca urmare, cei 3 (Francis Mariani cu cele 2 „gorile” ale sale), vor fi interpelati, în compania lui Pierre-Marie Santucci (în vârsta de 44 de ani), dar a si lui Alexandre Chevrière (în vârsta de 48 de ani)–aflat în cavala dupa jaful de agentia UBS Geneva, unul dintre cei 4 judecati de catre Juriul Popular Paris pentru implicarea sa în „jaful secolului” de la UBS Geneva (si achitat la proces din lipsa de probe fiabile). Ori, atunci când esti în cavala (fuga), ca regula generala, trebuie sa nu iesi în evidenta, sa nu atragi atentia celor din jur asupra ta, conform „deontologiei” crimei organizate (în special, al celei de mare anvergura–„le grand banditisme”). Ceea ce n-a respectat, sub nicio forma, Francis Mariani.

Si în dosarul asasinatului lui Nicolas Montigny (care ar fi participat în timpul studentiei sale, printre altele, si la 2 atentate comise în vara anului 1996– pentru care a fost încarcerat între 1997–2000 la celebra închisoarea pariziana La Santé, înainte de a fi ucis la cybercafeneaua Cyber-Corsica din Soseaua Jean-Zuccarelli–„Bulevardul Fango” cu 11 gloante provenind de la un pistol colt .45 et si o arma automata de 9mm, în jurul orei 20h00, pe 5 septembrie 2001), justia franceza va încerca sa faca lumina. Pe 21 mai 2007 se va deschide procesul asasinatului acestuia (care urma sa dureze pâna pe 8 iunie) în fata Curtii cu Jurati al departamentului Bouches du Rhône, la Aix en Provence (Métropole d’Aix–Marseille–Provence), avându-l ca Avocat general pe Patrice Olivier-Maurel, sub presedintia lui Jean-Louis Chaux si supravegherea politistilor de la unitatea de interventie de elita a Politiei Nationale GIPN (Grupul de Interventie al Politiei Nationale–creat pe 27 septembrie 1972, astazi cu garnizoanele în colectivitatile teritoriale franceze din Nouméa–Noua Caledonie, Pointe-à-Pitre–Guadelupa si  Saint-Denis de La Réunion – Réunion).

Înainte de rechizitoriul Avocatului general, celebrul avocat penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, devenit celebru pentru numărul record de achitări obţinute în dosarele penale de mare anvergură, în special, criminale, pe teritoriul francez), care îl reprezenta pe Jacy Mariani, afirma ca ar fi fost „interpelat” de un individ „necunoscut” (autoritatilor politienesti si judiciare) care sustine ca stie cine ar fi asasinul lui Montigny si care nu s-ar afla în boxa acuzatilor.Acesta nu este altul de catre Philippe Navarra (fratele producatorului de mezeluri Jean-Jacques Navarra, unu militant nationalist corsican, membru al organizatiei Armata Corsa) un apropiat de-al lui Santoni, fostul leader al FLNC (Canal historique), rapit pe 10 decembrie si asasinat pe 13 decembrie 2001. Jacy ar fi destainuit fratelui sau Philippe, ca el, îmreuna cu Pierre Rochi (mort si el în 2001), l-ar fi asasinat pe Montigny. Ca urmare, la solicitarea lui Dupont–Moretti,  procesul este suspendat. Acesta va fi redeschis pe 25 februarie 2008, sub presedintia lui Patrick Vogt.

În timp ce în boxa acuzatilor, 3 dintre cei 6 inculpati în dosar pentru „asasinat în banda organizata si asociere de raufacatori”: Jacques Mariani (în vâtsta de 41 ani, aparat de catre Eric Dupond-Moretti si Antoine Sollacaro), Alexandre Vittini (în vârsta de 34 de ani–arestat în 2006 dupa mai luni de cavala, fiul lui Daniel Vittini (în vârsta de 55 de ani unul dintre fondatorii organizatiei Brise de Mer–acuzat si el la început, dar ulterior disculpat) si Anthony Bizzari (în vârsta de 33 de ani, varul lui Jacques) apar în fata Curtii ca detinuti, ceilalti 3, François Mariani (tatal lui Jacky), Antoine Demasi („bratul drept” al lui François Mariani) si Paul Alerini, acuzati ca ar fi asigurat vehiculul si logistica pentru asasinat, apar în libertate (sub control judiciar). Partea civila (mama lui Montigny–Christiane Muretti), este reprezentata de catre Jean-Michel Marioggi.

Pe 13 martie 2008, Curtea cu Jurati Bouches-du-Rhône (dupa o deliberare care va dura 06h50), condamna pe Jacques Mariani (în vârsta de 42 de ani) si Francis Mariani (în vârsta de 59 de ani), la 15 ani de recluziune criminala, respectiv, la 7 ani de detentie, achitând pe ceilalti 4 inculpati în dosar. Contra acestora, Avocatul general a solicitat, 30 de ani de recluziune criminala, respectiv, 8 ani de detentie. Daca tinem cont de „scorul” obtinut de catre Jacky la acest proces, constatam ca Dupont–Moretti  si-a confirmat notorietatea.

Printre procesele pe care le-am urmărit de aproape (şi în care am intervenit indirect), şi în care Dupond-Moretii a avut un rol capital, decisiv, în urma unor pledoarii magistrale (cca 17 cazuri) pot menţiona:

  • Procesul din 18 octombrie 2001 al celebrului Gang (Banda) de Roubaix (în activitate între 1993-1996), o grupare de răufăcători apropiată organizaţiei teroriste Al Qaeda (specializată în jafuri armate pentru finanţarea acţiunilor teroriste, în special prin intermediul atentatelor-capcană), cu „nucleul dur” format din francezii Christophe Caze şi Lionel Dumont, căreia se vor asocia Mouloud Bouguelane, Bimian Zefferini, Omar Zemmiri, Seddik Benbahlouli, Saad Elahiar, Nuri Altinkaynak, Amar Djouina, Rachid Souimdi şi Hocine Bendaoui. La proces, în faţa Juriului Popular (Curtea cu Juraţi) Douai (Lille Métropole) Zemmiri (aparat de către Dupont-Moretti, care riscă închisoarea pe viaţă) a fost condamnat la „numai” 28 de ani de recluziune criminală, Bouguelane şi Bendaoui vor fi condamnaţi la 20, respectiv, 18 ani de recluziune criminală, iar Benbahloul la 20 de ani, prin contumacie. Christophe Caze este ucis de către RAID pe 29 martie 1996, în timul asaltului apartamentului în care se ascundea cu complicii săi (care explodează), iar Elahiar, Altinkaynak, Djouina şi Souimdi preferă să ardă de vii decât să se predea. Dumont, arestat pe 15 decembrie 2003 la München şi extrădat în Franţa (în urma unui mandat de arestare internaţional emis contra lui), este condamnat în 2005 la 30 de ani recluziune criminală, maximă în executare (cu 20 de ani de „perioadă de siguranţă), ceea ce în Apel, în 2007 este redus la 25 de ani. Bendaoui este liberat condiţionat sub control judiciar în noiembrie 2011, iar Zemmiri la sfârşitul lunii ianuarie 2011.
  • Procesul Outreau (în care Dupont-Moretti este avocatul lui Roselyne Godard şi obţine achitarea ei) are la bază un dosar de pedofilie, în care 17 persoane sunt inculpate pentru abuzuri sexuale asupra minorilor în perioada 1997-2000, judecat în Prima instanţă între 4 mai-2 iuliet 2004 în faţa Juriului Popular Saint Omer (Departamentul Pas de Calais) şi rejudecat în Apel, în cursul lunii noiembrie 2005, în faţa Curţii de Apel Paris, iar ulterior, în faţa Curţii de Apel pentru minori de la Rennes, în 2015. Dintre cei 17 inculpaţi, 13 vor fi achitaţi, printre care şi Roselyne Godard (aparat de către Dupont-Moretti), iar 4 vor fi condamnaţi (la pedepsele de 20, 15, 6 şi 4 ani de închisoare), iar 12 copii sunt recunoscuţi de către Justiţie ca victime ale violului colectiv, ale agresiunilor şi abuzurilor sexuale comise de către inculpaţi. Unul dintre cei inculpaţi (achitat, deci nevinovat) se va sinucide în închisoare, înainte de primul proces. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Procesul de pedofilie de la Outreau! Cea mai grava eroare judiciara din istoria tuturor timpurilor. “Capitularea” sistemului juridic francez! )
  • Procesul (în Apel) în faţa Curţii cu Juraţi Speciale pe 23 februarie 2006, al asasinatului Prefectului Claude Erignac (pe 6 februarie 1998 la Ajaccio, Insula Corsica). Dupont-Moretii, avocatul lui Jean Castela, condamnat în prima instanţă (împreună cu Vincent Andriuzzi) pe 11 iulie 2003, la 30 de ani de recluziune criminală, obţine achitarea clientului său, care va avea ca efect şi achitarea lui Vincent Andriuzzi, presupuşi amândoi comanditarii asasinatului. În cadrul aceluiaşi proces, începând din 2 martie 2011, Dupont-Moretti este şi avocatul lui Yvan Colonna în faţa Juriului Popular Special (Curţii cu Juraţi Speciale) de la Paris. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Affaire Erignac).
  • La procesul (în Apel al) lui Jacques Viguier (profesor universitar de drept la Universitatea Toulouse 1 – Capitole), achitat de către Juriului Popular Haute Garonne, pe 30 martie 2009, iar în Apel pe 20 martie 2010 (în faţă Juriului Popular Târn), Dupont-Moretti, obţine din nou achitarea lui (inculpat pentru uciderea soţiei sale Suzanne Viguier, atunci în vârstă de 38 de ani, care a dispărut fără urmă pe 27 februarie 2000).
  • Pe 24 iunie 2011, obţine achitarea lui Loïc Sécher, condamnat în 2003 pentru viol asupa unei minore în vârstă de 13 ani, la 16 ani de recluziune criminală, dintre care inculpatul a şi ispăşit 9 ani, fără să fi fost vinovat. Este vorba de o gravă eroare judiciară (una dintre cele mai grave din istoria erorilor judiciare franceze), cu o indemnizaţie de „reparare” a acesteia cu suma de 797.352€, în timp ce Alice Cohen-Sabban (reprezentând Cabinetul Dupond-Moretii) solicita , în pralabil, suma de 2,4Mil€, iar Agentul Judiciar al Trezoriei (Philippe Billaud) propunea doar 600.000€. Mama acestuia a fost şi ea indemnizată cu 50.000€, iar cei 2 fraţi şi sora lui cu câte 30.000€ fiecare. [Vezi pentru detalii: Éric Dupond-Moretti, Loïc Sécher et Julie Brafman (avec la collaboration), Le calvaire et le pardon. Les ravages d’une erreur judiciaire, Michel Lafon, 2013, 301 p. (ISBN 978-2-7499-2033-7, OCLC 863049311].

Merita sa atrag atentia asupra faptului ca asasinatele nationaliste–mafiote în Corsica („Ile de Beauté”) vor continua pâna la sfârsitul deceniului trecut si dupa inculparea celor care ar fi fost responsabili de asasinarea lui François Santoni, Jean-Michel Rossi, Jean-Claude Fratacci, Nicolas Montigny, Jean-Jacques Navarra, Jean-Pierre Martelli, Marcelli (Jean–Lic, Jean–Cristophe si Dominique), etc. Creat („fondat”) în barul „Brise de Mer” al lui Antoine Castelli (nascut pe 27 iulie 1939 la Bastia), aflat în portul vechi din Bastia (quai de la Marine) de catre un grup de localnici din originari din localitatea La Porta (Castagniccia/Corte, Corsica de Nord/Haute Corse) la sfârsitul anilor 1970, acesta fi „gestionat” de-a lungul a peste 4 decenii de catre familiile Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, de  catre fratii Voillemier, Guazzelli si Patacchini. Specializata în infractiuni criminale (jafuri armate, asasinate, hotelarie–restauratie, prostitutie–proxenetism, racket/taxa de protectie–extorcare de fonduri, controlul cluburilor de fotbal, escrocherie–jocuri de noroc ilicite,  si spalare de bani–evaziune  fiscala), membrii familiilor acestora se vor destesta reciporoc, iar lupta acestora pentru putere (în operatiuni de tip vendetta), pentru suprematia controlului „teritotiilor”, va face sute de victime. Dupa ce numai în perioada 1998–2003, cel putin 269 de persoane sunt ucise, asasinatele vor continua si în deceniul trecut.Acestea vor debuta cu asasinarea (socanta) pe 24 august 1998 (în jurul  orei 18h00) a lui Georges Seatelli (în varsta de 48 de ani, unul dintre baronii gangului „Brise de Mer”) cu 15 gloante de calibrul 9mm si 11.43, fratele fostului decan al Baroului din Bastia si cumnat de-al lui Marie-Hélène Mattéi, un reprerzentat de frunte al miscarii nationaliste A Cuncolta. Acest asasinat are loc cu putin dupa asasinarea Prefectului de Corsica Claude Erignac (pe 6 februarie 1998 la Ajaccio), iar printre suspecti figureaza, fratii Voillemier, fratii Guazelli dar si un alt membru al gangului, Robert Moracchini (administrator asociat al barului Continental la Bastia, îmreuna cu fratii Voillemier care controlau pe soseaua Marane si clubul de noapte Apocalypse–inaugurat de catre Alain Delon, dar si o disoteca Challenger, apartinând lui Dominique Rutily). Acestia (împreuna cu Georges Seatelli) sunt cei care au fost banuiti ca ar fi fost implicati si în asasinarea lui David Ziglioli (un comerciant din Corsica de Nord) cu un pistol de calibrul 11.43 (Colt .45–considerat „arma clasica” a razbunarii/vendetta)  pe 14 septembrie 1982 (cu putin timp dupa „debutul” jafului armat al gangului Brise de Mer în 1982 de la agentia bancara Crédit Lyonnais, unde vor fi sparte 159 de casete de valori), dar vor fi achitati într-un proces, de catre Juriul Popula, pe 1 iunie 1985.   

În 1987, când jandarmii încearca se dea de urma patronului Iparretarrak, acestia vor identifica un vehicul (continând 9 pistoale automate, grenade, cagule, manusi, etc.) care ar fi fortat un baraj al politiei la Nîmes (prefectura  departamentului Gard, în sudul Frantei), apartinând lui Seatelli, care ar fi esuat într-o tentativa de bracaj (jaf armat) la Marsilia, a agentiei Bank Leumi (cea de-a 2-a bancă ca importanta din Israel, după numărul de active, cu o cotă de piață de 32% si 280 de sucursale în Israel și alte 21 de tari). Ca urmare, pe 20 noiembrie 1989, Georges Seatelli, va fi condamnat definitiv de catre Curtea de Apel (cu Jurati) Aix en Provence (Métropole Aix–Marseille– Provence) la 8 ani de închisoare. Fiul sau Jean-Philippe Seatelli cunoscut si el autoritatilor politienesti, este achitat în 1994 (atunci înca minor, în vârsta de 17 ani) pentru uciderea („din culpa”) a a unui turist italian la Bonifacio, dar în 1995 el este ucis în timpul comiterii unui jaf la o benzinarie, în compania unui amic. Peste putin timp, pe 30 martie 1996, Dominique Rutily (si presedinte al clubului de fotbal din Calvi) este ciuruit de gloante de calibrul 9mm si 11.43  la Hyères (departamentul Var în sudul Frantei–cu prefectura la Toulon– „micul Chicago”) dupa terminarea unui meci de fotbal. Atins în spate si în cap ca si Seatelli, acesta moare pe loc, fara ca tragatorii sa fi fost vreodata identificati. Ruty a fost condamnat în 1990 la 4 ani de  închisoare cu executare pentru un hold-up comis la Nisa, iar dupa liberarea lui, îmreuna cu fratele sau, Alexandre Rutily, vor deschide un local,  Challenger, frecventat cu precadere de catre membri crimei organizate corsicane. Din contra, conform investigatiilor mele, desi familiile mafiote corsicane, erau, oarecum, idependente, o alianta dintre fratii Voillemier (Guy si Gilbert), respectiv, François Santucci, Francis Guazzelli, Cristian Leoni si fratii Pattachini (Joël si Jacques), exista înca din a 2-a parte a anilor 1980.

Pe 4 noiembrie, 1988, ca urmare a unui jaf armat la Pietralba (Haute Corse), 6 indivizi mascati, echipati cu armament de razboi (pistoale mitraliere automate, lansatoare de grenade) ataca un furgon blindat, transportator de fonduri în cash (dupa o colectare la Balagne) al socitati SECSO si vor fura peste 1,5M Ffr (astazi, corespunzând la cca 1,3M€PPA). Cei 3 agenti de securitate care însotesc furgonul, vor face rapid dezvaluiri (dupa arestarea lor), din care anchetatorii deduc ca jaful armat ar fi fost doar un simulacru, ceea ce îi face pe însotitori sa-i denunte pe organizatori: Guy si Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Cristian Leoni si Joël Pattachini. Arestati, fratii Voillemier si Guazzelli, neaga implicarea lor în atac si „probeaza” cu  alibiuri „solide” nevinovatia lor, motiv pentru care pe 22 noiembrie, Gilbert si  Guazzelli sunt pusi în libertate de catre judecatorul de instructie însarcinat cu instrumentarea dosarului. Leoni este arestat si încarcerat pe 19 martie 1989, dar însotitorii (probabil sub presiunea membrilor clanurilor implicate) se retracteaza, ceea ce are ca efect si aprobarea liberarii pe 16 mai 1989 a lui Leoni si Guy Voillemier. Dar pe 19 iulie 1989, Camere de Acuzare a Curtii de Apel Bastia, confirma lasarea în libertate a lui Leoni si ordona mentinerea în detentie provizorie a lui Guy. Pe 23 octombrie 1989, judecatorul de instructie ordona si punerea în libertate a celor 3 însotitori de fonduri, confirmata si de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie. În sfârsit, TGI Bastia condamna pe Guy Voillemier la 3 ani de închisoare cu executare, iar pe cei însotitori de fonduri, la 2 ani de închisoare pe fiecare. Mentionez aici si faptul ca membrii gangului Brise de Mer aveau relatii si cu Mafia Rusa, conform unor documente ale DCPJ (Directia Centrala a Politiei Judiciare).

Printre acestia îi identific pe Jean–Angelo Guazzelli (n. 1953, la Santa Reparata di Moriani în Haute-Corse), pe Jean–Jacques  Voillemier (n. 1960 la Bastia în Haute-Corse),  respectiv, Dominique Chiappalone (n. 1954 la Bastia în Haute-Corse, fratele lui Michel Chiappalone), care pe 16 ianuarie 1997, au fost controlati la frontiera franceza, de unde tranzitând prin Geneva, cu zboruri diferite (separat) au aterizat la Kemerovo, via Aerioportul International de Vnoukovo– Moscova , însotiti de catre 2 indivizi (identificati ulterior, ca Jean Megank si L. Casanova). Un al 6-lea „membru al delegatiei” (ajuns separat de ceilalti) va fi identificat în persoana lui Francis Mariani.

În sfârsit, în 2006, pe 10 martie, este ucis (în jurul orei 23h00) în parcarea Aeroportului de Campo dell’Oro la Ajaccio, Robert Feliciaggi („Bob l’africain”/Bob afruicanul 1942 –2006, om politic corsican, nascut la Cap în Africa de Sud, fost membru în Adunarea teritoriala– angajat în procesul de reconciliere dintre diferite clanuri nationaliste), pentru ca  pe 19 mai, sa vina rândul lui Paul Corticchiato („Le pharaon”/Faraonul), proprietarul mai multor baruri si restaurante din Ajaccio, ucis si el de catre un comando (neidentificat) la volanul vehicului sau, urmat pe 8 august de catre Jean-Jacques de la Foata (directorul unui concesioner de biciclete la Mezzavia–regiunea urbana Ajaccio), în momentul când iesea din magazin.

Pe 13 septembrie este ucis (de catre un tragator ascuns (si mascat) cu o carabina (cu luneta) la periferia orasului Ajaccio, Paul Giacomoni (un apropiat de-al lui Alain Orsoni (n.1954, om politic corsican, originar din Vero) fost sef al MPA (Miscarea pentru Autodeterminare), refugiat în America Latina (în Nicaragua, în 1996) si apoi în Africa (în Gabon) si revenit în Europa în 1999 (stabilindu-se în Spania, la Barcelona, pâna în 2006 când revine în Franta, iar în 2008 în Corsica–când în luna august scapa de o tentativa dee asasinat), devenit presedinte al Athletic Club Ajaccio, tatal lui Guy Orsoni (cautat pentru implicarea sa într-o serie de asasinate în mediul infractional corsican) si arestat la Madrid pe 11 mai 2011 (dupa cca 2 ani de cavala) în asteptarea unui mandat de 10.000 si a unor documente de identitate care sa-i perimta fiugarului sa se stabileasca în Gabon (unde „nu exista nici vama si nici politie si nici posibilitatea de extradare” – conform tatalui sau, Alin). Pe 11 mai 2015, 12 persoane vor fi judecate (printre care si Alain si Guy Orsini) pentru asasinarea lui Thierry Castola, Sabri Brahimi si tentativa de asasinat contra lui Francis Castola în 2009, în regiunea urbana Ajaccio. Pe 14 septembrie 2007, este asasinat (cu mai multe gloante provenite de la o arma de mare calibru) Dominique Taddei (administratorul unui restaurant din statiunea balneara Sagone), cunoscut autoritatilor politienesti pentru o serie de afaceri mai mult sau mai putin dubioase legate de crima organizata corsicana. Anul 2008 debuteaza cu asasinarea la Propriano (în Corsica de Sud) pe 2 februarie, a lui Jean-Simon Alfonsi (cunoscut membru al crimei organizate corsicane – marele banditism), în cadrul unei relar de conturi, urmata pe 23 aprilie, la Porto-Vecchio (Corse-du-Sud), de cea a lui  Richard Casanova (unul dintre leaderii organizatiei criminale Brise de Mer–considerat „creierul” spargerii de la UBS Geneva, pe 25 martie 1990), dupa iesirea de la concesionerul de automobile VW, în cadrul unei reglari de conturi.  

În cursul verii, vor fi ucisi: Michel Majoubi (fost profesor, devenit patron de bar), pe 7 iunie, în cadrul unei extorcari de fonduri, respectiv, Jean-Claude Colonna (varul lui Jean-Jé Colonna, vicepresedintele clubului de fotbal Gazelec din Ajaccio si un reprezentant de frunte a crimei organizate corsicane), pe 17 iunie, cu 3 gloante, la Pietrosella si Daniel Vittini (presupusa figura emblematica a gangului Brise de Mer, tatal lui Alexandre Vittini, presupus implicat în asasinarea lui Montigny), pe 3 iulie, pe o poteca din Poggio-di-Venaco (lânga Corte–sub-prefectură a departamentului Haute-Corse în regiunea administrativa Corsica), cu mai multe gloante trase în spate si unul în ceafa. Acestora urmeaza Ange-Marie Michelosi („mostenitorul” lui Jean-Jé Colonna), ucis pe 8 juillet, lânga stadionul din Grosseto-Prugna, cu mai multe gloante (dintre care majoritatea i-au fost trase în cap), respectiv, Cédric Andreani (cunoscut politistilor pentru infractiuni de drept comun), ucis pe 5 august de catre 2 asasini mascati aflati pe o motocicleta în fata unui bar din Porto-Vecchio.

