Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în...

„Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris („Les casses du siècle” européens qui ont marqué ce siècle, „avec arme à feu, violence et haine”. Incursion dans le domaine des mouvements artistiques. Les braquages de la Fondation et Collection Emil G. Bührle et de Harry Winston de Paris)

281
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 175
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    175
    Shares

 

Thomas CSINTA, Redactor – corespondent,(Franta)

Ca regula generala, atunci când vorbim de un „jaf al secolului” din institutii financiar–bancare  sau institutii care administreaza valori mobiliare, ne limitam, cu precadere, la un „bracaj” (jaf armat) în care sunt sustrasi „bani gheata” (în cash–sub forma de bancnote sau lingouri de aur), respectiv, „titluri financiare” (în actiuni sau obligatiuni). Exista însa si o serie de „jafuri ale secolului” din institutii specializate care gestioneaza valori  „mobile” (obiecte de valoare, altele, decât cele  „imobile”–cladiri sau terenuri), în care nu sunt sustrase  (furate) bani (în cash) sau titluri financiare, dar  obiecte de (mare) valore (bijuterii din aur si diamant sau metale si pietre pretioase, obiecte de arta– în special, tablouri sau sculpturi, precum si obiecte rare sau vechi–într-o majoritate de cazuri, de valoare inestimabila). Aceste „ jafuri ale secolului, considerate „nebanesti”, nu rareori, sunt mult mai „paguboase” decât cele „banesti”, iar prejudiciul material în cadrul acestora depeseste pe cel din cele mai celebre „banesti”, la un loc. Este vorba de  jaful de diamante comis pe 16 februarie 2003 la Centrul de Diamante din Anvers (Antwerp–regiunea administrativa Flandra din Belgia), furtul celor 4 picturi celebre (de Cézanne, Van Gogh, Degas si Monet) pe 10 februarie 2008 de la Colecția Emil G. Bührle din Zurich sau cel de bijuterii pe 5 decembrie 2008 de la celebrul bijutier parizian Harry Winston (din Avenue Montaigne, sectorul 8), al altor 5 picturi de mare valoare (apartinând lui Picasso, Matisse,  Modigliani, Georges Braque si Fernand Léger) pe 20 mai 2010 de la Muzeul metropolitan de Arta Moderna de la Paris, repectiv, al unor ceasuri din aur cu pietre pretioase si bijuterii cu diamante pe 28 iulie 2013 de la Hotelul de Lux Carlton din  Cannes (cu ocazia unei prezentari a creatorului Lev Leviev).

 PREAMBUL

Pentru a putea face o idee despre „dimensiunea” acestor jafuri „nebanesti”, (re)amintesc aici pe cele mai mediatizate si cele mai „paguboase”, considerate jafuri ale secolului „banesti”: cel comis între 16–18 iulie 1976 de catre Albert Spaggiari (figura emblematica a crimei organizate franceze) si echipa sa, la o filiala a bancii Société Générale din Nisa, cu un prejudiciu estimat la cca 31M€PPA (a se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizarile” la „drumul” Paradisului! (A l’ombre de Spaggiari à Bessières. Des „égouts” à la „route” du Paradis!)), jaful trenului postal Cheddington Mail Van Raid pe ruta Glasgow–Londra (West Coast Main Lin) comis pe 8 august 1963 de catre Bruce Reynolds (celebru criminal britanic) si echipa sa, în care prejudiciul era estimat la cca 45M€PPA  (A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arme de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)), respectiv, jaful comis pe 25 martie 1990 de catre Michel Ferrari (fost profesor de sport francez–devenit infractor) si echipa sa, la UBS (Union de Banques Suisses) de la Geneva, cu un prejudiciu estimat la cca 33M€PPA.

În plus, prejudiciul în acestea reprezinta aproape dublul prejudiciului material înregistrat în jaful comis pe 1 septembrie 1997 de catre Marcello di Santo (fost agent postal elvetian–devenit infractor) si echipa sa, la Fraumünsterpost Zurich– considerat de catre autoritatile elvetiene, cel mai mare jaf din istorie, în care paguba este estimata la 60–70 M€PPA în functie de diferite surse (A se vedea si articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura”, dupa „Cold War” în secolul trecut („Les casses du siècle” européens, avec arme à feu, violence et haine, au siècle dernier après la „Guerre Froide”)) si sunt comparabile cu prejudiciul material cauzat bancilor Northern Bank din Belfast si Bank of England, la un loc (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura”. Jafurile armate din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord („Les casses du siècle” européens qui ont marqué ce siècle, „avec arme à feu, violence et haine”. Les braquages de Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d’Irlande du Nord)).

APROFUNDAREA DOSARULUI

*Pe 10 februarie 2008, sunt furate într-un jaf armat (spectaculos) de la Colecția Bührle din Zürich (Foundation E.G. Bührle Collection) 4 picturi celebre, apartinând unor nume prestigioase ale Impresionismului (1874–1886, mișcare artistică, manifestată la început în pictură, iar mai târziu și în muzică, mai ales în Franța și care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional, cu o importanta dezvoltare între 1867 și 1886, „caracterizându-se prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a simula lumina reală”). Se pare ca „the spectacular art robbery was one of the biggest ever in Europe, Marco Cortese, a spokesman for Zurich police, said”. Prejudiciul material a fost estimat la cca 180MFCh (cca 85M£, 115M€). Colectia Emil Bührle a oferit o recompensa de 100.000Fch, pentru „any information leading to the recovery of the paintings”.  Este vorba de picturi apartinând lui Paul Cézanne (1839–1906, pictor francez), fost membru al miscarii impresioniste si considerat ca precursor al Postimpresionismului (1885-1905–un ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța între anii 1880–1910), după perioada de apogeu a Impresionismului si Cubismului (1907–1914–mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX) initiata de catre pictorul francez Georges Braque (1882–1963) și cel spaniol Pablo Picasso/Pablo Ruiz y Picasso (1881–1973), lui Vincent Willem van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez), adept al Naturalismului (1880–1900/miscare artistica în Occident marcata de dezvoltarea fotografiei, a medicinii, a stiintelor exacte, a istoriei sociale – care va simboliza în picturile sale scene taranesti si muncitoresti de maniera reala, ca în cele ale lui Gustave Courbet/1819–1877, pictor si sculptor francez apartinând curentului realist), în opzitie cu Jean-Léon Gérôme/1824–1904, pictor si sculptor francez, membru al „Académie des beaux-arts”, care va prefera scenele orientale, mitologioce, istoricve si religioase), ramura a Realismului (1850–1900–ideologie estetică, în care se pune accentul pe relația dintre artă și realitate), cu importante lucrari de inspiratie impresionista și Pointilista (1883–1910– tehnică  divizionista introdusă  în pictură la sfârșitul secolului al XIX-lea de catre pictorul neoimpresionist francez Georges Seurat/1859–1891, respectiv, discipolul sau pictorul francez neoimpresionst, grafician și acuarelist, Paul Signac/1863–1935 „folosind–pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină–tonuri pure, juxtapuse, ca elementele unui mozaic, în suprafețe din ce în ce mai mici”), lui Hilaire Germain Edgar de Gas (Edgar Degas/1834–1917, pictor, gravor, sculptor, fotograf, naturalist, impresionist aristocrat, francez), unul din intemeietorii impresionismului, împreună cu pictorii francezi Pierre-Auguste Renoir (1841–1919), Jacob Abraham Camille Pissarro (1830–1903), precum si lui Oscar-Claude Monet (1840–1926, pictor francez, fondator, împreuna ca Renoir, Degas si Pissarro, al impresionismului), influentat de catre Eugène-Louis Boudin (1824–1898, pictor peisajist „de exterior” si reprezentat de frunte al picturii maritime/marine), respectiv, de catre Joseph Mallord William Turner (1775–1851, pictor și gravor britanic peisagist), reprezentant al Romantismului (1770–1850), specializat în peisaje și scene marine, considerat de catre impresioniștii francezi ca unul dintre principalele modele artistice.

Dintre cei mentinati mai sus: Claude Monet, Auguste Renoir, Paul Cézanne, Edgar Degas, Camille Pissarro, sunt membri–fondatori si istorici ai Grupului de Impresionisti, alaturi de artistii Berthe Marie Pauline Morisot (1841–1895, pictor francez), Armand Guillaumin (1841–1927, pictor si gravor francez), Alfred Sisley (1839–1999, pictor si gravor englez), Gustave Caillebotte (1848–1894, pictor, colectionar, promotor de lucrari artistice si organizator de expozitii, francez). Printre membri–istorici ai acestuia, pe langa Georges Seurat si Paul Signac,  as mentiona si pe Jean-Louis Forain (Louis Henri Forain/1852-1931, pictor, ilustrator si gravor francez), respectiv, pe Mary Stevenson Cassatt (Mary Cassatt/1844–1926, pictor si gravor american).Subliniez aici faptul ca exista si precursori ai Impresionismului, care n-au participat la Expozitii impresioniste, printre care merita aminiti: Édouard Manet (1832–1883, pictor si gravor francez, precursor al picturii moderne, considerat ca unul dintre „parintii” impresionismului), Frédéric Bazille (1841–1870, pictor impresionist francez, influentat de catre Claude Monet si Auguste Renoir, iar ulterior, membru al grupului format de  Edgar Degas, Alfred Sisley, Édouard Manet, Berthe Morisot, Paul Cézanne, Camille Pissarro), Paul Verlaine (1844–1896, scriitor si poet francez) respectiv, Émile Zola (1840–1902, celebru scriitor si jurnalist francez – a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I), respectiv, Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)), Eugène-Louis Boudin (1824–1898, pictor francez, unul dintre primi mari peisagisti–specializat în Pictura maritimă/”Marine”–lucrări de atmosferă, în care cerul și apa sunt elementele cele mai importante, un gen pictural, apărut în Evul Mediu, foarte populară în special în secolele XVII – XIX, când au început să fie pictate tablouri care reprezentau doar un velier), Johan Barthold Jongkind (1819 –1891, pictor, acuarelist si gravor olandez), Francesco Filippini (1841–1870, pictor italian, unul dintre principalii fondatori ai impresionismului italian), Eva Gonzalès (1849–1883, pictor francez de origine spaniola, fosta eleva al pictorului si gravorului francez Charles Chaplin/1825–1891, adept al curentului academic, dar ulterior a fost influentata si de catre impresionistii Édouard Manet, respectiv, Berthe Morisot), Max Liebermann (1847–1937, pictor si gravor german de origine evreiască, fost leader al curentului artistic „Secesiunea berlineză” între 1899–1911) si în sfârsit, Joaquín Sorolla y Bastida  (Joaquim Sorolla i Bastida/1863–1923, pictor spaniol impresionist),  care ulterior a aderat si la curentele Postimpresionist (un  ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1880 și 1910, după perioada de apogeu a impresionismului) respectiv, Luminist (1904–nume generic pentru desemnarea ansamblului de arta belgiana influentata de care impresionismul francez).

Portrait-Aufnahme des Schweizer Unternehmers Emil Georg Buehrle, aufgenommen im Jahre 1942 in Zuerich. (KEYSTONE/PHOTOPRESS-ARCHIV/Str)

În ceea ce priveste Colecția Emil G. Bührle din ZurichFoundation E.G. Bührle Collection (Zollikerstrasse n°172, cartierul Seefeld), aceasta este un „bun cultural elvetian de importanta nationala”.

Deschisa în 1960, aceasta gazduieste (într-o vila care dateaza din 1886 – lânga  vechea resedinta a lui Emil Bührle) o colectie privata de arta (cu cca 200 de titluri) apartinând familiei lui Emil Georg Bührle (1890–1956, industrias, producator de arme si colectionar de origine germana, naturalizat elvetian în 1937, dupa studii de literatura si istoria artei la Universitatea din München), care s-a si ocupat (de-a lungul timpului) de promovarea acesteia (dupa moartea colectionarului).

Conform unor documente mai putin cunoscute, Bührle, ar fi achizitionat colectia (sa privata, una dintre cele mai bogate din Europa) cu banii obtinuti din armele vândute nazistilor, adica, celui de-al 3-lea Reich (în timpul celui de al 2-lea Razboi Mondial). Exista si surse conform carora, Bührle ar fi profitat si de persecutia si deportarea evreilor, ceea ce i-ar fi permis cumpararea tablourilor la preturi mult mai mici decât valoarea lor pe piata reala a obiectelor de arta.By the end of the conflict, he owned at least 13 works of art that were on a list of looted art used to recover pieces stolen from Jews by the Nazis.The paintings were returned in the late 1940s, and Bührle received some compensation from the Swiss government”.

Conform altor documente: „He sold weapons to Roosevelt, Churchill, and Hitler and was once the richest man in Switzerland. Between 1940 and 1944, thanks to the popularity of his Oerlikon 20mm antiaircraft gun, Emil Georg Bührle’s personal fortune soared from 140,000 to 127,000,000 Swiss Francs (roughly $6 billion in today’s U.S. dollars), giving him plenty of cash to go on art-buying sprees in Nazi-occupied Paris. The paintings he bought there would form the basis of what eventually became the permanent collection of one of Europe’s most distinguished art museums, the Foundation E.G. Bührle in Zurich”.

