Acasă justitie contributors.ro : Judecătorii Curților Constituționale și politica

contributors.ro : Judecătorii Curților Constituționale și politica

99
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Contribuția pe care o propun aici a fost provocată de apariția în spațiul public a unor discuții despre remedierea „politizării” Curții Constituționale a României(i. În România se discută din ce în ce mai mult despre Curtea Constituțională și în limbajul (adesea aproximativ) al Curții. Curtea nu mai este actorul anonim care era la începutul anilor ‘90. A câștigat relevanță politică și mediatică, ceea ce constituie fără îndoială un semn de consolidare a democrației. Vizibilitatea sa a crescut mai ales după 2003 ca urmare a introducerii în Constituția revizuită a competenței Curții de a tranșa conflictele de natură constituțională între autoritățile statului ceea ce a plasat Curtea sub lumina reflectoarelor în diferite ocazii, cea mai notorie dintre ele fiind probabil cea a conflictului dintre Președinte și Guvern pe tema reprezentării statului la Consiliul European sau mai recenta dispută între Președinte și Guvern pe tema revocării Procurorului-șef al DNA. Dincolo de verbiajul mediatic pe care îl generează activitatea Curții, vizibilitatea ei crescândă a expus Curtea și la critici din partea societății civile (să ne amintim de sloganul „CCR – sluga PSD”), deloc surprinzător într-o țară din Europa centrală și de est, în care cultura protestatară a societății civile se manifestă în special sub forma opoziției față de statul corupt, excesiv politizat și mai puțin sub forma unor revendicări pozitive, socio-economice. În multe din țările acestei regiuni, societatea civilă se percepe ca o forță anti-politică care vorbește puterii în numele adevărului și binelui comun iar nu al unor interese sectoriale(ii. În contextul acestei hipersensibilități față de politic, nu este surprinzătoare apariția unor atitudini critice față de o instituție prezumată imparțială atunci când asupra ei planează suspiciuni de conivență cu politicul.

Deși Curțile Constituționale s-au impus după al Doilea război mondial ca instituție centrală a democrațiilor liberale astfel încât pentru o nouă democrație care s-ar constitui azi modele alternative de protecție a supremației Constituției nu ar putea reprezenta un competitor foarte serios(iii, discuțiile despre cum exact ar trebui să arate o Curte constituțională continuă să fie legitime. Așa cum orice student al constituționalismului știe, răspunsurile pe care statele le oferă unor întrebări precum „Cum sunt numiți judecătorii?”, „Care sunt atribuțiile acestora”?, „Cât ar trebui să dureze mandatul acestora”? sunt variate. Cum am vrea să arate o curte constituțională este o întrebare pe care orice societate și-o poate pune în mod legitim fără să fie acuzată de tendințe iliberale sau anti-democratice. Prin urmare, interpretând caritabil, văd în preocupările unora (unora doar!) pentru o curte constituțională „de/politizată” sau mai puțin politizată o formă sinceră de democrație militantă care vrea să se asigure că cei care au fost înzestrați cu puterea de a proteja ordinea constituțională nu vor putea ajunge să o submineze. Sau, altfel spus, se urmărește ca instituțional să nu le fie oferită o libertate prea mare celor care riscă să devină dușmani ai libertății înseși. Totuși, orice discuție despre raporturile judecătorilor constituționali cu politica cred că ar trebui să aibă în vedere câteva repere pe care voi încerca să le schițez aici.

La nivel global asistăm fără îndoială la o creștere a rolului judecătorilor în guvernarea polis-ului (destul de ironic, asumarea unui rol de legislator pozitiv, deci de autoritate care creează drepturi și indică măsuri precise de urmat, nelimitându-se la un rol negativ de anulare a legilor și actelor neconstituționale este fix ceea ce Hans Kelsen, mintea care a gândit în anii 1930 sistemul de control constituțional, nu și-ar fi dorit). Nu de puține ori, avem de-a face cu intervenții spectaculoase ale judecătorilor în viața comunității. Ran Hirschl, autor american de drept constituțional, vorbește despre o „juristocrație”(iv. Într-adevăr, de-a lungul timpului, diverse Curți Constituționale sau instanțe supreme au invalidat alegeri, au reinstituit președinți demiși de Parlament, au oprit adoptarea unei noi Constituții, au acordat persoanelor homosexuale dreptul de a se căsători și corporațiilor libertate de conștiință religioasă sau au modelat conținutul identității naționale.