În sfârsit, pe 25 octombrie, este ucis si Nicolas Giannini, la Bastia. Atins de mai multe proiectile (cel putin 8) în torace, în abdomen si la cap, în timp ce se afla pe scooterul sau, Giannini, ar fi fost implicat în cvadruplul asasinat care a avut loc în august 2000 în Cabaret le Fanale din Bastia, în care Éric Castagne –barmanul, Olivier Piazza–portarul, respectiv, Gérald Martin–un student la medicina (infirmerie) care lucra de maniera ocazinala si Thierry Giudicelli – un client fidel al localului, au fost atinsi de mai multe gloante la corp si în cap.

Mentionez faptul ca în acest dosar, Constant Guagnini, este cel care a fost gasit vinovat, condamnat în Apel de catre Curtea cu Jurati Indre la Draguignan (în septembrie 2005) la închisoare pe viata (cu 22 ani ca perioada de siguranta), la o pedeapsa identica cu cea din Prima instanta (în iunie 2004), de catre Curtea cu Jurati Bouches du Rhône la  Aix-en-Provence (Métropole d’Aix–Marseille–Provence). Detinut din 2006 la închisoare de maxima siguranta (Maison centrale) din Saint-Maur (departamentul Indre), conform avocatului sau (de peste un sfert de secol) Gérard Tiberi, Constant Guagnini (în vârsta de 52 de ani) este descoperit mort (în urma unui stop cardio–respirator) pe 8 ianuarie 2011, în celula sa.

Un alt inculpat în dosar, Mustapha Belahmar a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminala, iar Guagnini (cunoscut autoritatilor judiciare în mai multe dosare infractionale, condamnat de catre Juriul Popular Bastia la 5 ani de închisoare pentru tentativa de omucidere voluntara si la 12 ani de recluziune criminala pentru participara sa la jafurile armate din Allier si Bretania, respectiv, pentru evadarea din închisoarea  Sainte-Claire din Bastia), achitat în Prima instana, va fi condamnat în Apel la un an de închisoare cu executare pentru „obstacolul manifestat în cunoasterea adevarului”.

Începutul anului 2009, va fi deosebit de sângeros în Corsica. Pe 3 ianuarie este ucis 3 cu mai multe gloante  Thierry Castola (pompier de profesie, fiul lui Francis Castola – figura marcanta a marelui banditism asasinat în 2005), la Bastelicaccia (la sud de Ajaccio), la iesirea dintr-un bar, iar pe 12 ianuarie, Francis Mariani (fugar, unul dintre presupusii leaderi ai gangului „Brise de mer“, condamnat prin contumacie la 7 ani de închisoare) moare într-o explozie a unui hangar la Antisanti, în timpul testarii unor materiale explozibile., în ianuarie 2009.

Pe 16 ianuarie, este împuscat în cap, în holul resedintei sale, la Bastia, Jean-Marc Nicolaï, fost primar al Casalabriva (inculpat pentru complicitate într-un dosar de „joburi” fictive în Parcul Natural Regional din Corsica, ceea ce l-au determinat sa-si abandoneze si cariera politica), iar la sfârsitul lunii, pe 29 ianuarie, Samir Brahimi (un apropiat al „bandei Micului Bar” – cunoscut serviciilor de politie pentru comiterea mai multor infractiuni minore), este asasinat în centrul orasului Ajaccio de catre un comando format din 2 indivizi masacti circulând pe o motocicleta.

Asasinatele iernii se vor termina pe 10 februarie cu uciderea într-o parcare la Vescovato, a lui Pierre-Marie Santucci („Le sage“, presupusa figura marcanta a gangului Brise de Mer si prieten intim al lui Francis Mariani), dupa ce, pe 4 februarie este ucis si Michel Cantelli, un prieten de-al lui Francis Mariani.

Primavara va debuta si ea în „forta”. Nicolas Salini si Jean-Noël Dettori (cunoscuti autoritatilor politienesti pentru jafuri de mai mica anvergura, condamnati în 2004 la 4, respectiv, 3 ani de închisoare) sunt ucisi pe 10 aprilie la Baleone (regiunea urbana Ajaccio) de catre 4 indivizi cagulati (mascati) echipati cu armament de razboi, iar pe 17 aprilie sunt asasinati în vehiculul lor, într-o ambuscada în proximitatea Aeroportului din Bastia, si Alexandre Rogliano, împreuna cu tatal sau André Rogliano (cercetati penal în 2005 în dosarul asasinatului lui Jean-Pierre Martelli–apropiat nationalistilor corsicani, membri–fondatori ai Armata Corsa, Jean-Michel Rossi si François Santoni, asasinati în 2000, respectiv, în 2001).

În jurul orei 15h00, Alexandre dupa îl recupereaza de la aeroport pe tatal sau André, în localitatea Lucciana (Haute Corse), vehiculul lor este blocat de un altul (de teren), cu tractiune pe 4 roti (4×4) din care asasinii vor deschide focul asupra lor, tragând cca 20 de cartuse. Vehiculul este descoperit incendiat la periferia localitatii. Este cel de-al 2-la dublu asasinat într-un interval de o saptamâna, ceea ce este destul de rar, chiar si în cazul regalrii de conturi între bande rivale (care a fost si cazul si în acest dosar), conform Procurorului Republicii de Corsica, Jean-Jacques Fagni.

Asasinatele primaverii se termina cu uciderea în seara de 15 mai (în jurul orei 22h30), într-un bar în centrul orasului Sartène, a lui Jean-Felix Maludrottu (în vârsta de 38 de ani, antreprenor, cu afaceri dubioase, cunoscut serviciilor de politie), de catre 2 asasini cagulati (mascati) care ar fi exacutat o „comanda”. Ca de altfel si luna ianuarie, luna iunie va fi si ea deosebit de sângeroasa.

Pe 4 iunie este ucis Pierre Manzaggi (proprietar a 2 baruri la Ajaccio, cunoscut serviciilor de politie pentru afaceri mai mult sau mai putin legale) cu un foc de arma (atins în torace) tras de un tragator mascat, la iesira dintr-un bar în Balisaccia, iar pe 14 iunie îi vine rândul lui Damien Gheraldi (în vârsta de 24 de ani, cunoscut serviciilor de politie pentru trafic de stupefiante), care va fi ucis cu o rafala de gloante trase cu de vânatoare, pe soseaua Alata (Afa), în spatele centrului comercial din Mezzavia (regiunea urbana Ajaccio). Asasinii sai identificati, Kevin Hoareau (toxicoman, în vârsta de 24 de ani, în momentul asasinatului) si Gilian Raucourt (19 ani, în momentul asasinatului), vor fi judecati de catre Curtea cu Jurati Corsica al departamentului de Sud, iar contra acestora Avocatul general va solicita pe 21 noiembrie 2015, 25 de ani de recluziune criminala. Contra celorlati 2 complici, Cédric Lucci si Marc-Antoine Usciati, 12 luni, respectiv, 8 luni de închisoare (pentru „nedenuntarea crimei”). Juriul Popular îi condamna în Prima instanta pe cei 2 asasini, Kevin Hoareau si Gillian Raucourt, la 15 ani, respectiv, la 18 ani de recluziune criminala.

În Apel, pe 30 iulie 2015, acestia vor fi pedepsiti mai putin sever, cu „numai” câte 12 ani de recluziune criminala (în timp ce Avocatul general a solicitat contra lor 18 ani, respectiv, 22 de ani de recluziune criminala) Ceilati 2 complici (Cédric Lucci si Marc-Antoine Usciati), vor fi achitati. Conform avocatului partii civile, Jean François Casalta, „justitie a fost facuta”, iar familia decedatului ar fi fost „multumita” de sentinta. Pâna si cei 2 avocati ai apararii, Anne Marie Leandri, respectiv, Doumé Ferrari, au considerat sentintele clientilor mai „echilibrate” în raport cu pedesele acestora din Prima instanta. În sfârsit, vara asasinatelor se termina tot în luna iunie, când în ziua de 26, este ucis, în timp ce circula pe un scooter Noël Andréani (un apropiat de-al lui Alain Orsoni si membru al MPA–Miscarea pentru Autodeterminare, dirijata de catre Orsini).

Toamna bobocilor” va fi fatala si lui Jean-Toussaint Giorgi (în vâtsta de 49 de ani, un anteprenor, condamnat în 1993 pentru tentativa de omucidere si pentru jaf armat în 1989), ucis pe 8 septembrie în jurul  orei 06h50 la sediul societatii de BTP (Imobile si Lucrari Publice) pe care îl dirija la San-Gavino-di-Carbini (dupa ce s-a „convertit” în cetatean „model”), de catre un tragator ambuscat (care a tras cu 2 gloante asupra lui, în torace, de la distanta). Vor urma, Francis Guazzelli (n.1954–2009) înregistrat în fisierului marelui Banditism si unul dintre principali piloni ai gangului Brise de Mer (fara sa fi fost condamnat), ucis (ciuruit de gloante) pe 15 noiembrie la Penta-di-Casinca (Haute-Corse), pe DD506 în directia La Porta (unde locuia familia) la bordul vehicului sau de teren (4×4), respectiv, Jacques Buttafoghi (în vârsta de 43 de ani, figura emblematica a crimei organizate din Corsica, condamnat pentru asociere de raufacatori, presupus membru al bandei „de la plaine orientale” care controla jocurile de noroc al „Cercului Concorde”–dedicate pokerului si black-jackului, închis în 2007 datorita spalarii banilor rezultati din afaceri ilegale), ucis, pe 21 noiembrie (), cu focuri de arma trase cu o pusca de vânatoare si de o arma automata în localitatea sa de resedinta la Calenzana (aproape de Calvi–Haute-Corse), urmat de catre, un apropiat al sau, Christian Leoni, pe 28 octombrie 2011.Mentionez aici faptul ca Guazzelli, este o familie „reputata” de criminali corsicani, atât tatal, François (Francis, ucis pe DD506 în directia La Porta–unde locuia cu familia), împreuna cu fratii sai Ange, respectiv, Paul Guazzelli (care în anii 1980 erau figuri emblematice ale gangului Brise de Mer), cât si baietii sai Richard si Christophe Guazzelli, care l-au urmat „cu credinta”, în activitatile sale criminale.

Pe de o parte, cu mai mult noroc, pentru ca sunt înca în viata, dar pe de alta parte, cu mai putin noroc, pentru ca spre deosebire de tatal lor care nu a fost condamnat niciodata (fiind o singura data audiat de catre politistii de la JIRS – Jurisdictia Interregionala Marsilia legat de spalare de bani prin intermediul jocururilor de noroc), acestia, sunt mult prea cunoscuti de catre autoritatile politienesti si judiciare franceze. Cei 2 au fost condamnati pe 7 septembrie 2012 la 3 ani de închisoare cu executare într-un dosar de trafic de stupefiante de catre Tribunalul Corectional Aix en Provence.

În august 2011, conform unui „indic” politia va interpela 3 indivizi într-un hotel pe Aeroportul International Marseille–Marignane în posesia a 15,5kg de cannabis. Printre cei 3 interpelati se afla Christophe Guazzeli, alaturi de Francis Rassu (sosit recent în Corsica) si Stéphane Bourgeois, cumnatul lui Yassine Si Larbi, inculpat si acesta din urma, împreuna cu Richard Guazzeli, în calitate de complici la infractiunea de „trafic de substante prohibite”. Cei 3 aveau asupra lor 16.000€ în cash cu scopul „de a cumpara o  motocicleta” la Narbonne. Yassine Si Larbi va fi condamnat la 3 ani de închisoare ca si fratii Guazzeli, Stéphane Bourgeois la 2 ani si Francis Rassu, la 1 an de închisoare. Atrag atentia si asupra faptului ca, Christophe Guazzelli (n.1991), este fost fotbalist profesionist la AS Monaco, iar ulterior la La Berrichonne Châteauroux si FC Nantes (ultimele 2 sezoane), pâna în 2011.

În sfârsit, fratii Guazzelli vor fi inculpati pe 11 iunie 2018, împreuna cu alte 4 persoane si în dublul asasinat comis pe Aeroportul Bastia-Poretta (Haute-Corse), pe 5 decembrie 2017, în care Antoine Quilichini („Tony Macelarul”, în vârsta de 49 ani) si Jean-Luc Codaccioni („Johnny”, în vârsta de 59 de ani) vor fi ucisi. În ziua asasinatului Quilichini a venit la Aeroport sa-l recupereze pe Codaccioni, care se întorcea dintr-o permisie de la Paris, în timp ce executa o pedeapsa de 4 ani de detentie la Închisoarea Borgo.

Conform anchetatorilor de BNLCOC (Brigada Nationala de Lupta contra Criminalitatii Organizate din Corsica) si DRPJ (Directia Regionala a Politiei Judiciare) din Ajaccio, Cristophe Guazzelli (interpelat pe 12 decembrie 2017 într-un alt dosar de trafic de droguri si încarcerat preventiv) ar fi fost autorul presupus al tirurilor mortale, cu complicitatea fratelui sau Richard. În dosarul dublului asasinat, Christophe Guazzelli, este inculpat de catre Judecatorul de instructie Stanislas Sandraps de la JIRS Marsilia, ca de altfel  si o femeie (gardian de închisoare, care ar fi fost prezenta la aeroport înainte de asasinat pentru a-l identifica pe Codaccioni), împreuna cu sotul ei.

Christophe Andréani, Hafid Bekouche, Ange-Marie Michelosi, respectiv, José Menconi (figura emblematica a marelui banditism, condamnat de mai multe ori, liberat de cca 1 ani dînchisoare, ar fi fost ceilalti 4 complici ai fratilor Guazzelli. De remarcat ca Jacques Mariani, desi era un aliat al clanului Guazzelli, acesta nu a fost inculpat de complicitate, probabil pentru ca avea un alibi „în beton”!

Conform unor surse judiciare apropiate anchetei, Andréani si fratii Guazelli – considerati sefii comandoului ar fi promis supraveghetoarei (care locuia într-un apartament HLM–social la Bastia) suma de 100.000€ (pentru comunicarea datelor de iesire si de intrare ale lui Codaccioni, respectiv, pentru identificarea acestuia la aeroport). Comandoul echipat cu pusti de asalt AK-74 si pistoale de calibrul 9mm (9 mm Luger/9 × 19 mm Parabellum), l-a ucis pe loc pe Quilichini (atins cu cca 20 de gloante) si l-a ranit mortal pe Codaccioni (cu cca 5 gloante de 9mm la gât si torace), care desi este evacuat în regim de urgenta la CH (Centrul Spitalier) Bastia, va deceda ca urmare a ranilor sale incompatibile cu viata, peste o saptamâna. Conform Judecatorului de Instructie, în acest dosar ar fi vorba de o reglare de conturi, printr-o razbunare crapuloasa (sordida), dintre 2 clanuri mafiote „candidate” la sefia  gangului Brise de Mer.

Pe de alta parte, Christophe Guazzelli si complicii sai (care aveau de gând sa-l razbune pe tatal acestuia, Francis Guazzelli, dar si pe Francis Mariani–mort îmreuna cu Charles Fraticelli–un cmerciant necunoscut serviciilor de politie, la Antisanti/Casevecchie–Haute-Corse, în explozia unui hangar agricol dezafectat pe 12 ianuarie 2009, respectiv, pe d’Ange-Marie Michelosi, „asociatii” lor), iar pe de alta parte, clanul lui Richard Casanova (ucis pe 23 aprilie 2008, fost casatorit cu Sandra Germani–sora lui Jean-Luc Germani– în vârsta de 53 de ani, detinut la închisoarea Borgo (opus lui Francis Mariani si fiului sau Jacques Mariani, respectiv, fratilor Guazzelli), cunoscut sub numele de „cure-dents” sau „Lizarazu“, care împreuna cu Casanova ar fi pus la cale tentativa de asasinat contra lui Claude Chossat, pe 5 ianuarie 2010, care ar fi identificat locurile unde se ascundea Mariani (între De Favone si Solenzara, respectiv, între Porto-Vecchio si La Trinité).

În sfârsit, în 2010, Joël de la Foata (patronul unui bar, condamnat pentru detinere ilegala de arme de foc, al carui frate a fost asasinat în 2006) este ucis pe 24 ianuarie, în centrul orasului Ajaccio – „la ora de vârf”, iar o luna mai târziu, pe 25 februarie, Benoît Grisoni (în vârsta de 58 de ani, originar din Niolu, proprietarul mai multor magazine mici de alimentatie generala din Algajola si Île-Rousse–apropiat lui Richard Casanova) este asasinat în fata domiciliului sau din Monticello (Balagne, Haute-Corse), în jurul orei 19h15, cu 2 focuri de arma (dintre cele 3 care au fost trase asupra lui).

Conform Procurorului Republicii Bernard Legras, Grisoni, ar fi fost vicxtima unei reglari de conturi dintre gangul Brise de Mer – caruia ar fi putut apartine si ale bande criminale rivale ale crimes organizate din „Île de Beauté” (Corsica–Insula   Frumusetii). Pe 19 aprilie vom asista la înca un dublu asasinat, cea a lui Dominique Michelangeli („Mémé”, în vârsta de 71 de ani, necunoscut serviciilor de politie tatal a 2 baieti, Félix si Angeot) si Charles Giacomoni. Primul (al carui nepotn numai în vârsta de 19 ani, moare într-un accident de motocileta în aceai zona, iar celalat, Jean-Félix Maludrottu, antreprenor în vârsta de 38 de ani, a fost asasinat pe 15 mai 2009, într-un bar din localitate) este ciuruit de gloante (cu elice) pe soseaua Tizzano, în jurul orei 07h45, la bordul unui camion pe care îl conducea, aproape de Sartène (la cca 250m de intersectia Bocca Albitrina si DN196), iar cel de-al 2-lea, într-o ambuscada, la bordul vehicului sau, aproape de Propriano (regiunea Sartène), conform Procurorului Republicii Thomas Pison.

Pe 7 septembrie este ucis („la ora de vârf”) în portul din Porto-Vecchio Joseph-Antoine Demasi (proprietar a unei societati de închiriere de barci si vapoare de afrement, un apropiat de-al lui Francis Mariani–presupus fost leader al gangului Brise de Mer), iar pe 18 octombrie, la Ajjacio, în fata domiciliului sau,  Antoine Nivaggioni (fost nationalist corsican–membru al MPA), un apropiat lui Alain Orsini (ptresedintele clubului de fotbal AC Ajaccio). În decembrie, vor pieri si ultimii 2 reprezentanti importanti ai deceniului trecut, implicati în diferite afaceri oculte in Corsica. Pe 5 decembrie este ucis, la bordul vehicului sau (si în fata copiilor sai) la Biguglia (lânga Bastia, Haute-Corse),  Florian Costa (descendent al familiei Costa –reprezentanta de frunte a Mafiei Corsicane), iar pe 16 decembrie, Marc Paolini („Marco”, în vârsta de 49 de ani, expert în automobile, presedintele clubului de fotbal din Ghisonaccia (Haute-Corse), în fata domiciliului sau (din catunul Migliacciaru) la Prunelli-di-Fiumorbu (în jurul orei 21h30). Atins la cap de gloante provenite dintr-o arma de mare calibru, în momentul asasinatului, acesta se afla în masina sa, pe locul soferului. Conform aparentelor (confirmat si de catre Procurorul Republicii Dominique Alzeari, Gilles Leclair, coordonatorul fortelor de securitate interne, dar si de catre alesii locali, Pierre Siméon de Buochberg, primarul localitatii Prunelli si Francis Giudici, primarul localitatii Ghisonaccia), „Marco”, ar fi fost un cetatean „model”, fara cazier si necunoscut autoritatilor politienesti si judiciare din Insula si foarte apreciat în lumea fotbalului.

Subliniez aici faptul ca asasinatele în Île de Beauté, chiar daca s-au mai rarit în acest deceniu, ele n-au încetat nici astazi, motiv pentru care Corsica este considerata, zona geografica cu cel mai  mare numar de ucisi pe cap de locuitor, unde numarul de nasteri este inferior numarului de decese. Cu alte cuvinte, razbunarile legate de gangul Brise de Mer continua.

Pe 7 august 2012, unul dintre presupusii „stîlp de baza” ai gangului Brise de Mer, Maurice Costa (în vârsta de 61 de ani – unul dintre membri fondatori ai gangului Brise de Mer – Briza de Mare/Briza Marii) este asasinat într-o macelarie la Ponte-Leccia (Hote Corse) de catre 2 tragatori mascati, dupa care cei 2 fug la bordul unui vehicul, gasit calcinat la cca 3 km distantade localitate. Acesta s-a constituit prizonier la începutul lunii noiembrie 2010 la sediul Jandarmeriei Nationale din Moltifao, dupa care a fost (re)pus în libertate, având in vedere faptul ca în cursul lunii mai el a fost inculpat într-o serie de infractiuni financiare (deturnare de fonduri si spalare de bani) de catre JIRS Marsilia, împreuna cu fratele sau Dominique Costa (care si el s-a constituit prizonier, în cursul aceleasi luni, efectuând 6 luni de detentie provizorie). Este (re)pus în libertate contra unei cautiuni de 120.000€, dupa câteva zile de la asasinarea (cu gloante provenind de la o arma de calibrul 9mm – 9 mm Luger) pe 5 decembre 2010, la Biguglia, a nepotului sau Florian Costa (în vârsta de 30 ani, brutar de profesie), care revenea din Moltifao (în jurul orei 18h00), foarte probabil în cadrul unei vendetta (răzbunare după principiul „ultima ratio”/ultima soluție – originara din  Italia de sud, Corsica și Sicilia – cel care a făcut o greșeală trebuie să primească răzbunarea prin vărsare de sânge a familiei care a suferit pierderea, un sistem de ucidere care poate duce până la exterminarea completă a unei familii), dintre familiile Costa si Mattei. Pentru ca pe 11 septembrie, 3 membri ai clanului Mattei (cunoscuti autoritatilor politienestisi judiciare), Jean-Pierre Colombani, Jean Gandolfi si Sébastien Mattei (cu vârstele cuprinse între 24–34 de ani) sunt asasinati la bordul vehicului lor într-o ambuscada pe soseaua catre Niolu, la Castirla în Corsica de Nord (Haute Corse). Cu cei 3 ucisi, numarul celor asasinati în Corsica, numai în 2012 se ridica la 13 persoane, adevarat, cu scadere fata de 2011, când au fost asasinati 22 de persoane si au avut loc 16 tentative de asasinat.

Mentionez aici faptul ca Florian Costa se afla la bordul vehicului sau (pe locul soferului), iar pe bancheta din spate se aflau cei 2 copii ai sai (în vârsta de 5 si 8 ani), care nu au fost raniti. În concluzie, modul în care a avut lor „operatiunea” confirma fara dubii executarea unei vendetta. De altfel, mai devreme, pe 17 februarie, în jurul orei 17h30 Jean-Baptiste Mattei (în vârsta de 35 de ani–necunoscut autoritatilor politienesti) si varul sau François-Antoine Mattei (în vârsta de 64 de ani–cunoscut autoritatilor politienesti si judiciare), aflati la bordul unui vehicul Renault Mégane (venind din directia Calacuccia) sunt prinsi într-o ambuscada, iar vehiculul lor ciuruit de gloanta cu arme de calibrul 9mm (9 × 19 mm Parabellum/9 mm Luger). Cei 2  vor muri pe loc. Vendetta, din câte stiu, nu ar fi avut niciun fel de urmari pe plan juridic, pentru ca asasinii n-ar fi fost identificati.

