Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din...

Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din „anii de plumb” (în timpul mandatului prezidențial al lui VGE), care au marcat istoria Franței (Partea I)

652
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Thomas CSINTA, Redactor – Corespondent, Franța (Le Parisien)

Valéry Giscard d’Estaing (VGE. n.1926), membru al Academiei franceze (în fotoliul n016–începând din  16 decembrie 2004) ales pe 11 decembrie 2003 în locul poetului si scriitorului Léopold Sédar Senghor (1906–2001, fost om de stat francez si primul presedinte al Senegalului între 1960–1980, distins cu numeroase premii literare), este cel de-al 3-lea presdinte al celei de-a V-a Republici franceze (din 1958), dupa Charles de Gaulles (1890–1070, presedinte–fondator, în functie între 1959–1969) si Georges Pompidou (1911–1974, în functie între 1969–1974), ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici franceze si cel de-al 4-lea care nu-si termina mandatul–datorita unei maladie grave, incurabile si foarte rare (cca 3-5/un milion), boala lui Waldenström (macroglobulinemie–cancer hematologic caracterizat prin prezenta limfoplasmocitelor la nivelul maduvei osoase), descris prima data de catre medicul suedez Jan Gösta Waldenström (1906–1996), dupa Sadi Carnot (1837–1894, în functie între 1887–1994, asasinat la Lyon pe 25 iunie 1894 de catre anarhistul italian Sante Geronimo Caserio), Félix Faure [1841–1899, franc-maçon, în functie între 1895–1899, „mai celebru datorita circumstantelor în care a murit, decât în timpul vietii”, suferind de tahicardie–accelerarea frecvenței bătăilor inimii peste 90 de pulsații pe minut,  decedat în Palatul Elysée pe 16 februarie 1899, în jurul orei 22h00 de un accident vascular celebral–probabil datorita unei epuizari psihice profunde ca urmare a implicarii sale în celebrul dosar de tradare nationala al epocii–Alfred Dreyfus, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)] si Joseph Athanase Doumer (Paul Doumer/1857–1932, în functie între 13 iunie 1931–7 mai 1932, asasinat pe 6 mai la hotelul Salomon de Rothschild din str. Berryer n011–în sectorul parizian n08 de catre Pavel Timofeïevitch Gorgoulov/Paul Gorgulov/Gorguloff, 895–1932, medic de origine rusa, cu un pistol automat Browning M1910, cu ocazia inaugurarii salonului scriitorilor fostilor combatanti–organizata de catre Asociatia scriitorilor cmbatanti–fondata pe 27 iunie 1919 de catre José Germain–Germain  Joseph Drouilly/ 1884–1964).

În cei 7 ani pe care i-a petrecut la Palatul Elysée (24 mai 1974 – 21 mai 1981), VGE, profund european (printre altele, si „parintele Constitutiei Europene) se va impune ca un reformator (ca de altfel si predecesorii, respectiv, succesorii sai, a se vedea pentru detalii articolele autorului: Unpacat” fatal al uni Presedinte de Stat francez! Cele sapte pacate capitale” ale unui Presedinte de Stat Francez!), dar, totusi, daca a fost sau nu, un „bun presedinte” este discutabil, mai ales daca tinem cont de faptul ca este primul presedinte care nu va fi reales, având în vedere moartea lui Georges Pompidiou (în timpul primului sau mandat).  De fapt, chiar si în 1974, îl învinge pe succesorul sau François Mitterrand (1916–1996, în functie între 1981–1995, cel mai longeviv presedinte) doar „la limita”, care în 1981, îsi va lua revansa. În privinta succesorilor sai, cel putin, pâna în prezent, „scorul” în (re)alegeri este remizabil: François Mitterrand  si Jacqus Chirac (1932–2019, în functie între 1995–2019) au beneficiat, fiecare de câte doua mandate prezidentiale, iar Nicolas Sarkozy (n. 1955, în functie între 2007–2012) si François Hollande (n.1954, în functie între 2012–2017), fiecare, de câte un mandat. În sfârsit, dupa disparitia brutala a lui George Pompidou pe 2 aprilie 1974, pentru a 2-a oara, în Franta vor avea loc alegeri prezidentiale anticipate, dupa demisia lui Charles de Gaulle în 1969 (în timpul celui de-al 2-lea mandat al sau). Pe 5 mai 1974, în primul tur al alegerilor prezidentiale (în care vor fi prezenti 12 candidati), Mitterrand obtine 43,2% din voturi, deci îl domina, categoric, pe Valéry Giscard d’Estaing, care nu obtine decât 32,6% din sufragiul elecoral. În urma unei confruntari strânse, în cel de-al 2-lea tur, Giscard învinge cu numai 424.000 de voturi, dar  suficient pentru ca sa se instaleze la Palatul Elysée, în fruntea statului. Si masurile pe care le ia vor fi radicale.