În opinia comună, fiind o instanță de judecată, o instituție a sistemului de justiție, Curtea Constituțională nu ar putea face altceva decât să ofere răspunsuri obiective, neutre, imparțiale la chestiuni tehnice, juridice. Curtea nu ar trebui să facă politică. În realitate, Curtea nu poate să nu facă politică, cel puțin nu câtă vreme ia decizii încărcate valoric, cu impact colectiv. Textele constituționale sunt prea vagi și abstracte, mai ales în domeniul drepturilor fundamentale, pentru a-i impune judecătorului constituțional o soluție unică. Caracterul lor imprecis, deși poate fi văzut ca un defect structural inerent, este totodată, social vorbind, expresia unui compromis între diferitele forțe politice care au concurat în momentul constituirii Constituției, compromis care a făcut posibilă în primul rând apariția Constituției. Mai mult, oricât de coerente am vrea să fie, trebuie să admitem că textele constituționale sunt de regulă străbătute de tensiuni interne care permit într-un posibil conflict de valori rezultate complet opuse – din nou, expresia unui compromis dezirabil. Prin urmare, textul (și cu atât mai puțin contextul: istoria, eventualele precedente etc.) nu îl scot complet din ecuație pe judecător, care, ca interpret de text (și de context), rămâne profund implicat și, oricât de radical ar părea, pe deplin suveran în semnificația pe care i-o atribuie. „Aceeași” libertate de conștiință religioasă care le permite tinerilor americani să poarte în școli publice însemne religioase nu le permite însă și tinerilor francezi. „Aceeași” libertate de expresie este văzută în Australia în primul rând ca limitare a puterii iar în Statele Unite ca drept de sine stătător, de aici derivând consecințe cât se poate de diferite(v. „Aceeași” dispoziție constituțională (Amendamentul II al Constituției Statelor Unite) este interpretată în 1936 ca neoferindu-i domnului Miller un drept de a avea arme asupra sa, dar ca oferindu-i un drept de a deține arme acasă domnului Heller în 2008. Cine sunt judecătorii și în ce context spațio-temporal judecă aceștia contează. Predispozițiile lor ideologice, culturale, personale nu pot fi pur și simplu înlăturate printr-un act de voință al acestora din procesul decizional. Nici cel mai bine intenționat și onest judecător din lume nu poate erija bariere mentale pentru a confrunta un text constituțional de pe o poziție neutră, care ar surplomba orice altă situare ideologică, lingvistică, istorică etc. În literatura de specialitate se vorbește despre auto-limitarea judecătorilor, unii autori considerând că aceștia ar trebui să se abțină de la a contura politici publice. Cred că acest concept de auto-limitare este problematic din moment ce, tocmai, judecătorii nu-și pot închide mintea în fața unui text și a unor situații factuale cu specificul lor (de altfel, nota bene: chiar și situațiile în care aparent judecătorii s-au auto-limitat și nu au decis asupra unei chestiuni, lăsând-o pe seama Parlamentului, reprezintă poziționări politice prin legitimarea statu quo-ului; non-intervențiile unei Curți pot fi deci la fel de activiste politic precum intervențiile acesteia).