Conform unor documente ale JIRS Marsilia, aceasta putea sa fie legata de dublul asasinat Rogliano (Alexandre si tatal sau André), pe 17 aprile 2009 la Lucciana. Nicio legatura n-ar fi fost stabilita în legatura cu asasinarea antreprenorului corsican Jean-Joseph Mattei (în vârsta de 48 ani) ucis, cu un deceniu în urma, pe 19 august 2001, când clanul Mattei se sicana, deja, cu Costa, dar si cu un altul, Federici (Ange-Toussaint Federici, Jean-François Federici), cu care un pact de „neagresiune” va fi semnat, respectiv, partajarea regiunii Corte.

Ange-Toussaint (supranumit „Santu”,  le „berger – braqueur de Venzolasca“) este o figurama marcanta a crimei organizate corsicane si a celei din Marsilia. Sef al bandei „Ciobanii din Venzolasca” (grup de crima organizata din Corsica) din care face parte si fratele Jean-François, acesta este arestat în ianuarie 2007 într-o ancheta legata de „masacrul de la barul Marronniers” din Marsilia (din sectorul 13), pe 4 aprilie 2006, când înjurul orei 21h00, în timpul meciului Lyon-Milan AC, un comando format din 8–10 oameni deschide focul asupra caidului Farid Berrahma (n.1966,„Le rôtisseur”L’Indien”, „Le Gremlins”) si a celor 2 locotenenti ai sai în compania carora se afla. Farid Berrahma este atins de 9 gloante, fara sa fi putut foloosi de arme sa un Glock (încarcat cu 14 cartuse), alte 3 ating pe Radouane Baha (în vârsta de 28 de ani), unul dintre locotenentii sai, care încerca sa fuga, iar alte câteva pe Heddie Djendeli (în vârsta de 32 de ani care va deceda în cursul zilei urmatoare, la spital, ca urmare a ranilor sale incompatibile cu viata). În timpul masacrului Ange-Toussaint Federici este ranit si gasit de catre politisti, internat pentru îngrijiri medicale într-o clinica. Federici este banuit ca ar fi fost cel care a comnditat asasinatele, având în vedere rivalitatea „teritoriala” a lui cu acesta în privinta jocurilor de noroc si a traficului de droguri în Iazul Berre(„Estang de Berro” sau „Mar de Berro), vecin cu Marea Maditerana, ADN-ul acestuia fiind identificat la locul crimei.

Pe 16 octombrie 2012, acesta (aparat de catre Dominique Mattei) va fi condamnat definitiv (în Apel) de catre Juriul Popular Var, la 30 de ani recluziune criminala, cu o perioada de siguranta de 2/3 din pedeapsa (maxima în executare), contra pedepsei de închisoare pe viata (cu 22 de ani perioada de siguranta) solicitata de catre Avocatul general al acuzarii Marc Gouton, reprezentând Ministerul Public. În prima instanta (între 2 – 5 novembre 2010, în fata Juriului Popular Bouches du Rhône), Federici (atunci  în vârsta de 50 de ani, aprat de catre celebru avocat Eric Dupond-Moretti) a fost condamnat la „numai” 28 ani de recluziune criminala, în ciuda faptului ca acesta întotdeauna si-a sustinut nevinovatia: „Eu sunt nevinovat. Nu am ucis niciodata pe nimeni si nici n-am facut vreodata rau, nimanui”, ceea ce n-ar fi satisfacut partea civila (familia decedatului, reprezentata de catre avocatul Michel Roubaud), având în vedere, mai ales faptul, ca ceilalti membri ai comandoului n-au putut fi identificati. În acest dosar a fost mentionat si numele lui Jaques Mariani (care atunci executa o pedeapsa de 15 ani de recluziune criminala la închisoarea de maxima siguranta (Maison Centrale) Saint Maur (departamentul Indre), care în ciuda rivalitatii sale cu Federicii, ar fi vrut sa-i ia apararea acestuia din urma, care însa n-a ezitat sa declare: „Domnul Mariani, nu este prietenul meu. Eu prefer sa fiu condamnat  la închisoare pe viata decât sa-i cer acestuia ceva, cu care n-am nimic de-a face. Daca ar fi vrut sa-mi faca un bine, atunci m-a ucis, daca ar fi vrut sa-mi faca un rau, atunci a câstigat”. O alta surprisa a fost creata si de catre Karim Boughanemi, un apropiat de-al lui Berrahma, încarcerat  pâna acest an (2018) pentru o crima de sânge, care a declarat la proces (în favoarea lui Derici): „Poate un nevinovat este încarcerat”.

Conform acestuia n-ar fi fost vorba de o reglare de conturi dintre cei 2, Federici si Farid (asa cum  sustinea ancheta politiei), dar de o „acaparare a pietii” de hasis în cadrul unui razboi dintre corsicani si magrebini, în care ar fi fost implicat cel din urma. De altfel, conform  unor documente de ancheta, asasinarea lui Farid Berrahma putea fi legata si de uciderea unui restaurator de origine corsicana Roch Colombani, care ar fi refuzat instalarea de jocuri în restaurantul sau din Aix en Provence. Pe de alta parte, conform unor investigatii relativ recente, Farid Berrahma (fost membru al organizatiei criminale „French Connexion”–numele lui aparând alaturi de cele ale lui Francis Vanverberghe – „Le Belge” – asasinat pe 27 septembrie 2000 si Tony Cossu – specialist în jafuri armate si trafic de stupefiante n.1940, în dosarul Topaze, pionier al neobanditismului din cartierele defavorizate din Marsilia si al traficului de stupefiante din acestea, înregistrat în fisierul marelui banditism–crima organizata de mare anvergura), inculpat într-un dosar infractional în 2005 pentru apartenenta la „asociere de reufacatori, trafic de cocaina, si de cannabis”, acesta, ar fi vrut sa recupereze (dupa iesirea din închisoare), „teritoriul sau” si ar fi vrut sa devina succesor al acestuia. [A se vedea pêntru detalii ciclul de articole al autorului: Montaje financiare frauduloase în legatura cu “French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le “French Connexion”) – Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)].

Nu  pot sa nu  mentionez aici si anumite date statistice legate de criminalitatea în Corsica, pentru a avea o imagina mai clara despre asemenea evenimente. Conform unor documente ale Ministerului de Interne, cu o rata de omucideri de 0,05 pentru 1.000 de locuitori, „Île de Beauté” este cea mai criminogena în raport cu celelate regiuni metropolitane franceze, în care rate de omicideri variaza între 0,01 – 0,02 pentru 1.000 de locuitori. De peste 2 decenii, cu o rata de 6,5 omucideri pentru 100.000 de locuitori si 436 de crime de sânge (omucideri si asasinate), Corsica devanseaza chiar si marile regiuni urbane Métrople du Grand Paris, respectiv, Métropole d’Aix–Marseille–Provence (QA – „Cartierul general” al crimei organizate franceze), cu rate de crime de sânge de 2,77 si 3,81). Raportat la populatie, numarul de omucideri este mai ridicat în Corsica de Sud (cu 220 de morti pentru cca 145.000 de locuitori), decât în  Corsica de Nord (Haute Corse). În ceea ce priveste reglarile de conturi lagate de marele banditism (crima organizata de mare anvergura), diferenta nu este foarte semnificativa (53 în Corsica de Sud si 51 în Corsica de Nord–Haute Corse). Dintre acestea 13 ar fi fost comise în timpul jafului (8 în Corsica de Sud si 5 în Corsica de Nord), iar 11 decese ar fi consecinte ale acestora. Ceea ce este si mai grav, este faptul ca în aceste ultime 2 decenii ar fi pierit in cadrul reglarilor de conturi si 8 minori, cu vâtste mai mici de 15 ani  (4 în Corsica de Sud si 4 în Corsica de Nord).

În sfârsit, revenind acum la „jaful secolului” de la agentia bancara UBS din Geneva, ceilalti 4 suspecti inculpati în dosar (André BenedettiDédé– „Chinezul”/67 de ani–originar din Tianjin al Chinei de Nord de pe vrema „colonialismului francez”, Alexandre Chevrière/52 de ani, Jacques Pattachini/50 de ani si Joël Pattachini/48 de ani–asistati de avocatii Georges Seatelli, Thierry Herzog, Pierre Haïk  si Jean-Yves Liénard), vor fi judecati la o „distanta temporala” de 14 ani de la eveniment. Dupa o deliberare (a juriului) care a durat cca 4h50 (în noaptea de 11-12 iunie 2004), toti cei 4 inculpati în dosar vor fi achitati de catre Curtea cu Jurati Paris (avându-l ca Avocat General pe Philippe Bilger), în jurul orei 02h00. Cei 4 ar fost arestati conform indicatiilor lui Ferrari, care de altfel, a si recunoscut rolul sau de „instigator” si „creier” al jafului, cu interventia unui avocat de afaceri din Nisa, José Bertozzi („un prieten de peste 15 ani” –probabil si beneficiar a unei parti din „recompensa”)  care devine intermediar între Ferrari, Politia elvetianna si UBS, care îi si plateste acestuia pentru servicii 50.000 FCh (cca 2 Mil FCh surselor judiciare). La proces, nu vor fi prezenti, nici Ferrari (care prefera sa ramâna în celula sa) si nici Bertozzi (care, ca urmare a unei „ crize cardiace” ar fi fost spitalizat într-o clinica italiana). 

În septembrie 2014, UBS Paris a fost acuzata ca ar fi facilitat evaziunea fiscala a unui numare mare de bogati francezi (în special, cu impozitarea lor pe avere–ISF),  „after paying multiple fines for illegal solicitation of customers in France”. Întrebat Ferrari daca ar fi avut vreo motivatie politica legata de jaful al carui creier era, raspunsul sau „was mixed”: “I still had selfish motives,” (…) “I wanted to be an annuitant and never work again. But I was actually happy to teach UBS a lesson.”

În ceea ce îl priveste pe Ferrari, „since then, the New Sporting was bought by Ernest Späth, who was jailed for a month for lending his apartment to Ferrari. Right now, there’s a good chance he’s sailing on the tranquil shores of Lake Geneva with his wife, Dona Bertarelli. According to Forbes, his wife’s family possess the 92nd largest fortune in the world. Meanwhile, Michel Ferrari still clings to the hope of collecting the fortune he coveted for years. He’s thinking of adapting his book to the big screen, preferably by Thomas Langmann or Luc Besson.”

Când cei 5 hoti (mascati si înarmati), purtând manusi, patrund în sediul agentiei bancare UBS, cei doi agenti de securitate (neînarmati) Patrick si Sébastien (care nici n-si dau seama ca este vorba de un hold–up!) sunt usor neutralizati si legati cu mâinile la spate de ceilalti 2 angajati ai institutiei care reglau (potriveau) ceasurile pentru sezonul de vara. Utilizând codurile de acces în seifuri ale serviciului de monde straine (în posesia carora se aflau gratie lui Laurent Chudzinski), cei 31,4Mil Fch, cântarind cca 220kg, sunt scosi în saci de sport si încarcati într-un vehicul Renaul Espace, cu „atâta nonsalanta”, încât cei putinii trecatori la acea ora de duminica dimineata (09h40-09h50) nici nu s-au gândit ca ar asista la cel mai mare jaf comis vreodata la Geneva.

Ferrari, care urma sa-si „încaseze” partea (15 Mil Fch), urmareste stiriile cu mare interes, iar în sera zilei se duce la apartamentul din quai du Rhône n°47, unde hotii corsicani (membrii gangului Brise de Mer), conform planului (cel putin teoretic), ar fi trebuit sa ascunda banii. Din pacate pentru el, în interiorul acestuia, în afara de „vreo 20 de mucuri de tigari” si „câteva pungi de coji de arahide”, acesta nu gaseste nimic, dovada faptului ca ar fi fost înselat.

Desigur, Ferrari a facut apel la corsicani „profesionisti” (în jafuri armate) pentru ca el nu era în stare sa comita o „lovitura” de o asemenea anvergura, dar credul si naiv (neexperimentat) cum ar fi fost, nici nu s-ar fi interesat („de aproape”) de identiatea reala a acestora. Turbat de furie, acesta va lansa o ancheta pe cont propriu, iar între 9 – 11 mai ajunge si la Bastia pentru a da de urma hotilor (fara niciun rezultat de altfel!), prin intermediul „contactului” sau care i-ar fi „furnizat” pe acestia, José Bertozzi (avocat la Nisa si vechi prieten, cu care va avea 2 convorbiri înregistrate pe 26 aprilie, respectiv, pe 4 mai 1990, pe care l-a început l-ar fi contactat pentru un sfat legat de plasarea „unor bani în Elvetia”), însotit de catre „brother-in-law Yves, Ernest and his friend Patrick. They were armed with a .44 magnum, a .45 ACP, and a Sig-Sauer P228.Însa, ancheta sa privata, asa cum stim, nu va dura mult timp, pentru ca el va fi arestat pe 29 mai 1990 într-o cabina telefonica, în care înregistra convorborile celor cu care se întretinea si despre care credea ca l-ar fi tras pe sfoară (în „jaful secolului” de la UBS Geneva, al carui creier si instigator se considera).

În 1989, atunci cân Razboiul Rece era pe terminate, Michel Ferrari transporta in minusculul sau vehicul valize de bancnote din Franta în Elvetia (în contul unor „înstariti francezi” care doreau sa-si puna bani la adapost de ISF–Impozitul de Solidarita în Franta, implementat de catre Mitterrand), profitând de faptul ca era cunoscut (deja) la frontiera ca un om „respectabil” si un transfrontalier „model”. Într-un asemenea context, acesta ar fi fost contactat (printr-un intermediar)  în contul lui Dédé Benedetti (pentru plasarea a 5 Mil Ffr, în lire italienesti), la UBS Geneva.

La începutul anului 1990, 5 „reuniuni” se vor tine la Geneva si Annecy (prefectura departamentului Haute Savoie, frontalier cu cantonul Geneva), probabil, ocazie cu care Ferrari va anunta planul sau de hold-up, celorlati complici de-ai sa,  Jacques Patacchini si Alexandre Chevrière, împreuna cu care s-a si fotografiat pe malul Lacului Léhman. Dintre cei 2 agenti de paza numai Sebastiano Hoyos (în vârsta de 55 de ani) contesta acuzatia adusa lui de catre autoritatile judiciare elvetiene. Si într-adevar, omul parea sa nu avut niciun amestec în acest jaf al secolului.

Sindicalist marxist (si razboinic) în Brazilia, în 1962 trece frontiera ilegal în Guyana Franceza (departament–regiune, francez  Outre Mer, frontalier cu Brazilia), unde se remarca în cadrul miscarilor (populare) independentiste, dupa care se stabileste în franta Metropolitana. Peste un deceniu, DST (Directia de Supraveghere a Teritorului–astazi DGSI[7]) îl obliga la domiciliu fortat în comuna Mouchard (departamentul Jura, regiunea administrativa  Bourgogne-Franche-Comté – frontaliera cu Elvetia). Profitând de proximitatea Elvetiei (neutre), acesta se refugiaza la Geneva (împreuna cu sotia sa si copii sai). Dupa ce obtine azilul politic, se angajeaza ca agent de securitatea la agentia bancara UBS de la Geneva. Desi banuit ca ar fi fost complice la jaf si inculpat în 1992, iar ulterior, condamnat (împreuna cu Michel Ferrari la 7 ½ ani de închisoare), el va fi achitat de catre Tribunalul Federal Elvetian, în 1996.

Daca pentru autoritatile judiciare elvetiene, problema a fost „rezolvata” (cel putin, teoretic, cu toate ca prejudiciul material nu a fost recuperat niciodata), pentru ca cei 3 „elvetieni” complici (Ferrari, Chudzinski si agentul de securitate), au fost inculpati, condamnati si încarcerati, ea a devenit extrem de complicata pentru autoritatile politienesti franceze si în special pentru politistii de la OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului) care au fost obligati sa se lanseze într-o serie de anchete rocambolesti (dupa cum am constatat), în general, în gigantica nebuloasa a crimei organizate corsicane de mare anvergura (Mafia Corsicana), iar în particular, într-o investigatii aprofundate (o munca de Sisif), legate de organizatia criminala (gangul) Brise de Mer (Briza de Mare).

În privinta celor inculpati, pe 7 iunie 2004, cei 3 muschetari („onesti”) Jacques si Joël Patacchini, respectiv, Dédé Benedetti (liberat înca de Craciun în 1993) vor fi prezenti în fata Juriului Popular Paris „în stare de libertate”, numai Chevrière era înca prezent „în stare de arest”, iar în ceea ce îl priveste pe fugarul Casanova (care pe 3 iulie 2004 împlinea 45 de ani), acesta nu a fost arestat niciodata, în schimb a murit, dupa cum stim, asasinat la Porto Vecchio (Corsica de Sud), pe 23 aprilie 2008. Niciunul dintre „elvetienii” inculpati în dosar (în calitate de complici) nu se vor prezenta la proces, întocmai,  pentru a nu fi obligati sa dea „detalii”, cea ce pâna la urma, poate fi considerat, cel putin teoretic o „obstructionare” a justitiei franceze.

În încheiere, cum „aschia nu sare departe de trunchi”, Gérard Chevrière (fiul adoptiv al lui Alexandre Chevrière – unul dintre achitatii jafului secolului de agentia UBS), comite un furt spectaculos pe 19 iulie 2012 cu un „asociat” (în vârsta de 32 de ani) la o bijuterie din centrul metropolei Toulon („Micul Chicago”) în valoare de cca 820.000€. Hotii patrund în magazin prin intermediul unui apartament, atunci neocupat, aflat deasupra acestuia. Declansarea alarmei de securitate, va aduce la fata locului politistii (în cca 5 minute) care reusesc sa interpeleze (în flagrant delict) pe ce 2 hoti, dintre care unul este Gérard Chevrière (atunci, în vârsta de 34 de ani). Inculpat pentru „furt prin efractiune dintr-un loc destinat pastrarii obiectelor de valoare, cu circumstante agravante, în reuniune, mascat si distrugere de bunuri materiale”, Gérard Chevrière se afla deja în libertate conditionata sub control judiciar într-un dosar de contrafacere de dinari algerieni. Din pacate pendru Gérard, Alexandre Chevrière, tatal lui, liberat dupa 14 ani de „detentie privizorie” (1990–2004) din celebra închisoare (Maison d’Arrêt) a regiunii parisiene Fleury-Mérogis si achitat în noaptea de 12 iunie 2004 de catre Curtea cu Jurati Paris în dosarul „jafului secolului” de la UBS Geneva pe 25 martie 1990, este ranit grav (cu o duzina de gloante de calibrul 9mm – dintre care unul în cap) într-o ambuscada la Mimet (Métropole Aix–Marseille–Provence) în departamentul Bouche du Rhône pe 14 iunie 2004 (în jurulorei 21h00) si transportat în regim de urgenta la Spital Nord din Marsilia (Notre-Dame-Limite, în sectorul n°15) inaugurat în 1964. Acesta moare în 2009, la vârsta de 57 de ani.

*Jaful de la Banque de France (Banca Nationala a Frantei) de la Toulon („Micul Chicago”), pe 16 decembrie 1992, în care 146,250Mil Ffr (astazi, echivalentul a cca 42 M€PPA) vor fi furati, este cel de-al 2-lea jaf de mare anvergura de la Banque de France, dupa cel de la Saint Nazaire,  în noaptea de 3–4 iulie 1986, în care prejudiciul desi a fost semnificativ mai mic: 8.8574.000 Ffr si 6.380$US (în cca 409.000 de bancnote, echivalentul, astazi, a cca 23 M€PPA), la momentul respectiv, autoritatile politiensti au clasat evenimentul, istoric, ca jaf al secolului.

Modul operator de la Banque de France de la Toulon, seamana cu cel de la Saint Nazaire, care avut loc cu 6 ani în urma. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)]. Cred ca ceea este diferit (esentialmente), înca de la început în acest jaf, este motivatia: dintr-un  „coup de foudre” pentru un barbat! Este vorba de un comando de profesionisti în jafuri armate, format din 10 oameni, dirijat de catre „creierul”  operatiunii, un caid cu trecut judiciar considerabil, Marc Armando, care a realizat cel mai mare hold-up de banca în Franta (fara focuri de arma si fara victime).

Evenimentul se deruleaza pe 16 decembrie 1992, la sediul „fortaretei” Banque de France (aflat la cca 250 – 300m distanta de Comisariatul Central de Politie), între orele 17h15–17h45. Înainte însa, în jurul orei 07h00,  2  membri cagulati (mascati) si înarmati (cu kalasnikov AK-47) ai comandoului (deghizati în „livratori de sampanie”), îl asteapta pe agentul de securitate Emmanuel Demaimay („Manu”, atunci în vârsta de 25 de ani, delegat al personalului bancii), în holul imobilului în care acesta locuia, la ora când se întorcea acasa din „tura (sa regulata) de noaopte” . Luându-l prin surprindere, dupa „câtiva pumni în barba” îl urca pe acesta în ascensor (lift) si îl aduc (fortat) în apartamentul familial (de la etajul 3), unde ceilalti membri ai comandoului (mascati si echipati cu revolvere, pistoale si pusti automate, grenade, explozibil, etc.) vor sechestra sotia si fiul acestuia (în vârsta de 6 ani).În sfârsit, în apartament Manu este ligotat (leagat la mîni) dupa care the Boss îi va plasa în jurul brâului o centura cu 300g de explozibil F15 (declansabil de la distanta cu telecomanda), transformându-l  astfel în „bomba umana”.

În cursul zilei Manu si familia sa vor fi sechestrati (în camera copilui din apartament si terorizati psihic de catre rapitori) si care afla cu surprindere ca ei sunt supravegheti deja de cca 2 saptamâni si ca lovitura de la Banque de France a fost minutios conceputa si organizata (de catre hoti), deci, sub nicio forma nu poate fi ratata. Iar în cazul în care Manu nu se va supune ordinelor „boss-ului” (cel care i-a montat si centura cu explozibil si care era si în posesia telecomandei), toti membri familiei vor fi ucisi. Într-un asemenea context, acesta, pleaca la serviciu (cu putin timp înainte de oea 17h00) în compania membrilor comandoului (echipati cu armament de razboi, mascati si decghizati), iar  în jurul orei 17h15 ei vor penetra în sediul bancii. O parte (3 rapitori) se vor plasa în vehiculul sau, iar ceilati, într-un Renault Espace, aflat în spatele acestuia, însa suficientr de aproape pentru ca Manu „sa-l poata vada pe acesta din urma, în oglinda retrovizoare”. În fata portii centrale de acces (blindate) în banca, Manu (în genunchi) spune colegului sau aflat în „tura de zi”, ceea ce se întâmpla cu el si familia sa, dar acesta din urma, speriat si debusolat, refuza sa-i deschida poarta, anuntându-l totusi pe seful de tura, care întelege situatia si va permite comandoului sa penetreze în holul acesteia (unde nu se afla nimeni, pentru ca institutia este închisa publicului deja de cca o ora).