În primul rând, reduce  majoratul de la 21 de ani (din 1792) la 18 ani si apoi, legalizeaza IVG (întreruperea Involuntara a Sarcinii), conform unei legi promulgate pe 15 ianuarie 1975, a lui Simone Veil (1927–2017, magistrat si înalt functionar al statului, prima fosta președintă a Parlamentului European/1979–1982, ales prin vot universal si ministru al Sanatatii între 1974–1979 si ulterior, al Afacerilor Sociale/1993–1995) ceea va pune capat numarului mare de avorturi ilegale (între 750.000 – 1 milion, anual) conform unei legislatii care data din 1920.

Aceste masuri vor continua cu facilitarea divortului, care din 1884 se putea pronunta numai din cauza unei „greseli” comise de catre unul dintre soti. Conform noii legi, acesta se putea pronunta si cu acordul comun (consimtit) al ambilor soti sau ca urmare a rupturii vietii comune. Însa, o reforma majora a lui Giscrad este descentralizarea audiovizualului RTF (Radio – Televiziunea Franceza) în canale de televiziune (într-o prima faza, publice): TF1, Antenne 2, France-Régions 3, Radio-France, INA (Institutul National al Audiovizualului), SFP (Societatea Franceza de Productie), etc., si ca urmare, acesta înceteaza sa mai fie un instrument în serviciul puterii (asa cum se întâmpla în trecut). Nu este o masura mai putin radicala nici instaurarea unui „colegiu” (scoli generale) unic(e), cu aceasi programa de învatamânt (cu o durata de 4 ani de studii) având ca scop cresterea „egalitatii de sanse” în rândul tinerilor, în materie educationala, cunoscuta sub numele de legea René Haby (1919–2003, fost învatator între 1938, devenit profesor de geografie în licee din Saint-Avold, Avignon si Metz, dupa obtinerea licentei în 1946, respectiv, a agregatiei în 1954, iar ulterior,  profesor la facultatile de litere ale universitatilor din Metz/1964–1965, Nancy/1965–1970 si Paris – Sorbonne/1970–1972, pentru ca între 1974–1978 sa fie ministrul Educatiei Nationale).

Pâna la urma, Giscard reformeaza si Consiliul Constitutional (creat simultan cu cea de a V-a Republica), al carui membru va deveni din 21 mai 1981, dupa ce este înfrânt la alegerile prezidentiale (pentru un al 2-lea mandat) de catre Mitterrand. Daca acesta pâna atunci nu putea fi sesizat decât de catre presedintele republicii în functie, prim-ministrul, respectiv, presedintii celor 2 camere ale parlamentului  (Senatul si Adunarea Nationala), reforma va permite acest lucru si altor 60 de parlamentari (dintre 577) si senatori (dintre 348), sefii grupurilor parlamentare. Din contra, în ciuda faptului ca Giscrad d’Estaing (reprezentant al partidului de centru-dreapta FNRI- Federatia Nationala a Republicanilor Independenti între 1966–1977, iar din 20 mai 1977 al PR–Partidul Republican) nu va fi seful partidului al Adunarii Nationale, deci devine „un presedinte minoritar într-o majoritate”, acesta nu va dizolva parlamentul cu a procedat Charles de Gaulle (pe 10 octombrie 1962) su succesorii sai, François Mitterrand (pe 22 mai 1981, dupa câstigarea alegerilor prezidentiale), respectiv, Jacques Chirac (pe 21 aprilie 1997), dar accepta sa lucreze cu prim-ministri Jacques Chirac (27 mai 1974–25 august 1976, reprezentant atunci al partidului UD-Ve–Uniunea Democratilor ai celei de a V-a Republici) si Raymond Barre (1924–2007, 25 août 1976–21 mai 1981, fost ministru Economiei/1976 –1978, reprezentant al Independentilor). Totusi, aceste masuri care vor contribui (indirect) la cresterea importanta a productivitatii, cele 2 socuri petrloiere din 1973 si 1979, vor genera o criza economica (absenta timp de aproape 3 decenii) care va avea ca efect, printre altele si o crestere semnificativa a somajului ceea ce va pune în pericol (oarecum) „siguranta zilei de mâine”.   