Politic desigur nu înseamnă arbitrar (judecătorii nu dau cu banul când decid…) sau irațional (deciziile sunt mai bine sau mai puțin bine argumentate dar se înscriu ca regulă generală în sfera rezonabilității…). Politic înseamnă într-o oarecare măsură discreționar, aflat la latitudinea celor care dețin puterea de a decide. Înseamnă să recunoști că preferințele ideologice, morale, filozofice ale acestora, pe scurt viziunea lor despre lume modelează rezultatul a ceea ce în aparență se prezintă drept o chestiune strict tehnică, neinfluențată în vreun fel de altceva decât de argumente juridice. Înseamnă, spre exemplu, să recunoști că o întâmplare din România comunistă a avut, posibil, un rol de jucat într-o caz soluționat de Curtea Supremă a Statelor Unite în 2010(vi. Într-o decizie strânsă, pronunțată cu o majoritate de 5 la 4, Justice Anthony Kennedy – considerat pe bună dreptate cel mai influent om din Statele Unite date fiind poziționările sale ideologice oscilatorii care l-au adus în numeroase cazuri cruciale în situația de a fi cel care a înclinat balanța fie de partea judecătorilor conservatori, fie de partea judecătorilor liberali (în sens nord-american) – reține în Citizens United libertatea de exprimare ca prevalând în fața interesului statului de a reglementa modul de desfășurare a campaniilor electorale și dă astfel câștig de cauză unei organizații non-profit care finanțase și făcuse public un documentar denigrator la adresa lui Hillary Clinton. În diferite ocazii publice, Justice Kennedy a subliniat cât de mult prețuiește libertatea de exprimare făcând trimiteri la cartea lui George Orwell, 1984. În lungul șir de evenimente care probabil i-au determinat atașamentul aparte pentru această valoare se află și povestea judecătorului Alex Kozinski, fost asistent al lui Justice Kennedy. Kozinski, evreu de origine română, pare-se că i-a povestit lui Kennedy o întâmplare din copilăria sa petrecută în anii 1950 la București: asistând la o reuniune la care participa tatăl său, membru al partidului comunist, și văzând în încăpere ziarul „România liberă”, tânărul Kozinski ar fi exclamat „cum este liberă când sunt atâția oameni în închisori!” ceea ce a dus la arestarea tatălui său. Ulterior eliberat, acesta i-ar fi interzis să mai vorbească în public despre chestiunile pe care le aude acasă, o poveste despre cenzură în timpuri autoritare care l-ar fi sensibilizat în mod special pe Justice Kennedy. Prezentate astfel lucrurile, aș putea lăsa impresia că propun o imagine caricaturală a justiției de tipul „contează [pentru rezultatul final al unui litigiu] ce a servit judecătorul la micul-dejun sau ce roman a citit cu o seară înainte”. Intenția mea nu este să afirm că în materie de adjudecare totul e posibil, că un judecător poate face orice, netrebuind decât să își convingă colegii să voteze același „orice” împreună cu el. Tocmai pentru că judecătorii valorizează discreția ce le aparține și este de presupus că doresc să se bucure de ea și pe viitor fără prea multe sau vehemente obiecții, ei vor încerca (ar trebui să încerce) să propună soluții credibile în ochii comunității juriștilor și a publicului larg.

Desigur, rar judecătorii dau în vileag această implicare personală (și aproape niciodată în tradiția juridică căreia aparține și dreptul românesc). Din contră, aceștia recurg la strategii de legitimare menite să mascheze aceste alegeri mai mult sau mai puțin conștiente, dar până la urmă personale. Spre exemplu, din ce în mai des, peste tot în lume, instanțele de judecată naționale fac trimitere la studii comparative („15 țări din Europa consacră …”; „48 de țări din lume au adoptat recent legislație care…”) sau pur și simplu la legislații sau decizii străine pentru a întări forța propriilor decizii. În contextul globalizării, dorința aceasta de a învăța de la altul sau măcar de a privi în ograda altuia este lăudabilă, dar cei care studiază în detaliu fenomenul știu prea bine cât de superficial se fac aceste trimiteri și cât de manipulatorii sunt: vom cita o decizie din Africa de Sud dacă ne convine, ignorând total o alta din Argentina care afirmă exact contrariul sau vom cita o decizie din Portugalia trecând sub tăcere contextul cultural care este total diferit față de cel autohton. Aceste strategii pot fi reconfortante pentru psihicul justițiabilului și chiar al judecătorului (care va deplasa responsabilitatea deciziei de pe umerii săi într-un pretins spațiu aseptic al obiectivității) dar ele nu șterg realitatea empirică a existenței unei zone de discreție.