Dupa ce vor sechestra (într-o încapere) si ameninta cu moartea pe cei 13 angajati aflati înca în interior (pe care îi gasesc la etaj) hotii, vor strânge din primele 2 seifuri secundare ale bancii cca 4m3 de bancnote „valide”, adica folosite si neidentificabile (850.000  de bucati), în comporatie cu cele noi, majoritatea de 100Ffr, 200Ffr si 500Ffr (pe care îi vor încarca în curtea centrala a bancii în 2 camionete–un Renault Trafic, al lor–pe care îl vor introduce în curte si într-un Renault Express–vehiculul  bancii, gasit peste 4 zile calcinat) nemaiavând timp nici pentru a le goli complet, „abandonând” în urma lor o suma de cca 5 ori mai mare („disponibila de altfel”), iar într-o jumatate de ora (la cca 18h15), vor dispare fara urma.De fapt, atunci în banca era depozitata, în câteva sute de saci, suma de cca 3Md Ffr (în 3 seifuri–cel de-al 3-lea, cel mai mare, lasat intact din lipsa de timp), iar viteza cu care lucreaza hotii este impresionanta: în mai putin de 10 minute, ei golesc  deja 34 de saci cu 25.000 de bancnote, aranjate (de catre personal) în pungi de plastic tranparente, cântarind cca 850kg, ceea ce le va parimite ca pâna la ora 17h45 sa aduna toata „prada” (cca 146,250 Mil Ffr) cu care hotii profesionisti decid sa paraseasca institutia financiara, fara sa lase nicio urma.

La iesirea „convoiului” pe poarta principala (din curtea centrala a bancii) acesta se va îndrepta catre Zona Industriala a orasului (Toulon Est)–traversând centrul administrativ cu „banchizele” de bancnote în vehiculul bancii, de altfel, vizibile din exterior–unde  banii vor fi ascunsi într-un depozit al unui complice. Înainte de placare, banditii iau masuri si vor avertiza angajatii ca în cazul în care Comisariatul Central de Politie (Hôtel de Police) va fi anunt înainte de ora 20h00 (pe lânga care convoiul umplut pâna la refuz cu bani, a trecut la o distanta de numai cca 25-30m), „bomba umana” va fi explodata, ceea ce provoca un adevarat dezastru, atât pentru Banque de France, respectiv, cei 13 angajat ai sai, dar mai ales penttru Manu si familia sa.

La ora 18h30, casierul principal eliberaeaza toti ostaticii care se vor refugia în apartamentul de functiune al acestuia de la etajul 2, mai putin Manu, care cu centura sa de explozibil, ramâne la parter (asezat pe un scaun), în sala de supraveghere a accesului în cladirea bancii si care o suna pe mama lui, explicându-i acesteia ca este victima unui hod-up, ca probabil va muri si sa-i previna sotia. Când afla vestea, aceasta nu se abtine si anunta Comisariatul de Politie de la Toulon, care sosesc în câteva minute.Dupa parerea Comisarului Georges Bonnefont (directorul general al PJ – Politiei  Judiciare Toulon, însarcinat cu ancheta împreuna cu Frédéric Peyran), modul în care operatiunea s-a derulat (penetrarea în cladirea bancii, cunoasterea interiorului acesteia, a codurilor de acces la seif, anihilarea sistemului de securitatea a bancii–în special a alarmei centrale, etc.) ar fi pus în evidenta o complicitate dintre membri comandoului si salariatii institutiei, motiv pentru care cei 90 de angajati ai bancii vor fi audiati non stop timp de 3 de zile.

Primul suspect (informatorul din interior) va fi chiar Manu, pentru ca politistii pirotechnisti care vor veni la fata locului (dupa ora 20h00), vor descoperi cu stupefactie faptul ca desi centura este perfect „functionala”, ea nu poate exploda pentru ca firele care ar fi putut actiona de la distanta, explozibilul n-au fost (niciodata) conectate.

Plasat însa sub ascultare telefonica, acesta va fi în scurt timp disculpat în dosar. În ceea ce îi priveste pe hoti, care au executat operatiunea într-un stil profesionist, anchetatorii gândesc ca membri ai gangului Brise de Mer ar putea fi implicati în jaf. Gratie unor „indicuri” (mici infractori–informatori ai politiei), dar si a ascultarii convorbirilor telefonice a celor banuiti ca ar fi implicati în jaf sub o forma sau alta, pe 21 decembrie (deci numai dupa 5 zile de la eveniment), Bonnefont si Peyran, ajung la concluzia ca personajul „cheie” în acest misterios atac ar fi fost Hélène Renaux („la belle Hélène” secretara–contabila model a bancii din 1974, împlinita material, alturista, în vârsta de 39 de ani, mama exemplara dar instabila emotional – 2 copii cu  2 barbati diferiti, provenint dintr-o familie cu 4 copii, cu tatal inginer în Marina Nationala si mama functionara la Banque de France), angajat si în activitati caritative (umanitare) în sprijinul (favoarea) copiilor români abandonati în sudul Frantei, care împreuna cu prietenul ei Jean-Claude Lopiccolo („Gino”, necunoscut autoritatilor politienesti), locuiesc într-o casa (cu teren – proprietatea lui Hélène) la Beausset (orasel din estul regiunii urbane Toulon, la cca 25km de acesta), un onest comerciant local, patronul unui videoclub. Interpelata de catre politistii de PJ Toulon, aceasta va face dezvaluiri detaliate si complete, explicând acestora cum a fost totul planificat,  în complicitate cu iubitul ei Gino, respectiv, cu prietenul acestuia de peste 20 de ani pe care l-ar fi cunoscut pe santierul navale de la La Ciotat, René Bombace [„Ness”, în vârsta de 43 de ani, cunoscut la La Ciotat, dar si autoritatilor judiciare pentruu furt, care a facut 3 ani de închisoare pentru jaf armat în 1980, ulterior, beneficiar al alocatiei sociale RMI/RSA, a se vedea si articolul autorului: Le Revenu Minimum d’Insertion (RMI); Le RSA (ancien RMI)], care tocmai se întorcea dintr-o vacanta de o saptamâna din Italia. Acesta fost cercetat penal în trecut si de catre Comisarul Jean-Paul Bonnet, respectiv, Inspectorul Daniel Becking de la BRI (Brigada de Cautare si Interventie) Marsilia pentru „tot felul de trafic marunt” (de carduri bancare si de obiecte furate, mici escrocherii, etc.). Este Hélène si cea care îl va desemna ca ostatec (ideal) pe Emmanuel Demaimay si tot în urma unor convorbiri telefonice înregistrate (dintre cei de mai sus), anchetatorii de la PJ (sub comanda lui anchetatorului sef Paul Boulanger) vor ajunge la „Chinezul” (Dominique Bernardini (în vârsta de 35 de ani, „cu fata asiatica si accent corsican”, violent, cunoscut autoritatilor politienesti pentru furt calificat), si afla ca în jurul orei 16h00, pe 16 februarie 1993 (exact, numai dupa 2 luni de la jaf), va avea loc o întâlnire „oficiala” (probabil, un transfer de bani) dintre acesta si un alt personaj cu nume „sonor” Marc Armando (în vârsta de 39 de ani, creierul operatiunii, un individ implicat într-o serie de infractiuni criminale de anvergura mai mare). Chinezul intra în atentia politistilor pe 3 ianuarie 1993, dupa ce Gino îi face o vizita, iar pe 8 ianuarie amândoi vor fi vazuti împreuna la o agentie de locatie (de închirieri) de autovehicule, de unde vor pleca la bordul unui vehicul închiriat la o destinatie necunoscuta prin autostrada A6, A7, pentru a ajunge la Forbach (sub-prefectură a departamentului Moselle, în regiunea Lorena), unde vor petrece noapte prin baruri, unde vor cumpara tichete de loto castigatoare, de pariuri, etc., pentru a-si justifica, în caz de control politienesc banii pe care îi aveau în posesia lor. Peste 3 zile, se vor întoare în sudul Frantei, „obositi, epuizati”, conform declaratiei lui Hélène. În acest moment, anchetatorii încep, sa se îndoiasca de faptul ca cei în cauza ar putea fi capabili sa comita un jaf profesionist de o asemenea anvegura, cum a fost la Banque de France. Dar pe 18 ianuarie, Ness intra în contact cu un tip care pâna atunci nu a aparut pe „radarul” politistilor, Gianfranco Cascioni („Frank”, în vârsta de 34 de ani, barman la Eclypse, fara cazier judiciar), care, urmarit, va conduce anchetatorii de la BRI la Marsilia in barul–restaurant  „l’Eclypse” (Eclipsa) din strada Paul Codaccioni, n°21 (sectorul 7), care apartine lui Marc Armando în contact cu  Jean Chiari („Jeano, l”égoutier”, raufacator, în vârsta de 49 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti pentru jaf cu violenta, fost condamnat pentru o tentativa de jaf a unei banci prin reteaua de canalizare).

Pe 1 martie, Armando face o deplasare „interesanta” de la Aeroportul International Marsilia–Marignane în Corsica, la Bastia, din care o parte „importanta” scapa anchetatorilor. Scopul vizitei, a fost probabil, stabilirea modului de împartire al banilor (daca asa cum cred eu, el ar fi „angajat” si gangsteri profesionisti corsicani) dar eu cred ca, în cele 10 zile petrecute acolo, Armando ar fi intrat si în contact cu unii membri ai gangului Brise de Mer si ai Mafiei Corsicane, printre care si cu fratii Dominici, Ange–Philippe, restectiv, Jean–Michel (cu care ulterior va fi si inculpat în dosarul „narcotorpilei” în 2013, dupa ce este arestat pe 19 aprilie 2013 în Olanda si extradat în Frana, pe 3 mai).

În sfârsit, pe 16 februarie, cei 2, Armandi si Bernardini, vin în vehicule separte din directia Toulon în directia Nisa, iar în jurul orei 15h30 se vor opri la un centru comercial din Mougins (departamentul Alpes– Maritimes, regiunea administrativa PACA–Provence–Alpes–Côtes d’Azur) aflat în proximitatea autostrazii ocazie cu care ei sunt interpelati de catre cei cca 16 politisti de la Brigada Antigang care îi urmareau înca de la intrarea lor pe autostrada. În portbagajul masinii lui Armando, anchetatorii gasesc doua genti mari de sport cu cca 3,5M Ffr, respectiv, o alta geanta cu cca 0,6MFfr–ulterior, lânga o pubela, pe care Armando ar fi aruncat-o din vehicul, când si-a dat seama ca este urmarit.

În total, este vorba, de cca 4,250M Ffr (conform jurnalistului de investigatie Claude Ardid, RTL). Restul, conform unui „indic” (informator – conform jargonului politienesc) ar fi fost ascuns undeva într-un garaj la Cannes, însa când politisti descopera locul, banii au disparut de acolo si nici n-au fost gasiti vreodata!

Mentionez aici ca desi sursele din mass-media (dar si unele politienesti) vorbesc de 150 Mil Ffr sau chiar de 160 Mil Ffr, în realitate este vorba „numai” de 146,250 Mil Ffr, din care toata suma recuperata ar fi fost, nu de 4,250 Mil Ffr sau de 9 Mil Ffr, dar o suma apropiata de 10 Mil Ffr. În aceasta faza a anchetei 4 persoane implicate în jaf sunt deja identificate: „la belle Hélène” (la taupe–spionul din interiorul bancii, conform jargonului politienesc), Gino (în vârsta de 41 de ani, iubitul lui Hélène–„iubirea vietii ei – revelatia vietii ei”, pe care l-ar fi cunoscut la o piscina în cursul lunii iunie 1992, cu câteva luni înainte de jaf, care pretindea atunci ca ar fi „producator de cinema”–într-un adevarat „coup de foudre”), arestati si ei în seara zilei de 16 februarie, respectiv, Armando (artificerul) si Bernardini (chinezul – adjunctul lui Armando). În cursul zilelor urmatoare vor fi arestati si restul complicilor: Dominique Gianonne (Mimmo, în vârsta de 42 de ani, de profesie zidar la Beausset, de origine siciliana, cunoscut autoritatilor politienesti pentru proxenetism hotelier), Gianfranco Cascioni (Frank–legatura „organica” dintre amatorii: Hélène, Gino, Ness si Mimmo, respectiv, profesionistii: Armando, Chinezul si Chiari, Jean Chiari (Jeano al canalizarii), iar în urma perchezitiilor la domiciliul acestora, vor gasite alte sume de bani, totalizând cca 6Mil Ffr. Deci, din suma de 146MilFfr furata, nu va fi recuperata decât suma de cca 10 MilFfr, confiscata în timpul interpelarii membrilor bandei. La Hélène si Gino, numai 25.000 Fr; la Armando, 50.000Fr ascunsi sub chiuveta, la Ness, 200.000Fr (dintre care 40.000Fr în moneda straina); la Mimmo, o suma mai importanta (peste ½ Mil Ffr) într-o cutie zidita sub scara, etc. Armando, creierul operatiunii, ar fi stabilit înca înainte de jaf chiar si modul  în care banii vor fi distributi, ulterior, celor implicati, periodic, printr-un intermediar.Nu în mod egal, dar cu sume (de bani) „negociate” în functie de aportul fiecaruia adus la jaf, la intervale de 3 saptamâni, începând cu luna ianuarie 1993, care a fost însa sistata, pentru ca cel de-al 2-lea „partaj” pe 20  ianuarie n-ar fi functionat cum a fost prevazut, având în vedere faptul ca acesta din urma ar fi varsat numai 1 Mil Fr lui Ness, iar cu celelalte 2Mil Ffr (care tebuiau sa ajunga la cei 3 din Beausset, Hélène, Gino si Mimmo), intermediarul ar fi disparut.  

Conform documentelor de ancheta, Ness (originar din La Ciotat–Métrople Aix–Marseille– Provence, în departamentul Bouches du Rhône, jucator patimas de poker rigolo/amuzant, cunoscut autoritatilor politienesti, încarcerat de mai  multe ori pentru delicte „minore”: falsuri, escrocherii, jaf – îmreuna cu fratele sau–de la o casa de pensii, etc., mare admirator al academicianului Marcel Pagnol/1895-1974, producator, realizator, cineast, scenarist, dramaturg, si scriitor), îl cunoaste pe Marc Armando (sportiv, cu un lung cazier judiciar pentru santaj, escrocherie, furt calificat, contrafaceri, omucidere voluntara) la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (sectorul n°9), un centru penitenciar (cu o suprafata de cca 31.000m2 si 1.800 de locuri) deschis în 1939 (cu putin timp înainte de declansarea celui de-al 2-lea Razboi Mondial/1939–1945), în care au fost încarcerati raufacatori celebri.Conform legii din 24 iunie 1939 (care va interzice executiile în public), închisoarea va deveni unul dintre locurile în care vor fi executati (ghilotinati) multi dintre cei condamnati la moarte în Franta (pâna la abolirea pedepsei capitale în 1981 –de catre presedintele François Mitterrand/1916-1996, în functie între 1981–1995). Prima executie va avea loc peste un deceniu (pe 10 noiembrie 1949) iar pâna în 1961 vor avea loc 10 executii în acest centru penitenciar. Umtimele 3 executii în Franta (pâna la abolirea pedepsei cu moartea), vor avea loc în aceasta închisoare [Ali Ben Yanès (pe 12 mai 1973), Christian Ranucci (pe 28 iulie 1976), respectiv,  Hamida Djandoubi (pe 10 septembre 1977), a se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: Condamnatii la moarte sub presedintia lui Giscard d’Estaing (In memoriam Christian Ranucci – Thomas CSINTA); Ghilotina – mașină umană și democratică a terorii (Document istoric – Thomas CSINTA); Pedeapsa Capitală (Document istoric – Thomas CSINTA)].

În sârsit, Ness îl întâlneste pe Armando (din întâmplare) pe o plaja în La Ciotat, unde va „aduce vorba” de Gino si de prietena lui Hélène (salariata la Banque de France din Toulon), conform informatiilor careia în seiful banci ar fi  depusi cca 3Md Ffr pâna la sfârsitul anului, în cele 3 seifuri ale sale. Armando îl contacteaza pe Dominique, care îi primeste pe cei 2 (Gino si Hélène) într-o camera la hotelul Sofitel din Marsilia. În scurt timp, Armando va face apel si la alti „motivati” care împreuna, în locuinta lui, vor concepe si elabora atacul (jaful armat). Cei 11 indentificati în dosar vor fi inculpati si trimisi în fata Juriului Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Var, la Draguignan, avându-l ca Avocat general pe Pierre Cortes, partea civila (Banque de France) fiind reprezentata de catre avocatul Paul–Albert Iweins. Printre acestia se afla „profesionistii” care ar fi  dirijat jaful (Armando si Chinezul, contra carora Avocatul general a solicitat pedeapsa maxima–20 de ani de recluziune criminala), respectiv, „amatorii”, inculpati în dosar pentru complicitate (Ness, care ar fi initiat jaful, aparat de catre Jean–Claude Guidicelli, contra caruia Avocatul general solicita între 15–16 ani de recluziune criminala, respectiv, Gino si Hélène, contra carora Avocatul general a solicitat 15 ani de recluziune criminala) dar si de alti 3 inculpati pentru „disimularea unor obiecte provenite dintr-o activitate ilicita” (în particular, de natura infractionala).

În urma unor dezbateri care au durat 11 zile (nu neaparat „fructuoase”–pentru ca inculpatii, fie, nu prea au vorbit, fie, sustineau ca sunt nevinovati), pe 26 octombrie 1996 pedepsele pronuntate contra lor vor fi cumprinse între 8 ani de detentie 18 ani de recluziune criminala. Cei 2 îndragosti, Hélène (foare curajoasa, care si-a recunoscut vine declarând; „am jucat, am pierdut si acum platesc”) si iubitul ei Gino (cetateni „model”), deveniti infractori amatori, pilonii principali ai acestei spargeri „hors norme” au fost condamnati la 14 ani de recluziune criminala, iar Marc Armando („creierul” operatiunii–aparat  de catre Frederic Monneret) si Dominique Bernardinii (chinezul), la 18 ani (cu 2/3 perioada de siguranta), pedeapsa maxima pronuntata la proces.Pentru ca, cei 2 nu vor colabora cu justita, nu vor denunta nici restul membrilor comandoului si nu vor face nici dezvaluiri despre locul unde banii ar putea fi ascunsi (sau gasiti). Din contra, Armando afirma la bara ca jaful nu l-ar fi comis cu cei din boxa acuzatiilor, dar cu altii, care acum sunt liberi si pe care nu-i poate denunta pentru ca „onoarea” îl obliga. Ei nici nu vor fi identificati.

Si într-adevar, conform investigatiilor mele (din surse corsicane, sigure) Marc Armando ar fi facut niste declaratii (care n-au fost consemnate niciodata într-un proces verbal în timpul anchetei), în care afirma ca el ar fi recrutat înca 5 gangsteri – profesionisti, membri ai Mafiei Corsicane (probabil, ai gangului Brise de Mer–niciodata identificati, pentru ca Armando se sinucide pe 3 mai 2013 în închisoarea Baumettes), care ar fi fost implicati în spalarea banilor în cazinourile de pe Coasta de Azur, înainte dea fi transferati catre diferite „sedii” ale paradisul fiscal. [A se vedea si articolul autorului: În cautarea unui paradis fiscal. “Lista lui Schindler”! (Mondo Police – Thomas CSINTA)].

Conform altei surse (tot de „natura” corsicana), dupa 18 luni de la jaf, hotii ar fi luat cu ei (poate din gresala) si un lot de 4 saci de bancnote cu 500Fr noi, numerotate, care (datorita seriilor acestora), ar fi fost identificat, iar acestea vor face aparitia la Annecy (prefectura departamentului Haute Savoie din regiunea Auvergne –Rhône–Alpes, frontaliera cu Cantonul Geneva). Ceea ce ma duce cu gândul la spalarea banilor în Elvetia.

Iata si mecanismul (algoritmul).

Ca si în cazul jafului de la UBS Geneva pe 25 martie 1990, lotul de 500Fr noi pute fi transferat în cantonul Geneva, prin intermediul unui „Michel Ferrari”, creierul si instigatorul jafului (în cadrul micului trafic legal de frontiera), pe care l-am trait pe viu si eu, personal, având în vedere faptul ca timp de un deceniu (pâna în 1998) am locuit în aceasta zona.

Banii transportati ilegal din Franta în Elvetia (în valize disimulate în portbagajul masini–cum  proceda si Ferrari) erau depusi în prestigioasele banci elvetiene din zona frontaliera (UBS–Union de Banques Suisses, CSG–Credit  Suisse Group, BCGE–Banque   Cantonale de Genève, etc.), care prin intermediul birorilor de schimb valutar era vândut elvetienilor care, tot în cadrul micului trafic de frontiera, faceau cumparaturi în regiunea turistica a lacului Annecy, iar banii obtinuti în cash de catre magazine, prin intermediul bancilor comerciale (private) se întorceau la Banque de France (Nanca Nationala a Frantei).

Frank va fi condamnat la 10 ani de detentie criminala, Mimmo – la 8 ani de închisoare, iar Ness – la 12 ani de recluziune criminala. În sfârsit, Jean–Pierre  Chiari a fost achitat din lipsa de probe materiale (fiabile) contra acestuia.

Din contra, lui Manu (care de altfel nu a recunoscut niciunul dintre cei din boxa acuzatiilor ca ar fi participat la jaf, în timp ce 11 din cei 13 salariati ai banci i-ar fi identificat 4 dintre cei inculpati), banca ar fi varsat 250.000Ffr (suma din care 1/5 a revenit avocatului sau) pentru a demisiona (având în vedere „traumatismului psihic” caruia a fost expus), desi din câte stim explozibilul n-ar fi fost conectat la declansator. Divortat ulterior si concediat mai târziu (ceea ce neaga Banque de France), în 1994 (o perioada de 2 ani în care ar fi stat mai mult în concediu de boala), astazi, el este vânzator (ambulant) de haine pe pietele organizate în Toulon si regiunea sa urbana.

În ceea ce îi priveste pe Hélène si Gino, „indragostitii secolului XX”, se vor casatorii dupa liberarea lor (conditionata sub control judiciar) si se vor muta, dupa efectuarea intergrala a pedepsei (în libertate), pentru un timp, în Brazilia. Astazi, Hélène este asistenta veterinara la Toulon (în cadrul unei organizatii neguvernamentale) si împreuna cu Gino (pe care îl iubeste „ca în prima zi”,  ca o adolescenta), proprietarul unui mic comert, de 3 – 4 ori pe ani, se retrag în „vacante amoroase” (mai scurte sau mai lungi) în „patria” lor adoptiva, Brazilia (unde au achizitionat si o locuinta).

În ceea ce ma priveste, eu cred ca Armando a spus adevarul, adica, cei care ar fi comis jaful propriu-zis, n-au fost nici identificati si nici arestati, cu alte cuvinte, ei sunt liberi. În privinta acestora, am încredere în sursele mele si nu ma îndoiesc de faptul ca în jaful comis ar fi fost implicata (sub o forma sau alta) Mafia Corsicana în general si gangul Brise de Mer, în particular, prin intermediul fratilor clanului de mafioti Dominici.