Pe lânga celebrele lucrari ale marilor impresionisti, muzeul (aflat în administratia lui Lukas Gloo, director si conservator de obiecte de arta) detine si o serie de alte lucrari prestigioase (cca 600, dintre care 200 de picturi cu 10 dintre ele neautentice) apartinând marilor artisti, atât din Epoca Moderna  (1860-prezent cât si celor din Epoca Renasterii (care a debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior s-a întins si în restul Europei în perioada secpmemor XIV-XVI), printre care si ale lui Domínikos Theotokópoulos1–El  Greco (1541–1614, portretist–pictor, sculptor si arhitect spaniol de origine greacă), cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase, fost adept al Manierismului (1520–1580/stil artistic între apogeul Renașterii și începuturile Barocului/1580– perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru care a aparut la Roma), respectiv, al  Clasicismului (un stil pictural dezvoltat în Italia începând cu anul 1520), dar si sculpturi medievale în lemn. Cât sunt ele de valoroase? One famous example is van Gogh’s Wheat Field With Cypresses, which the Metropolitan Museum bought from Dieter Bührle (baiatul lui Emil Bührle) in 1993 for $57 million”. Printre marii pictori ai Colecției Emil G. Bührle, în afara de cei pe care i-am amintit deja (Claude Monet, Auguste Renoir, Paul Cézanne, Edgar Degas, Edouard Manet, Paul Signac,  Vincent van Gogh, Alfred Sisley), putem mentiona pe:

Frans Hals (1580–1666, pictor olandez, reprezentant al Barocului) considerat împreuna cu Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1606–1669) si Jan Van der Meer–Vermeer (1632–1675),  ca cel mai important pictor al „Epocii de Aur” olandeze (perioadă în istoria Olandei, în mare parte de-a lungul secolului XVII, în care comerțul, știința, arta și puterea militară a Olandei au fost printre cele mai prestigioase din lume);

Pieter Jansz Saenredam (1597–1665, pictor olandez calvinist, cunoscut pentru lucrarile sale sobre, riguroase si precise cu caracter religios intransigent);

Haile Selassie I. (1892-1975), fuenfter von rechts,geboren unter dem Namen Tafari Makonnen, Regent Aethiopiens und letzter Kaiser von Abessinien, besichtigt anlaesslich seines offiziellen Besuchs in der Schweiz am 26. November 1954 die Werkzeugmaschinenfabrik Oerlikon Buehrle & Co. und die legendaere 20-Milimeter Oerlikon Fliegerabwehrkanone in Zuerich. Ganz rechts steht Waffenproduzent und Kunstsammler Emil Georg Buehrle. (KEYSTONE/Ilse Guenther)

Francesco Guardi (1712–1793, pictor italian și membru al Școlii Venețiene, apreciat în mod deosebit si de catre scoala impresionista franceza, considerat ca fiind ultimul reprezentant, împreună cu frații săi, ai școlii venețiene care practica „pittura di tocco”);

Eugène Delacroix (1798–1863, pictor francez), principalul reprezentant al Romantismului (1770–1850/mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800, ca o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale) si al Iluminismului (mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud, având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii, ca replică la adresa barocului);

Amedeo Modigliani (1894–1920, sculptor si pictor italian) adept al Figurativismului (picturi  și sculpturi derivate din surse de obiecte reale, de la scoala pariziana);

Henri de Toulouse-Lautrec (1864–1901, pictor, desenator, litograf si ilustrator francez postimpresionist);Paul Gauguin (1848–1903, unul dintre cei mai reputati pictori francezi ai secolului XIX), seful Scolii bretone de la Pont-Aven (1850–1890 – „La cité des peintres”, bazinul Quimper), frecventat de o serie de alti pictori cunoscuti: Émile Bernard, Paul-Émile Colin, Paul Sérusier, Charles Filiger, Maxime Maufra, Henry Moret, Ernest de Chamaillard;

Georges Braque (1882–1963, pictor, sculptor si gravor francez), influentat de catre Henri Matisse (1869–1954, pictor, desenator, sculptor si gravor francez), prieten cu Pablo Ruiz Picasso (1881–1973,  pictor, desenator, sculptor si gravor spaniol), respectiv, cu André Derain (1880–1954, pictor francez), fondator al Fauvismului (1900–1910/curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă) si în sfârsit,  cu Achille-Émile Othon Friesz (1879–1949, pictor si gravor francez, influentat la început de catre impresionisti, iar ulterior de catre  Vincent van Gogh si Paul Gauguin);

Jean Édouard Vuillard (1868–1940, pictor, desenator, ilustrator si gravor francez) membru fondator al miscarii Les Nabis (Profeții/1890–1900grup  de tineri artiști postimpresionisti, avangardiști parizizni din anii 1890, care au avut o influență semnificativă asupra „artelor frumoase” și artelor grafice în Franța la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX);

Georges-Henri Rouault (1871–1958, pictor si gravor francez), care în fondeaza împreuna cu Pierre Léopold Albert Marquet (1875–1947, pictor postimpresionist francez) si Henri Matisse, expozitia artistica „Salon d’Automne” în 1903, existenta si astazi;

Ignace Henri Jean Théodore Fantin-Latour (1836–1904, pictor realist si litograf francez), membru al grupului „1863”, iar mai târziu al „Cénacle des Batignolles”, respectiv, unul dintre cei 9, al „Société japonaise du Jinglar” (cerc de artisti si de critici, adepti ai „japonismului”, creat cu ocazia expozitiei universale din 1867);

Théodore Géricault (1791–1824, pictor, sculptor, desenator si litograf fgrancez), adept al Romantismului1 (770–1850), influentat în lucrarile sale de catre Eugène Delacroix si Pierre-Alfred Dedreux (1810–1860, portrestist si pictor de animale francez, specializat în reprezentarea calului) care va studia cu Pierre-Narcisse Baron Guérin (177–1833, prestigios pictor francez), reprezentant al Neoclasicismului (1750–1830/mișcare în arta plastică, arhitectura și artele decorative ale Europei și Americii de Nord, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc și roman, având ca reprezentati de frunte pearhitecții Claude-Nicholas Ledoux și Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și Johann Sergel precum și designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite și Thomas Sheraton), membru al „Institut de Frannce”, creat în 1795 (cea mai prestigioasa institutie franceza, rezervat elitelor intelectuale si artistice, împartit în 5 academii: „Académie française”– cu 40 de membri, „Académie des inscriptions et belles-lettres” – cu  55 de membri, „Académie des sciences”– cu 263 de membri, „Académie des beaux-arts”– cu 63 de membri si „Académie des sciences morales et politiques”– cu  50 de membri), respectiv, cu Antoine Charles Horace Vernet (1758–1836, pictor si litograf francez, specialist în picturi de vânatoare), membru al unei familii celebre de pictori timp de mai multe generatii: Claude Joseph Vernet (1714–1789, pictor, desenator si gravor francez, celebru pentru picturile sale „marine”), Émile Jean Horace Vernet (1789–1863, pictor francez, adept al Realismului – miscare literara si artistica aparuta în Franta în jurul anului 1850 având ca scop redarea fidela a realitatii obiective, ca reactie contra sentimentalismului romantic si al Orientalismului – miscare literara si artistica nascuta în Europa Occidentala în secolul al XVIII–lea, care de-a lungul secolului urmator va capta interesul si curiozitatea artistilor pentru tarile din Magreb sau cele din Orientul Mijlociu),  membru al „Institut de France”, înainte de a începe studiul picturii la ENSBA (École Nationale Supérieure des Beaux-Arts) de la Paris, cu profesorii Nicolas-Bernard Lépicié (1735–1784, influentat de Stilul Rococo/1730–1760stil   arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două Americi, mai ales în America latină, adică în țările de limbă spaniolă și portugheză, respectiv, François-André Vincent (1746–1816, reprezentant al Neoclasicismului);Jean-Baptiste Camille Corot (1796–1875, pictor si gravor francez), influentat de catre Achille Etna Michallon (1796–1822, pictor francez neoclasic), având ca idol pe Salvator Rosa (1615–1673, poet satiric, actor, muzician, gravor si pictor italian), respectiv, de catre  Jean-Victor Bertin (1767–1842, cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX, cu restricțiile impuse de neoclasicism si precursor al impresionismului, respectiv, maestru al picturii plein-air, influențând astfel impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat);

Pierre Cécile Puvis de Chavannes (1824–1898,  pictor francez, figura majora a picturii franceze din secolul al XIX), considerat precursor al Simbolismului (1866–1920/mișcare  artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se opunea romantismului, naturalismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor);

Maurice Utrillo (Maurice Valadon/1883–1955, pictor francez, reprezentant al scolii pariziene), influentat de catre mama sa Suzanne Valadon–Marie-Clémentine Valadon (1865–1938, pictorita franceza si model pentru Toulouse-Lautrec, Puvis de Chavannes, Auguste Renoir, influentata la rândul ei de catre Edgar Degas);Raoul Ernest Joseph Dufy (1877–1953, pictor, desenator, gravor, ilustrator de carti, ceramist, creator de tesuturi si covoare, de mobilier, decorator de interioare, de spatii publice si de teatru francez, adept al impresionismului, fauvismului si cubismului, influentat de catre  Henri Matisse si Paul Cézanne si fost apropiat lui Othon Friesz, cu care a fost coleg la ENSBA („Belle arte”, iar ulterior a lucrat în acelasi atelier de pictura în celebrul cartier parizian „boem”, Montmartre, respectiv, al  pictorului francez postimpresionist Pierre Léopold Albert Marquet (1975–1947);

Maurice de Vlaminck (18761–1958, reputat pictor, ceramist, acuarelist, gravor, desenator si ilustrator, respectiv, scriitor, poet si eseist francez, reprezentant al  fauvismului si cubismului, influentat de catre Vincent van Gogh si  Paul Cézanne) si în sfârsit, Chaïm Solomonovitch Soutine (1894–1943, pictor rus de origine evreiasca, imigrat în Franta), precursor al Expresionismului abstract (mișcare  artistică aparuta la New York în perioada imediată după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care constă în reprezentarea gândurilor și sentimentelor în actul picturii într-o manieră spontană, folosind tratamentul expresiv al materiei, formele abstracte și culorile cele mai variate), influentat de catre Rembrandt, Jean-Baptiste Siméon Chardin (1699–1769, pictor francez din epoca rococo-ului, considerat unul din cei mai mari artiști ai secolului al XVIII-lea, cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viață și al portretelor), respectiv, de catre Gustave Courbet (1819–1877, pictor si sculptor francez al curentului realist), influentat la rândul sau de catre Rembrandt, Géricault si Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571–1610, pictor italian considerat precursor al stilului baroc, unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii, care respinge ierarhia genurilor și canonul frumuseții în pictură, conceput de umaniștii care au idealizat corpul omenesc).În ceea ce priveste jaful de la Colecția Bührle din Zürich (Foundation E.G. Bührle Collection), cele 4 picturi furate pe 10 februarie 2008 au fost: „Jeune garçon au gilet rouge” („Boy in the Red Vest”/1888-1889, respectiv, 1895 conform altor surse, Paul Cézanne),  „Le Comte Ludovic Lepic et ses filles („Count Lepic and His Daughters”/1871, Edgar Degas), „Le Champ de coquelicots près de Vétheuil („Poppies Near Vétheuil”/1879-1880, Claude Monet) si „Branches de marronnier en fleur” („Blossoming Chestnut Branches”/1890, Vincent van Gogh).

Hotii (îmbracati  în negru), înarmati si cagulati (cu ski masks) ar fi intrat în cladirea aflata în cartierul  Seefeld cu cca ½ h înainte de închidere (ora 17h00), în ziua de duminica, pe 10 februarie 2008. Directorul muzeului, Lukas Gloor, a declarat că serviciul de paza al muzeului, nu dispune de detectoare de metale si  în general, nici nu verifica bagajele vizitatorilor, pe de o parte, pentru ca ca vila din secolul XIX care gazduieste Colectia nu permite acest lucru din cauza holului îngust, iar pe de alta parte, pentru ca acesta se afla într-un cartier rezidențial liniștit „where state-of-the art offices border on ancient villas with large private parks”. În aceste conditii, „One of the men, armed with a pistol, forced museum staff to the floor while the two others went into the exhibition hall and took the four paintings.The men were about 5ft 9in tall, and one spoke German with a Slavic accent, police said”. Din contra, niciun angajat sau vizitator n-ar fi fost ranit, dintre cei 15 aflati în muzeu, în timpul jafului. Tablourile (care erau „sub alarma –legata direct la comisariatul de politie municipala din cartier”) ar fi fost încarcate într-un vehicul alb, parcat în fata muzeului. O recompensa de 60.000€ ar fi fost fixata pentru recuperarea celor 4 tablouri furate de la Colectia  E.G. Bührle. Conform purtatorului de cuvânt al Politiei Municipale, Marco Cortesi, desi înterventia agentilor sai ar fi fost rapida, acestia ar fi ajuns la fata locului tardiv, având în vedere faptul ca jaful n-ar fi durat decât câteva minute. În timp ce unul dintre cei 3 hoti pazea (cu arma în mâna) cele 15 persoane („culcate cu fata la podea si mâinile la ceafa”), ceilalti 2 au luat cele 4 tablouri în 2 reprize si le-au bagat în portbagajul masinii, cu grija, unele peste altele. Înramate pe suport de lemn (cu sticla), acestea ocupau un spatiu destul de mare si hotii ar fi fost obligati sa plece cu portbagajul deschis.

Conform politistului Peter Rüegger, acest jaf ar fi putut avea legatura cu cel comis cu câteva zile mai devreme (miercuri, pe 6 februarie 2008) de la Zeedam Kulturzentrum de Pfäffikon (sediul fostei firme  Werkzeugmaschinenfabrik a lui Bührle – capitalul careia a fost investit în E.G. Bührle Fondation), ocazie cu care au fost furate 2 tablouri având ca autor de Pablo Picasso („Verre et Pichet” –realizat în 1944, aflat astazi la Auckland Art Gallery Toi o Tāmaki, on loan from the Thanksgiving Foundation, respectiv, „Tête de cheval” – realizat în 1962 ) care erau împrumutate pentru o expozitie temporara la Hanovra (capitala Landului Saxonia Inferioara, pe bordul fluviului Laine) la Sprengel Museum (construit de catre arhitectii din Köln, Peter si Ursula Trint,  dat în folosinta în 1979, având la baza Colectia Bernhard Sprengel/1899-1985, cu lucrari celebre ale artistilor, cu precadere, expresionisti–germani si modrerni–francezi:  Ernst Ludwig Kirchner, August Macke, Franz Marc, Alexi von Jawlensky, Oskar Kokoschka, Max Ernst, Paul Klee, Jean Arp, Henry Laurens, Pablo Picasso, Fernand Léger, Kurt Schwitters, etc.)

Spre deosebire de jaful de la Colectia Bührle, la Casa de Cultura din Pfäffikon, acesta are loc „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”, fiind descoperit de catre gardieni (agentii de paza) în jurul orei 19h00. Valoarea celor 2 tablouri a fost estimata la cca 4,8MFCh.

În sfârsit, cel putin atunci, parea ca hotii de la Bührle Collection n-ar fi fost „cunoscatori” de opere de arta pentru ca n-ar fi luat cele mai pretioase picturi din interior, dar cele 4 care se aflau în aceasi încapere, 3 dintre ele agatate pe acealasi perete si unul agatat pe cel alaturat cu alte 2 picturi Cézanne, dintre care unul era „Autoportrait à la palette” (1890), deosebit de valoros, pentru ca autoportrete ale pictorului din aceasi epoca nu se mai gasesc decât în alte 3 locuri: Autoportrait” (1879-1880) într-o Colectie privata; „Autoportrait” (1880-1881) aflat la  National Gallery (Galeria Națională londoneza–o  instituție de artă și, mai ales, de cultură născută din dorința de a oferi tuturor, fondata în 1824, care din 1838 se afla în nordul Trafalgar Square, cu cca 530.000 de vizitatori anual); „Autoportrait au turban blanc” (1881-1882), aflat la Neue Pinakothek (din cuvântul grec πινακοθήκη, care desemneaza Pinacotecă), un  important muzeu al orasului München (Germania) consacrat operelor celebre din secolul XIX, vizitat de catre cca 220.000 de persoane anual.He added that they appeared to have taken the first four they came to, leaving even more valuable paintings hanging in the same room. The museum also owns Auguste Renoir’s Little Irene and Degas’s Little Dancer”.