Într-un asemenea context social–economic si istoric „anii VGE (Vléry Giscard d’Estaing) au fi marcati de o serie de „kidnapping-uri de lux” în care au fost implicati personalitati importante (de prim rang) din diverse sectoare ale marii industrii franceze (deosebit de) prospere, care au si marcat profund, atât istoria Frantei cât si mandatul prezidential al lui Giscard d Éstaing. [A se vedea si lucrarea autorului: Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)].

Este vorba de celebrele dosare de kidnapping: Cathalan, Mérieux, Empain, Aldo Moro, Revelli-Beaumont, Henri Lelièvre, Jacques Tillier,  Éric Peugeot, Charles Petit si Maury-Laribière, iar celebra grupare infractionala Le gang des Lyonnais [Gangul/Banda Lyonezilor–a se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)] este una dintre organizatiile criminale (de mare anvergura) care s-a  în asemenea infractiuni (acte) criminale.

Probabil ca este doar o coincidenta ca originea numelui Giscard care provine din cuvântul de origine germana Giskkard, formata de 2 radacini juxtapuse giscl (ostatec– a se vedea Gisèle) si hard (tare, dur).

În primul dosar este vorba de rapirea, pe 19 iunie 1975, din celebra gradina Ranelagh (sectorul 16, Paris–alte surse indica gresit, Neuilly-sur-Seine – Métropole du Grand Paris, departamentul Hauts de Seine) si sechestrarea lui Maxime Cathalan (atunci în vârsta de numai 20 de luni), fetita cuplului format din Jean-Claude Cathalan, atunci, directorul unei filiale a laboratoarelor farmaceutice Roussel (active între 1911–1997) ulterior, specializat în crearea si promovarea produselor de lux si celebrul top-model japonez Hiroko Matsumoto (Hiroko Berghauer, Hiroko Cathalan/1936–2003, castorita în 1967 cu Henry Berghauer si în 1970 cu Jean-Claude Cathalan) al lui Pierre Cardin (Pietro Costante Cardin, n.1922, celebru creator de modă și om de afaceri francez de origine italiana, membru al Academiei de Arte frumoase din 1992–primul creator de moda admis în Institutul Francez, unul dintre cei mai cunoscuti în lume, cu o avere de cca 600M€). Copilul va fi restituit parintilor pe 23 juin 1975 (21 iunie, conform altor surse – gresit) contra sumei de 1,5MFfr (cca 230.000€ si echivalentul a 1,1M€PPA), acesta fiind abandonat dupa plata acesteia,  în refugiul intrarii în imobilul din strada Jouffroy n057 (din sectorul 17).

Fondat de catre Gaston Roussel (1877–1947, veterinar si medic, fost sef al Compagnie générale des omnibus–transport urban parizian între 1855–1921 bazat pe tractiune de cai), Roussel-Uclaf (creat în 1920) integrat în 1997 în grupul german Hoechst (grup farmaceutic german, fondat pe 4 ianuarie 1863 si disparut pe 20 decembrie 1999), va fi achizitionat în 2004 de catre grupul francez Sanofi Aventis (întreprindere farmaceutica transnationala franceza, fondat pe 10 septembrie 1973, al 3-lea grup mondial în cifra de afaceri si primul francez în materie de cercetare – dezvoltare).