Marc Armando, liberat conditionat sub control judiciar în 2005, este arestat din nou pe 19 aprilie 2013 într-un trafic de stupefiante (cocaina ascunsa într-o torpila fixata pe coca unui vas petrolier sub pavilion olandez (transportând si materiale chimice) Laguna D, în portul din Rotterdam (Olanda), în compania a altor 2 francezi (Samir Laribi – în vârsta de 30 de ani si Lofti Bengadim–un artizan în vârsta de 48 de ani). Extradati autoritatilor franceze pe 3 mai 2013, ei vor fi încarcerati (tot) la Închisoarea Beaumettes din Marsilia, ca urmare a unui mandat european de arestare delivrat de catre judecatorii de instructie Thierry Azéma si Chistophe Perruaux de la JIRS Marsilia, însarcinati cu anchetele legatede crima organizata de mare anvergura.

În seara aceleiasi zile, dupa audierea acestuia, Marc Armando (atunci în vârsta de 56 de ani–aparat de catre Emmanuel di Mauro), dupa cca 2 ore de la încarcerarea sa, se spânzura în celula sa cu cearsaful „din dotare” (lenjeria de pat). Ei erau supravegheati înca din 2012 de catre Brigada de Stupefiante (Antidrog) înca din iunie 2012, dupa ce au fost reperati cu ocazia unor scufundari subacvatice în jurul orei 03h00 pe 17 iunie, în portul petrolier Fos-sur-Mer (Métropole Aix–Marseille–Provence, în departamentul Bouches-du-Rhône).

În realitate, conform Procurorului Republicii Audrey Jouaneton, el pregatea receptionarea unei încarcaturi de 101kg de cocaina (disulata în 79 de pachete, în valoare de cca 3,5€ pe piata neagra), prin intermediul petrolierului Laguna D (în provenienta de la Rotterdam), provenind din Venezuela. Cei 3 traficanti de droguri urma sa intra în contact cu Jean-Michel Dominici (membru al Mafiei Corsicane), condamnat (prin contumacie) la 5 ani de închisoare de catre Tribunalul Corectional din Marsilia, pe 30 noiembrie 2015 în dosarul „narcotorpilei” si arestat de catre Politia judiciara pe 10 martie 2016, la Borgo (Corsica de Nord), fratele lui Ange-Philippe Dominici (presupusul creier al furtului de 668 kg de aur în ianuarie 2004, de la societatea Metalor, din  Elvetia, pentru care a fost condamnat la 14 ani de recluziune criminala si în care ar fi fost implicati alti 9 infractori traficanti, arestati ulterior pe Coasta de Azur în regiunea Cannes–Nisa, la Marsilia si la Touluse). În acelasi dosar, Lotfi Ben Gadim, considerat unul dintre responsabili cu supravegherea operatiunii a fost condamnat la 9 ani de detentie criminala, iar Samir Laribi, la 5 ani de închisoare (dintre care 1 an cu suspendare).

Din contra, prevenitul François-Marie Bérard (în vârsta de 56 de ani, stabilit în Colombia, la Pereira – la propunerea lui Marc Armando), considerat creierul operatiunii (în colaborare cu traficantii columbieni), care urma sa primeasca de la Armando un comision cuprins între 40–50.000€ în functie încarcaturile expediate, a fost condamnat la 12 ani de recluziune criminala (cu 2/3 din pedeapsa ca perioada de siguranta) si 30.000€ amenda penala.

La acest proces a fost ordonat si mandatul de arestare contra lui Jean-Michel Dominici dar si contra unul alt francez (fugar înca) François Lackner. Conform avocatului lui Jean-Michel Dominci, Eve Mori-Fero, acesta n-ar fi fost interpelat de catre politistii de la BRI-PJ (Brigada de Cautare si Interventie a Politiei Judiciare) asa cum sustin sursele politienesti, pentru ca el s-ar fi predat, spontan, de buna voie, Jandarmeriei din Borgo si nici n-ar fi parasit domiciliul sau din Aleria, unde rezida. Absenta lui de la proces s-ar fi datorat  unor motive medicale, justificate.

În încheiere, în ceea ce ma priveste, nu ma îndoiesc nici de faptul ca sinuciderea lui Armando în închisoarea Baumettes, a fost, poate, o solutie „negociata” de catre acesta cu Mafia Corsicana. Pentru ca „în umbra vieti”, daca „trebuie”, sinuciderea este moartea cea mai usoara si de preferat, afirm acest lucru în cunostinta de cauza! [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „În umbra vietii” (Mediul carceral francez)].

*Jaful spectaculos de la Posta (Centrala) Fraumünster din Zürich (Fraumünsterpost Zurich) aflata în proximitatea Primariei, pe 1 septembrie 1997,  în care 53,1Mil FCh (cca 210 Mil Ffr, 54.8 M$US, astazi cca 70M€PPA) aranjate în 5 containere de aluminiu– marcate Zürich 22 Gpa) sunt furati de catre 5 banditi deghizati în „postasi” (angajati ai Postei), respectiv, „specialisti în telefonie” si echipati (aparent) cu armament de lupta (pistoale mitraliere, revolvere, etc.), care ulterior se vor dovedi, false sau fara munitie. Comandoul patrunde în curtea institutiei în jurul orei 10h30 la bordul unei camionete Fiat Fiorino alb, „bandajata” în exterior cu un autocolant al serviciului Swiss Telecom, motiv pentru care acesta nu pare suspect portarului (agent de securitate) si permite accesul acesteia prin poarta sa centrala, fara nicio banuiala.

Mentionez aici faptul ca unele surse din mass–media mentioneaza eronat faptul ca vehiculul ar fi avut semnalmentele unei camioete apartinând apartinând PTT (Posta–Telefonie–Telecomunicatii), iar hotii ar fi fot toti îmbracati în tinute de „angajati ai postei”. În ceea ce priveste vehiculul, acesta s-ar fi aflat (deja) în curtea interioara a cladirii, iar 3 membri ai comandoului l-ar fi imobiolizat pe soferul acestuia (Valdivia René), dupa care i-ar fi confiscat camioneta.

Nota: Exista o serie de confuzii si incoerente date publicitatii în privinta derularii evenimentelor în acest dosar infractional, motiv pentru care voi încerca sa restabilesc adevarul istoric cu ajutorul unor imagini video apartinând Stadtpolizei Zürich. Dupa ce hotii penetreaza în cladire, ei vor sechestra 6 salariati ai bancii (prezenti în cladire), care, supusi, respecta „doleantele” lor, fara niciun fel de comentarii. În mai putin de 5 minute, acestia vor încarca cele 5 containere de aluminiu (în care cei 53,1Mil FCh–în bancnote vechi, erau numarati si aranjati), destinate BNS (Banca Nationala a Elvetiei)–aflata de altfel, doar la cca 200m distanta de Posta si vor parasi curtea bancii cu dublura cheii furnizate de catre complicele lor din interior (la taupe).

Exact ca în filme.

Raufacatorii exprimându-se într-o limba straina, nu erau mascati si vor fi obligati (din pacate, sic!) sa abandoneze pe trotuarul (din curtea interioara), 2 containere (care contineau, în total, suma de 17MilFCh – de altfel, continutul a 10 saci postali), pentru ca vehiculul lor era „mult prea mic, pentru un jaf atât de mare”. Cu alte cuvinte, nu erau „suficient de (bine) pregatiti”.

Acest vehicul, un Fiat Fiorino alb, este descoperit ulterior, numai incendiat (si nu calcinat), gratie interventiei pompierilor cazarmii, în proximitatea careia a fost abandonat, ceea ce va permite expertizarea minutioasa a acestuia si prelevarea amprentelor genetice (ADN), a celor care s-au aflat la bordul lui. Probabil ca si din acest motiv, majoritattea dintre ei vor fi arestati (relativ repede) în mai putin de 10 zile de la jaf (iar restul în cele 2 luni care  urmeaza – mai putin „soferul” camionetei – arestat, mult mai târziu – în SUA, în decembrie 1998), de catre aceasi politisti districtuali care vor sosi la fata locului, doar în câteva minute dupa jaf (cu sprijinul colegilor lor cantonali sau cu ai celor din Italia, Spania si SUA –unde membrii comandoului s-au refigiat dupa jaf).Faptul ca în ziua precedenta, pe 30 august 1997, are loc decesul printesei Tarii Galilor Lady Di/Dies (Diana Frances Spencer, 1961–1997) într-un tragic accident rutier, care socheaza lumea, va fi benefic hotilor, pentru ca evenimentul este urmarit, pretutindeni în toate mijloacele mass-media (presa, televiziune, radio) si  lumea (inclusiv autoritatile elvetiene) parea mult mai „interesata” de acest eveniment istoric (în special, datorita teoriilor conspirationiste care încep sa fie elaborate), decât de jaful secolului de la Posta  Fraumünster Zürich, comis de catre niste amatori, care „si-au batut joc”, atât de angajatii bancii (cu pistoalele lor de jucarie), cât si de politistii care au fost alertati sa constate jaful. În plus, directorul bancii recunoaste ca ar fi fost o defaianta în sistemul de securitate, iar înregistrarile facute de catre camerele video sunt inexploatabile pentru ca „postasii purtau gluga si erau aproape tot timpul cu spatele la acestea”. În ceea ce priveste bancnotele, toate erau folosite (utilizate), deci nemarcate (neînregistrate, ca cele noi), ceea ce facea, practic, impoosibila, urmarira acestora  pe „piata de consum, nu numai a Elvetiei, dar chiar si a Europei Occidentale”. Politia, într-adevar, avea si ea problemele ei (cel putin la început, când, oarecum era dezorientata), mai ales pentru ca, ea cauta un vehicul marca „Fiat Ducato” în loc de „Fiat Fiorino”, cu toate ca acest lucru este vizibil detaliat pe înregistrarile camerelor video. Însa, dupa cca 10 zile de la atac (timp în care este satirizata si batjocorita atât de catre presa scrisa si vorbita, cât si de catre opinia publica), ea reuseste totusi sa aresteze (cu ajutorul presei si a populatiei) „creierul” operatiunii, 3 dintre hoti si postasul care ar fi furnizat informatiile „din interior” (le taupe), adica 5 raufacatori implicati în hold-up, care vor fi  încarcerati  în detentie provizorie. În zilele care urmeaza, alte 13 persoane vor fi arestate în dosar, iar cca 20Mil Fch vor fi si recuperati. Ceea ce este un rezultat mai mult decât satidfacator, daca ne gândim ca, comparativ cu jafurile de la UBS Geneva din 25 martie 1990 si cel de la Banque de France la Toulon, pe 16 decembrie 1992 (detaliate în lucrare), banii n-au fost gasiti, practic, niciodata, iar politistii elvetieni au reusit, totusi, sa recupereze aproape jumatate din suma furata.

Interesant este faptul ca atât în timpul jafului cât si ulterior, hotii sunt complet „depasiti de evenimente”, adica, nu sunt pregatiti deloc sa „adminisreze” si sa „gestioneze” atât de multi bani. Cu alte cuvinte, nu dispun nici macar de un loc „confortabil” si sigur unde sa-i ascunda, motiv pentru care acestia vor fi împartiti (distribuiti) de maniera aleatorie, pripita (nu neaparat în parti egale) si nici macar în genti de voiaj sau de sport, dar în saci de plastic de orduri menajere, într-un garaj al unui cartier rezidential (periferic) aflat în Industriegelände (parc industrial) din Zürich.

Încercând sa se debaraseze de vehicul, spre ghinionul lor, vor da foc acestuia în fata domiciliului unui corespondent al televisiunii elevetiene italiene, care va alerta pompierii (a caror cazarma aflându-se în apropriere) vor ointerveni si vor stinge focul, politia si televiziunea. Apoi, fiecare îsi va ascunde „partea” (din jaf), unde poate si cum poate. Unul, în dulapul lui de acasa si în dormitorul unui prieten sau în cosul cu rufe murdare din baie. Altul, în curte si în anexele casei, care nici macar nu erau securizate sau ferite de umezeala. Ceilalti, pe la amici, la apropiati, disimulati în mobila veche pentru bazar sau valize cu haine vechi, pachete cu carti si papetarie, etc. Însa, toti au ceva în comun: vacante luxoase în locuri exotice, dar relativ, „apropiate” (Italia, Spania, etc.), cazinouri, masini de lux (cabrio si decapotabile), „case de vis” (viile luxoase), etc. Ceea ce pune în evidenta clara amatorismul lor, care nu i-a împiedicat, totusi, sa comita cel mai mare jaf (pâna atunci) din „istoria tuturor timpurilor” (conform anchetaorilor elvetieni).Si nici macar nu erau elvetieni, de origine! Cu cu atât mai putin ar fi auzit si de limba rumantsch (retoromană–una dintre cele 4 limbi naționale ale Elveției,  începând cu 20 februarie 1938 si vorbita de cca 60.000 de elvetieni, în special, în cantonul Grisunilor). Originile lor erau foarte variate (si „carcaletate”): italienesti, spaniole, sârbe, tunisiene, siriene si libaneze, unii dintre ei fiind elvetieni naturalizati, iar altii aveau parinti binationali.Toti erau considerati a fi niste „petites gens” (anonimi– „fara valoare” în cadrul societatii civile – termen utilizat, cu precadere, de maniera prejorativa, pentru cei care traiesc într-un mediu socio–profesional modest, fara calificare, fara studii, cu venituri mici–muncitori necalificati, barmani, chelneri, vânzatori, comercianti ambulanti, etc.–care locuiesc în cartiere periferice, defavorizate social – în principiu, cartiere generale ale strainilor, imigrantilor sau ale celor marginalizati din punct de vedere social). Acesti „petites gens” sunt „personaje”, putin cunoscute autoritatilor politienesti, respectiv, celor judiciare sau deloc. Creierul” operatiunii era Maurizio V. (originar din Seebach), un cartier modest (popular) din nordul regiunii urbane Zürich, care administra aici (împreuna cu fratele sau) o „sala de jocuri deplorabila” (Pollicione) si un „barulet minabil” (Dago-Bar), cu câteva mese si scaune de plastic (plasate pe trotuar), unde jaful ar fi fost conceput si elaborat, pâna în cele mai mici detalii. Acesta îl cunoaste pe Marcello di Santo (aparând în unele documente si ca Mario P., atunci angajat al Fraumünsterpost din Zürich, considerat la taupe – „informatorul din interior”) care visa sa ajunga pilot de curse. El este cel care vine cu ideea si care prezent la locul crimei („în calitate de salariat model” pâna la identificarea lui), va filma (si fotografia) întreaga operatiune (ceea ce ulterior, îl va demasca) si va furniza comandoului o dublura a cheii care va permite vehiculului Fiat Fiorino (încarcata cu cei 53,1 Mil FCh) sa paraseasca curtea Postei prin poarta principala (pe care, de altfel, a si intrat). Iata si cei 5 care se vor alatura celor 2 de mai sus mentionati si care efectiv (conform imaginilor video aflate în arhiva Politiei au participat activ la jaf în cladirea Postei): Allabdullah Elias („Libanezul”, sirian de origine, în vârsta de 28 de ani, seful operatiunii – implicat pâna atunci în furturi de telefoame mobile si în micul trafic de stupefiante, condamnat în Germania pentru trafic de arme si de hașiș), Domenico Silano („Mimmo”–de origine italiana, soferul, refugiat dupa jaf în SUA), Zoran Veljkovic (de origine iugoslava atunci în vârsta de 19 de ani – cel mai tânar membru al comandoului, care ar fi încredintat dupa jaf, 2,4Mil FCh lui Oliver Unfer Reformhaus-Gründer, pentru a-l investi într-o afacere, dar ar fi disparut fara urma), Müller Dieter (în vârsta de 21 de ani, elvetian, vânzator de televizoare), respectiv, Hassan El Bast. Mustafa, un complice „din exterior”, inculpat si el în dosar, vor avea un rol mai putin important în realizarea jafului. Elias (singurul care avea cazier judiciar) va fi identificat datorita amprentelor sale digitale prelevate în vehicul, în timp ce se „exilase” pentru „relaxare” într-un hotel luxos (cca 1.000 FCh pe noapte) din Milano (regiunea Lombardia, nordul  Italiei). Peste 3 saptamâni, Dieter va atrage asupra lui atentia autoritatilor politienesti spaniole (informate în legatura cu jaful de la Zürich), pe de o parte, datorita unor depuneri bancare în valoare de milioane de franci elvetieni în repetate rânduri, iar pe de alta parte, datorita unui lifestyle iesit din comun, pentru un tânar trecut putin de 20 de ani (bauturi si tigari scumpe, discoteci luxoase cu fete „high-quality”, vehicul BMW cabrio – decapotabil, vila în rpoximitatea plajei cu 8 camere, etc.), ceea ce va conduce la arestarea lui.

Împreuna cu el în Spania pleaca si Zoran, de unde va ajunge, ulterior, în Gibraltar, nu cu mult timp înainte sa fie capturat. În ceea ce îl priveste pe Hassan, acesta va fi arestat la Berlin (Germania), în cadrul unui control rutier „de rutina”, la cca o luna si jumatate de la jaf. Mimmo va profita cel mai mult de partea lui din jaf (cca 13Mil FCh), pentru ca va fi arestat, mult mai târziu, pe 4 decembrie 1998 la Miami (SUA). Este singurul dintre hoti care, ulterior, va deveni celebru (gratie best-sellerului scris împreuna cu jurnalistul Patrick MaillardDer Jahrhundert-Postraub”,  Salis Verlag, Zurich, 2009, ISBN 978-3-905801-26-2)  în care va povesteste derularea „jafului secolului” de la Fraumünsterpost Zürich pe 1 septembrie 1997. Nascut în 1973 la Venosa (regiunea Basilicate, sudul Italiei) întro familie cu 4 copii, Domenico (Mimmo) soseste în Elvetia, cu familia (la vârsta de 13 ani) care din 1990 se va stabili la Regensdorf (în cantonul Zürich). Contrar celorlalti membri ai comandoului, acesta paraseste Europa si se stabileste în SUA, la Miami (Florida), sub un nume fals (gratie actelor sale false de identitate pe care le-a procurat înainte de „expatriere”), unde va învata limba engleza. De altfel, ar fi fost, mai mult sau mai putin, obligat, pentru ca, fiind controlat in regiuunea pariziana în posesia unor acte false de idetitate (dupa un an de la jaf), el va nu va fi arestat, dar fi expulzat în Italia (tara sa de origine).Atunci va lua decizia de a se stabili în SUA, unde când ajunge, îsi creaza o imagine de „bogatas” (ca unicul fiu al unui proprietar de hotel de lux italian – venit  în SUA pentru a învata engleza), locuind într-un luxos apartament într-o zona rezidentiala (de grad „zero”) în Miami si frecventând restaurante si cluburi scumpe. Fiind nefericit din cauza prietenei sale pe care a fost obligat sa o „abandoneze” în Elvetia, va intra în contact telefonic cu aceasta. Ca urmare, el va fi reperat de catre politistii districtului Zürich, ceea ce va conduce la arestarea lui pe 4 decembrie 1998 (în apartamentul sau) de catre politistii americani si încarcerarea lui într-o închisoare militara din Miami (timp de 2 luni pâna când va fi extradat în Elvetia.

Tot la începutul lunii decembrie, 2 indivizi care aveau asupra lor adresele hotilor, vor fi ucisi de catre carabinieri în proximitata orasului Brescia (nordul Italiei), nu departe de Cantonul Ticino (singurul canton elvețian situat în întregime pe versanții sudici ai Alpilor – aproape  complet de limbă italiană, exceptie facând comuna de limbă germană Bosco/Gurin – care împreună cu câteva părți din cantonul Graubünden formează Elveția Italiană– Svizzera Italiana), unde cei 2, ar fi trebuit, foarte probabil, sa ascunda o parte din banii rezultati în urma jafului. Condamnat la 4 ani si 9 luni de închisoare, din care va efectua 3 ani si 8 luni, Mimmo va fi liberat din închisoare pentru buna conduita, pe 3 august 2002,  dupa care acesta se va întoarce în Italia, sustinând ca partea lui din jaf ar fi încredintat-o unui amic, un oarecare Luigi, care ca si în cazul lui Zoran Veljkovic, ar fi  disparut fara urma. În sfârsit, în total 18 persoane vor fi arestate, dintre care 8 vor fi inculpate (cei 5 membri ai comandoului cu 3 complici) si vor deferite TDZ (Tribunal de District de la Zürich). Ei vor fi judecati pentru pentru brigandaj (de la „brigandage”–termen  juridic utilizat în Elvetia pentru  banditism–echivalentul  pirateriei pe uscat, corespunzând, în general, crimei comise cu violenta si „mâna armata”, în banda organizata, dar si în cazul violului, etc.), respectiv, pentru detinere si transmitere de bunuri (inclusiv, bani în cash) provenite din infractiune, respectiv, pentru spalare de bani, sanctionate de catre CPE (Codul Penal Elvetian) cu maximum 10 ani de detentie criminala. Procesul (în Prima instanta) avându-l pe Andreas Brunner ca reprezentant al Parchetului, are loc între 18–20  octombrie 1999, în urma caruia cei 8 vor fi condamnati  la pedepse cuprinse între 21 de luni si 66 de luni de închisoare (pedepasa pronuntata contra lui Marcello – considerat initiatorul jafului. Tribunalul a tinut cont de circumstantele atenuante ai celor inculpati, adica, de faptul ca jaful a fost comis fara agresiune (violenta), iar armele (cel putin, pistoalele) erau factice, în timp ce cele 2 pusti (semiautomate) Kalasnikov nu aveau cartuse în încarcatoare, deci nu erau utilizabile „în cazul unei posibile altercatii cu personalul institutiei”. În plus, toti cei inculpati au recunoscut participarea lor la jaf, care ar fi fost, dupa parerea lor , numai un joc”, ceea  ce le-a permis sa propuna si ei magistratilor Curtii, „propriile” lor circumstantele „atenuante”: „Era ca un joc (…) nimeni nu credea ca vom reusi” (Mimmo), „Noi nu suntem profesionisti, ei ar fi avut deja biletul de avion cumparat si ar fi parasit teritoriul national (Maurizio). „Noi n-am comis nici cea mai mica agresiune. Nu am facut rau nimanui. N-a fost niciun ranit, niciun mort. Iar banii care i-am  furat, nu i-am furat de la cineva de pe strada sau de la oameni care l-au câstigat muncind cinstit. Eu l-as repeta, dar cu alti oameni” (Elias).  Cel  mai tânar dintre ei, Zoran (atunci în vârsta de 19 ani) va fi internat într-un centru de reeducare. Nemultumit însa de sentintele pronunte de catre Tribunal Cantonal, cel putin, pentru un brigandaj, Procurorul Andreas Brunner, în numele Ministerului Public va face apel la sentinta, iar „7 magnifici” (dintre cei 8 condalmnati în Prima instanta), vor fi rejudecati de catre Curtea de Apel în fata TCZ (Tribunalul Cantonal Zürich), pentru ca cel de-al 8-lea (Zoran – cel mai tânar dintre hoti), plasat în centru de reeducare, dispare în cursul lunii martie 1999, fara urma (în timpul „concediului” sau legal, la care avea dreptul, sic!). În concluzie, el nu va fi prezent la procesul în Apel. Eu cred ca motivatia Procurorului a fost, oarecum, justificata.