Conform declaratiei directorului: „The raid comes after two Picasso oil paintings (în valoare de cca 4,5M$) on loan to an exhibition in the town of Pfaeffikon, near Zurich, were stolen last Wednesday”, iar „Tête de Cheval (Head of Horse) and Verre et Pichet (Glass and Pitcher), were being lent by the Sprengel museum, in Germany, to the Seedamm-Kulturzentrum” (…).

Conform declaratiei purtatorului de cuvânt al Politiei Cantonale (care compara „the magnitude of yesterday’s robbery with the 2004 theft of Edvard Munch’s the Scream and Madonna from the Munch museum in Norway. The paintings, insured for £70m, were recovered nearly two years later”).: „With the publicity surrounding the latest thefts, they will probably either turn up quickly or disappear for a long time.” De altfel, Zürich nu este victima pentru prima oara a unui jaf armat în care sunt furate tablouri.În 1994, 7 picturi în ulei având ca autor pe Pablo Picasso (1981–1973, pictor, sculptor, desenator si gravor andalozo–catalan ateu, legenda a cartierului artistic parizian Montmartre –„cea  mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada renașterii”), reprezntant al cubismului, postimpresionismului si al Suprarealismului (1924–1966/curent artistic și literar de avangardă care proclamă o libertate totală de expresie) întemeiat de catre André Breton (1896–1966) și dezvoltat mai ales în prima jumatate a se colului trecut,  vor fi furate de la o galerie de arta, fara sa fi fost gasite vreodata. Din contra, în decembrie 2007, Portretul lui Suzanne Bloch (1904), în valoare de aproximativ 25,7M£, furat de la muzeul de artă din Sao Paulo (Brazilia) a fost returnat intact cu o luna mai târziu (în ianuarie 2008).

Autoritatile polițienesti elvetiene au fost uimite, nu doar pentru pierderea celebrelor picturi ale lui Picasso și Monet, dar, mai ales pentru ușurința cu care acestea au dispărut (au fost furate). Acestia „searching for links between the Zurich robbery and the thefts of the Picassos at a cultural center in Pfäffikon but had reported no connections”. Prejudiciul în aceste jafuri de opere de arta, nu se ridica, totusi la jaful din Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston (în 1990), în care, conform FBI, prejudiciul material estimat ar fi fost de cca 300M$, iar infracțiunile legate de artă și bunuri culturale (în lume) ar depăși cca 6 Md$. Astazi, ar exista în lume cca 100.000 de opere de arta disparute, care s-ar afla în muzee din Europa sau SUA, „that were perhaps less than fastidious when it came to tracking down their previous owners”. S-ar parea ca 60 – 70% ar face obiectul de „artnappingg”!

Conform declaratiei lui Julian Radcliffe (chairman of the Art Loss Register, the world’s largest private database of lost and stolen art, based in London), în tarile Europei de Est (în special,  în Serbia, Albania, Muntenegru, dar și alte părți din Balcani) ar exista „organized criminals” specializate în furtul operelor de arta (cu precadere în timpul sporturilor de iarna), care, ulterior, sunt vândute în Europa de Vest, în principiu, unor colectionari, la preturi, relativ, mici, în comparatie cu valoarea lor reala. În 1948, un tribunal independent a stabilit că 77 de lucrări de artă din Elveția provin din furt (din Franta, din perioada celui de-al 2-lea Razboi Mondial), iar Bührle ar fi detinut dintre acestea 13. Lawsuits for restitution were filed and, after losing the first one to Paul Rosenberg, he attempted to buy back the remaining paintings at market value. He was successful with nine of them, returning the other four to their original owners”.Pe 18 februarie 2008,  gardianul parcarii al Clinicii de Psihiatrie din Burghölzli (Clinica de psihiatrie a universitatii Zürich/PUZ–Psychiatrische Universitätsklinik Zürich) condus începând din 2009 de catre Profesorul de psihiatrie Erich Seifritz (n.1961), gaseste pe bancheta din spate a unui vehicul (abandoned in the parking area of a nearby Zurich psychiatric hospital a short distance away from the Bührle) 2 dintre cele 4 tablouri furate, intacte („Le Champ de coquelicots près de Vétheuil” si „Branches de marronnier en fleur”), fara ca vreo rascumparare sa fi fost solicitata de catre hoti.

Între 2007–2009, Profesorul Erich Seifritz acesta  a fost „Ärztlicher Direktor der Privatklinik für Psychiatrie und Psychotherapie Sanatorium” din Kilchberg, adica în perioada în care are loc jaful la Colecția Bührle din Zürich. Din contra, acesta l-a înlocuit pe Profesorul Daniel Hell (n.1944), psihoterapeut si „Emeritierter Professor für Klinische Psychiatrie” al PUZ aproape timp de 2 decenii (1991–2009), inclusiv, în timpul jafului, dupa care nu peste mult timp a si fost înlocuit cu Seifritz. În aprilie 2012, Politia nationala din Serbia (Policija Srbije– reorganizata  în 1992 în 161 de comisariate locale, 62 de unitati de garzi – frontiera si 49 de brigazi rutiere, cu un efectiv de cca 27.000 de functionari de politie, dintre care cca 7% femei) gaseste si cel de-al 3-lea tablou, tot în stare perfecta, „Jeune garçon au gilet rouge”. În sfârsit, cel de-al 4–lea tablou, „Le Comte Ludovic Lepic et ses filles” este gasit ceva mai târziu, usor avariat.  În dosarul instrumentat de catre Parchetul de pe TCZ (lânga Tribunalul Cantonal din Zürich), 3 persoane vor fi interpelate din „anturajul” Colectiei Bührle si Psychiatrische Universitätsklinik Zürich de catre un „task force” compus din membri ai Politiei Locale, dar în urma anchetei acestia n-ar fi avut nimic de-a face cu jaful armat si în concluzie, au fost disculpati în dosar. Conform unor surse apropiate dosarului cei 3 hoti mascati si înarmati, ar fi furat (numai) 3 tablouri originale („Jeune garçon au gilet rouge”, „Le Comte Ludovic Lepic et ses filles” si „Le Champ de coquelicots près de Vétheuil”), în timp ce cel de-al 4-lea „Branches de marronnier en fleurs” (apartinând lui Van Gogh) ar fi fost un fals realizat de catre Paul–Ferdinand Gachet (Van Ryssel ca falsificator de tablouri/1828–1909, medic si profesor de anatomie artistica, artist si colectionar de opere de arta) si fiul sau PaulLouis  Gachet (Louis van Ryssel/1873–1962), respectiv, un oarecare Blanche Derousse, ceea ce ar fi fost dezmintit de catre Lukas Gloor, directorul Colectiei Bührle. Merita sa mentionez aici faptul ca Gachet, ar fi fost vizitat în repetate rânduri de catre Van Gogh în casa sa somptuoasa cumparata în 1872 la Auvers-sur-Oise (aflata pe strada, care astazi îi poarta numele, Docteur-Gachet n°78 în Departamentul Val d’Oise– regiunea urbana pariziana), iar acesta, împreuna cu fiul sau, ar fi realizat mai multe falsuri de tablouri (semnate cu pseudonimul Van Ryssel), dupa picturile acestuia,  în special, dupa moartea artistului la Auvers-sur-Oise pe 29 iulie 1890. De altfel, acesta din urma a si realizat un portret al acestuia („Le Portrait du docteur Gachet avec branche de digitale”), unul  dintre picturile cele mai scumpe, vânduta la pretul record de 82,5M$ în 1990.

În sfârsit, Gachet, înca din anii studentiei frecventeaza cercurile de boemi ale lui Armand Désiré Gautier (1825–1894, pictor si litograf francez), Gustave Courbet  ocazie cu care îi cunoaste pe Paul Cézanne, respectiv, pe tatal acestuia, Auguste si Paul Gauguin, iar mai târziu pe Alfred Bruyas (1821–1877, colectionar de opere de arata francez – care i-a promovat de altfel si pe Eugène Delacroix  si pe Gustave Courbet, prin intermediul caruia intra în contact si cu Paul Camille Guigou (1834–1871, pictor, ilustrator si poet francez), respectiv, cu  Adolphe Monticelli (1824–1886, ilustru pictor francez influentat de catre Eugène Delacroix si  care l-a influentat pe Vincent van Gogh).

Între 1865–1876, pe când preda anatomia artistica la Scoala Municipala Pariziana (sectorul 8), îi are ca elevi pe  Georges Seurat (1859– 1891, pictor francez neoimpresionist si postimpresionist, creator și teoretician – împreună cu Paul Signac – al  tehnicii divizioniste în pictură) si pe Amand Edmond Jean (1858–1936, pictor, gravor si critic de arta francez), care era în contact cu pictorii simbolisti francezi  Alphonse Osbert (1857–1939) si Alexandre Séon (1855–1917).

Mai târziu, casa sa va fi un loc de întâlnire si pentru alti pictori renumiti: Camille Pissaro (mama caruia i-a fost clienta), Charles-François Daubigny (1817–1878, pictor si gravor francez, ale carui lucrari se situeaza între curentele romantic si impresionist) fondator împreuna cu Jean-François Millet (1814–1875, pictor realist, pastelist, gravor si desenator francez), Jean-Baptiste Camille Corot și Théodore Rousseau (1812–1867, pictor si gravor francez al Scolii  de la Barbizon/1830–1870, departamentul Seine-et-Marne/Métropole du grand Paris, care l-a influentat pe Alfred Sisley), Armand Guillaumin (1841–1927, pictor si gravor impresionist), membru al Scolii de la Crozant (scoala de peisajistica de traditie neoclasica) în jurul lui Jacques-Louis David (1748–1825,  pictor francez, seful miscarii neoclasice, membru al Academiei Regale), aflat în Departamentul Creuse (creata în urma Revoluției din 1790 în regiunea administrativa Limousin – zona central-sudică a Franței.

În 1991 proprietatea lui Gachet va fi trecuta pe lista „monumentelor istorice”, iar în 1996 aceasta va fi cumparata de catre Consiliul general al departamentului val d’Oise, pentru ca începând din 2003 sa fie deschisa publicului.

În ceea ce priveste tabloul, acesta ar fi fost cumparat de catre Emil Georg Bührle în 1851 de la comerciantul de opere de arta Fritz Nathan (1895–1972, fost „deutsch-schweizerischer Galerist und Kunsthändler”, care dupa ce în 1922 absolva scoala de Medicina a Universitatii din München, devine asociat la magazinul de obiecte de arta al fratelui sau Otto H. Nathan–pe care îl va gestiona singur, dupa moartea acestuia în 1930) care ar fi crezut si el ca acesta reprezeinta o lucrare autentica a lui Van Gogh. Din contra, în 2006, Sjraar van Heugten, directorul Muzeului Van Gogh din Amsterdam, ar fi afirmat ca tabloul ar fi, cu certitudine, autentic. Merita sa subliniez aici si faptul ca mai multe picturi apartinând Colectiei Bührle au facut obiectul  unor controverse în privinta achizitionarii lor.Juan–Carlos Emden (din Chile), facea cunoscut la Zürich pe 2 noiembrie 2012, ca de mai multi ani ducea o batalie judiciara de tipul Don Quijote (capodoperă a literaturii universale a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra /1547–1616, apauta în 2 parti: partea I în 1605 sub numele de „El ingenioso hidalgo don Quijote de La Mancha” si partea II în 1615 sub numele de „El ingenioso caballero don Quijote de La Mancha”) pentru a face cunoscut faptul ca lucrarea artistica „Champ de coquelicots près de Vétheuil” (autor  Claude Monet), una dintre „victimele” jafului ar fi apartinut familei acestuia si ar fi fost vânduta lui Bührle în 1940 (dupa instaurarea în Franta al Guvernului de la Vichy/1940–1940) în Timpul celui de-al 3-lea Reich în „regim de extrema urgenta” de catre tatal sau (evreu) Hans–Erich Emden ca urmare a „epuratiei (purificarii) etnice” practicata contra de catre acesta din urma, cu scopul finantarii expatrierii acestuia (împreuna cu familia), la un pret mult mai mic decât pretul pietii. Cu alte cuvinte, Bührle, ar fi profitat de relatia sa „intima” pe care ar fi avut-o cu înaltii demnitari ai celui de-al 3- lea Reich, pentru a-l „escroca” pe Emden, cu toate ca, avocatii colectionarului au atras atentia asupra faptului ca documentele de „vânzare–cumparare” au fost întocmite în perfecta legalitate. Desigur, nu exista nicio îndoiala în privinta legaliatii documlentelor, ceea ce de altfel, Emden nici nu-i reproseaza lui Bührle, dar de „subapreciere” (ca valoare) a tabloului.

Tatal sau, Hans–Erich Emden, ar fi fost „obligat” (sub o forma sau alta) sa accepte pretul propus de catre Bührle, având vedere relatia acestuia cu leaderii celui de-al 3-lea Reich, cu care, asa cum rezulta din documente de arhiva, Bührle face afacei „legale” în domeniul militar, âvând în vedere faptul, ca acesta din urma ar fi achizitionat în 1924, uzina de masini unelte Oerlikon (Maschinenfabrik Oerlikon), la Zürich.Cu alte cuvinte, Juan–Carlos Emden, se considera o victima a lui Bührle, indirect, prin intermediul tatalui sau Hans–Erich Emden.

Naturalizat elvetian în 1937, Bührle, avea sa devina cel mai bogat industrias din Elvetia, în special, dupa vânzarea de amre Wermachtului („Forță de apărare“, numele oficial al forțelor armate ale Germaniei naziste activ între 21 mai 1935 și 1 august 1946 – oficial, dupa ce prima capitalare a acestuia este semnata la Reims, pe 7 mai 1945, la ora 02h41, iar cea de-a 2-al la Berlin, pe 8 mai 1945, la ora 23h10, adica, 9 mai 1945, ora 01h10, ora Moscovei, care în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial era compusa din armata de uscat/das Heer, marina de război/die Kriegsmarine și din forțele aeriene/die Luftwaffe, având, ocazional, aportul unităților paramilitare ale partidului nazist: Schutzstaffel/SS și Sturmabteilung/SA) si aliatilor acestuia în timpul ocupatiei naziste (Regimul de la Vichy/1940–1944), când averea acestuia trece „printr–un proces (termodinalic) necvasistatic” (cu viteza mare si cu starile intermediare diferite de starile de echilibru) de la 140.000FCh (când a „intrat în afaceri”) la 8,5MFCh în 1939, la cca 127MFCh (în timpul razboiului, între anii 1941– 1943), respectiv, la 170MFCh (în 1945, dupa terminarea razboiului). Comercializarea de arme, prin intermediul firmei Werkzeugmaschinenfabrik Oerlikon, devenita mai târziu Werkzeugmaschinenfabrik Oerlikon, Bührle & Co. (companie elvețiană, creată în 1906 ca  spin-off al lui Maschinenfabrik Oerlikon), ar fi fost si aceasta absolut legala. Daca sediul companiei a fost inițial în municipalitatea Oerlikon, din 1934 acesta a fost mutat la Zurich (în cartierul Pfäffikon), iar în 1964 (dupa alte surse, în 1973), compania devine Oerlikon-Bührle Holding, pentru ca după restructurarea acesteia  în 1999, începând cu 2000 sa devina Unaxis, iar în 2006, OC Oerlikon.