Dar Jean-Claude Cathalan, pâna sa se casatoreasca cu Hiroko Matsumoto sa devina si presedinte al Revillon Frères Group (cu origini din 1723, fondat în 1839, leader mondial pe piata blanurilor, în special în SUA, care achizitioneaza marca Karl Lagerfeld–cumparat, ulterior, în 1982, de catre grupul belgian Cora, devenind astefel, Revillon Luxe) si presedintele Comitetului Montaigne în 1993 (care coordoneaza 65 de marci de lux de pe Avenue Montaigne de la Paris, una dintre cele mai celebre bulevarde pariziene, alaturi de Champs-Élysées–615m lungime si 33m latime, între Place de l’Alma, pe malul Senei si rond point–sensul giratoriu de la Champs-Élysées, sediul celebraelor si prestigioaselor firme Chanel, Christian Dior, Gucci, Louis Vuitton, Armani, Prada, Versace, Valentino, Dolce & Gabbana, Nina Ricci, Ralph Lauren, Fendi, Bvlgari, Celine, Emanuel Ungaro, Salvatore Ferragamo, Jean-Louis Scherrer, Jimmy Choo, S.T. Dupont, Max Mara, Escada, Emilio Pucci, Krizia, Chloé, Eternamé, Revillon, Lissfactor cosmetic, etc.) lucreaza în cadrul grupului Revillon Frères, la filialele sale din Mexcic, Argentina si Brazilia (care ulterior, va prelua si controlul Parfumurilor Caron, Revillon si al produselor cosmetice Ingrid Millet), iar între 1993–1999, preia, printre altele, si directia casei de moda „Maison de Couture Jean-Louis Scherrer” (imediat dupa moartea creatorului sau) si va dezvolta marca în Japonia.În aceasta perioada el a fost casatorit cu Anne Roussel (cu care are si 2 cpoii), iar întâlnirea lui viitoarea sa sotie, top-modelul japonez Hiroko Matsumoto, are loc mai târziu. Este Pierre Cardan cel care o remarca cu ocazia unei prezentari de moda în Japonia (unde Matsumoto era deja menechin) si se îndragosteste de ea, propunându-i sa vina la Paris, la casa lui de moda, ceea ce ea va si întâmpla, dar mult mai târziu, dupa cca 3 ani de „gândire”. Mademoiselle Hiroko”  devine astfel, în 1960, primul top model japonez prezentatoare de moda la Paris. Însa, în 1967, ea îsi pune capat carierei sale, când se casatoreste cu Henry Berghauer, director al grupului Pierre Cardin, viitor PDG (Presedinte–Director General) al caselor de moda ale stilistei japoneze din Tokyo, Hanae Mori (n.1926), iar mai târziu al Casei de Moda Hervé Léger (marca americana fondata în 1985 de catre stilistul français Hervé Peugnet) apartinând, astazi, grupului caselor de moda al stilistului franco – tunisian  Max Azira (1949–2019). În acelasi an, ea da nastere unei fetite cu numele de Olivia Berghauer, care va deveni directoarea casei de moda italiene Gianni Versace. Pe Jean-Claude Cathalan,  Hiroko Matsumoto îl cunoaste la începutul anilor 1970 si se vor casatorii în 1973, dupa ce amândoi vor divorta de sotii lor, Cathlan de sotia sa Anne Roussel, fiica lui Jean-Claude Roussel (1922–1972, unul dintre marii fondatori ai industriei farmaceutice franceze, fiul insustrasului Gaston Roussel), iar Matsumoto, de sotul ei Henry Berghauer.

Pe 19 iunie 1975, când Maxime, fetita cuplului Cathlan–Matsumoto (si nepoata lui Jean-Claude Roussel) este rapita de sub ochi bonei (de catre 3 persoane necunoscute), în gradina Ranelagh, nu are înca 21 de luni. Ea va fi „restituita” familiei pe 23 iunie, contra sunei de 1,5MFfr, platita de catre Alain Roussel, cumnatul lui Jean – Claude Cathalan. De fapt, dupa mai multe convorbiri telefonice si plata rascumpararii, ea va fi abandonata de catre rapitori pe strada Jouffroy n057 în sectorul 17. Conform comisarului Ottavioli, seful Brigadei Criminale, rapitorii ar fi fost bine organizati, politisti nu i-ar fi putut vedea pe acestia când Alain Roussel ar fi „reglat nota de plata”. Conform ministrul de interne, Michel Poniatowski (1922–2002, în functie între 28 mai 1974–29 martie 1977), pâna în aceasta data, 6 acte de kidnapping ar fi fost semnalate, începând din 1970. (A se vedea pentru detalii: La Nouvelle République of 23 June 1975: „Maxime Cathalan libérée par ses ravisseurs“).În sfârsit, rapirea lui Maxime Cathalan este urmata, pe 9 decembrie 1975, la Lyon (prefectura departamentului Rhône si a regiunii administrative Auvergne–Rhône–Alpes) de cea a lui Christophe Mérieux (1967–2006, medic si om de afaceri francez, atunci în vârsta de 9 ani) în timp ce se ducea la scoala, de catre membrii organizatiei criminale Le gang des Lyonnais (Banda Lyonezilor), care va fi (e)liberat pe 12 decembrie 1975 contra unei recompense în valoare de 20MFfr (cca. 3.000€, echivalentul a cca. 14,5M€PPA). Scoala La Rédemption (din sectorul nr.6) la care învata Christophe se afla ccca 550m de apartamentul familial din strada Félix-Jacquier nr.39 (din cartierul Brotteaux). Daca, în principiu, Christophe era însotit pâna la scoala de catre gardianului imobilului (René), de cca 10 zile, acesta parcurgea ultimii 200 m singur.   Rapirea are loc pe aceasta portiune de drum cu un Peugeot 404 (utilitar, cu prelata), în care copilul este fortat sa urce, de catre un individ purtand o cosca de motociclist.