Pe de o parte, pentru ca hold-up-ul, având în vedere suma (uriasa) sustrasa, poate fi considerat un „jaf al secolului” „poate cel mai mare al tuturor timpurilor”, conform autoritatilor juridice cantonale din Zürich. Chiar si atunci, suma reprezenta aproape 55Mil$US, iar daca tinem cont de puterea de cumparare, ea reprezinta astazi, cel putin, 70M€PPA. Iar pe de alta parte, pentru ca Posta reclama, în afara de suma disparuta de 53,1Mil FCh si o suma suplimentara de bani cumprinsa între 24–25 Mil FCh, ori, conform documentelor de ancheta, hotii au lasat pe trotuarul din curtea institutiei, tot ceea ce nu încapea în vehicul (în afara de suma deja încarcata), adica, cele 17 Mil FCh (aflate în cele 2 containere de aluminiu). Cu alte cuvinte, ar exista o suma de bani, care n-ar fi fost furata de catre banditi, dar totusi, ea ar fi disparut de la sediul Postei FraumünsterÎn orice caz, în noul proces (în Apel), conform CPE, cei rejudecati riscau pentru brigandaj, tot cel  mult 10 ani de detentie criminala, mult mai putin decât în Franta, unde un asemenea act infractional nu este judecat de catre o Curte Corectionala (care pronunta verdicte pâna la 10 ani de detentie criminala), dar de catre o Curte cu Jurati (Juriu Popular), compus din 9 jurati în Prima instanta (dintre care 3 sunt magistrati – judecatori si 6 persoane alese arbitrar de pe listele electorale) si 12 jurati în Apel (dintre care tot 3 magistrati – judecator, dar 9 persoane alese arbitrar de pe listele electorale) care pronunta sentinte de condamnare pâna la 30 de ani recluziune criminala (maxima în executare) sau închisoare pe viata (în principiu, cu o perioada maxima de 22 de ani de recluziune criminala – care, în rare exceptii poate ajunge si la 30 de ani). În orice caz, pe 8 iunie 2000, Curtea Suprema a Cantonului Zürich, va agrava pedepsele principalilor inculpati. Cei inculpati vor fi sanctionati mai sever, cu pedepse cuprinse între 27 luni  (Mustafa) si  78 de luni (Marcello). Acesta din urma, considerat initiatorul si instigatorul jafului, va fi condamnat în Apel de catre TCZ la o pedeapsa de 6 ani si jumatate de închisoare (78 de luni, cea mai, severa pedeapsa pronuntata de catre instanta suprema–ca de altfel si 66 de luni de închisoare, în Prima instanta). Elias – seful  operatiunii, va fi condamnat la 6 ani si 3 luni de închisoare. Dieter si Hassan vor fi sanctionati cu 5 ani si jumate de închisoare, iat Mimmo – soferul si Maurizio – creierul operatiunii, cu 4 ani si 9 luni, respectiv, cu 3 ani si 9 luni, ca si în Prima instanta. În sfârsit, Mustafa, sanctionat cel mai putin sever, va avea si el pedeapsa marita de la 21 de luni de închisoare în Prima instanta, la 27 de luni de închisoare, în Apel.  Ce stim, astazi despre ei, care, niste infractori amatori – „petites gens” au reusit sa comita cel  mare „jaf al secolului” din „istoria tuturor timpurilor” (conform autoritatilor elvetiene), pe 1 septembrie 1997?  Nu foarte multe si nici foarte bune!

Maurizio (în vârsta de 59 de ani) este proprietarul unei pizzeria în zona Zürich Nord, nu departe de cartierul sau Seebach, unde gestiona în trecut „sala de jocuri deplorabila”(Pollicione) si „baruletul minabil” (Dago-Bar), unde jaful a fost planificat si conceput. Si totusi, se pare ca nu s-ar consacra numai gastronomiei (asa cum pretindea), pentru ca în mai 2012, acesta a fost condamnat de catre TDZ la o pedeapsa de închisoare de 2 ani cu suspendare pentru vânzare de cocaina în localul sau (Lokal Kokainhandel).

postraeuber maurizio

Zoran ar fi încredintat unui om de afaceri (inteligent) Reformhaus-Gründer Oliver Unfer (în vârsta de 41 de ani), suma de 2,4 Mil FCh („Bwohl er nicht zu den Räubern gehörte, stattdessen soll er einen der Gangster abgezockt haben”), care trebuia investit într-un proiect hotelier din Nordul Africii. Dupa jaf, acesta pleaca în Spania cu Dieter, de unde ajunge în Gibraltar, pentru a se întâlni cu Unfer, caruia i-ar fi dat banii (în cash), fara niciun fel de dovada („Leider ohne Quittung”).

Procurorul Rolf Jäger însarcinat cu ancheta în dosarul jafului, este interesat de recuperarea banilor si ofera o recompensa de 10.000 FCh pentru cei care ar putea da informatii despre Unfer cu scopul de a-l aresta si de a recupera cei 2,4 MFCh.

postraeuber zoran

Conform unor surse apropiate dosarului, s-ar parea ca acesta sa fie ascuns în Norvegia sub un nume fals (Nico Passar), împreuna cu prietena sa si copilul sau, undeva în zona Stavanger (cel de-al patrulea, cel mai mare oraș, aflat în vestul tarii, atestat încă din anul 1125, fiind atât un important centru industrial – supranumit  capitala petrolieră a Norvegiei cât și universitar și cultural). Aici ar fi infiintat un „Kosmetik- und Reformhaus”, iar „um nicht aufzufliegen, setzt er seine Lebenspartnerin als Inhaberin ein. Er unterschrieb niemals selber Papiere”. Cu alte cuvinte, el s-ar fi folosit de prietena sa atât pentru deplasrile legate de contractele pe care le are magazinul, cât si pentru semnarea acestora, ceea ce facea dificila localizarea si arestarea lui. Dupa 2005, cand magazinul este lichidat judiciar (probabil din cauza falimentului), Unfer își lasă prietena și copilul sau în Norvegia si el se muta în Franta, pe Coasta de Azur, unde, pâna la urma va fi arestat în luna octombrie în 2006. Desi Procurorul Rolf Jäger, a depus o cerere de extradare contra acestuia în Elvetia, aceasta nu poate fi validata de catre autoritatile judiciare franceze, pentru ca între timp obtinând cetatenia franceza, Unfer devine inexpulzabil. („Franzosen können nicht ausgeliefert werden”).

În concluzie, dupa liberarea lui Zoran, ca si Jäger, acesta îl vâneaza pe Unfer pentru recuperarea banilor sai, motiv pentru care în repetate rânduri a intrat în „conflict cu legea”. („Nach seiner Entlassung hat er immer wieder versucht, seinen Anteil an der Beute zurückzuerlangen und kam dabei mehrfach mit dem Gesetz in Konflikt.”). Cu 2 ani în urma, acesta ar fi identificat un individ care ar fi stiut unde se afla Unfer, iar pentru a obtine informatia de la acesta l-ar fi agresat cu un fier de calcat. În vârsta de 31 de ani, Zoran traieste astăzi în Serbia si exporta vin în Africa.

postraueber mario

Mario P. (Marcello, fostul agent postal de la Fraumünsterpost Zürich), dupa ce a executat pedeapsa, se pare ca a reusit sa se (re)integreze în societate si s-a întors definitiv în Italia, unde lucreaza în cadrul unei firme de produse de electrocasnice în calitate de „leitender Position”.

În sfârsit, dupa publicarea cartii sale în 2009 cu jurnalistul Patrick Maillard „Der Jahrhundert-Postraub”, Salis Verlag, Zurich, 2009, ISBN 978-3-905801-26-2), Don Mimmo (astazi în vârsta de 45 de ani, divortat si tatal unui baiat, Emanuele, nascut pe 25 aprilie 2004) devine celebru (dând autografe cu mâna stânga), dar nu si foarte „cuminte”, ca de altfel, nici restul membrilor fostului comando. Pentru ca „2011 sass Mimmo einen Monat in Untersuchungshaft wegen Vorbereitungen für einen Raub. Unschuldig, wie er sagt.”

Pentru ca Ministerul Public al cantonului Saint Gallen a deschis o ancheta penala contra acestuia în dosarul de mai sus, iar pe 15 aprilie 2014 el fost chemat din nou în fata instantei la TCZ, în legatura cu un atac planificat al unui furgon blindat (transportator de fonduri în cash) a UBS în 2010 (împreuna cu un complice tot de origine italiana), încercând astfel sa „faca rost” de o suma „modica” de bani cuprinsa cuprinsa între 100.000 – 150.000 FCh (o adevarata „mizerie”, împartita în doi). Acest lucru ar infirma faptul ca s-ar fi retras în Italia pentru a scrie o a 2-a carte legata de viata lui dupa liberarea sa din închisoare (asa cum pretindea), dar în schimb, ar putea confirma faptul ca acel, oarecare, Luigi, care l-ar fi lasat fara bani, ar fi existat, cu adevarat. Altfel, de ce ar fi avut nevoie el de asa o suma mica de bani, când partea lui dupa jaf „se ridica la astronomica suma de 13Mil FCh?” Norocul lui a fost, probabil, ca celalalt raufacator (si complice de-al lui) s-ar fi razgândit în ultimul moment si s-ar fi retras din „business”. Cei 2 au fost interpelati în toamna anului 2011 si au fost încarcerati în detentie provizorie timp 128 de zile. Complicele condamnat în acelasi dosar în 2013, s-a retractat, sustinând, ca Mimmo n-ar avea niciun amestec în atacul planificat.

postraeuber domenico

Si totusi, procurorul de caz nu s-ar fi lasat „intimidat” de marturia complicelui sau, solicitând contra acestuia doar o pedeapsa de 2 ani si jumatate de închisoare, cu o suspendarea partiala a executarii acesteia, având în vedere ca proiectul a fost abandonat.

Pentru a-i arata putina bunavointa si compasiune, instanta de laTCZ, l-a condamnat pe celebrul soferul  din jaful secolului de la Zürich în 1997, la „numai” la 28 de luni de închisoare, cu suspendarea partiala a executarii acesteia. Tinând cont de timpul petrecut  deja în detentie provizorie, Don Mimmo a mai avut de executat doar 6 luni de privare de libertate.  Facând recurs la sentinta TCZ (pentru a fi achitat în dosar), pe 5 august 2015, TFZ (Tribunalul Federal din Zürich) va confirma sanctiunea penala la care a fost condamnat în Prima instanta.  

Sentina ramâne defintiva!

În sfârsit, aceasta ultima informatie despre Don Mimmo, este sau nu, o certitudine? Este sau nu, oficiala ?

Nu. Pentru ca numele lui nu a fost comunicat (oficial) de catre autoritatile politienesti ale districtului sau cantonului Zürich! În schimb, este mai mult decât probabil, ca este vorba de el. Pentru ca sursa mea mentioneaza ca persoana în cauza este un individ de origine italiana care a participat la jaful de la Fraumünsterpost din Zürich pe 1 septembrie 1997, iar  acesta a fost arestat în Florida, dupa 2 ani de la eveniment si ca, a fost condamnat la 4 ani si 9 luni de închisoare. Ceea ce „converge în sens tare” catre soferul camionetei Fiat Fiorino, care, în jurul orei 10h45 a parasit curtea Postei cu 5 containere de aluminiu continând 53,1MFCh, adica catre Don Mimmo. Singurele „aproximatii” din sursa mea sunt locul, adica Statul Florida (SUA) si cei 2 ani, dupa care Don Mimmo a fost arestat. Pentru ca, în realitate, stim ca acesta din urma,  a fost arestat în Florida, dar mai exact la Miami si nu dupa 2 ani de la eveniment, cum afirma sursa, dar cel mult „în al 2-lea an”, pentru ca acesta a avut loc pe 1 septembrie 1997, iar arestarea lui Mimmo are loc pe 4 decembrie 1998, adica, la 1 ani si 3 luni dupa atac.

Dupa parerea mea, îndoiala ar fi în, cu totul, alta parte.

Cu ocazia lansarii cartii sale în 2009 (cu o evantuala posibila ecranizarii a acestuia), Don Mimmo, face o referire la fimele sale preferate (în care s-ar recunoaste) „Nasul” (cu cele 3 parti ale sale),  Corleone sau „Rocco si fratii sai”, care ca si familia Silano este originara tot din regiunea Basilicate, mai exact, din Venosa, de unde este originar si Quintus Horatius Flaccus (Horațiu, n.8 decembrie 65 î.Hr., Venosa – d.27  noiembrie 8 î.Hr., Roma) unul dintre cei mai importanți poeți, scriitori si filozofi romani din „perioada de aur” a literaturii romane („Secolul lui Augustus” sau „epoca augustană”, cuprinsă între 43 î.Hr. – moartea  lui Cicero) și 14 d. Hr. – moartea  împăratului Augustus).

Cartea lui Don Mimmo începe chiar cu un citat apartinând lui Horațiu: „Grija însoteste cresterea averii”.

În concluzie, sa întelegem de aici ca Don Mimmo, ar fi frut sa-si „alimenteze” cel de-al 2-lea roman (la care afirma ca lucreaza), pentru ca acesta sa nu fie plictisitor publicului sau? Altfel, de ce oare, un autor de best-seller în 2009, ar planifica anul urmator (în 2010), un atac al unui furgon blindat (îmreunca cu un conational), care nu transporta decât fonduri în cash, „modicus”, cu o valoare cuprinsa între 100.000 – 150.000 FCh? Dar, tot cu aceasta ocazie, aflam din interviul realizat de catre jurnalistul Arian Gigon, ca Don Mimmo s-ar fi întors în Italia, nu  pentru ca i-ar fi  fost  „foarte” dor de tara sa natala, dar pentru ca, dupa ce a fost liberat din închisoare, Statul Elvetian, i-ar fi anulat acestuia (sau nu i-ar mai fi prelungit) permisul de sedere. Iar în ceea ce priveste raspunsul sau la întrebarea lui Gigon, daca este, în fond, si la urma urmei, „un om bun” sau „un om rau”, acesta face aluzie la filmul de care este foarte atasat „Heat” (de Michael Mann) – pe care l-ar fi vazut de mai multe ori la Miami în timpul cavalei sale si la cele 2 personaje principale ale acestuia Robert de Niro si Al Pacino, pe care „îi are la suflet”, însa, fara ca pâna la urma sa fi putut da un „verdict”.Ceea ce pune în evidenta clara o convergenta, din nou, în „sesns tare”, a personalitatii lui Don Mimmo catre una de natura infractionala, înnascuta si înca suficient „de vie” pentru a-l implica în activitati criminale, în ciuda faptului ca el este „contra violentei”. Mentionez aici ca si alti fosti membri ai bandei de hoti din Fraumünsterpost din Zürich – pe  1 septembrie 1997 , ar putea fi implicati în alte activitati infractionale criminale.

Din informatiile pe care le detin din surse apropiate dosarului, un alt membru al fostului comando care a comis jaful secolului la Zürich, va fi implicat în noaptea de 16–17 februarie 2015 într-o fuziada (schimb intens de focuri) la Altstätten (cantonul Saint Gallen), într-o hala industriala (în care functiona o uriasa instalatie de prelucrare a plantei de cânepa si transformarea acesteia în marijuana–amestec verde, maro sau gri din frunzele, tulpinile, semințele și florile uscate ale cânepei indiene – „Cannabis  sativa indica”, cu aspect de tutun verzui, tăiat foarte fin), în care 2 elvetieni cu vârstele de 36 si 44 de ani, vor fi grav raniti.

În fuziada ar fi fost implicati si alti 2 elvetieni (cu vârstele de 45 si 58 de ani), care, de altfel, ar fi fost initiatorii fuziadei. Cel implicat în acest dosar ar mai fi fost condamnat si în 2011, la 2 ani de închisoare, pentru ca, cu ocazia unui furt (calificat), acesta ar fi ligotat (legat  mâinile si picioarele) si ar fi amenintat cu  moartea pe proprietarul apartamentului în care a comis infractiunea. Cum politia cantonala nu dezvaluie nici în acest dosar numele celui implicat în jaful comis la Zürich în 1997, tinând însa cont de vârstele celor 2 implicati în fuziada, din punct de vedre matematic, am putea identifica probabilistic, pe cel în cauza.

Dintre cei 8 condamnati în sosarul jafului de la Fraumünsterpost din Zürich, unii pot fi exclusi imediat.

Este vorba de Dieter,  Zoran si Marcello, care erau prea tineri, pentru ca în 2015 sa fi avut 45 sau 58 de ani si în plus, asa cum am mentionat mai sus, ultimi doi traiesc în tarile lor de origine, unde s-ar fi reintegrat (din punct de vedere socio – profesional) cu succes.

În ceea ce îl priveste pe Don Mimmo, în 2015, acesta nu avea decât 42 de ani, si în plus, nici nu era „adept” al violentei, deci, inclusiv, a unei eventuale fuziade. Cu atât mai mult cu cât, pe 5 august 2015, el ar fi fost condamnat definitiv, de catre CFZ, le 28 de luni de închisoare, dupa ce a efectuat deja alte 4, în detentie provizorie. În concluzie, nu ne ramân, decat Elias (Libanezul), Mauritio, Hassan si Mustafa.

Daca despre ultimii 2 nu stim mare lucru (dar ei n-au fost decât „periferici în operatiune”), conform unor surse apropiate dosarului, Libanezul  ar fi avut 28 de ani atunci când a avut loc jaful secolului la Zürich, ceea ce înseamna ca în 2015, acesta avea tocmai 45 de ani. În plus, acesta, în trecut, a fost implicat si într-un trafic de stupefiante (cu hașiș) si ar fi fost condamnat în Germania pentru aceasta infracriune, iar în jaful comis la Zürich în 1997, acesta a fost considerat de catre TCZ, ca sef al operatiunii.

În ceea ce îl priveste pe Maurizio, acesta, a avut si el probleme cu „micul comert cu droguri” în localul sau (pizzeria sa), pentru care a fost si el condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare de catre TDZ în 2012.Însa, pe de o parte, acesta nu avea  în 2015, decât 55 de ani si în plus, nici nu avea profilul unui gangster care sa participe la o „lupta armata” specifica  unei fuziade, în care putea sa-si piarda viata.

În concluzie, conform celor mentionate mai sus, probalistic vorbind, cred ca cel care a fost implicat în fuziada de la Altstätten, pe 16 februarie 2015, ar fi fost Allabdullah Elias (Libanezul).

Adios Amigos!

BIBLIOGRAFIE

Incursiune în istoria marilor jafuri ale “secolului” din lumea contemprană. Investigații jurnalistice în serial–“În umbra vieții” Vol. 7 (Incursion dans l’histoire des “casses du siècle” du monde contemporain. Investigations journalistiques en sérial–„A l’ombre de la vie” Tome 7)