Creata initial în 1876 de catre Peter Emil Huber-Werdmüller sub numele de  Maschinenfabrik Oerlikon (specializata în fabricarea de masini unelte, tramvaie, dinamuri, alternatoare si motoare elerctrice), Oerlikon–Bührle a devenit o întreprindere specializata în apararea antiaeriana prin fabricarea (producerea) de Oerlikon 20 mm cannon, bazat pe o arma conceputa de catre Reinhold Becker (1888–1924, antreprenor și manager german).

După diverse activități în industria siderurgică și în industria fontei (1903–1908, la sugestia lui August Thyssen, Bührle este numit directorul comercial al companiei Krefelder Stahlwerk AG (specializata în producria de oțeluri de înaltă calitate pentru inginerie mecanică și producție de scule) din Krefeld-Fischeln, aflata sub influența mai multor companii miniere importante (printre care Klöckner și Thyssen und die Gelsenkirchener Bergwerks-AG).

Începând din 1914, aceasta dezvoltata Oerlikon 20 mm cannon pentru a fi utilizat în Primul Razboi Mondial (1914–1918), produs si astazi în versiunea  Oerlikon 35 mm 35 × 228 mm (canon antiaerian desemnat 2 ZLA/353 ML, iar ulterior GDF-001, dezvoltat în anii 1950).

Emil Georg Bührle (atunci, cetatean german, fiul unui ofițer financiar Josef Bührle din Magdeburg si Rosa Benz, devenita Bührle, cu studii superioare de filozofie, respectiv, istoria literatuturii si a artei abandonate la universitatile din Freiburg im Breisgau si München pentru a deveni ofițer de cavalerie al Armatei Imperiale în Primul Razboi Mondial), care lucra deja din 1920 (în calitate de „consilier comercial”) în cadrul companiei  Magdeburg Werkzeugmaschinenfabrik, este trimis în Elvetia în 1924 pentru reînarmarea (de maniera clandestina), din exterior, a Germaniei, dezarmata în urma Tratatului de la Versailles (tratat de pace, semnat pe 28 iunie 1919 între Germania si Puterile Aliate în Primul Razboi Mondial), unde se si stabileste la Oerlikon (integrat în orasul Zürich în 1934) si dezvolta sectorul de armament al Werkzeugen-Maschinenfabrik Oerlikon, dupa ce în 1913 îsi descopera pasiunea pentru pictura modernă franceză cu ocazia inaugurarii unei expozitii din epoca impresionista la Galeria Națională de Arta din Berlin.

În 1929, Bührle detine deja ½ din actiunile firmei, pentru ca peste un deceniu aceasta sa devina proprietatea lui, ceea ce îi va permite sa vânda armament nu numai Wermachtului dar si nationalistului Tchang Kaï-chek (Chiang Kaï-Shek–Chang  Kaï-chek/18871975), militar si om de stat chinez (unul dintre principalii reprezentanti ai Kuomintang (Guomindang-ul Chinei/Partidul Nationalist al Chinei), dupa moartea lui Sun Yat-sen (1866–1925, fost presedinte provizoriu al Chinei/1911-1912), Armatei Rosii (creata în 1917, devenita în 1946 Armata Sovietica, pâna la dizolvarea URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste pe 26 decembrie 1991), dar si lui Haile Selassie I (Tafari Makonnen Woldemikael/1892–1975, Împăratul Etiopiei între 1930–1935  și 1941–1974), respectiv, lui Benito Amilcare Andrea Mussolini („Ducele”/1883–1945, socialist italian, creatorul statului fascist, fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943) aliat al lui Adolf Hitler („Führerul”, 1889–1945, fost om politic, lider al NSDAP–Partidul Muncitoresc German Național-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar între 1934–1945 conducător absolut–Führer al Germaniei naziste, în cel de-al 2-lea Razboi Mondial).

Din casatoria lui Charlotte Schalk (fiica unui bancher) acesta va avea 2 copii (Dieter Bührle/1921-2012 si Hortense – Anda Bührle/1926-2014). Dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial, pentru a putea exporta armament cu mai multa usurinta (datorita legislatiei restrictive din Elvetia), Bührle, îsi creaza o filiala a firmei sale  în Italia, la Milano (Oerlikon-Italiana), conducerea careia este preluata în 1956 (dupa decesul sau) de catre Dieter. În paralel cu activitata sa de „industrias”, începând din 1938, la sugestia lui Fritz Nathan („deutsch-schweizerischer Galerist und Kunsthändler”), Bührle, începe sa achizitioneze lucrari de (mare) valoare ai pictorilor si sculptorilor celebri (mentionati mai sus),  în special din Galeria Fischer din Lucerna (oraș în Elveția centrală, este situat pe malul Lacului celor Patru Cantoane/Lacul Lucerna– Vierwaldstättersee, capitală a cantonului Lucerna), specializata în vânzarea de obiecte de arta ai imigrantilor, dintre care cel putin 13, erau, fie, furate de la proprietarii lor evrei, fie, vândute de catre acestia, la preturi mult mai mici decât valoarea lor reala, în timpul celui de-al 3-lea Reich, gratie „legaturilor” sale cu leaderii acestuia. „Jeune garçon au gilet rouge” (1888-1889) de Cézanne (unul ditre tablouri facând obiectul jazfului), l-ar fi achizitionat dupa razboi (în 1948), iar „Portrait de Mademoiselle Irène Cahen d’Anvers” de Renoir, în 1949.În 1952, Max Kaganovitch (1891–1978,  evreu ucrainian, sculptor, proprietar de galerie de arta si comerciant de obiecte de arta parizian imigrat în Franta în 1924), l-ar fi convins pe Bührle sa se intereseze de tinerii pictori creatori de arta abstracta.

Înainte instaurarea Regimului de la Vichy, care îi retrage nationalitatea franceza în 1942 (motiv pentru care acesta se refugiaza în Elvetia cu sotia sa Rosy si cei 2 copii ai lor, unde îl cunoaste pe Bührle) Max Kaganovitch, reuseste sa achizitioneze opere de arta ai impresionistilor si fauvistilor la preturi relativ (foarte) mici, pe care în 1973 el va ceda Statului Francez, care astazi se numeste „Collection Max et Rosy Kaganovitch” la Muzeul din Orsay (Métropole du Grand Paris).

Atunci, Bührle creaza premiul care îi poarta numele, decernat pentru prima data în 1952 pictorului si gravorului franco–ucrainian Joseph Pressmane (1904–1967) apartinând Scolii de pictura pariziene, reprezentant al Figurativismului narativ (aparut în Franta anilor 1960 cu lucrări  de artă, în special picturi și sculpturi, care sunt în mod clar derivate din surse de obiecte reale, și sunt, prin urmare reprezentative, prin definiție), deseori opus artei abstracte (denumirea pe care, începând cu anii 1930 și-o revendică o serie de tendințe, de grupări, de creații – în general diverse, succedându-se nu fără o anumită atitudine polemică) care au la bază un protest împotriva Academismului (curent artistic aparut în seclolul XIX cînd neoclasicismul pierde teren, prin trecerea burgheziei pe poziții reacționare, imitînd în mod dogmatic și pasiv formele exterioare ale creațiilor artei antice și a Renașterii, care cultivă un ideal de frumusețe rece și convențională și norme canonizate, golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă și este mai viu în ea) și Naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci din așa zisă artă figurativă, și așezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volumi, ce ar trebui să exprime, în formă pură, acțiunea raționalității și sensibilității umane dar si gândurile cele mai ascunse și unele detalii ale personalității acestora ce sunt adânc îngropate în suflet așteptând să fie scoase la iveală.

Acest pictor premiat de Bührle, dupa 1910, împreuna cu Vassily Kandinsky (1866–1944, pictor, gravor, teoretician al artei, poet si dramarurga rus, naturalizat german, ucrainian si ulterior, francez), avându-l ca mentor pe Roger Bissière (1886–1964), unul dintre creatorii în anii 1950 ai curentului artistic „non figurativ” (unul dintre cele mai importante în secolul XXX al Scolii pariziene care începe sa se dezvolte pe la sfârsitul anilor 1940, care îsi va atinge apogeul sau în anii 1960, prin intermediul picturii americane) este considerat unul dintre cei mai mari artisti ai secolului XX, împreuna cu Picasso, Matisse si Pieter Cornelis Mondriaan (Piet Mondrian/1872–1944, pictor olandez), influentat, printre altele de Cubism si de Picasso dar si de miscarea Neoplastica (descrierea artei abstracte, austere si geometrice) si fondatorul artei abstracte (mișcare artistică care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XX-lea și care constă în reprezentarea gândurilor și sentimentelor în actul picturii într-o manieră spontană, folosind tratamentul expresiv al materiei, formele abstracte și culorile cele mai variate) dar si al abstractiei lirice europene având la origine tachismul (un stil de pictura abstracta raspândita în Franta în anii 1950), initiat în 1951 de catre Pierre Guéguen (1889 – 1965, poet, scriitor si critic de arta francez), respectiv, în 1952, de catre Michel Tapié de Céleyran (1909–1987, critic de arta, muzician, pictor, sculptor, teoretician al artei si organizator de expozitii francez) numit astfel în 1947 de catre Jean José Marchand (1920–2011, critic literar, de arta si de cinema francez), respectiv, Georges Mathieu (1921–2012, pictor francez, considerat unul dintre fondatorii abstractiei lirice), dar, ceva mai târziu si al abstractiei lirice americane (miscare artistica) descrisa în 1969 de catre Larry Aldrich (1906–2001, American fashion designer, art collector, and founder of the Aldrich Contemporary Art Museum in Ridgefield, Connecticut).

În sfârsit, Premiul Bührle va fi atribuit anul viitor (în 1953) lui  Bill Parker (1922–2009, pictor american post–cubist abstract, apartinând atât Scolii pariziene cât si celei Americane), având ca mentor pe Hans Hofmann (1880 – 1966, pictor german avangardist–cubist si fauvist), care dupa un deceniu de activitate la Paris (1904–1014), în 1915 deschide o scoala de arta la München si se va consacra înatamântului artistic (atât in Germania, cât si în SUA, la Universitatea California la Berkeley, respectiv, la Art Student League din New York).

În sfârsit, ceea ce deosebeste acest jaf de tablouri de la Colectia Emil Bührle din Zürich, de cele „banesti”, consta în recuperarea integrala a prejudiciului material, ceea ce, într-o mare majoritate de cazuri, comise din institutii financiar–bancare, nu se înâmpla niciodata, si doar în cazuri izolate, acesta este recuperat partial (într-un procent „nesemnificativ” din suma jefuita). Explicatia ar consta în faptul ca operele de arta ar fi mai dificil de „valorificat” (de transformat în cash), decât „spalarea” banilor rezultati dintr-un jaf armat, cu toate ca exista destule cazuri care ne pot pune pe gânduri. Si totusi, dupa furtul celor 7 picturi  ale lui Pablo Picasso în 1994, în iulie  1999, alte 5 picturi apartinând grupului de artisti („Gruppe 33”) au fost furate la Basel Basel (capitală a cantonului Basel-Oraș, situat în nord-vestul Elveției, pe râul Rin, în apropiere de colțul celor trei frontiere dintre Germania, Franța și Elveția), prejudiciul financiar fiind estimat la cca ¼ MFCh, dupa ce în luna februarie, o pictura de Harmenszoon van Rijn Rembrandt (1606–1669, pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, din „epoca de aur olandeză”, autor a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene  considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale, maestru al tehnicei de clar-obscur, „singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenușa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis” – Élie Faure) estimata la cca 2MFCh, a fost furata de la o galerie de arta din cantonul Argovie (unul dintre cantoanele Elveției care se întinde peste cursul inferior al râului Argovia Aare), iar o pictura de Henri Matisse furata din Galeria de Arta Koller din Zürich în 1997 (estimata la cca ½ MFCh) este gasita în martie 1999 în Germania.

Între 1997–2000 mai multe jafuri sunt comise la Galeria de Arta Bollag tot la Zürich, de unde unele picturi (ale lui Pablo Picasso) ar fi fost furate chiar si de 2 ori. Alte 6 picturi furate, tot de aici în 1996, vor fi gasite în 2000. Valoarea lor totala a fost estimata la cca 40MFCh (cca 50M$). De altfel, între 1995–2001, Stéphane Breitwieser (n.1971, escroc si hot de obiecte de arta francez, supranumit „l’Arsène Lupin des musées”), stranepot al lui Robert Breitwieser (1899–1975, pictor alsacian de cultura franco–germana), având ca mentor pe Hans Hofmann (1880–1966, pictor german avangardist, adept al miscarile fauviste si cubiste) este autorul a 239 de furturi de obiecte de arta (în 7 ani) din cele mai importante muzee din Europa (Franta, Elvetia, Germania, Belgia, Olanda, Austria si Damemarca), în special, de opere flamande din secolul al XVI–lea (cu un prejudiciu material estimat între 10M€-1Md€), dintre care majoritea le-ar fi abandonat în diferite locuri.

Primul sau furt îl comite împreuna cu companionul lui Anne-Catherine Kleinklauss de la Castelul Medieval Gruyères (Elvetia) în 1995. Este vorba de o pictura realizata de catre Christian Wilhelm Ernst Dietrich (Christian William Ernest Dietricy/1712–1774, pictor german, fratele pictorilor  Rahel Rosina Dietrich/1725–1770 si  Maria Dorothea Dietrich, casatorita Wagner). Acesta este urmat de „La Princesse Sybille de Clèves” apartinând lui Lucas Maler (1472–1553, pictor, gravor german, reprezentant al Renasterii) tatal celebrului pictor si gravor Lucas Cranach der Jüngere (1515 – 1586)  dintr-un mic muzeu din Baden–Baden (oraș în vestul Germaniei din landul Baden-Württemberg, situat la poalele munților Pădurea Neagră/Schwarzwald), valoarea caruia a fost estimata la cca 5M£.