Christophe Mérieux, fiul lui Alain Mérieux (n.1938, industrias, miliardar si om  politic de dreapta), PDG (Presedinte–Director General al Insitutului Mérieux, era descendent al celebrei dinastii de întreprinzatori si oameni de afaceri Mérieux, din Lyon Métropole (Grand Lyon), la baza careia se afla strabunicul sau, Marcel Mérieux (1870–1937, biochimist francez, fondatorul Institutului  Mérieux în 1997, fost elev al lui Louis Pasteur/1822–1895, chimist si microbilog francez), „generator” al marilor întreprinderi medico–farmaceutice franceze Sanofi Pasteur (laborator framaceutic, lider mondial în domeniul vaccinurilor, prezenta cu 25% pe piata mondiala, creat în 1987 în cadrul Institutului de Bilogie Mérieux si rezultat pe 31 decembrie 2004, prin fuziunea dintre Sanofi–întreprindere farmaceutica transnationala franceza specializata în fabricarea vaccinurilor, fondata pe 10 septembrie 1973 si Aventis–grup agrochimic si farmaceutic european creat pe 20 decembrie 1999, prin fuziunea dintre gigantilor specializati în chimie si farmacie Hoechst–german, Rhône-Poulenc si Roussel-Uclaf–franceze, respectiv, Rorer si Marion–american si Fisons–britanic), BioMérieux (întreprindere franceza specializata în diagmosticul în votro, creata în 1963 de catre Alain Mérieux, tatal lui Christophe), Mérial (întreprindere leader mondial în sanatatea animalelor propunând o mare varietate de medicamente veterinare si vaccinuri destinate unui mare numar de specii de animale, inclusiv, pentru deparazitarea animalelor de companie–Frontline, creata pe 1 august 1997, prin fuziunea dintre Rhône Mérieux–Rhône-Poulenc, grup industrial francez de chimie si de farmacie, fondat în 1928 si laboratorul farmaceutic american MSD/Merck & Co. Inc.–Merck  Sharp and Dohme,  fondat de catre George Merck în 1891 unul dintre primele 5 cele mai mari societati framaceutice modiale), Biomnis (fost, Laboratorul Marcel Mérieux) P4 Jean Mérieux („laborator patogen de clasa a 4-a” – specializat în  detectarea agentului infecțios, aflat într-un organism animal sau vegetal, Fundatia Mérieux (ONG familiala independenta, recunoscuta de utilitate publica), creata în 1967 de catre Charles Mérieux (1907–2001, medic francez, tatal lui Alain si bunicul lui Christophe) si Institutul Bioforce (fost Bioforce-Développement, fondat pe 7 iulie 1983 de catre Charles Mérieux, specializat în orientarea si pregatirea profesionala în domeniul umanitar – cu o filiala la Dakar – Senagal, deschisa în 2016).

Începând cu 2007, Fundatia Mérieux (purtând din 2001, numele fratilor Christophe/1967-2006 si Rodolphe Mérieux/1969–1996), acorda anual le Grand Prix Scientifique–Premiul Cristophe Mérieux (în valoare de 500.000€) cercetatorilor sau echipelor de cercetatori, care obtin rezultate remarcabil în studiul bolilor infectioase din tarile în curs de dezvoltare, la propunerea Institutului Francez (creat în 1795, cu scopul de a reuni elitele stiintifice, literare si artistice ala natiunii franceze în cadrul a 5 academii: Academia franceza–40  de membri, Academia de Stiinte–263 de membri, Academia de belles-lettres–55 de  membri,  Academia de beaux-arts–63 de membi si Academia des sciences morales et politiques–50 de membri).