________________________

[1]UBS Group, este o societate de servicii financiare (cu sediile generale la Basel şi Zurich) şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene (private, comerciale şi de investiţii): Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, pe 1 iulie 2008, anunţată pe 8 decembrie 1997. Este cea mai mare banca europeană de gestiune a averilor (Private Wealth Management). Pe 3 noiembrie 2000 el achiziţionează Pa ine Weber Group (SUA), iar pe 9 mai 2006 Pactual (Brazilia), devenind astfel (temporar) cea mai mare banca privată pe plan mondial. Prezent în peste 50 de ţări, în special în SUA cu sedii sociale la New York (Mahattan, Investment Banking), Jersey City, Weehawken (Private Wealth) şi Stamford (Capital Markets), UBS are peste 80.000 de angajaţi cu un total de active în gestiune de 2.652 MdFCH (cca 1690 de Md€) pentru o capitalizare bursieră de 156 Md FCH (cca 100 de miliarde de euro) şi fonduri proprii de 40 de miliarde de FCH (26 de miliarde de euro). Între 2001-2007, justiţia mericana anchetează asupra unui „business transfrontalier” ai unori cetăţeni americani bănuţi că şi-ar disimula o parte din averile lor băncile elveţiene (52.000 de conturi bancare!) având că scop evaziunea fiscală. Justiţia elveţiană considerând evaziunea fiscală un delict minor, nu autorizează colaborarea fiscului elveţian cu autorităţile fiscale americane! Astfel, în iulie 2009, UBS Group, identificat ca bancă responsabilă în acest dosar este atacat în justiţie de către Guvernul American! Zvonul este lansat de către IRS (Internaţional Revenue Service) care ameninţă că va da în vileag o listă de tip „Schindler” cu 52.000 de americani bănuiţi că ar fraudă fiscul. Practic, în mod spontan, 7.500 dintre ei mărturisesc. Apoi, IRS face presiuni asupra lui Igor Olenicoff prin intermediul magazinului „Forbes”, unul dintre primii 20 cei mai bogaţi oameni, supranumit ironic: „miliardarul cu buzunarele goale”, Bradley Birkenfeld, cetăţean american, fost cadru, gestionar de averi la UBS. La procesul său, el pledează „vinovat” pentru ca ulterior să colaboreze cu justiţia americană pentru a-şi reduce pedeapsa. Pe 18 februarie 2009, un tribunal American condamnă pe UBS Group la o amendă penală de 780 de M $US. Tot atunci, sub presiune, UBS Group va furniza autorităţilor americane încă o lista suplimentară cu numele a 300 de americani cu conturi bancare numerotate deschise de către cetăţeni americani. Sub ameninţarea unei proceduri penale, Elveţia acceptă în august 2009 un acord de cooperare cu IRS căruia i-ar fi trebuit să comunice numele a 4.500 de americani cu conturi numerotate, însă în ianuarie 2010, el renunţă la acest acord, ceea ce face ca relaţiile diplomatice dintre cele două state, SUA („Jandarmii lumii”), pe de o parte şi Elveţia („Tâlhării lumii”), pe de altă parte, să fie tensionate. UBS a şi plătit o amendă (de 780 milioane de $US) pentru „că ar fi ajutat (instigat !) cetăţeni americani, clienţi ai lor, să-şi disimuleze conturile deţinute de către aceştia în străinătate”. Astfel, dacă pentru Lichtenstein, „sora mai mică, nelegitimă” a Elveţiei, dosarul în acest domeniu pare clasat şi infernul este în „derulare”, pentru Elveţia, calvarul este în faza de debut. Adică, „Paradisul se prelungeşte prin continuitate în Iad”. Wolfgang Schäube (n.1042, actualul Ministru Federal german al finanţelor/din 2009) este chiar ferm convins în ceea ce priveşte acest subiect că: „Secretul bancar nu mai are niciun viitor. El a trăit, dar acum a ajuns la capăt de drum”. Guvernul german a şi dat acordul său pentru  „achiziţionarea” unei liste care ar putea  conţine numele a 1.500 de cetăţeni germani care au conturi numerotate, disimulate în Elveţia cu scopul evaziunii fiscale. O operatinune  de mare anvergură care poate aduce guvernului german, estimativ, între 430-450 de milioane de euro, o suma uriaşă în raport cu cele 2,5 milioane de euro soliciate de către un (alt) informator care ar fi în posesia unui CD (DVD) cu o serie de informaţii şi baza de date (probabil copiată şi sustrasă ilegal din unităţi bancare), cu situaţia financiară completă în Elveţia ai cetăţenilor germani în cauză. Şi pentru că în general, veştile proaste nu vin niciodată singure, suntem în posesia unei informaţii conform căreia, a apărut pe scena fraudelor fiscale germane, încă alte 2 liste cu numele a altor 2.000 de persoane, alţi cetăţeni evazionişti din Landul Baden-Würtemberg (cu Capital la Stuttgart), al 3-lea land atât din punct de vedere al suprafeţei şi a populaţiei (cca 11 milioane de locuitori) cât şi din punct de vedere economic (PIB=337,117 Md €; PIB/loc. 31 400 €), respectiv, 1.000 din Landul Bavaria (cu Capitala la München) aflat pe primul loc din punct al suprafeţei şi pe locul 2 atât din punct de vedere demografic (12,5 milioane de locuitori  locuitori) cât şi din punct de vedere economic (PIB=409,478 Md €; PIB/loc. 32 800 €).  Situaţia este similară şi în Franţa. Hervé Falcini, cetăţean franco-monegasc, fost funcţionar, al grupului bancar „Suisse HSBC Holdings”  (cea mai mare banca din Europa din punctul de vedere al capitalizării prezentă în Elveţia la Geneva, Zürich şi Lugano), a transmis fiscului francez o listă conţinând nu mai puţin de 3.500 de cetateti francezi suspecţi de evaziune fiscală. Cum majoritatea dintre ei s-au autodenunţat, de atunci, Guvernul francez a şi recuperat deja 700 M€. Contra celor cei 1.000 de evazionişti, aparţinând acestei Liste Falcini, care nu s-au autodenunţat, Ministerul finanţelor francez a lansat o vastă campanie de verficare a conturilor lor.  În principiu, odată cu punerea în circulaţie (de către diverşi informatori) pe căi mai mult sau mai puţin legale, ale listelor cu eventuali evazionişti din lumea Paradisului fiscal, autorităţile naţionale competente în materie de impozite şi taxe au început să se autosesizeze  şi să declansese anchete de proporţii (adevărate războaie civile în materie fiscală) pentru recuperarea pagubelor de la bugetul Statului, atât din Franţa şi Germania cât şi în SUA, care de altfel, a negat întotdeauna frontiera juridică care plasează dreptul Elveţian între farauda fiscală (infracţiune gravă sancţionată sever, printr-o procedură juridică penală criminală) şi evaziunea fiscală (considerată că un fel de „uitare” din partea contribuabilului, sancţionată uşor, cu o simplă amendă, printr-o procedura juridică penală corecţională), care fără a exagera, după părerea unor specialişti în economie mondială, pare a fi în pragul unei implozii. Destsabilizarea fondurilor şi băncilor evreieşti în SUA, cum ar fi Goldmann Sachs, Morgan Stanley, fără a le uita pe cele ale lui George Sörös sau falimentarea băncii Lehman Brothers, pune într-o şi mai mare dificultate grupul UBS, pe care comunitatea evreiească nu-l consideră „un copil de suflat” în această afacere. Şi nu numai.  Cu un deficit bugetar aproape de 1.000 Md$US în octombrie anul trecut, o datorie de 10 Tr$US şi de 62 Tr$US de produse toxice, se pare că ” visul amercian” a luat sfârşit (sau curând va lua sfârşit), cel puţin pentru unii. Germanii cunosc bine ce urmează (sau ce ar trebui să urmeze).  În timpul Republicii de la Weimar (în 1923, apoi în 1945), ei au avut ocazia, din păcate, spre marea lor dezamăgire, să constate: erau necesari 1 Md de Reichsmark pentru a cumpăra un kg. de pâine. Încă din 1998, OCDE[2] publică un catalog cu un număr de patruzeci de state (naţiuni) memebre cu „drepturi depline” ale marelui Paradis Fiscal. Fără Elveţia, care era considerată pe atunci , „numai”, un Paradis bancar, ceea ce din punct de vedere juridic, este cu totul altceva.  Conform ultimului raport al OCDE numai trei stătuleţe mai figurau pe lista Neagră a Paradisului fiscal: Lichtenstein (protectorat elveţian), Anodora (protectorat franco-spaniol) şi Monaco (protectorat francez).  Pentru că, practic este greu de identificat un membru activ al Paradisului Fiscal.  Lipsa impozitelor sau ale unor impozite nesemnificative într-o ţară nu este suficient pentru pentru a o include în Paradisul Fiscal. Ea trebuie combinată cu opacitatea sistemului fiscal, care rezultă în general din lipsa de comunicare a informaţiilor fiscale către alte administraţii (în general străine) datorită unui sistem juridic, care permite acest lucru (de ex. un Paradis juridic). Secretul bancar nu este nici el suficient pentru a clasa un stat pe lista Neagră ai membrilor Paradisului fiscal. Totuşi, problema includerii Elveţiei pe această listă a fost ridicată deja la începutul anilor 2000, după cum ne-a confirmat Pierre-Marie Glauser, avocat şi profesor de drept fiscal la facultatea de Înalte Studii Comerciale a Universităţii din Lausanne.  Însă, conform criteriilor stabilite de OCDE, Elveţia nu este un Paradis fiscal, cel puţin pentru persoane fizice. Întregul sistem de taxe şi impozite este conform cu cele pe care le practică majoritatea statelor membre ale UE. Mai mult! Elveţia este printre puţinele state europene în care ca şi în Franţa există şi un fel de ISF[3] (Impozit de Solidaritate pe Avere). Disconcordanta constă întocmai în legislaţia elve ţiană. Spre deosebire de Franţa, Germania, SUA, etc., Elveţia nu consideră un „act infraţional” (delictual, dar în general, criminal) nedeclararea impozitelor. Cu alte cuvinte, neplata impozitelor şi taxelor fiscale în Elveţia nu este considerat un act criminal şi nu este pedepsită cu închisoare privată de libertate, ci numai cu o contravenţie, iar simpla  evaziune fiscală, nu este considerată un delict atât de important care să necesite ridicarea secretului bancar. Amenzile însă sunt în majoritatea cazurilor destul de mari, pentru a descuraja fraudă fiscală, ele putând ajunge nu rareori chiar şi până la 5 ori suma datorată, în funcţie de persoană, moralitatea ei, corectitudinea ei faţă de fisc, natură fraudei, nivelul de impozare, etc.  În plus, deja din 2004, Elveţia s-a angajat profund într-o reformă în ceea ce priveşte schimbul informaţiilor între administraţiile fiscale străine şi cea naţională. Menţionăm că printre ţările care practică secretul bancar şi „intenţionează” să le ridice „în curând”, în afară de cele două state Elveţia şi Lichtenstein, ne-membre ale UE, aflate în vizorul Franţei, Germaniei şi SUA, figurează şi 3 state membre ale UE: Belgia şi Luxemburg, fondatoare ale UE, respectiv, Austria, membră a UE din 1995.  Amintim că în 2008, o uriaşă fraudă fiscală, cca 4-5 Md€ a fost descoperită în Lichtenstein, care a adus un beneficiu între 500-550 M€ Uniunii Europene  şi cca 70M€, Franţei, ceea ce este un câştig, mai mult decât considerabil în cadrul războiului contra evaziunii fiscale. În sfârşit, zvonul că Guvernul german, conform celor declarate de către Cancelarul german, Angela Merkel, va cumpăra de la un (alt) oarecare informator un nou CD (DVD) pe care ar fi gravate numele a alţi 4.780 de „ evadaţi fiscali” în Elveţia, centrele fiscale germane au fost luate cu asalt de către evazioniştii „autodenunţători”, în special în Landurile bogate ale Germaniei (Renania de Nord-Westfalia, Bavaria, Baden-Würtemberg, etc). Din informaţiile pe care le deţinem de la serviciile fiscale se pare că numărul lor a trecut de la 23 la 675, numai într-o singură săptămâna în Bavaria.  În Baden-Würtemberg 587 de persoane s-au autodenunţat deja. Din câte ştim de la avocatul fiscalist, Gerd Kostrzewa, până în prezent 3.167 de persoane s-au şi făcut cunoscute autorităţilor, cu toate că Ministrul de Interne a „ţării cantoanelor”, Didier Burkhalter, denunţă o „agresiune generalizată contra Elveţiei”. În schimb, în Franţa, Ministerul de Finanţe, care a deschis un serviciu special în acest scop încă din aprilie 2009, a trebuit să aştepte până la 31 decembrie pentru a dispune de 3.297 de dosare.  Şi numai pentru că Ministrul Federal german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble, s-a arătat mult mai sever contra acestor fraude fiscale. Orice fraudă declanşează o procedură juridică (judiciară) care poate avea consecinţe grave, de la amenzi penale mari, până la 5 ani de închisoare. În caz de autodenunţare, evazionistul nu plăteşte decât o dobânda de 6% pentru sumle sale datorate. Şi este de remarcat cât este de eficace ingeniozitatea lui Schäuble.  Din cele 430-450 de M€ care speră să recupereze fiscul german, Landul Baden –Würtemberg a şi recuperat deja 90M€. Şi şantajul nu se opreşte aici. Un alt CD (DVD), „originar” dintr-o altă banca LLB (Liechtensteinische Landesbank) din Lichtenstein, este din nou „în oferta promoţională”, cu încă 2.000 de evadaţi  fiscali germani în Lichtenstein, cu o fraudă de cca 4Md€. Principalul responsabil pentru acest şantaj pare să fie Michael Freitag, care ar fi obţinut documentele interne (strict condfidentiale) de la LBB, prin intermediul unui fost funcţionar al băncii, aflat în detenţie încă din 2003.  Conform celor afirmate de către avocatul sau Thorsten Albig, „omul nu a solicitat niciun fel de recompensă”, însă mai mult ca sigur, credem el ar fi dorit să fie pus în libertate, „eventual”, pentru informaţiile sale pe care le-a făcut cunoscute, cu atât mai mult cu cât un fisc „viguros” pentru a evita o posibilă „anemie” dispune atât în Franţa cât şi Germania, pe lângă anchetatori, experţi financiari şi contabili, precum şi o serie de specialişti în toate domeniile de activitate ale vieţii social-economice, de un număr considerabil de informator (absolut, legalizaţi  de către sistem). De cealaltă parte a Rhinului, în Franţa, se pare că fiscul francez este şi el foarte încrezător în viitor.  Consideră că cele 700 M€ recuperate, nu sunt suficiente şi nu reprezintă suma integrală datorată de către evazionişti. Conform declaraţiilor fostului Ministrului al Bugetului, Éric Woerth, în perioada 15-31 decembrie 2009, afluxul celor care îşi doreau regularizarea lor a crescut considerabil, ceea ce a făcut că o evidenţă exactă ale dosarelor tratate să nu poată fi făcută decât pe 12 ianuarie 2010.  Conform unei circulare confidenţiale pe care am consultat-o, se pare că Bercy (Sediul Ministerului de Finanţe la Paris) ar fi tratat nu 3.297 de dosare aşa cum s-a crezut iniţial, ci 4.175. Şi că încă aceste cifre n-ar fi definitive, cu atât mai mult cu cât în Franţa, penalităţile se „negociază” cu administraţia fiscală. Se pare că cei 17 agenţi al srerviciului de recuperare ale taxelor şi impozitelor al Ministerului de Finanţe, ar fi soluţionat deja 2.765 de dosare, iar restul de 1.410 ar fi în curs de soluţionare.  Merită să atragem atenţia şi asupra faptului că dacă evazioniştii germani se refugiază în Elveţia, este şi pentru că Germania şi Elveţia au nişte acorduri bilaterale privilegiate prin tradiţie. Într-un interviu acordat de către Micheline Calmy-Rey Cotidianului La Tribune, ea sublineaza acest lucru şi contraatacă, amintind că numeroşi frontalieri germani trec zilnic să lucreze în Elveţia (unde mâna de lucru este cca 30% mai scumpă). Că în 2008, în fiecare lună s-ar fi instalat (satbilit) între 3.200-3.500 de cetăţeni germani în Elveţia, care o are pe Germania primul partener economic şi comercial. Cu alte cuvinte, pune în evidenţă profitul  Germaniei în Elveţia. Ea atrage atenţia lui Peer Steinbrück (pe atunci Ministrul Federal al Fiinantelor), că atacul pe care Germania şi Franţa au lansat contra Elveţiei, privind evaziunea fiscală, este nedrept şi poate compromite relaţiile diplomatice între statele lor.  Nici în privinţa Franţei, Micheline Calmy-Rey, nu este mai indulgentă.  Ea afirmă că relaţiile Elveţiei cu Franţa sunt „dinamice şi intense. Că balanţa comercială este favorabilă Franţei, investiţiile elveţiene ridicându-se la cca 31-32 MdFCH (cca 20-21Md€) şi că întreprinderile elveţiene în Franţa ar fi creat cca 163-165.000 de locuri de muncă, iar Cantonul Geneva retrocedează Franţei anual cca 210-220M€. Ca şi în cazul Germaniei, Franţa are un profit important din partea Elveţiei.  Nu ezită însă să puncteze  tare şi în materie fiscală, afirmând că Elveţia nu face parte din Paradisul fiscal  şi ca dovadă, dă exemplul Nigeriei căreia i-a returnat 500 M$US, deturnaţi de către fostul dictator Sani Abacha.  Uită însă să menţioneze că elveţienii frontalieri îşi fac cumpărăturile în Franţa, Germania şi Italia (ţări mult mai ieftine, cu produse de calitate !) care ridică nivelul de trai substanţial ai frontalierilor elveţieni! Din păcate, nu numai Elveţia şi Lichtenstein sunt în Vizorul fiscurilor din Franţa, Germania şi SUA, ai căror cetăţeni de „onoare” evadează în Paradisul lor fiscal. Pe lista Neagră a OCDE figurează, alături de Lichtenstein atât Monaco cât şi Andorra. Primul (un principat  minuscul  de cca 20km2, o Monarhie constituţională, înconjurat de Departamentul/judeţul francez Alpii-Maritimi, Coasta de Azur), aflat sub protectorat francez (recunoaşte Preşedintele Franţei), „înghesuit” între frontiera dintre Franţa şi Italia (cu o poulatie de 32.000 de locuitori, din care peste 30% francezi), care deţine 31 de bănci, în care secretul bancar este foarte relativ, în special pentru rezidenţii francezi. În acest minuscul stat, contabilizăm în total cca 341.000 de conturi bancare, deţinute de către 210.000 de clienţi, stocate în cele 47 de bănci aflate pe peritoriul lui. Nu există impozit nici pe venit şi nici ISF (Impozit de Solidaritate pe Avere), nici pe succesiune în „linie directă” şi nici secret bancar pentru cetăţenii francezi (cca 11.500), conform convenţiei fiscale franco-monegască din 1962. În ceea priveşte Andorra (un alt principat „înghesuit” între Franţa şi Spania în masivul muntos Pyrénées pe o suprafaţă de cca 470km2 cu o populaţie de cca 86.000 de locuitori)  conform unor documente guvernamentale, posedă un programe  „Andorra 2020”. În cadrul acestui program, conform Şefului Gurenului Andorra, Albert Pintat, este vorba de realizarea unui „cuplaj” pe plan social-economic şi financiar-bancar cu structurile economico-financiare ale UE, vând în vedere  protectoratul franco-spaniol sub care se află Andorra, precum şi EEE (Spaţiul Economic European). În ceea ce priveşte adeziunea ei la UE, răspunsul este ferm: „Este absolut de neconceput aşa ceva. Este contrar intereselor noastre. Cred că am putea fi mai puţin competitivi. Chiar dacă aparent nu suferim de o criză profundă ca marile puteri ocicentale ale UE: Germania, Franţa, Marea Britania, Italia, Spania, totuşi, noi suntem o ţară turistică şi sursa noastră principală de venit constituie regiunea Toulouse-Barcelona, puternic afectată de criză, ceea ce face ca ţară noastră să fie mai puţin vizitată de către turişti”.  Din punctul de vedere al secretului bancar, putem cita în continuare: ” băncile Andorrei, foarte conservatoare, duc o politică contrară Islandei şi sunt contra ridicării acestui secret, pentru care suntem penalizaţi, nu atât de către OCDE, cât, de către Franţa. Noi suntem, cred, prea puţin implicaţi în agresivitatea speculativă al Paradisului fiscal. De exemplu, în cele mai mari scandaluri financiare Enron sau Wolrdcop, nu a fost implicată regiunea Pyrénées, ci Caraibe. În plus, în lume există 60 de state trecute pe lista Neagră al Paradisului fiscal (după unele organizaţii de anchetă), iar Andorra, nu a fost nicoidata implicată într-un niciun dosar de evaziune fiscală”. Andorra ca de altfel nici Monaco, nu se se consideră membre ale Paradisului fiscal  sub nici formă.  Să analizăm acum şi situaţia ţărilor care nu sunt trecute pe lista Neagră a Paradisului fiscal, însă sunt considerate ca state care ţin la secretul lor bancar. Contrar celor susţinute de către OCDE, Belgia se consideră o membră al Paradisului fiscal, însă cu o presiune fiscală foarte ridicată, după cum remarcă Frank Dierckx, cu toate că în ultimii ani  (din 2002), a redus impozitul pe societăţi de la 40,17% la 33,99%. Conform noului indice de opacitate financiară FSI (Financial Secrecy Index), Belgia este clasată printre primii zece, pe locul 9/60 în lumea Paradislui fiscal, printre ţările cele mai „opace” în ceea ce priveşte transparenţă bancară (opacitate de 73%, în special în privinţa “secretului bancar fiscal”): Delaware-SUA, Luxemburg, Elveţia, Insulele Cayman, Londres City, Irlanda, Bermude, Singapre, Belgia şi Hong Kong. (RJF – Tax Justice Network). Din contra, Luxemburg nu se consideră printre naţiunile care încurajează evaziunea fiscală. Astfel, nici Camera Deputaţilor şi nici Ministrul Tresoriei şi Bugetului Luc Frieden, nu înţeleg ce caută această ţară, fondatoare a UE, pe lista Neagră a Paradisului fiscal  întocmit de către OCDE. După  numai 3 săptămâni de la Summitul G20 la Londra, OCDE a studiat amănunţit din nou situaţia a 84 de state şi teritorii pentru a alcătui, în sfârşit, o nouă lista de  ţări „necooperatve”. Printre ele: Elveţia, Austria, Luxemburg, Hong Kong şi Singapore.  În ceea ce priveşte secretul bancar, „el este o tradiţie în Marele Ducat al Luxemburgului şi Guvernul are de gând să-l menţină în continuare, pentru că acesta nu este sinonim cu Paradisul fiscal sau absenţă de taxe şi nu împiedică combaterea unor delicte fiscale “, este de părere Ministrul Trezoreriei şi Bugetului.  În orice caz, la Summitul de la Londra, G20, principalele puteri economice mondiale au luat decizia fermă de a ataca  Paradisul fiscal, elaborând mai multe liste cu ţări în care fiscalitatea este anormal de scăzută, pentru a lupta contra  spălării banilor şi a evaziunii fiscale. Alte patru ţări au fost trecute pe lista Neagră: Costa-Rica, Filipine, Malaezia şi Uruguay. Acestora le-a fost reproşată absenţa unei cooperări în ceea ce priveşte schimbul de informaţii fiscale cu ţările străine, în general, şi cu cele ai căror cetăţeni sunt susceptibili să aibă conturi bancare în ţara lor cu  scopul comiterii unei evaziuni fiscale, în special. La acest Summit, alte 2 liste au mai fost întocmite, numite: „Gri închis” şi „Gri deschis”, grupând ţările incriminate în cele care coopereeaza însă transparenţa în materie bancară şi fiscală lasă mult de dorit şi în cele în care ele au fostsensibil ameliorate. În sfârşit, să analizăm cazul Franţei, a patra putere economică mondială (după SUA, Japonia şi Germania), o ţară puternic industrializată, avansată din punct de vedere democratic, printre cele mai mari puteri politico-militare şi nucleare în lume, în care există şi un ISF (care nu există în majoritatea statelor lumii !) şi care este principalul instigator (cu Germania) al luptei împotriva  Paradisului fiscal. Franţa este obsedată de ideea că marile averi franceze evadează către Elveţia, Lichtenstein, Belgia, Luxemburg şi chiar către Marea Britanie (Londra), în special pentru a scapă de ISF. Iată însă cum stau lucrurile. În Franţa salariile mici (între SMIC-salariul minim garantat: 1.480,27€ brut/1.156,24 € net şi salariul mediu: 2.961€ brut/2.490€ net) sunt printre cele mai puţin taxate în Europa, jumătate dintre contribuabili neplătind impozit pe venit. Mai mult, referindu-ne la veniturile anuale mai mari, între 40.000-80.000 € (3.300- 6.600 pe luna), net superioare salariului median francez (1.950€/luna), constatăm că sistemul de impozitare este comparabil cu cel din Elveţia, unde salariul mediu brut lunar este de 5.833 FCH (cca 3.625 €). Un francez, pentru un salariu anual de 40.000 de euro plăteşte cca 3.570 de euro impozit, iar un elveţian cca 3.115, iar un belgian cca 11.960. Luând evident în consideraţie şi cotizaţiile sociale (diferenţa dintre salariul brut şi net), diferenţa se micşorează foarte mult, pentru că ele sunt destul de mari în Franţa.  Adevărat însă, ele acoperă şi o securitate (protecţie) socială (asigurare medicală, de şomaj şi pensie) de calitate superioară. Comparativ, în Marea Britanie este exact invers: impozitul pe venit este mare (cca de 2-3 ori mai mare ca în Franţa), însă cotizaţiile sociale sunt mult mai mici. Ceea ce face că puterea de cumpărare al britanicului să fie ceva mai scăzut ca al francezului. Situaţia este similară şi în Elveţia.  Cum viaţa este în general mult mai scumpă ca în Franţa, Germania, Italia sau Marea Britanie, în ciuda unui salariu mediu cu cca 28-30% mai mare, puterea de cumpărare al elveţianului nu este cu mult peste puterea de cumpărare în ţările mai sus menţionate. Din contră, dacă el trăieşte cu salariul lui elveţian prin „vecini „ (în Franţa, Germania sau Italia, ceea se întâmplă în majoritatea cazurilor când acest lucru este posibil), atunci diferenţa este sensibil mai mare. Menţionăm că în Elveţia băncile reprezintă între 19-20% din PIB şi cca 230.000 de frontalieri lucrează (zilnic) în această ţară (din care 192.800, în condiţii legale, 104.700 de francezi, 41.600 italieni, 39.700 germani şi 6700 austrieci). În ceea ce priveşte impozitarea căminului (cuplului) în Franţa, situaţia este identică. El plăteşte mult mai puţin impozit decât omologul sau în Belgia sau chiar şi în Germania, respectiv, în Marea Britanie. Astfel, pentru un venit de 42.000 € anual net, un cuplu francez plăteşte de 10 ori mai puţin impozit decât unul britanic, iar pentru venituri deja mari, diferenţa rămâne totuşi considerabilă.  Pentru 140.000 €  anual net, cuplul francez nu plăteşte decât cca 16.200 € impozit pe venit, faţă de un cuplu german sau britanic care plătesc cca 67.000€, iar unul belgian este impozitat cu 81.000€. În concluzie, salariul „în buzunar”, în Franţa este mai mare ca în alte state occidentale mari. Numai sistemul fiscal şi social elveţian fiind ceva mai “generos” decât cel francez. Şi atunci, din punctul de vedere al fiscalităţii (dacă ne raportăm numai la ea ), principalul criteriu (indicator) de identificare OCDE al Paradisului fiscal, Franţa, principalul acuzator şi vânător nu este şi ea o lume „paradisiacă”? Amintim că la Summitul G20 de la Londra, în aprilie 2009, deşi s-a insistat mult prea mult asupra  Paradisului fiscal (judiciar) şi reglementarea lui, nu s-a ajuns la o definiţie riguroasă şi exclusivă a lui. Criteriile principale care au fost adoptate pentru caracterizarea lui sunt destul de  felexibile  şi discutabile (vagi !): a) Teritorii care oferă un regim fiscal scăzut sau inexistent, dublat de anoninmat care permite nerezidenţilor (persoanelor fizice sau juridice) să se sustragă impozitului naţional; b) Sectorul financiar-bancar teritorial nu este supus regulilor de transparenţă; c) Justiţia teritorială nu consideră evaziunea fiscală o crimă şi nu colaborează cu organele administrative fiscale internaţionale pentru denunţarea fraudelor. Fie că este vorba de ţările suverane (Lichtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Mariono, etc.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize, etc.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare simultană, a fiscului şi a justiţiei naţionale în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor (de la amenzi mari până la închisoare)!  În schimb, colaborarea celor trei instituţii de specialitate în materie financiar-bancară GAFI (Grupul de Acţiune financiară), CSF (Consiliul de Stabilitate Financiară) şi OCDE, a condus la definirea a câtorva noţiuni care merită să le semnalăm: 1. Avantajele Paradisului fiscal. Slabă fiscalitate sau inexistentă, stabilitatea politică şi economică, incită societăţile comerciale şi financiar-bancare, respectiv, întreprinderile competitive să se instaleze în teritoriile sale. Liberalizarea schimbului de devize în cash, ca de altfel secretul comercial şi bancar, sunt alte avantaje considerabile care atrag marile averi în teritorii. Un sector financiar deosebit de dezvoltat în comparaţie cu dimensiunile unei ţări, respectiv, cu ponderea sa economică, cu o infrastructură de comunicaţii şi transport, reprezintă o garanţie pentru investiţiile efectuate); 2. Paradisul fiscal  şi proiectele sociale. Banii rătăciţi  de către ţările străine prin mecanismele evaziunilor fiscale (a spălării banilor) în  Paradisul fiscal, lovesc direct în proiectele sociale pe care ţările fraudate nu le mai pot dezvoltă la nivelul la care ar impune nevoile societăţii, având în vedere că majoritatea lor sunt finanţate din taxe şi impozite; 3. Paradisul fiscal  în jurisdicţie. Ţările care sunt incluse teritorial în Paradisul fiscal, cooperează în general în domeniul spălării banilor, şi multe dintre ele au adoptat norme stricte în acest domeniu, însă neridicarea secretului bancar sub masca „confidenţialităţii”, face extrem de dificilă comunicarea între diverse jurisdicţii străine şi cele din teritorii, având în vedere că legislaţia fiscală este foarte diferită în ţările fraudate  faţă de cele din ţările „paradisiace”. Pe 21 octombrie 2008, alături de Germania şi Franţa, încă alte 15 state s-au lansat în lupta contra Paradisului fiscal, a transparenţei sistemului financiar-bancar internaţional, printre care şi SUA, chiar dacă acesta din urmă se opune ideii în sine de a controla sistematic ţările lor membre. Conform „triplei alianţe”, pe lista Neagră a Paradislui fiscal  s-ar găsi în prezent (după cum am mai precizat): Costa Rica, Malaezia, Filipine şi Uruguay. Lista „Gri (închisă şi deschisă)” este mult mai bogată : Marea Britanie (Anguilla, Insulele Cayman, Gibraltar, Montserrat, Insulele Turks şi Caicos, Insulele Virgine britanice, Bermude), Antigua şi Barbuda, Olanda (Antilles Olandeze), Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, Nouă Zeelandă (Insulele Cook, Niue), Delaware (SUA), Dominique, Grenadea, Liberia, Liechtenstein, Insulele Marshall, Labuan (Malaezia), Nauru, Panama, Saint Cristophe şi Niévès (Saint Kitts şi Nevis), Saint Vincent şi Grenadines, Saint Marin (San Marino), Saint Lucie (Saint Lucia-Insula Vântului), Samoa şi Vanuatu. FMI[7](Fondul Monetar Internaţional), stabileşte o lista Neagră asemănătoare pe continente, nu neapărat disjunctă! America: Antilele Olandeze, Bahamas, Bermude, Insulele Cayman; Asia: Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Hong Kong-China, Singapore; Europa: Cipru, Guernesey, Irlanda, Jersey-Marea Britanie, Luxemburg, Malta, Insula Man, Elveţia, Vatican. Din contră,  ATTAC[4] stabileşte o altă lista! Africa: Ghana, Liberia, Maroc, Insulele Mauritius, Seychelles, Tunisia; America: Anguilla, Antigua şi Barbuda, Antilele Olandeze, Aruba, Bahamas, Barbados, Belize, Bermude/Insulele Cayman/Montserrat – Marea Britanie, Costa Rica, Grenada, Honduras, Jamaica, Panama, Saint Barthelemy – Franţa, Saint Kitts şi Nevis, Saint Vincent şi Grenadine, Saint Lucia, Trinidad-Tobago, Insulele Turks şi Caicos/Insulele Virgine Britanice – Marea Britanie); Asia: Hainan/ Hong Kong–China, Singapore); Europa: Andorra, Campione–Italia, Cipru, Gibraltar/Guernesey/Jersey/Insula Man–Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Olanda, Elveţia, Lichtestein ; Orientul Mijlociu: Oman, Bahrain; Oceania: Insulele Cook – Nouă Zeelandă, Insulele Marshall, Nauru, Insulele Pitcairn–Marea Britanie, Tonga, Vanuatu.  Alte teritorii care în anumite situaţii au fost considerate de către ATTAC, membre ale Paradislui fiscal: Franţa (Polinezia franceză/Wallis şi Tutuna, unde nu există nici impozit pe venit nici ISF şi nici drepturi de succesiune); Belgia (chiar dacă are o fiscalitate destul de „grea” , nu există impzit pe acţiuni, titluri, câştiguri mobiliare şi practică anonimatul în fiscalitate); Liban; Canada (pentru organizaţii religioase, cca 15.000) ; Marea Britanie (Londra, unde dacă ţinem cont de „serviciile” oferite: secret bancar, absenţa taxelor pentru nerezidenţi, este cel mai mare  Paradis fiscal); Statele Unite (Delaware, unde nu există TVA nici impozit pe benefici ; impozitul pe societăţi este foarte mic, motiv pentru care cca 35.000 de societăţi americane au aici sediul lor social-administrativ). Paradisul fiscal ridică cele mai mari  probleme ţărilor dezvoltate, post-indudtrializate. Acesta antrenează o evaziune fiscală de mari proporţii prin părăsirea teritoriilor naţionale de către marile averi, de către potenţialii contribualili, ceea ce are ca efect scăderea bugetului naţional şi spălarea banilor proveniţi din diverse afaceri ilegale ca traficul de arme, traficul de droguri, traficul de organe, terorism, crimă organizată, precum şi alte activităţi de tip mafiot. Un număr impresionant de documente de arhivă pe care le-am putut studia în acest dosar, ne-au permis să tragem concluzia că o serie de organizaţii care supraveghează spălarea banilor, confundă în nenumărate situaţii, noţiunile de Paradis fiscal  şi de  Paradis bancar, mai mult sau mai puţin, intenţionat (sau nu), în funcţie de interese. Însă, cele două noţiuni, sunt complet diferite. Într-un sens mai restrâns, Paradisul fiscal desemnează un teritoriu unde fiscalitatea este scăzută sau inexistentă, pe când, Paradisul bancar  este legat de secretul bancar, adică de opacitatea contului bancar al unei persoane fizice sau juridice (morale) faţă de o terţă persoană (în general, autorităţile fiscale). Din contră, este adevărat că în majoritatea cazurilor, Paradisul fiscal  este şi un  Paradis bancar, adică, un teritoriu unde secretul bancar protejează clienţii de orice fel de jurisdicţie, ceea ce implicit înseamnă şi un Paradis juridic . Cu alte cuvinte, un Paradis juridic, în majoritatea cazurilor, implică un Paradis bancar, care indirect, la rândul lui, implică Paradisul fiscal. Un mecanism prin care se formează un graf orientat cu trei vârfuri, graful evaziunii fiscale, în care are loc spălarea banilor prin diversele canale ale unor activităţi ilicite pe care le-am menţionat mai sus, printr-un efect de tip Triunnghi al Bermudelor. În majoritatea ţărilor membre ale  Paradisului fiscal, administraţia fiscală, nu poate verifica declaraţiile contribuabililor. Conform celor definite mai sus, Elveţia nu este un Paradis Fiscal, însă este un Paradis bancar şi financiar. În 1934, ea introduce regulile secretului bancar, iar conform Art.47 din Legea Federală Elveţiană privind organizarea şi funcţionarea băncilor, ridicarea secretului bancar, Elveţia consideră o crimă şi jurisdicţia ei o pedepseşte cu închisoarea. Graţie acestei legislaţii, Elveţia cunoaşte un imens succes, devenind deosebit de interesantă şi atractivă pe plan financiar-bancar, ocupând astfel, pe plan mondial, primul loc în gestiunea averilor private. În mai 1968, în urmă multiplelor revolte (de natură culturală, socială, politică, filosofică, sexuală, etc.) contra capitalismului, imperialismului, gualle-ismului în Franţa, a şi început o migrare masivă ale fondurilor private franceze către Elveţia. Odată cu ”debarcarea” socialismului Mitterrand-ist în 1981 (întroducerea ISF!) şi până în 1995, Franţa devine primul „client potenţial”  a ţării cantoanelor, în care mii de francezi vor îşi ascunde averile lor cu scopul de a le proteja de sistemul de taxe şi impozite (printre care şi ISF-Impozitul de Solidaritate pe Avere) ale noului regim. Conform unor documente pe care le-am putut studia, Jacques Dalode („Survie”, ATTAC[4]) estimează că cel puţin 50% din depozitele bancare ale cetăţenilor străini (cca 800 Md$US) nu sunt declarate de către titulari în ţările lor de orgine, 60% din averile europenilor sunt disimulate în Elveţia şi 27% este partea care revine Elveţiei din piaţa financiar-bancară a lumii.  Contrar mitului, în Elveţia nu există conturi bancare anonime. Este vorba de conturi bancare numerotate. Numărul contului înlocuieşte numele şi coordonatele titularului, care nu este cunoscut decât de câţiva angajaţi ai băncii. Scopul este de a reduce riscul violării secretului bancar. În cazul spălării banilor prin intermediul crimei organizate, Elveţia a introdus, la insistenţele OCDE (în special a Franţei!) ridicarea secretului bancar. În cazul moştenirilor (în urmă decesului, sau divorţului), contul numerotat oferă mai multă siguranţă. În principiu, reclamantul trebuie să identifice el însuşi banca şi contul înainte ca justiţia să se pronunţe asupra acestora. După Elveţia, urmează şi alte jurisdicţii: Lichtenstein, Luxemburg şi Insulele Cayman/în 1966, Insulele Bahamas/în 1980, Insulele Virgine britanice/în 1990 şi Insulele Belize/în 1995. Paradisul fiscal  nu este ilegal în sine! Pentru că nu există o legislaţie internaţională în materie fiscală. Însă, există norme fiscale, reglementări internaţionale privind sistemul de taxe şi impozite, care pot fi aplicate de către fiecare stat în parte în funcţie de situaţia să socio-economică. El nu poate fi confundat nici cu Paradisul juridic, care în principiu, este orientat către disimularea operaţiilor financiare faţă de autorităţi, elle fiind utilizate de către organizaţiile criminale pentru spălarea banilor proveniţi din crimă organizată şi corupţie. Pe de o parte, marile puteri economice, lupta organizat  contra Paradisului fiscal prin care tranzitau la fârşitul feceniului trecut, cca 12.000-12.500 Md$US (cca 51-55%, din comerţul şi 35% din fluxul financiar internaţional), dar pe de altă parte fiecare dintre ele şi  susţin, separat, indirect, propriul lor Paradis fiscal, privilegiat, pe care îl protejează: Franţa („Steuerparadies”, paradis fiscal) pe Monaco şi Andorra, Ţările germanice („Steueroase „, oasă fiscală) pe Elveţia şi Lichtenstein, Marea Britanie („Tax haven”, refugiu fiscal) insulele Anglo-Normande, SUA pe insulele Bahamas, China pe Macao şi Honk Kong, contradictoriu în sine, dezbătut şi la Summitul G20 de la Londra. Pentru ca astăzi, practic, toate băncile, toate societăţile multinaţionale, au  filiale  în  Paradisul fiscal, având în vedere faptil că oferă avantaje fiscale considerabile, prin neimpozitarea sau impozitarea redusă (derizorie !) a veniturilor şi beneficiilor lor. Este chiar Monaco, care încă din 1868, renunţă la orice fel de impozitare pentru a atrage clentela în Cazinourile sale. Iar primele dintre teritorii cu fiscalitate privilegiată apar în Insulele anglo-normande, Jersey şi Guernesey, iar ulterior Insula Man, renunţând astfel la susţinerea contrabandei şi a pirateriei din secolul XIX. În încheiere, menţionăm că din investigaţiile noastre în acest dosar, rezultă că există mai multe liste ale Paradisului fiscal (nu neapăt  disjuncte, care se supun Diagramelelor Venn-Euler şi Formulei lui Poincaré din Teoria „naivă” a mulţimilor a lui Kantor): cea a ONU[5] (48 de ţări), cea a OCDE[2] (35 de ţări) şi cea a FMI[6](62 de ţări), respectiv, ceea a ATTAC[4] (36 de ţări), iar compatibilitatea acestora rămâne o problemă deschisă.