Politica, acest tip de politică în care puterea se exercită prin alegerea unei soluții din mai multe variante egal rezonabile, fie ele chiar opuse din perspectiva rezultatului, și care caută să își convingă destinatarii de justețea și pertinența alegerii, este prin urmare inerentă actului de aplicare a dreptului. Ea se distinge categoric de politica cotidiană ce ni se înfățișează ad nauseam pe ecranele televizoarelor și care gândește în termeni exclusivi partizani (pe baza celebrei distincții schmittiene prieten/dușman). Totuși unii o contestă pe cea dintâi pe motiv că judecătorii, nefiind aleși, nu se bucură de legitimitatea necesară pentru a lua decizii cu impact colectiv, activismul lor fiind o încălcare a principiului separației puterilor în stat (uneori, se mai aduce în discuție și faptul că judecătorii nu sunt bine plasați să ia astfel de decizii în esență politice deoarece le lipsesc competențele necesare pentru a avea o viziune de ansamblu ce include argumente morale, economice, filozofice, științifice etc; în acest sens, se arată că un judecător nu ar fi cu nimic mai bine poziționat decât un arhitect, istoric sau medic să decidă, de exemplu, dacă eutanasia ar trebui legalizată). Dincolo de faptul că nimeni nu deține o viziune atotcuprinzătoare, că reprezentativitatea unui for ca Parlamentul este în realitate limitată și că politicul se insinuează oricum, fie că vrem fie că nu vrem, în activitățile instanțelor în general și ale Curților Constituționale în particular, nu este așa de evident de ce deciziile judecătorilor nu s-ar putea bucura de legitimitate în absența unui sistem electoral direct. De fapt, asumându-și misiunea de a constrânge excesele majorității și forțând Parlamentele să fie mai democratice în opțiunile lor legislative, curțile pot ajunge ele însele să fie mai democratice decât un for democratic ales(vii (faptul că în general judecătorii răspund revendicărilor cetățenilor prin discursul drepturilor mai bine decât o fac politicienii este de altfel atestat de gradele mari de încredere de care se bucură în mai toate jurisdicțiile). Prin urmare, în societățile (excesiv?) juridificate în care trăim, în care totul se exprimă și trece prin drept, cred că trebuie să acceptăm fără prea multă apăsare că judecătorii contribuie, desigur într-o logică specifică sistemului căruia aparțin, la guvernarea „cetății” nu doar aplicând dreptul ci și creându-l. Ori să creezi reguli pentru societate este un gest politic through and through.

Dacă politicul așa cum l-am descris mai sus intervine inevitabil în demersurile judecătorilor iar societatea și-ar dori să-i țină pe aceștia departe de decizia politică atunci nu ar putea rezulta altceva decât că judecătorii, mai ales cei constituționali, ar trebui să ajungă să judece mai puțin, ceea ce s-ar putea obține în cel puțin două moduri: la nivel social, destul de utopic (sau distopic?), publicul ar putea fi educat să își asume „povara” democrației și deci a negocierilor infinite între particulari despre raportul dintre numeroasele valori care ne ghidează viața, cu alte cuvinte, politica va fi parțial mutată din sălile de judecată în diferite spații deliberative (precum ONG-uri) și chiar pe „stradă” sau în „sufrageria” proprie (John Dewey, de exemplu, este unul dintre filozofii care a pledat pentru o înțelegere a politicului ca interacțiune între indivizi)(viii. La nivel instituțional, poate fi imaginată o reducere a competențelor curților constituționale sau instituirea unor mecanisme de control care să îi permită legislativului să reprogrameze politicul modelat de Curte (acest lucru s-ar putea obține, spre exemplu, prin consacrarea la nivel constituțional a unei proceduri simplificate de revizuire a Constituției care le-ar permite politicienilor să contracareze efectele unei decizii nedorite(ix – NB: România are una dintre cele mai greu amendabile Constituții europene). USR a propus recent suprimarea competenței Curții Constituționale a României de a tranșa conflicte juridice de natură constituțională (atribuție introdusă cu ocazia revizuirii constituționale din 2003). Este adevărat că această competență ridică din start problema independenței judecătorilor în cauzele în care una din părți ar fi autoritatea publică care l-a numit în funcție pe judecător(x. Totuși, cineva trebuie să arbitreze conflictele între interpretările diferite pe care autoritățile publice le oferă Constituției în ceea ce privește competențele lor. Își poate permite România, asemenea Olandei, să funcționeze fără o Curte Constituțională? Care alt actor ar putea oferi garanții de independență superioare Curții Constituționale? În general, o Curte Constituțională este înzestrată de clasa politică cu puteri largi atunci când elitele conducătoare se așteaptă să nu stea prea mult la putere, fiind un mecanism util de a-și constrânge viitorii adversari politici. Corelativ, politicienii își vor dori puteri restrânse ale Curții dacă se așteaptă la o guvernare îndelungată tocmai pentru a nu fi controlați de aceasta. Ironic însă, așa cum o arată exemplele din fostul bloc sovietic, Curțile Constituționale au putut fi dotate pe hârtie cu vaste competențe tocmai pentru că elitele conducătoare se așteptau să rămână cât mai mult la putere și să transforme Curtea în instrument de legitimare a deciziilor lor politice, ceea ce s-a și întâmplat în acest spațiu geo-politic(xi. Prin urmare, chestiunea întinderii competențelor Curții poate fi ridicată dar ea nu ne spune mai nimic sau în orice caz foarte puține despre riscul politizării Curții. O Curte poate ajunge politizată indiferent dacă are competențe mai largi sau mai diminuate. Politizarea se va manifesta în spațiul puterii pe care o deține Curtea, oricât de limitată ar fi această putere.