Arestat în noiembrie 2001 la Lucerna,  Stéphane Breitwieser, este condamnat la 4 ani de închisoare în Elvetia si la 2 ani de închisoare în Franta. La începutul lunii aprilie 2011 este interpelat din nou în Franta în cadrul unei anchete a Brigazii de Jandarmere din Strasbourg si al OCLCTBC (Oficiul de Lupta contra Traficului de Buburi Culturale), iar jandarmi gasesc la domiciliul sau (cu ocazia perchezitiei) din Marmoutier câteva zeci de obiecte de arta si o importanta suma de bani (în cash). Încarcerat în detentie provizorie la Penitenciarul din Strasbourg, el este pus în libertate sub control judiciar în 2012, iar pe 3 iunie 2013 este condamnat la 3 ani de închisoare (cu executare) pentru furt de oviecte de arta „în stare de rec idiva”. Nu peste mult timp dupa liberarea sa din penitenciar, el va fi din nou interpelat pentru furt de îmbracaminte de firma (tee-shirts, pantaloni, rochii, centuri, DVD, etc.), iar în aprilie 2015 este condamnat la 15 ani de închisoare (dintre care 9 cu executare) de catre Tribunalul Corectional din Colmar (marea câmpia alsaciană, la poalele munților Vosgi, având în fața masivul numit „Le Grand Ballon“, prefectura departamentului Haut-Rhin, al 3-lea oraș ca mărime în regiunea administrativa Alsacia Strasbourg și Mulhouse).

RVI247369 Mugshot of Vincenzo Peruggia, who stole the Mona Lisa from the Louvre on 21st August 1911, 25th January 1914 (b/w photo) by French Photographer, (20th century); Private Collection; Roger-Viollet, Paris; FRENCH, ITALIAN, SPANISH & JAPANESE RIGHTS NOT AVAILABLE; French, it is possible that some works by this artist may be protected by third party rights in some territories

În sfârsit, în martie 2000, este furata dintr-un oficiu de urmarie de la Geneva, o reproducere apartinând lui Amedeo Modigliani, valoarea ei fiind estimata la 50.000FCh.

În iunie 2002, alte 10 opere având teme religioase sunt furate din Biserica Novazzano (comuna elvetiana în cantonul Tessin, situat în districtul Mendrisio), a caror valoare este estimata la cca 1MFCh. Acestea sun descoperite (gasite)  în luna iulie, într-o pubela la Lecco (oras situat pe malul de sud-est al lacului Como în nordul Italiei din regiunea Lombardia, reședința provinciei cu același nume).

Pe 19 septembrie 2002, 3 picturi apatrinând lui Hans Ruedi (Rudolf) Giger (1940–2014, plastician, grafician, ilustrator, sculptor si designer elvetian) si Raymond Reynaud (1920–2007, pictor, sculptor, si plastician francez) apropiat lui Jean Dubuffet (1901–1985, pictor, sculptor si plastician francez, primul teoretician al „Artei brute” (lucari artistice ale persoanelor fara „cultura artistica”), apartinând miscarii „Arta singulara” (o combinatie dintre arta Bruta si cea Profesionista), estimate la cca 50.000FCh, sunt furate de la o expozitie „în aer liber”, tot la Zürich.

Pe 11 octombrie 2002, tabloul „Jeune femme dans le jardinGiovanni Giacometti (1868–1933, pictor elvetian,  tatal pictorului si sculptorului Alberto Giacometti, respectiv, al desenatorului de mobila Diego Giacometti si al arhitectului Bruno Giacometti) este furat de la o colectie privata din Borgonovo (comuna apartinând municipalitatii Bregaglia din districtul Maloja, al cantonului elvetian Graubünden).

Acesta este gasit în 2004 la Monza (oraș construit pe râul, un afluent al râului Po, 13 km nord-est de Milano, în provincia Monza-Brianza din Lombardia, în nordul Italiei, cel mai important centru economic, industrial și administrativ din sub-regiunea Brianza – unde se desfasoara Marele Premiu al Italiei, în Formula 1, circuitul de teste al Ferrari și al Alfa Romeo).

În sfârsit, în perioada februarie 2003 – 2007, au loc în Elvetia si alte furturi de tablouri de valoari mai mici (între cca 20.000–100.000 FCh), având ca autori pe Eugène Henri Paul Gauguin (1848–903, pictor postimpresionist francez, apartinând Scolii de Pont-Aven aventurier și geniu, precursor al picturii moderne, influențându-i pe fauviști și pe artiștii din gruparea Les Nabis, ale carei opere readu cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieții), pe Andy Warhol (1928–1987, grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american), personalitate a curentului artistic cunoscut ca Pop Art („Popular Art”/miscare artistica derivata din Expresionismul abstract  care  s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XX-lea și care constă în reprezentarea gândurilor și sentimentelor în actul picturii într-o manieră spontană, folosind tratamentul expresiv al materiei, formele abstracte și culorile cele mai variate,  facându-si aparitia în anii 1960, în Marea Britanie si care „se vrea” o arta „populara”–opusa „artei academice”, devenita ulterior , ca o ironie a sortii, „sofisticata si chiar academica”) si pe Ted Scapa (Eduard Schaap/n. 1931, artist contemporan olandez-elvețian, fost editor și prezentator de televiziune).

Însa, în timpul Pastelui în 2007, hoti profesionisti reusesc sa patrunda într-o vila la Geneva si sa fure colectia de opere africane si de tablouri a lui Joseph Heinrich Beuys (1921–1968, „sculptor, installation artist, graphic artist, art theorist, and pedagogue”, german, „angajat politic”, autor a numeroase  lucrari importante) estimata la cca 2,5MFCh, iar pe 6 februarie 2008, alti hoti „bine pregatiti” vor reusi sa fure 2 tablouri ale lui Pablo Picasso (asa cum am mentionat mai sus, „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”, în valoare de cca 4,8MFCh, de la Centrul Cultural din Pfäffikon (municipalitate în Cantonul Zürich, resdinta distructului cu acelasi nume si sediul firmei „de debut” a lui Bührle „Werkzeugmaschinenfabrik Oerlikon”–care sta „la baza” colectiei sale de opere de arta. „It is not to be confused with Pfäffikon SZ on Lake Zurich but in the canton of Schwyz”).

În sfârsit, cred ca cele mai importante 4 jafuri de obiecte de arta care au marcat istoria jafurilor  (în afara de cel de la Colectia Bührle din Zürich, considerat al 5 –lea ca importanta) ar fi:

  1. Furtul pe 21 august 1911 al tabloului „La Gioconda” pictat între 1503 – 1506 (Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa–numele fiind de fapt Monna Lisa aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată) apartinând lui Leonrado da Vinci (1452–1519, Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii, unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie). În ciuda unei recompense de 25.000FFr, nu se va manifesta nimeni care sa poata furniza despre tablou, pâna când criminologul–expert Alphonse Bertillon, descopera o amprenta pe sticla care proteja pictura, având ca efect identificarea lui Guillaume Apollinaire ca hot al tabloului, dar ancheta îl va disculpa pe acesta. Adavratul hot, Vincenzo Perrugia („de meserie zidar unul dintre cei 4 muncitori care, în 1910, au instalat geamul de protecţie din faţa tabloului pictat de Leonardo da Vinci”, care îl tinea ascuns în apartamentul sau parizian într-o valiza cu fund dublu), va fi arestat 2 ani mai târziu si condamnat la 18 luni de închisoare.
  1. Furtul tablourilor „Skrik” (Țipătul/1893) si „Madonna”, apartinând lui Edvard Munch (1863–1944, pictor norvegian, unul dintre pionierii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiției artistice europene decât a celei norvegiene) pe 22 august 2004 de la Muzeul Munch din Oslo (Norvegia), de catre 2 indivizi înarmati si mascati, asteptati în exterior de catre un al 3-lea complice. Daca primul este titlul a 4 tablouri realizate între 1893 și 1910, cu versiunea cea mai renumita terminată în 1893, aflata  la Galeria Națională a Norvegiei din Oslo și alte 2 versiuni, la Muzeul Munch din Oslo în timp ce una se află într-o colecție particulară, cel de-al 2-lea, prezentat la Salonul Artiștilor Independenți din Paris în 1896, reprezintă o sinteză perfectă a perverselor lui obsesii mistice și erotice. Cele 2 tablouri gasite de catre politia norvegiana pe 31 august 2006, au fost evaluate atunci la cca 100M$US. Unul dintre variantele „Tipatului” (aflata în posesia colectionarului particular–vânduta initial le pretul de 80M$US) a fost vânduta pe 2 mai 2012 la pretul de 120M$US (cca 107M$US, „hors taxes”) care ce ar fi fost cel mai mare pret platit pentru un tablou în lume, la începutul deceniului. Ca urmare a unei recompense de 2Mil NOK (1/4 M€), politia gaseste tabloul pe 31 august 2006, într-o stare „destul de buna”, iar pe 2 mai 2007, cei 2 hoti vor fi condamnatil a 8 ani de închisoare (si vor fi amendati cu 750 Mil NOK/cca 95M€), în timp ce, cel de-al 3–lea, la 4 ani de închisoare.
  2. Furtul tabloului „Het concert” (Concertul/1663–1666), estimat la cca 200Mil$US, apartinând lui Johannes Vermeer (Jan Vermeer van Delft/1632–1675, pictor olandez, autor a 37 de tablouri, unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai stilului baroc si cei mai mari pictori olandezi ai „Vârstei/Epocii de aur”, precursor al principiilor compozițiilor configurative, cunoscut ca un maestru al folosirii luminii în lucrările sale), în noaptea de 18 martie 1990 de la Isabella Stewart Gardner Museum din Boston (Massachusetts, SUA), fondat în 1903 de catre Isabella Stewart Gardner (1840–1924), colectionar de arta si filantrop american. Jaful în care dispare tabloul „Concertul” este realizat de catre 2 barbati îmbracati în uniforma de politisti (care în total vor fura 10 tablouri, având ca autori si pe alti mari pictori ca Rembrandt si Degas) si este considerat cel mai mare hold–up din întreaga istorie a lumii, niciodata solutionat. În 1917, muzeul ofera o recompensa de 10M$US pentru recuperarea  operelor de arta furate (negasite pâna în prezent), în timp ce prejudiciul seridica la cca ½ Md$US.
  3. Furtul pe 20 august 2010 al tabloului „Fleurs de pavot” (1886) de la Muzeul egiptean Mahmoud Khalil din Cairo (aflat in cartierul rezidential Dokki, pe mal stâng al Nilului) al lui Vincent Van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez–unul  dintre cei mai mari din cea de-a jumatate a secolului XIX, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, autor a peste Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă – cca 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe).Plina de naturalism (miscare artistica în Occident în perioada 1880 – 1890) Opera lui Van Gogh este inspirata din majoritatea miscarilor artistice (impresionism, postimpresionism, pointilism, fauvism, expresionism si simbolism). Suferind de mai multe boli (schizofrenie–caracterizata prin apariția unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament, dezorganizarea personalității, bipolaritate–psihoza maniaco-depresivă/psihoza periodică, o tulburare mintală constând în modificarea anormală și de lunga durată a dispoziției afective, energiei și abilității de funcționare a unei persoane, saturnism – intoxicație cronică cu plumb, epilepsie–grup   de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice/episoade care variază de la perioade scurte și aproape nedetectabile, la perioade lungi de convulsii puternice, Boala lui Menière–boala a ansamblului labirintului membranos a urechii interne si poate nu în ultimul rând, de sifilis–infecție   cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema pallidum subspecia pallidum), acesta îsi pune capat zilelor, tragându-si un glont în piept (în vecinatatea inimii) pe 27 iulie 1890, murind peste 2 zile.

Ultimele 70 de zile din viata sa, între 20 mai – 29 iulie, Van Gogh va petrece în cadrul celebrei scoli de peizajistica Barbizon.  Estimat la cca 50M$US, Flurs de pavot (expus alaturi de picturi ale marilor artisti: Monet, Renoir sau Degas, în muzeul Mahmoud Khalil) a  mai fost furat odata în 1977 si gasit un deceniu mai târziu în Kuweit.Tribunalul egiptean din Cairo a inculpat 11 angajati ai muzeului de „neglijenta”  (conform propunerii Ministrului al Culturii Farouk Hosni), pe care i-a si încarcerat, dar ulterior, i-a eliberat contra unei  cautiuni de cca 1.750$US.

*Pe 4 decembrie 2008 are loc un alt jaf spectaculos în „triunghiul de aur parizian, considerat pe buna dreptate „jaf al secolului” la celebra bijuterie de lux din Av. Montaigne n°29 (în secorul 8) apartinând lui Harry Winston Inc. (creata în 1932) cea mai prestigioasa retea de magazine de bijuterii din lume, fondata de catre bijutierul american Harry Winston (1896–1978, de origine ucrainiana) cunoscut si sub pseudomimul „The  King of Diamonds”, alaturi de Cartier, Van Cleef si Arpels ou Bulgari. Prejudiciul material s-ar fi ridicat la cca 85M€, cel mai mare înregistrat în Franta.  Hotii, 4 indivizi înarmati (care se exprimau în limba franceza) si deghizati (dintre care 3 în femeie), fac iruptie în magazin în jurul orei 17h16 (conform imaginilor de videosupraveghere), când în interior erau prezenti 16 persoane (angati ai magazinului) si vor încarca în saci 900 de bijuterii (printre care si 104 ceasuri de aur si 297 de pietre pretioase din diamant, rubin, safir și smarald) în cca de ¼h (considerat un „interval de timp prea lung” în jafurile de bijuterii), dupa ce câtiva dintre angajati ar fi fost maltratati în timpul derularii evenimentului, fara însa ca un foc de arma sa fi fost tras.

Conform unor surse apropiate dosarului, hotii ar fi fost în posesia unor informatii detaliate despre personal (identitate si domiciliu), dar si despre locul (secret) în care erau depozitate bijuterile în magazin (conform unor planuri minutios concepute), prin intermediul unui complice din „interior” (la taupe–spionul din interiorul bancii, conform jargonului politienesc), agentul de securitate Mouloud Djennad.