[2]OCDE (Organisation for Economic Co-operation and Development) este o organizaţie internaţională de studii economice, ale căror ţări membre, în principiu, ţări deszvoltate, au în comun un sistem de guverne democratice şi o econoomie de piaţă dezvoltată şi competitivă. Ea are rolul unei adunări consultative şi succede OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, 1948-1960) care a jucat un rol important în execuţia Planului Marshall. În 2010, OCDE are că membre 35 de ţări, mai multe sute de experţi (din toate domeniile de activitate ale vieţii social-politice şi economice), în centrele sale de cercetare de la Paris (Château de la Muette) şi publică periodic studii economice, analise, previziuni şi recomandări de politică economică, statistici, privind în special, ţările membre. Ca ţări fondatoare, pe 14 decembrie 1960, 20 de state au semnat Convenţia relativă la Organizaţia de Cooperare şi de dezvoltare Economică (SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Canada, Portugalia, Elveţia, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Grecia, Irlanda şi Turcia), dată după care până în prezent au mai aderat încă 15 state ale lumii (Japonia în 1964, Finlanda în 1969, Australia în 1971, Nouă Zeelandă în 1973, Mexic în 1994, Republica Cheha în 1995, Correa de Sud, Ungaria, Polonia în 1996, Slovacia în 2000 Estonia, Letonia, Slovenia, Israel şi Chile în 2010), în principiu, ţări dezvoltate, cu economie prosperă şi democratice. OCDE are ca pondere economică 76-78% din PIB mondial. A fost ridicată şi problema unei eventuale aderări (pe termen mediu-lung) al Africii de Sud, Braziliei, Republicii Populare Chineze, Indiei şi Indoneziei. Într-un viitor îndepărtat OCDE şi-a propus lărgirea organizaţiei către ţările Asiei de Sud-Est.

[3] Introdus în 1989, ISF/IFM (Impozitul de Solidaritate pe Avere – devenit Impozitul pe Averea Imobiliara începând din 1 ianuarie 2018, conform deciziei lui Emmanuel Macron, Presedintele Frantei din 14 mai 2017), este un impozit francez plătit de către persoanele fizice şi cupluri (cămine) având un patrimoniu net peste800.000 de euro. Este un impozit progresiv aplicat eşalonat într-un procent între 055-1,80% din valoarea bunurilor (conturi bancare, bijuterii, imobiliare, etc.) care depăşesc plafonul stabilit mai sus. Un impozit similar mai există în Europa în Elveţia (în funcţie de cantoane), Lichtenstein (0,07%) şi Norvegia (0,9-1,1%) şi RDC (Republica Democratică Congo). În medie 570.000 de contribuabili francez au plătesc ISF, aducând la bugetul statului cca 4Md€. Acest impozit nu este plătit în colectivităţile teritoriale franceze (France Outre-Mer) şi  succede IGF (Impozitul pe Mari Averi), introdus în 1982 de către Guvernul Mauroy, la puţin timp după câştigarea alegerilor prezidenţiale în 1981 de către François Mitterrand (Partidul Socialist).

Baremul ISF

Mai puţin de 790 000 euro; 0 %; 0 €

Între 790 000 – 1 280 000 euro; 0,55 %; 0 – 2 695 €

Între 1 280 000 – 2 520 000 euro; 0,75 %; 2 695 – 11 995 €

Între 2 520 000 – 3 960 000 euro; 1 %; 11 995 – 26 395 €

Între 3 960 000 – 7 570 000 euro; 1,30 %; 26 395 – 73 325 €

Între 7 570 000 -16 480 000 euro; 1,65 %; 73 325 – 220 340 €

Superior 16 480 000 euro; 1,80 % > 220 340 €

Ţările care le-au suptrimat sunt: Japonia (în 1950), Italia (în 1992, el devenind un impozit pe bunurile imobiliare cu excepţia reşedinţei principale), Austria (în 1994), Irlanda (în 1997), Danemarca (în 1997), Germania (în 1997), Olanda (în 2001, find înlocuit cu impozitarea cu 30% al patrimoniului calculat pe o baza teoretică forfetară de 4%), Luxemburg (în 2006), Finlanda (în 2006), Suedia (în 2007, după 60 de ani de existenţă) şi Spania (pe 1 ianuarie 2008).

[4]ATTAC (Asociaţia pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare) este o mişcare altermondialista creată în Franţa în 1998 (ATTAC France), care cu ATTAC Germania are cele mai multe activităţi în lume. ATTAC este prezenţa în 36 de ţări ale lumii (Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Elveţia, Austria, Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Portugal, Grecia, Polonia, Ungaria, Quebec-Canada, Liban, Argentina, Chile, Columbia, Peru, Uruguay, Venezuela, Maroc, Tunisia, Costa Rica, Jersey, Australia, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Ecuator, Senegal, Togo) şi are în prezent peste 11.000 de aderenţi, persoane fizice, specializate în domeniile socio-economice şi a politologiei (10.650 pe 30 septembrie 2008). Printre aderenţii săi figurează şi persoane juridice (morale) ca: asociaţii, sindicate, colectivităţi locale, etc. ATTAC France, dirijat de către un consiliu director format din 30 de persoane, aleşi pentru 3 ani (12 de către Adunarea Generală şi 18 din Colegiul fondatorilor) dispune de un colectiv ştiinţific care efectuează studii şi cercetări aprofundate în toate domeniile de interes ale vieţii social-economice.

[5]ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), fondată pe 24 octombrie 1945, înlocuind astfel SDN (Societatea Naţiunilor), este o organizaţie internaţională, regrupând 192 de state (majoritatea statelor lumii), având că scopuri, menţinerea păcii în lume, facilitarea cooperări în domeniile dreptului internaţional, a securităţii internaţionale, a dezvoltării economice, a progresului social şi a Drepturilor Omului, este divizată în mai multe organe: Adunarea Generală (reprezentaţi ai fiecărei ţări membre), Consiliul de Securitate (care decide de rezoluţiile în favoarea păcii şi a securităţii în lume), Consiliul Economic şi Social (care ajută la promovarea cooperării economice, sociale şi a dezvoltării), Secretariatul (care asigură gestiunea fondurilor ONU) şi Curtea Internaţională de Justiţie (principalul organ judiciar). Finanţat voluntar de către statele membre, având şase limbi oficiale de comunicare (engleză, franceză, rusă, spaniolă, arabă şi mandarină), sediul social-administrativ ONU se află la New York (după Paris şi Addis-Abeba), Secretarul să general fiind din 2017, António Manuel de Oliveira Guterres (n.1949, om politic şi de stat portughez, membru al Partidului Socialist, succesorul sud coreeanului lui Ban Ki-moon/n.1944, în funcţie între 2007-2016). Consiliul de Securitate, organul principal al ONU, având 5 membri permanenţi, cu drept de veto : SUA, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China, este compus din 10 membri nepermanenti (conform rezoluţiei 1991, votată pe 17 decembrie 1967) pentru un mandat de doi ani: 5 state membre din Africa (3 state) şi din Asia (2 state), o ţară membră a Europei Orientale, 2 state membre a Americii de Sud (Latine) şi 2 state membre al GEEO (Grupul de State al Europei Occidentale). Membri fondatori ONU (pe 24 octombrie 1945) sunt: SUA, Franţa, Marea Britanie, ex-URSS (Rusia, Bielorusia, Ukraina), China, Canada, Africa de Sud (din 7 noiembrie), Arabia Saudită, Argentina, Australia (1 noiembrie), Belgia (27 decembrie), Bolivia (14 noiembrie), Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica Dominicană, Egipt, Ecuator, Etiopia, Grecia, Guatemala (21 noiembrie), Haiti, Honduras (17 decembrie), India (30 octombrie), Irak (21 decembrie), Iran, Liban, Liberă (2 noiembrie), Luxemburg, Mexic (7 noiembrie), Nicaragua, Norvegia (27 noiembrie), Nouă Zeelandă, Panama (13 noiembrie), Paraguay, Olanda (10 decembrie), Peru (31 octombrie), Filipine, Polonia, Salvador, Siria, Ex-Cehoslovacia, Turcia, Uruguay (18 decembrie), Venezuela (15 noiembrie) şi Ex-Yugoslavia.

[6]FMI (Fondul Monetar Internaţional) constituit prin Tratatul de la Bretton Woods pe 22 iulie 1944, este o organizaţie internaţională cu 186 de state membre. Peste 40 de state au participat la semnarea acordului de la Bretton Woods care prevedea proceduri şi reguli pentru viitoarea guvernare a economiei mondiale. Acest acord a condus la înfiinţarea BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare deasemeni cunoscută pe scurt şi sub numele de Banca Mondială) şi FMI (Fondul Internaţional Monetar). Aceste instituţii sunt cunoscute că fiind gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având că referinţă standard, aurul, iar Dolarul US era singură moneda convertibilă în aur. FMI are că scop principal promovarea unei economii mondiale competitive, a cooperării monetare internaţionale, garantarea stabilităţii financiare, facilitarea comerului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă, la stabilitate economică şi combaterea sărăciei în lume. Resursele Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achita cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional: $US, €, £,  ¥ (yenul japonez), respectiv ¥,/RMB (Yuanul chinez) sau în DST (XDR: 41,73 %/$US, 30.93 %/€, 10,92 %/RMB, 8,33 %/¥ et 8,09 %/£)., iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urmă unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 350 Md$US. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă. FMI răspunde în faţă guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştri de finanţe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente. Directorul General al FMI, din 5 iulie 2011, este Christine Lagarde/n.1956, om politic, avocat şi om de afaceri francez, fost Ministru al Agriculturii, respectiv, al Comerţului/2005-2007, precum şi al Economiei şi Finanţelor/2007-2011, succedând lui DSK/Dominque Strauss-Khan, n.1949, în funcţie între 2007-2011).

 [7]DCRI/DGSI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie) [Vezi pentru detalii: EDVIGE si CRISTINA, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)].

SUESA: Investigatie Jurnalistica

„Jaful secolului” (Partea III) Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura”, dupa „Cold War” în secolul trecut („Les casses du siècle” européens, avec arme à feu, violence et haine, au siècle dernier après la „Guerre Froide”)


Raspandeste cu incredere
  • 242
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    242
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here