Curțile Constituționale se comportă politic deci în sensul evocat mai sus, ceea ce nu este în sine o problemă (fiind în orice caz inevitabil), dar ele nu trebuie să sfârșească prin a se lăsa politizate. Politizarea presupune o renunțare la politicul autentic, o trecere dinspre idei, doctrine, principii și forță persuasivă înspre persoane, interesele punctuale ale acestora și forță pură. De aceea, cred eu, mai mult decât designul instituțional al Curții contează calitatea celor care judecă, în concret cât de interesați sunt aceștia să dubleze autoritatea oficială, constituțională, a Curții de o autoritate intelectuală, singura care poate face activitatea Curții demnă de încredere. Inevitabil, situații de graniță vor apărea cu ocazia cărora întrebarea „rezolvarea dată acestui caz ridică semne de întrebare în privința autorității intelectuale a Curții?” va primi răspunsuri diferite. Astfel, interpretat în cheia atașamentului lui Kennedy față de libertatea de exprimare, Citizens Unitedrămâne un caz tipic de politică judiciară relativ necontroversat. Citit ca o decizie partizană, împotriva lui Hillary Clinton, devine un exemplu de justiție politizată, extrem de controversat, din partea unei instanțe care, altfel, se bucură de o autoritate intelectuală ireproșabilă.

Nu am urmărit aici să stabilesc dacă Curtea Constituțională a României se înscrie într-un discurs politic, deci al conflictelor de valori, ceea ce ar fi firesc, sau este politizată și face, așadar, politică de duzină, ceea ce este nefiresc. Am vrut să ofer în schimb un cadru conceptual de dezbatere menit să sublinieze mai ales că 1. judecătorii se bucură în interpretările lor de o marjă semnificativă de discreție pe care niciun aranjament instituțional, oricât de precis, nu o poate înlătura, în acest sens deciziile lor fiind rezultatul unui raționament politic și că 2. această putere, ca orice putere, implică responsabilitate, inclusiv responsabilitatea de a nu instrumentaliza puterea încredințată cedând-o de facto altora, ceea ce revine până la urmă la un act de voință, expresie a unor interacțiuni dintre competențele intelectuale, culturale, morale ale unor oameni concreți. Datoria acestor oameni concreți este de a ne face să avem încredere în ei. Prin urmare, întrebarea mai utilă în acest context nu este dacă Curtea face drept sau politică (acestea nefiind oricum categorii ontologice ce pot fi separate cu ușurință), ci ce fel de drept-politică face: „care sunt consecințele politicii ei?”, „cine beneficiază de pe urma acesteia?”, „cine este dezavantajat?”(xii (analiză pe care oricine ar putea fi îndreptățit să o facă) și, eventual, admit, într-o cheie mai elitistă, „care este anvergura intelectuală a Curții?” (analiză mai degrabă rezervată specialiștilor). Răspunsurile la aceste întrebări ne vor indica dacă avem de-a face cu o Curte „bună” sau „rea” iar nu aprecieri despre caracterul politic al deciziilor sale care este înscris în chiar logica misiunii ei. Într-o contribuție din 2003, reputatul constituționalist Alec Stone Sweet includea Ungaria și Polonia printre țările cu cele mai eficiente Curți constituționale alături de Germania, Africa de Sud și Coreea de Sud(xiii. Astăzi Curțile Constituționale ale Poloniei și Ungariei au fost în mare parte confiscate de clasa politică conducătoare și se află cu siguranță la finalul clasamentului oricărui observator avizat. Ce s-a întâmplat în acești 16 ani nu este o trecere de la un sistem apolitic de justiție constituțională la unul politic ci de la un tip de politică (autentică și dezirabilă) la un alt tip de politică (partizană și blamabilă). Las pe seama cititorilor să aprecieze ce fel de politică face astăzi Curtea Constituțională a României.