Merita sa mentionez aici si faptul ca, la Lyon, în cartierul Guillotière, exista si un imobil nou (cu o suprafata utila de 1.223 m², pe 7 niveluri), cunoscut sub numele de Maison Christophe Mérieux, compus din 52 apartamente complet echipate (17–pentru tineri muncitori, 13–pentru persoane în vârsta, 12–pentru femei singure cu copil, 9–pentru studenti  si 1– pentru „The Franciscan Missionaries of Mary–Roman Catholic religious institute founded by Mother Mary of the Passion cu venituri modeste), destinat persoanelor cu dificultati financiare, care gazduieste tineri între 18–30 de ani si vârstnici pe 60 de ani. destinat persoanelor cu dificultati financiare.

În ceea ce o priveste pe mama lui Cristophe, Chantal (Berliet) Mérieux, ea este nepoata unui alt industrias bogat (magnat) din Lyon, Paul Berliet (1918–2012), fiul fondatorului Societatii de Automobile (cu acelasi nume), constructor de autovehicule si (auto)camioane rutiere, Marius Berliet (1866–1949), care, de altfel, este si la originea creerii Fundatiei de Automobile Marius-Berliet (cu cca 150 de vehicule) bazata la Montellier (în departamentul Ain, regiunea administrativa Auvergne–Rhône–Aples), fost si primar al comunei între anii 1960 – 1970. 

În sfârsit, sunat la telefon, prima data (în jurul oreo 09h00), dupa rapirea lui Cristophe, Chantal Mérieux afla ca acesta din urma va fi (e)liberat numai contra sumei de 10MFfr (peste 7,2M€PPA, astazi), jumatate din suma în franci francezi (bancnote de 100Ffr), iar restul în devize straine (marci vest-germane, franci elvetieni si florini/guldeni olandezi) care mai tarziu, cu ocazia unui alt telefon (în jurul orei 13h30 – cel de-al 2-lea), va fi dublata, devenind astfel, cea mai mare suma de bani pretinsa în Franta ca rascumparare în cazul unui kidnapping. Banii trebuiau adunati pâna în ziua urmatoare, pe 10 decembrie 1975, cel târziu, la ora 17h00, care ar fi implicat vânzarea cinematografelor Astoria, Eldorado si Cinéjurnal pentru plata datoriilor.

Fara acordul politistilor (care au fost anunati, în special, al prietenului sau Claude Bardonseful sectiei criminale de la SRPJ Lyon, care preia si cazul), familia Mérieux va face rost de suma solicitata (în cash), în mai putin de 24 de ore pe care miliardarul Alain Mérieux (revenit urgent la Lyon de la o sedinta pariziana) va si înmâna rapitorilor, la ce-a de-a 2-a întâlnire propusa. Unul dintre anchetatori, inspectorul Marcel Aillot (de la GRB – Grupul de Reprimare al Banditismului) ar fi recunoscut vocea unui bandit reputat, Louis Guillaud (n.1930 la Lyon) pe care l-ar fi interogat într-un dosar de asasinat (al proxenetului René Vial, gasit mort în iulie 1974). Liberat din închisoare în 1972, Guilland  (supranumit „la Carpe”/crapul, „Loulou la Carpe”), cunoscut autoritatilor politienesti pentru bracaje (jafuri armate) si proxenetism, parea ca „s-ar fi linistit”, facând, din când în când, deplasari din nordul Frantei (unde locuia cu prietena–gestionara a barului Valberg), în Spania. El este arestat spectaculos în flagrant delict, în cursul zilei de 25 februarie 1976, la Paris, tocmai când schimba banii proveniti din rascumparare în lingouri de aur.