Lloyd’s  de la Londra (Lloyd’s of London creat în 1688– dupa numele Lloyd’s Coffee House pe Tower Street, unde se întruneau membrii industriei si comertului maritim pentru dezbateri legate de contractele de asigurari) „insurance and reinsurance market” asiguratorul  britanic al bijuteriilor, care, contrar majoritatii concurentilor pe piata de „asigurare si reasigurare”, nu este o societate comerciala, dar o bursa (stabilit în conditii legale prin  Lloyd’s Act în 1871), oferea atunci 1MUS (cca 700.000€ ca recompensa pentru identificarea hotilor si recuperarea bijuteriilor (alte surse, elvetiene, mentioneaza gresit 500.000$US, dar aceasta suma a fost propusa dupa primul jaf, pe 6 octombrie 2007).

Harry Winston debuteaza în meseria de bijutier (dupa ce abandoneaza scoala la vârsta de 15 ani), chiar în magazinul tatalui sau Jacob Winston, la New York, un imigrant urcainian (cu familia sa) în SUA, la începutul secolului XX. În 1920 el creaza prima Diamond Company, iar în 1926 cumpara pentru suma de 1,2M$US (cca 16,8M$USPPA, astazi) colectia de bijuterii a lui Arabella Yarrington Huntington („Belle”/1851-1924, cea de-a 2-a sotie a lui Collis Potter Huntington/1821–1990, industrias american, magnat al cailor ferate–unul dintre cei 4 „Big Four” care creaza înpreuna cu Leland Stanford/1824–1893, Mark Hopkins/1813–1878 si  Charles Crocker/1822–1888 , compania de cai ferate Central Pacific, decedat în 1929, iar ulterior, ce-a de a 2-a sotie a lui  Henry Edwards Huntington/1850-1927, nepotul lui Collis P. Huntington, magnat al cailor ferate si colectionar de carti americane vechi, care va ocupa o pozitie influenta în Southern Pacific Railway, dupa ce în 1898, va cumpara LARy–Los Angeles Railway, iar în 1901 creaza le Pacific Electric Railway), având reputatia de cea mai bogata femeie din SUA, ea fiind si la originea infiintarii celebrei colectii artistice The Huntington Library (Art Collections and Botanical Gardens ou The Huntington, centru de învatamânt si cercetare creat de catre Henry E. Huntington la San Marino–municipalitate în comitatul Los Angeles, care gazduieste si o colectie de portrete englezesti, dar si mobila franceza din secolul al XVII-lea).

Dupa ce în 1932 creaza societatea Harry Winston, în 1935, acesta cumpara diamantul de 726 de carate (145.2 g) The Jonker („discovered 5 km away from the largest diamond ever found, the Cullinan Diamond”, la Elandsfontein Mine în Africa de Sud, de catre fermierul Johannes Jacobus Jonker pe 17 Januarie 1934), care la acea vreme era a 4-a cea mai mare bijuterie netăiată găsită vreodată.

Harry Winston este singurul mare bijutier la New York care rezista si îsi dezvolta industria chiar si în timpul „Marii Depresiunui” (The Great Depression–criza economica din anii 1930, care debuteaza cu Crahul de pe Wall Street din 1929, cunoscut și sub numele de Marele Crah sau Marțea Neagră la sfârșitul lunii octombrie 1929, fiind considerat cel mai devastator crah bursier din istoria Statelor Unite ale Americii, dacă luăm în considerare durata și efectele sale–care succede marii cresteri economice/„anii nebuni” din anii 1920, când indicele bursier al Dow Jones este multiplicat cu 3,6, iar cel de la Paris, de 4,4 ori, între 1921–1928).

Începând cu anii 1950, el rivalizeaza deja si cu gigantul diamantului De Beers (un conglomerat de diamante sud-african, una dintre cele mai mari companii de minerit și extracție a diamantelor din lume) fondat în 1888  de catre Cecil Rhodes (1853– 1902) si Barney Barnato (1851–1897), activa si astazi (în fiecare din tehnicile practicate ale mineritului industrial la diamantelor, mine de suprafață și adâncime, extracție aluvionară, extracție de coastă și de mare adâncime) în mai multe tari ale lumii (Botswana, Namibia, Africa de Sud, Tanzania și Canada). Cu toate acestea, daca în anii 1980, De Beers era prezent pe piata diamantelor într-un procent de cca 90%, începând cu acest deceniu activitatea acestuia a scazut cu cca 40-45%.

În sfârsit, în ceea ce priveste Harry Winston Inc. („Bijutierul starurilor”, „Regele diamantelor”), astazi, acesta este un nume de referinta pentru starurile de la Hollywood, în special, cu ocazia ceremoniilor decernarii premiilor Oscar (Katharine Hepburn, Elizabeth Taylor, Ingrid Bergman Gwyneth Paltrow, Sharon Stone, Glenn Close, Halle Berry Juliette Binoche, Nicole Kidman, Charlize Theron, etc.), dar si pentru personalitatile Golfului Persic sau ale Orientului Mijlociu.Dupa moartea lui Harry Winston în 1978, cei 2 fii ai acestuia (Ronald si Bruce Winston) vor prelua afacerile societatii Harry Winston (fondata în 1932), devenita filiala a Dominion Diamond Mines (Harry Winston Diamond & Aber Diamond, fondata în 1980, o întreprindere drept canadian specializata în extractia si vânzarea diamantelor), devenita Harry Winston Inc. (din 2006, cu sediul social la Totonto), cu cca 215 magazine în lume (si 535 de angajati), în special, în marile metropole ale lumi (New York, Paris, Londra, Tokyo, Los Angeles, Chicago, Dallas,  Las Vegas, Hong Kong si Pekin–Beijing), dar si Honolulu, Bal Harbour, Costa Mesa, etc.

Începând din ianuarie 2013, ea este achizitionata pentru suma de 750M$US de catre The Swatch Group (întreprindere multinationala cu sediul la Berna, cotata la Swiss Market Index – cea mai mare societate de productie de ceasuri din lume care cu cele 160 de uzini ale sale este prezenta pe piata mondiala cu un procent de cca 20%).

În ceea ce priveste „jaful secolului” de la Harry Winston, pe 22 iunie 2009, BRB (Brigada de Reprimare a Banditismului–una dintre brigazile centrale ale DRGPJ[1] – Directia Regionala a Politiei Judiciare a PP – Prefectura de Politie Paris) a efectuat 25 interpelari, soldate cu arstarea presupusilor hoti si a complicilor acestora, printre care si a „creierului” operatiunii Douadi Yahiaoui („Doudou”–condamnat pe 3 februarie 2015, la 15 ani de recluziune criminala), dar si a agentului de securitate  de la Harry Winston, Mouloud Djennad, considerat „la taupe” (informatorul din interior), fara complicitatea caruia jaful n-ar fi putut avea loc.

Conform PP, aproape jumatate din prejudiciu (cca 45%) ar fi fost recuperata (în special, 21 de bjuterii – 19 inele si 3 cercei, în valoare de cca 17M€ (ascunse  într-o conducta din beton a canalizarii a unui imobil din regiunea pariziana), pe proprietatea lui „Doudou”. Tot la domiciliul acestuia 900.000€ ar fi fost gasiti în cash, rezultati din primele tranzactii. Din contra, dupa 5 ani de ancheta, 493 de bijuterii, dintre cele 900 furate n-au fost gasite.

Cei 4 hoti (înarmati cu pistoale automate Kalasnikov si o grenada) „care vorbeau limba franceza cu un accent slav” (conform marorilor oculari, prezenti în magazin), „ar fi golit, aproape integral”, magazinul de bijuterii Harry Winston (din Av. Montagne n°29), înainte ca politistii de la BRB sa ajunga la fata locului.Acestia banuiesc (conform modului operator) ca jaful ar fi fost comis de catre membri gangului Pink Panthers (grupare de raufacatori din fosta Iugoslavie) cea mai reputata („prestigioasa”) grupare pe plan mondial specializata în materie de jafuri de bijuterii, formata, în special, din fosti militari, convertiti în bracaje (jafuri armate) de bijuterii, dupa terminarea razboaielor iugoslave (conflicte violente desfășurate pe teritoriul fostei Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei între 1991 și 2001, pentru „idependenta”: Războiul din Slovenia–1991, Războiul Croat de Independență/1991–1995, Războiul Bosniac/1992–1995, Bombardarea NATO în Bosnia și Herțegovina–1995, respectiv, războaiele din zonele populate de catre albanezi: Războiul din Kosovo/1998–1999, Bombardarea NATO în R.F. Iugoslavia–1999, Conflictul din Sudul Serbiei/2000–2001 si Conflictul din Macedonia–2001).

Gruparea ar fi fost denumita Pink Panthers (dupa numele comediei politiste Pantera Roz) de catre Scotland Yard, dupa ce în 2003, politistii londonezi ar fi descoperit într-o „cutie de alifie nutritiva pentru piele” apartinând unuia dintre membri acestuia, un inel cu diamant albastru în valoare de 500.000£. Organizatia criminala (echipata în special cu semiautomate de tip Kalasnikov si pistoale sârbesti CZ – Zastava Arms) specializata în jafuri armate de bijuterii de lux (la activ, cu cca 115 bracaje – jafuri armate, pentru un prejudiciu material cuprins între 250–280M€), ar avea între 140–150 de membri si între 500–800 de aderenti („pragmatici, meticulosi si  determinati”)  în toata lumea (majoritatea serbi, croati, bosniaci  si „muntenegristi–între care exita o solidaritate puternica, de tipul „legaturii covalente” si pentru care moartea, n-ar fi decât „un detaliu”!), cu un „nucleu dur” format din cca 30 de indivizi (bazati la Belgrade si la Budva)  dintre care (numai) cca 10 ar fi fost identificati, ar fi operat, cu precadere, la Dubai (Emiratele Arabe Unite), la Geneva (Elvetia), Lichtenstein, Monaco, Londra, Tokyo, Paris, Courchevel, Cannes, Saint-Tropez (Coasta de Azur), în Germania si Austria.

Seviciile specializate ale politiei cred ca organizatia si-ar „spala” bijuteriile si pietrele pretioase cu taieturi (Rotunda, Printesa, Smarald, Marchiza, Ovala, Radianta, Para, Inima si Cushion) rezultate din bracaj, cu precadere în Belgrade, dar si în Belgia (la Bruxelles si Anvers) sau în Italia (în special la Milano, Torino si Palermo).

Dintre operatiunile lor cele mai spectaculoase (conform unor surse oficiale) as mentiona:

  • în 2002 la Londra, la Graff Diamonds (fondat în 1960  de catre Laurence Graff), un bracaj cu un prejudiciu în valoare de cca 23M£ (dintre care 3M£ vor fi recuperate peste 2 ani);
  • în luna mai 2003, în cartierul Mayfair la Londra, Nebojsa Denic (presupus creierul gangului) echipat cu un 357 magnum, în mai putin de 5 minute reuseste sa fure o serie de pietre pretioase (printre care si diamante galbene, foarte rare) valorând cca 13M€; La un prieten de-al lui, politistii de la Scotlanf Yard gasesc inelul cu diamant albastru în valoare de cca 500.000£;
  • pe 14 iunie 2003, într-un jaf avortat (esuat), la o bijuterie din Courtrai (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Vest, regiunea Flandra din Belgia, situat în apropierea graniței cu Franța în vecinătatea Metropolei Lille, împreună cu care formează cea mai mare aglomerație transfrontalieră europeană), politistii belgieni îl ranesc grav la picioare pe Boban Stojkovic
  • în luna martie 2004, în cartierul Ginza la Tokyo, are loc un atac reusit al lui Pink Panthers contra unei bijuterii, pentru un prejudiciu material de 25M$US, iar în lunile care urmeaza, acestia vor comite alte 60 de bracaje în 19 tari;
  • în mai 2005, din nou, un jaf comis la Graff Diamonds la Londra, prejudiciaza proprietarul cu cca 1M£;
  • în august 2005, la Saint Tropez (Coasta de Azur – Nice Métropole), atac spectaculos la Bijuteria Julien;
  • în aprilie 2007, în luxosul Wafi Mall, Bijuteria Graff la Dubai, cu ajutorul a 2 masini–capcana, 8 mercenari mascati si imbracatri în combinezoane negri, reusqesc sa fure binuterii în valoare de cca 11M$US;
  • mai–iunie 2007 la Monaco, mai multe bracaje reusite. Politia franceza aresteaza pe 11 mai 2009, 2 dintre presupusi participanti la jafurile din 2007;
  • iulie 2007, tot în cartierul londonez Mayfair, utilizând un vehicul Bentley (ultimul model), membri gangului intra într-o bijuterie de si fura „marfa” (de vânzare), în valoare de 10M£, în mai  putin de 3 minute;
  • pe 6 octombrie 2007, aceasi echipa care va comite si jaful pe 4 decembrie 2008 la Harry Winston, va fura din acelasi magazin bijuterii în valoare de cca 32M€ (nedemonstrat în timpul procesului);
  • pe 13 iulie 2009, din magazinul Cartier la Cannes, 3 membri gangului reusesc sa fuga cu bijuterii în valoare de cca 15M€; Majoritatea dintre cele 26 de persoane arestate  (în total) în sectorul parizian n°16, în dosarul jafului secolului de la Harry Winston (cu vârste cuprinse între 22 si 67 de ani) erau originari din Israel, iar acestea încercau sa comercialieze (vânda) bijuterii (de diferite tipuri) care ar fi rezultat din jaf. Restul dintre ele ar fi fost interpelate în regiuna urbana pariziana (la Pavillons-sous-Bois, la Montreuil si Noisy-le-Sec în departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris).

 Agentul de securitate ar fi jucat si el un rol important în comiterea jafului, în special, prin furnizarea de informatii despre personal, despre sistemul de securitate al magazinului, dar si despre locurile în acesta unde bijuteriile eru depozitate. O parte din bijuteriile furate (2 perechi de cercei – în valoare de câteva sute de mii de euro, inele si pietre pretiose, depasind în total cca 1,25M€) ar fi fost gasite de catre politistii – anchetatori de la BRB chiar la domiciliile celor interpelati, împreuna cu mai multe arme de foc, care ar fi fost utilizate cu ocazia jafului. Tot în timpul prechezitiilor, acestia gasesc la unul dintre domicilii si un sac de plastic continând o mare suma de bani în bancnote de 50 si 100€, iar în sectorul parizian n°18, la o alta adresa si suma de 250.000€ (în cash), îmreuna cu un pistol-mitraliera si un 357magnum.

Conform declaratiei lui Corinne Goetzmann, numit judecator de instructie în dosar (magistrat însarcinat cu instrumentarea dosarului), de catre Procurorul Republicii de Paris, majoritatea persoanelor interpelate erau deja cunoscute serviciilor franceze de politie, în special pentru crima organizata de mare anvergura (marele banditism). Cu aceasta ocazie, aceasta a mentionat existenta unei posibile conexiuni, dintre jaful comis pe 4 decembrie 2008 si un alt jaf comis tot la acelasi magazin Harry Winston, pe 6 octombrie 2007, în care, în jurul orei 10h00, tot de catre 4 hoti (mascati, înramati si îmbracati în salopete de zugrav)  vor fura 120 de ceasuri de aur si 360 de bijuterii, reprezentând un prejudiciu material de cca 32M€.