NOTE________________

i Se discută despre politizare sau, de multe ori nediferențiat, despre caracterul politic al deciziilor Curții. Scopul acestui articol este mai ales acela de a introduce o distincție între cele două care ar fi, cred, utilă, dezbaterii.

ii Kopecky, Petr și Cas Mudde (coord.), Uncivil society? Contentious politics in post-communist Europe, Londra, Routledge, 2003.

iii Dacă la început de secol XX, stânga politică europeană era extrem de reticentă față de introducerea unui model de protecție a Constituției similar celui american, în care orice judecător poate controla legislativul, pentru că se temeau în esență că acest control va veni la pachet cu ideologia laissez-faire pe care o promovau în acea perioadă judecătorii americani, după al Doilea război mondial modelul difuz de protecție a valorilor constituționale cu greu ar mai fi putut constitui o opțiune câtă vreme curțile obișnuite și-au dovedit limitele în a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în regimuri totalitare.

iv A se vedea Ran Hirschl, Towards Juristocracy: The Origins and Consequences of the New Constitutionalism, Cambridge (MA), Harvard University Press, 2004; Alec Stone Sweet, Governing with Judges: Constitutional Politics in Europe,Oxford University Press, 2000.

v Cheryl Saunders, „The Use and Misuse of Comparative Constitutional Law”, 13 Ind. J. Global Legal Stud. 37 (2006).

vi Citizens United vs. Federal Election Commission, 558 U.S. 310 (2010). A se vedea episodul „Citizens United” din podcastul More Perfect, disponibil la https://www.wnycstudios.org/story/citizens-united [accesat la data de 2 mai 2019].

vii Kim Lane Scheppele, „Democracy by Judiciary (Or Why Courts Can Sometimes Be More Democratic than Parliaments)”, în Wojciech Sadurski, Martin Krygier și Adam Czarnota (coord.), Rethinking the Rule of Law in Post Communist Europe: Past Legacies, Institutional Innovations, and Constitutional Discourses, 2005.

viii A se vedea John Dewey, The Public and Its Problems, în The Later Works of John Dewey, 1925-27, vol. II, Jo Ann Boydston (editor), Carbondale, Southern Illinois University Press. Deși din motive ce țin parcursul meu intelectual tind să empatizez cu această înțelegere a politicului ca dialog permanent între indivizi obișnuiți în scopul de a se înțelege unii pe alții, îi pot înțelege pe cei care susțin că această versiune a politicului, care caută mereu să îl înțeleagă pe celălalt, este extenuantă. Societatea are nevoie și de alienare, de o înstrăinare între indivizi, de un spațiu, tocmai, al neînțelegerii. Politețea – formă de alienare, căci presupune respect față de celălalt fără neapărat să-l înțeleg sau chiar dacă îl înțeleg dar nu sunt de acord cu el – ar fi suficientă pentru o viață în comun decentă. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Slavoj Zizek, „What Does It Mean to Be a Great Thinker Today?”,Institute for Human Sciences, Vienna, 2015, disponibil lahttps://www.youtube.com/watch?v=-MoLdQA7aSg [accesat la data de 2 mai 2019].

ix A se vedea Bogdan Iancu, „Law/politics distinctions – The elusive reference points”, în The law/politics distinction in contemporary public law adjudication, Bogdan Iancu (coord.), Eleven International Publishing, Haga, 2009.

x A se vedea Valentin Constantin, „Cine ar trebui să reprezinte, totuși, Rom[â]nia la Consiliul European?”, în Id., Câteva incertitudini și efectivități, Universul Juridic, București, 2014, p. 120.

xi A se vedea Armen Mazmanyan, „Judicialization of politics: The post-Soviet way”, în (2015) International Journal of Constitutional Law 13: 200.

xii A se vedea Moeen Cheema, „The ‘Chaudhry Court’: Deconstructing the ‘Judicialization of Politics’ in Pakistan”, (2016) Washington International Law Journal 25: 447-487.

xiii(# Alec Stone Sweet, „Constitutional Courts”, în The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, Michel Rosenfeld și András Sajó (coord.), Oxford, Oxford University Press, 2013.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here