Politistii de la OCRB (Oficiul Central de Reprimare a Bandistimului) de la Paris (sub conducerea comisarilor Joseph Le Bruchec si adjunctul sau  Charles Pellegrini), în colaborarea cu SRPJ Lyon, îi localizeaza pe Loulou la Carpe în Spania, de unde este urmarit în timp ce se întorcea la Paris. Acesta avea o locatie (un mic studio) pe nume fals la Puteaux (Métropole du Grand Paris–departamentul Hauts de Seine). Punându-l sub ascultare telefonica, ei afla ca pe 25 februarie 1975, acesta urmeaza sa schimbe cca 1,2MFfr (cca 800.000€PPA) plasati într-o geanta de sport, în lingouri de aur, la biroul de schimb valutar din cartierul La Bourse, în jurul orei 13h00. În timp ce astepta la restaurantul Le Montegrosso, el este interpelat în compania unei alte 2 persoane, un raufacator franco – spaniol si o femeie. La domiciliul sau, politistii vor gasi si alte lingouri de aur în valoare de 400.000 Ffr (cca 270.000€PPA). Imediat, politistii vor interpela si pe sotia sa Gilberte, pe amanta sa Arlette Piedbois (Piébois), cumnatul sau Albert Novel si sotia sa Denise, considerati toti complici la rapirea si sechestrarea lui Christophe. Între timp, ca urmare a publicarii fotografiei acestuia pe 27 februarie, poltistii sunt informati pe 1 martie 1975, printr-o scrisoare anonima, ca fi avut loc la Oullins (Grand Lyon), într-un apartament din strada Comuna din Paris nr.9 (închiriat de catre Paul Guimet), unde anchetatorii gasesc atât amprentele lui cât si ale unui alt cunoscut membru al gangului lyonez, Jean-Pierre Marin (atunci în vârsta de 32 de ani) banuit ca ar fi participat si la asasinarea judecatorului François Renaud (a se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”), identificat pe fotografie de catre vecinii din imobil.

Comanditarul ar fi fost chiar Jean Schnaebelé, fostul sau coleg din Rezistenta, devenit ulterior membru al SAC (Serviciul de Actiune Civica) local (Lyonez), iar cel însarcinat cu asasinat, Edmond Vidal (seful Bandei/Gangului Lyonezilor, atunci încarcerat), care ar fi încredintat aceasta misiune lui Jean-Pierre Marin si a altor 2  „membri ocazionali” ai organizatiei criminale, Michel Lamouret, respectiv, Robert Alfani

Conform declaratiilor lui Michel Neyret (n.1956), fost director adjunct al DIRPJ[1] Lyon (Directia Interregionala a Politiei Judiciare) între 2007–2011  si fost sef al BRI [2]Lyon (Brigada de Cautare si Interventie) între 1983–2004, este convins de implicarea lui Marin si Lamouret în asasinarea lui François Renaud, pe 3 iulie 1975. 

 Si totusi, magistratul Georges French (n.1954, Deputat al departamentului Rhône între 2012–2017), cel de-al 6-lea magistrat însarcinat cu dosarul Renaud, pe 17 septembrie 1992 semneaza o ordonanta de „non-lieu” (de încetare a urmarii penale) în acest dosar, iar prescrierea faptei (asasinarea magistratului) este pronuntata în 2004. 

Ucis cu ocazia interpelarii sale la Champagne-au-Mont-d’Or, Marin nu va putea face dezvaluiri, iar Guillaud, în afara de faptul ca recunoaste ca ar fi fost el autorul apelului telefonic la familia  Mérieux si ca ar fi profitat de o parte din banii obtinuti pentru rascumparare, va refuza sa vorbeasca, sa tradeze, nu atât din fidelitate fata de complici sai, cât, mai ales  de frica: „În ceea ce îi priveste pe ceilalti, sub nicio forma nu nu le voi putea dezvalui numele, pentru ca fimilia mea ar fi în pericol”. Daca moartea lui Marin n-ar fi fost prevazuta, interpelarea lui era inevitabila. Reperat pe 9 martie 1975 la un cuplu de prieteni (Maurice D. si Michèle M.) care n-ar fi avut nicio legatura cu kidnapping (si nici cu jafurile în care gangul lyonezilor a fost implicat), Marin încearca sa fuga la bordul vehicului sau (un Citroën DS), dar la captul drumului l’Epoux (sotul) percuteaza vehiculul Renault 16 al politiei (în care se afla comisarul Nicolai si inspectorul Aillot). În cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri) care va avea loc, Marin este ranit mortal. Pâna în 1977, datorita tacerii lui Guillaud, anchetatorii nu vor afla prea multe în legatura cu rapirea lui Christophe, când, prietena „Crapului”, Arlette Piébois (care locuia la Louvain, în Belgia) este banuita ca ar fi fost prezenta la rapirea copilului. Extradat în Franta pe 9 noiembrie 1977, ea afirma ca la data respectiva ar fi fost în Spania, iar banii pe care îi are ar fi obtinut dintr-o tranzactie cu pietre pretioase false în Italia.