Acestia s-ar fi introdus în magazin, prin intrarea din spate, cu ajutorul aceluiasi agent de securitate Mouloud Djennad (care atunci n-a fost banuit de complicitate la jaf), în dupa masa zilei precedente (înainte de ora închiderii) si ar fi petrecut noaptea în magazin.

În felul acesta, când angajatii ajung în magazin (aflat într-unul dintre cele mai luxoase cartiere pariziene, frecventat de catre „înalta societate”) în dimineata zilei de 6 octombrie, ei „sunt luati în primire” (maltratati, legati si sechestrati) de catre hoti ceea ce va reduce semnificativ timpul, efectiv, „consacrat” jafului, care va dura mai putin de o ½h. Jaful secolului” ar fi fost un succes, pentru ca atunci nimeni n-ar fi fost interpelat. Nici macar agentul de paza, a carui „nevinovatie” n-ar fi fost pusa la îndoiala.Peste niciun an, pe 4 decembrie 2008, gangul repeta „lovitura”, triplând prejudiciul material în contul bijuteriei Harry Winston, daca tinem cont de faptul ca evaluarea prejudiciului material la 85M€ este doar orientativa, pentru ca exista si surse care indica 80M€ dar si 100M€.

Cu alte cuvinte, prejudiciul, în functie de diferite surse de specializate în (re)asigurarea bijuteriilor de lux (pe care le-am putut consulta) nu ar fi de 85M€ (sau de chiar 71M€ conform altor suse din mass-media), dar undeva cuprins între 80–100M€, cu atât mai mult cu cât printre bijuterii s-ar fi aflat si un „31-carat solitaire ring that itself was valued at more than $8 million”. Din acesta face parte si un inel de 31,19 carate estimat la cca 7,5M€. În acest al 2-lea jaf al secolului, cei 3 hoti deghizati în femei, însoti de catre al 4-lea în costmatie barbateasca, vor penetra în magazin pe intrarea principala din fata, cu complicitatea aceluiasi agent de paza strigand catre angajati: „Nimeni nu misca, în caz contrar deschidem focul si ucidem toata lumea”.

În sfârsit, dintre cei 26 de interpelati (în total), 8  (cei 4 presupusi hoti, împreuna cu 4 complici ai lor, dintre care unul, agentul de paza) vor fi arestati, inculpati, încarcerati în detentie provizorie si trimisi în fata Curtii cu Jurati Paris (în cazuri grave: omor, asasinat, kidnappingt, viol, jaf armat, atentate teroriste, etc.) reglementat prin art.231 din CPP (Codul de Procedura Penala), care pronunta sentinte penale peste 10 ani de detentie criminala (teoretic), dar peste 15 ani de recluziune criminala, în „practica”.

Foste Tribunale Criminale (create printr-o lege în 1791), conform legii din 20 aprilie 1810, ele devin  Curti cu Jurati (Jurii Populare), compuse din 12 jurati (3 magistrati si 9 persoane alese la întâmplare de pe listele electorale), dupa promulgarea legii din 10 august 2011 (intrata în vigoare cu 1 ianuarie 2012), acestea vor fi compuse numai din 9 jurati (3 magistrati si 6 persoane alese de pe listele electorale) în Prima instanta, iar numarul lor va fi 12 doar în compozitia Curtii de Apel.

Printre cei 8 inculpati, care vor fi judecati de catre Curtea cu Jurati Paris (avându-l pe Sylvie Chauvet–Kachaner în calitate de Avocat general – reprezentând Ministerul Public), între 3–27 februarie 2015 (pentru ambele jafuri de la Harry Winston: pe 6 octombrie 2007 si 4 decembrie 2008), figureaza, în afara de Mouloud Djennad (în vârsta de 39 de ani–fost agent de securitate la Harry Winston începând cu luna iunie 2007, considerat „inside man”) si Douadi Yahiaoui („Doudou”, în vârsta de 50 de ani–considerat „creierul” operatiunii, desi acesta sustinea ca n-ar fi fost decât „un simplu intermediar”), figura emblematica a crimei organizate, care avea deja la activ, tot pentru jaf si trafic de stupefiante, 23 de ani de detentie criminala.

Acesta din urma, desi a încercat sa-si minimizeze rolul pe care l-ar fi avut în jaf, totusi, la domiciliul sau, politistii de la BRB gasesc cea mai mare parte al prejudiciului recuperat (19 inele si 3 cercei cu pietre pretioase, în valoare de cca 17M€ si nu 14M€ cum sustin majoritatea surselor).

Alaturi de acesta din urma sunt judecati si rude ale acestuia: Mohammed Areski Yahiaoui (fratele sau, în vârsta de 59 de ani), împreuna cu fiul sau (nepotul lui „Doudou”),  Faudile Yahiaoui (în vârsta de 28 de ani), respectiv, Patrick Chiniah (cumnatul lui „Doudou”, în vârsta de 40 de ani). Ultimii 3 care apar pe lista celor inculpati si judecati sunt Farid Allou (în vârsta de 49 de ani) si Karim Debaa (în vârsta de 32 de ani) care au recunoscut faptele, respectiv, Hassen Belferroum (în vârsta de 32 de ani), care desi le nega, a fost tradat de catre amprentele sale genetice (ADN) prelevate pe o sacosa abandonata în magazin, cu ocazia celuio de-al 2-lea jaf.  

Referitor la acest ultim inculpat, implicarea lui „directa” în jaf, dupa parerea mea, este îndoielnica, pentru ca nu rezulta dintr-un niciun document aflat în dosar care sa-l implice si sub o alta forma. Amprentele sale genetice de pe sacosa nu dovedesc decât faptul ca îi apartinea si ca ar fi împrumutat-o hotilor (dupa declaratia sa) care ar fi utilizat-o în jaful din 4 decembrie 2008. În ceea ce priveste implicarea lui (sub o forma sau alta) în cel din 6 octombrie 2007, inculparea lui ar fi fost chiar nejustificata, arbitrara iar participarea lui (directa sau indirecta) la acesta, destul de îndoielnica. Asa cum  am mentionat agentul de securitate (judecat pentru „compliciate la crima în banda organizata cu arma de foc”), a fost un element deteriminant în reusita celoe 2 jafuri armate de la Harry Winston, cu toate ca avocatul sau Philippe Stepniewski a încercat în fara Curtii sa „semnalizeze” o serie de circumstante atenuante în favoarea acestuia, printre care si faptul ca clientul sau ar fi recunoscut în fata instantei ca regreta profund ca „a fost influentabil si las”. Acesta, l-ar fi cunoscut pe Patrick Chiniah (cu care a început „sa se simpatizeze”) în primavara anului 2006 (prin luna martie) într-o o sala de sport din Enghien-les-Bains (departamentul Val-d’Oise, regiunea urbana pariziana), deci înainte sa fi devenit agent de securitatea la Harry Winston (începând cu luna iunie 2007). Evident, dupa ce a fost recrutat ca agent de securitate, i-ar fi povestit lui Chiniah de noul sau job, „fara niciun fel de intentie criminala”.

Conform depozitiei sale în fata Curtii, Djennad ar fi fost „mândru” de noul sau loc de munca unde era în contact permanent cu straruri celebre al cinematografiei sau a showbiz-ului francez (respectiv, international), dar în scurt timp si-ar fi dat seama de o serie de carente ale sistemului de securitate si s-a gândit ca „n-ar trebui sa nu profite de acestea”.

Astfel, în scurt timp, el va dezvalui planul sau „simpaticului” sau amic Patrick Chiniah, care îl va asigura, ca are el un cumnat „specializat si experimentat în jafuri”, un „mare bandit” (îscris în fisierului central al „Marelui banditism” – crima organizata de mare anvergura), încarcerat în repetate rânduri, care se va implica cu siguranta, într-un jaf, care sa fie clasat „al secolului”, datorita amplorii sale.Ceea ce Douadi Yahiaoui (Doudou) a si acceptat „no comment” si ca urmare, Chiniah îi face cunostinta acestuia, cu Djennad. Dupa o „sedinta de lucru” la care participa cei 2 (legat de un posibil jaf), timp de cca 02h30, Djennad „nu l-a mai putut refuza pe Doudou”, deci nu le mai ramânea decât sa puna la punct planul atacului.

În luna septembrie Chiniah îl invita de agentul de securitate la „o cina – cea de taina” în „sânul familiei” Yahiaoui, în care dupa ce vor fi evocate originele lor comune (algeriene) în fata unei butelii de whisky, cei 2 „se simt deja ca fratii”. Cu acazia altor 3 întâlniri „la nivel înalt”, sunt stabilite si „cotele – părți” ale participantilor la jaf, adica: 4 parti pentru cei care comit jaful, una pentru organizator (Doudou) si înca una pentru cei 2 informatori (Djennad si Chiniah).

Pâna la urma, Djennad, care era absent în timpul primului jaf (comis de catre 4 „muncitori–zugravi” care au penetrat în magazin prin poarta de serviciu, din spate, putin timp înainte de ora închiderii în ziua precedenta), pe 6 octombrie 2007, s-ar fi ales cu 50.000€, care îl va ajuta pe Doudou si în comiterea celui de-al 2-lea jaf, pe 4 decembrie 2008: „Am  fost într-un impas, am fost fraier, influentabil, nu l-am putut refuza (…). Daca n-as fi fost concediat, cred ca ar fi urmat înca alte 2 sau 3 jafuri”.

În sfârsit, 6 dintre cei inculpati (Karim Debaa – aparat de catre celebru avocat Eric Dupond-Moretti, a se vedea pentru detalii si areticolul autorului: Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF Toulouse si Asasinatele lui Merah.), Farid Allou, Hassen Belferroum, Mouloud Djennad,  Patrick Chiniah, Mohammed Areski Yahiaoui si Faudile Yahiaoui) riscau o pedeapsa (teoretic)  30 de ani de recluziune criminala (maxima în executare, cu o perioada minima de siguranta de 15 ani), iar ceilalti 2, recidivisti (Douadi Yahiaoui – creierul si Farid Allou – seful operatiunilor), tot teoretic, închisoarea pe viata (cu o perioada de siguranta cuprinsa între 18 – 22 de ani). În realitate însa (practic), recidivistii sunt cei care riscau pâna la 30 de ani de recluziune criminala (maxima în executare), iar ceilalti 6, pâna în 15 – 20 de ani, în functie de interpretarea si calificarea faptelor lor. Singurul dintre cei 8 inculpati, Doudou este cel care apare în fata instantei în stare de detinut (încadrat de catre 2 jandarmi), ceilalti 7 au fost eliberati dupa o detentie provizorie cuprinsa între 2–3 ani, deci acestia vor apare în stare de libertate, sub control judiciar.

Dintre cei 8, jumatate si-ar fi recunoscut faptele (într-o masura mai mica sau mai mare), iar cealalta parte, neaga implicarea lor în cele 2 jafuri, considerându-se nevinovati.

Conform avocatului lui Douadi Yahiaoui (Doudou), Frédéric Trovato, clientul sau recunoaste implicare sa în primul jaf la propunerea agentului de securitate, dar refuza participarea lui la acesta, ca de altfel si la cel de-al 2-lea, rolul sau nefiind decât de „intermediar” si sub nicio forma de „creier”, în cele 2 operatiuni.

Poarta de securitate este deschisa hotilor (uprimul care tragea dupa el o valiza pe roti, îmbracat într-un costum barbatesc, urmat de 3 „femei” care purtau peruci) de catre agentul de securitate Djennad, care dupa ce vor imobiliza personalul (cele 16 persoane – dintre care 10 femei), inclusiv pe agent– informati  fiind, vor strânge toate bijuteriile de mare valoare, atât la parter cât si la etaj. Plasat în detentie provizorie, presupusul sef al operatiunilor, Farid Allou (contaminat cu virusul HIV si al hepatitei C) si pus în libertate sub control judiciar în 2012 (datorita starii sale proaste de sanatate) va face dezvalui complete: „Eu sunt suspect de 2 bracaje (jafuri armate) si nu voi mai proteja pe nimeni, nu sunt avocat, fiecare se descurca”. Doudou era creierul operatiunilor, iar el – seful operational „pe teren”, dar pâna la proces, în timpul anchetei, Allou l-ar fi „acoperit” pe acesta: „ A fost perioada când eu credeam în prietenie, acum nu mai am prieteni, sunt singur (…). Nu mai am prieteni. Este razboiul divortului. Am fost invitat, am participat. Era tentant. Brutariile de la periferie sunt mai securizate decât Harry Winston. Asta este”.

Fara niciun fel de contact cu mediul bijutier (si de diamante) Douadi Yahiaoui, ar fi încredintat vânzarea obiectelor furate Michael Belhassen (în vârsta de 39 de ani), un apropiat lui Fabrice Hornec (figura emblematica a marelui banditism francez, un apropiat al lui gansterului  Faid Rédoine, specialist în jafurile armate ale furgoanelor blindate transportatoare de fonduri în cash si evadari spectaculoase– a se vedea articolul autorului: Rédoine Faid – „Scriitorul” care a uimit lumea), care împreuna cu Jean-Claude, Mario si Marc Hornec (de etnie migratoare ieniși, originari din Germania si stabiliti în Montreuil-sous-Bois–Métropole du Grand Paris, cunoscuti sub numele de fratii Hornec – „Les H”), începând din 1994 sunt la comanda unui clan de raufacatori, implicati, în special, în marele banditism (crima organizata de mare anvergura).

Conform declaratiei acestuia, Douadi (care voia sa vânda bijuteriile la 25% din preturile lor de pe piata – ceea ce era un pret ridicat pentru a gasi usor cumparatori) s-ar fi adresat lui pentru ca avea încredere în el (si fata de care ar fi avut o datorie), fara sa fi stiut însa ca bijuteriile provin din jaful de la Harry Winston, de care nici n-ar fi auzit, înainte. Acesta recunoaste ca ar fi reusit sa vânda pietre pretioase în 4 transe, în valoare de cca 483.000€, însa, dupa „primul lot” de pietre în valoare de 226.000€, el este reperat de catre politisti, ceea ce îl va scoate „din circuit”.

Un cumparator israelian specializat în bijuterii, Yossef Carp (care ar fi fost asigurat ca pietrele preţioase din diamant, rubin, safir, smarald, etc. provin dintr-o mostenire), a afirmat ca i-ar fi refuzat o prima tranzactie lui Doudou, pentru ca pretul solicitat de catre acesta ar fi fost  prea mare, dar peste 2 saptamâni, acesta recunoaste ca i-ar fi cumparat 2  loturi de pietre pretioase (cu suma de 177.000€.

În sfârsit, cu ocazia unei  a 2-a întrevederi (în iunie) într-un hotel din  Noisy-le-sec, acesta ar fi ramas „soocat” de numarul mare de bijuterii desfasurate de catre Doudou pe patul din dormitor, multe dintre ele purtând chiar eticheta Harry Winston.

Vazând acest lucru, Carp i-ar fi spus: „Nu sunt pentru mine” si ar fi plecat, ceea ce ar fist contrazis de îregistrarile convorbirilor telefonice, în care o piatra pretioasa estimata de catre Doudou la cca 10M€ pe piata, ar fi vrut sa-i vânda acestuia la 50% din valoarea sa.

Tranzactia nu a fost realizata, nu pentru ca Carp n-ar fi cunoscut originea bijuteriilor, dar pentru ca nu i-ar fi convenit pretul (prea mare).

Nota: În principiu, „ar exista aproximativ 255 de moduri de tăiere a diamantelor, fiecare dintre acestea având 57 de faţete. Un procedeu desăvârşit de tăiere şi finisare a diamantelor va avea ca rezultat un foc de lumină strălucitoare (lumină albă), lumina dispersată (redând reflexii multicolore), lumina scintilată (reflexiile create în timpul mişcării diamantului) şi luciu (strălucirea suprafeţei pietrei preţioase). Părţile componente ale diamantului deţin un rol important în modul de dispersie a luminii. Astfel, blatul diamantului permite luminii să traverseze piatra preţioasă, coroana echilibrează strălucirea pietrei, rondista este marginea de montare în bijuterii, pavilionul reflectă lumina în interiorul coroanei şi coletul împiedică spargerea vârfului diamantului. Tăietura rotundă a diamantului este cea mai populară formă, aleasă de majoritatea bijutierilor pentru modul plăcut în care lumina naturală se dispersează în interiorul pietrei preţioase. Diamantele tăiate în formă rotundă sunt cunoscute sub denumirea de briliante.” În ceea ce priveste pretul acestora depinde nu numai de duritatea dar si de taietura lor.Ca mineral nativ (care cristalizează în sistemul cubic și poate atinge duritatea maximă – DM 10 pe scara Mohs –care permite evaluarea durității relative a unor materiale, cu precădere a nemetalelor bazata pe capacitatea unui material de a fi zgâriat sau de a zgâria alt material – inventată în 1812 de către mineralogul german Friedrich Mohs/1773-1839), aceasta variind în funcție de gradul de puritate a cristalului) și în același timp o piatră prețioasă, din punct de vedere chimic, diamantul, este una din formele de existență ale carbonului pur, celelalte fiind carbonul amorf (grafitul) și fulerenele („Din cauza durității ridicate, cristalele de diamant pot fi șlefuite numai cu pulbere de diamant și fulerenă).

După felul diferit al mineralului putem aminti diamantul, chihlimbarul, malachitul, care, din punct de vedere al calității, sunt categorisite după urmatoarele criterii:gradul de transparență, puritatea, culoarea, mărimea si modul de șlefuire, Astfel, valoarea diamantului este stabilită după: greutate care este măsurată în carate (1 carat = 0,2 g), puritate, culoare, modul de șlefuire a fațetelor. La unele minerale apar incluziuni străine (impurități) în masa cristalului, care determină creșterea valorii. Mineralele folosite ca pietre prețioase pot fi produse și pe cale sintetică, ca de exemplu zirconia (ZrO2 o imitație de diamant) sau corindonul. Comercializarea acestora este reglementata prin Decretul n°  2002-65 din 14 ianuarie 2002.

Pe 24 februarie 2015, Avocatul general Sylvie Chauvet–Kachaner, solicita contra celor inculpati pedepse cuprinse între 18 luni de închisoare si 12 ani de recluziune criminala. Din contra, în verdictul sau pe 27 februarie, Curtea cu Jurati Paris (prezidata de catre Madeleine Mathieu), dupa o deliberare de cca 12h00 va pronunta pedepse mult mai severe, care vor fi cuprinse între 9 luni si pâna la 15 ani de recluziune criminala.

Douadi Yahiaoui (Doudou, în vârsta de 50 de ani), contra caruia Ministerul Public a solicitat 12 ani de detentie, a fost sanctionat cel mai sever, cu 15 ani de recluziune criminala, iar Farid Allou (în vârsta de 49 de ani, recidivist, încarcerat deja timp de 20 de ani pentru jaf armat), care a si recunoscut participarea sa la jafuri, cu 10 ani de detentie criminala, pedeapsa solicitata contra acestuia si de catre Ministerul Public.

Karim Debaa (în vârsta de 32 de ani) contra caruia Ministerul Public a solicitat 5 ani de închisoare, a fost sanctionat si el mai sever, fiind condamnat la 6 ani de detentie.

Hassen Belferroum (în vârsta de 32 de ani) si Faudile Yahiaoui (nepotul lui Douadi, în vârsta de 28 de ani), au fost condamnati si ei tot la 6 ani de închisoare (pedeapsa solicitata si de catre Ministerul Public), desi avocatii lor solicitau achitarea.

Mouloud Djennad (agentul de securitate, în vârsta de 39 ani) a fost condamnat la 5 ani de închisoare (dintre care, 2 ani cu executare–deja efectuati în detentie provizorie), iar Patrick Chiniah (în vârsta de 40 de ani), la 3 ani de închisoare (dintre care 18 luni cu suspendare – deja efectuati în detentie provizorie), contra celor 2 ani cu executare solicitati de catre Acuzare.

În sfârsit,  Mohammed Areski Yahiaoui (fratele lui Douadi, în vârsta de 59 de ani), a carui complicitate s-ar fi rezumat la comercializarea bijuteriilor furate, a fost pedepsit cu 9 luni de închisoare (deja efectuati în detentie provizorie), contra celor 18 solicitate de catre Avocatul general.

În concluzie, 3 dintre cei 8 condamnati (Mouloud Djennad, Patrick Chiniah si Areski Yahiaoui) au fost eliberati, tinând cont de executarea pedepsei în detentie provizorie. Ceilalti 3 condamnati la 6 ani de închisoare, Karim Debaa, Hassen Belferroum si Faudile Yahiaoui, având în vedere ca erau „primari” (fara cazier – deci la prima condamnare), desi erau reîncarcerati, fiind conditionabili dupa exacutarea ½ din pedeapsa si tinând cont si de gratiile închisorii, vor fi eliberati în cursul lunilor urmatoare.

În ceea ce îi priveste pe cei 2 recidivisti, Doudou si Allou, ei erau conditionabili numai dupa executarea a 2/3 din pedeapsa, deci reîncarcerarea lor a fost de mai luna durata.

Din contra, apartenenta celor 8 la gangul Pink Panthers (sau macar al creierului si al sefului operatiunii) n-a fost sub nicio forma demonstrata, ceea ce într-o prima faza a anchetei au crezut politistii de la BRB.

Merita sa subliniez aici faptul ca unul dintre cei condamnati în dosarul jafului secolului de la Harry Winston, Hassen Belferroum (în vârsta de 35 de ani) si eliberat ulterior, recidiveaza, fiind interpelat din nou pe 8 martie 2018 Mitry-Compans (departamentul Seine-et-Marne–Métropole du Grand Paris), de catre politistii de la BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie), împreuna cu 4 complici ai sai dupa atacul comis asupra unui camion încarcat cu calculatoare (PC si laptopuri) si componente IT, dupa ce la Garonor (departamentul Seine-Saint-Denis – Métropole du Grand Paris), soferul acestuia a fost luat ostatec.

Unul dintre cei 4 interpelati este un alt cunoscut raufacator Gaël Nivelais (în vârsta de 38 de ani, supranumit „bébé-braqueur”/jefuitorul – bebelus), condamnat pentru o tentativa de jaf armat al unui fugron blindat (transportor de cash) în 2001, în regiunea pariziana. Acesta a reusit sa evadeze de la spitalul din Corbeil-Essonnes în 2010, înainte de a fi interpelat în 2011. Pe ceilalti 2 interpelati nu-i mentionez pentru ca ei nu sunt cunoscuti autoritatilor politienesti (cel putin aparent), iar implicarea lor în jaf nici n-ar fi aceasta o certitudine.

Cele mai mari jafuri de bijuterii comise în Franta, în ultimul deceniu si jumatate (dupa parerea mea), în afara de cele de Harry Winston, ar fi:

  • pe 12 noiembrie 2009, în valoare de cca 1M€ la un director al Agentiei Imobiliare Laforêt, în sectorul parizian n°16;
  • pe 23 iulie 2009, hold-up-ul de la bijuteria Cartier din Cannes (departamentul Alpes-Maritimes, Coasta de Azur), în care 3 mascati si înarmati fac un prejudiciu de cca 15M€;
  • pe 30 2009, la bijuteria pariziana Chopard (Place Vendôme), un hold-up cu un prejudiciu material de cca 6,6M€;
  • pe 28 ianuarie 2009, 4 mascati înarmati fura 300kg de aur si metale pretioase în valoare de cca 9M€ din Rilleux-la-Pape (departamentul Rhône – Lyon Métropole);
  • pe 30 august 2005, jafuri (de ceasuri si bijuterii) comise de catre membri ai gangului „Pink Panthers“, la Saint Tropez (Coasta de Azur) în valoare de 2M€;
  • pe 27 septembrie 2004, 2 diamante sunt furate la Paris, de de Biennale des Antiquaires deLouvre, prejudiciul material fiind estimat la cca 11,5M€;
  • pe 20 septembrie 2002, 2 mascati fura bijuterii în valoare de cca 3M€ dintr-o bijuterie de pe celebrul bulevard Corisette la Cannes;
  • pe 25 mai 2002, 2 indivizi nemascati, spargând cu un ciocan vitrina bijuteriei pariziene Fred (Place Vendôme) si folosind gaze lacrimogene, fura bijuterii în valoare de cca 6M€;

Cele mai importante jafuri de bijuterie comise în Elvetia, noua „patrie” a lui Harry Winston, începând din 1 ianuarie 2013, în cadrul Societatii Anonime fondate în 1931 The Swatch Group (companie elvețiană producătoare de ceasuri de lux, rezultata în 1983 prin fuziunea companiilor elvețiene ASUAG – Allgemeine  Schweizerische Uhrenindustrie AG și SSIH – Société Suisse pour l’Industrie Horlogère numita pâna în 1998 SMH Swiss Corporation for Microelectronics and Watchmaking Industries Ltd, al 5-lea consumator de diamante, cu 23.000 de angajati si vânzari de cca 6,5MdFCh). Chiar daca ele sunt mult mai putin paguboase decât cele comise în Franta, cred ca merita o atentie deosebita:

  • pe 5 iulie 2007, 3 indivizi paresesc Muzeul de Horlogerie Girard-Perregaux din La Chaux-de-Fonds (Cantonul Neuchâtel), luând cu ei cca 100 de ceasuri istorice valorând câteva milioane de franci elvetieni;
  • pe 17 august 2006, jaful comis asupra unui transportator de fonduri (ceasuri de aur, de platina si de diamant) în Vue des Alpes (tot în Cantonul Neuchâtel), în care prejudiciul material se ridica la cca 6,5MFCh;
  • pe 24 ianuarie 2004, un comando înarmat ataca rafinaria de metale pretioase Metalor de la Marin (Cantonul Neuchâtel) si fura 666kg de aur, provocând un prejudiciu material de 10MFCh;

    Alte jafuri importante comise în Elvetia

Principalele jafuri de bijuterii în lume („cu sau arma de foc, cu sau fara violenta si ura”), în functie de prejudiciul material cauzat, în ultimul deceniu si jumatate, în afara de jafurile de Harry Winston, ar fi fost:

  • pe 28 iulie 2013, un barbat singur, mascat, armat, dar fara violenta fura un mare ceasuri de lux (încarcate cu diamante) în valoare de cca 1361M$US (103M€ – record absolut pâna în prezent) de la o expozitie a Bijutierului Leviev la Hotelul Carlton din Cannes;
  • în noaptea de 15–16 februarie, bijuteri în valoare de cca 100M€ sunt furate (din cele 120 de casete de valori sparte) de la Diamond Center (Centrul de Diamante) din Anvers (Belgia), „fara varma, fara violenta si fara ura”;
  • pe 25 februarie 2005, bijuterii în val de cca 75M€ sunt furate dintr-un vehicul al Companiei de Aviatie Civila KLM pe Aeroportu International Amsterdam-Schiphol care urmau sa fie încarcate într-un avion cu destinatia Anvers Diamond Center;
  • pe 6 august 2009, bijuterii în valoare de cca 40M£ (cca 48M€) sunt furate din bijuteria londoneza Graff Diamonds;
  • pe 18 februarie 2013, îmbracati în uniforme politienesti si echipati cu armament de razboi, vor comite în cadrul unui asalt spectaculos un jaf de diamante în valoare de cca 50M$US (38M€) pe Aeroportul din Bruxelles ;
  • pe 1 decembrie 2012, dupa neutralizarea sistemului de alarma la un magazin de bijuterii din centrul Madridului, o „banda organizata” de hoti vor fura din acesta 1.700 de ceasuri de lux cu diamante, estimate la un total de cca 23M€;
  • pe 5 martie 2004, bijuterii în valoare de cca 22M€ sunt furati de catre membri ai gangului „Pink Panthers” la Tokyo (Japonia);
  • pe 5 martie 2007, sunt furate dintr-o agentie bancara la Anvers (Belgia) diamante în valoare de cca 21M€;
  • pe 13 iulie 2009, 3 mascati, membri ai gangului „Pink Panthers” jefuiesc bijuteria Cartier de la Cannes, prejudiciul material fiind evaluat la cca 15M€;
  • pe 28 mai 2010, un comando fura bijuterii în valoare de 7M€ de la un vânzator la Marsilia, luând ostatec pe acesta (împreuna cu familia sa) la domiciliul sau;
  • pe 30 martie 2011, o banda de hoti reusesc sa fure de la Salonul International Baselworld (de la Basel), 4 diamante de expuse în vitrina în valoare de 6,7M€;

____________________________________

[1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon – Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia – Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes – Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză. 

[2]BRI [Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie] sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ [1] (Politia Judiciara), apartinând PN (Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando–o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14]–Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre-Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux–SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille–PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes–PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes–SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille–SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg–SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans–PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille–PJ  Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului „Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

SURSA: „Jaful secolului” (Partea V) Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris


Raspandeste cu incredere
  • 175
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    175
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here