La procesul sau care va debuta pe 14 decembrie 1981 în fata Curtii cu Jurati al departamantului Rhône de la Lyon, „Loulou la Carpe” va fi prezent, împreuna cu sotia sa Gilberte Carretier, amanta sa Arlette Piedbois (Arlette Piébois,  confundata deseori de catre mass – media cu sotia sa), cumnatul sau  Albert Novel si sotia sa Denise Carretier. Dupa 4 zile de audienta si cca 01h45 de deliberare, pe 17 decembrie 1981 Curtea cu Jurati al departamentului Rhône (prezidata de catre Roger Robin si avându-l ca avocat general pe Bonnefoy des Aulnais), care îl gaseste vinovat de kidnapping (în ziua de 9 decembrie 1975) pe Loulou la Carpe (Louis Guillaud), în dosarul instrumentat de catre judecatorul de instructie Jean Veyre, cu „circumstante atenuante”, îl condamna pe acesta din urma, la 20 de ani de recluziune criminala. Sanctiunea era mai mica decât cea solicitata de catre Avocatul general, mai exact, închisoarea pe viata (ceea ce practic, însemna o recluziune criminala minima de 18 ani – înainte de care Crapul nu putea fi pus în libertate conditionata sub control judiciar).

Amanta sa Arlette Piedbois (aparata de catre cunoscutul avocat André Buffard), principalul lui complice, va fi sanctionat cu 5 ani de detentie criminala, iar sotia sa Gilberte Carretier, cu 2 ani de închisoare (dintre care 16 luni cu suspendare), având în vedere faptul ca aceasta desi n-ar fi participat la operatiune, ar fi fost la curent cu ea, fara sa fi denuntat sotul, iar 100.000Ffr (cca 65.000€PPA) din banii de recompensa ar fi fost gasiti la ea (despre care spunea ca nu stia de unde provin). În privinta cumnatului sau si a sotiei acestuia, Denise si Albert Novel, nu existau probe suficienta la dosar pentru a-i condamna, deci cei 2 au fost achitati. Partea civila, Chantal si Alain Mérieux  reprezentata de catre avocatii Jean Bernascon si André Soulier s-a declarat multumita de verdict.

Subliniez aici natura „circumstantelor atenuante” retinute de catre Juriul Popular. Este vorba de declaratia (deosebit de) favorabila (inculpatului) a copilului Christophe Mérieux, atunci în vârsta de 9 ani (care moare la vârsta de 39 de ani, ca urmare a unei crize cardiace în bazinul de înot al vilei familiale din Montellier, de ziua nationala a Frantei, pe 14 iulie 2006, dupa ce cu un deceniu în urma si fratele sau Rodolphe, moare, tot, accidental), dupa  plata recompensei, abandanot („depus”) de catre rapitori pe 12  decembrie 1975, în centrul de colectare a ordurilor menajere  din proximitatea garajului Volo de pe Avenue Jean-Jaurès (din sectorul nr.7).

Conform acesteia, ar fi fost foarte bine îngrijit, bine tratat, în plus ar fi  beneficiat si de carti si ar fi avut acces, non-stop, atât la radio, cât si la tv. În plus, cred ca au contat (semnificativ) si depozitiile comisarilor Robert Mattéi si Georges Nicolai (seful RGB– Grupul de reprimare a Banditismului de la SRPJ Lyon), care cuncându-l de „apropape” erau ferm convinsi ca „Loulou la Carpe”, facând parte din veghea generatie de gangsteri n-ar fi facut, sub nicio forma, rau lui Christophe, chiar daca n-ar fi „incasat” banii solicitati („El n-ar fi capabil sa faca nici unui copil si nici unui batrân”). De altel, cei 2 mai sus mentionati, împreuna cu comisarul sef Jacques Franquet (seful sectiei criminale) vor fi cei care vor interveni în urmarirea si arestarea  rapitorilor.

În sfârsit, înainte de efectuarea platii („reglarea facturii”), Alain Mérieux s-ar fi consultat cu prietenul sau intim, Primul Ministru Jacques Chirac (1932- 2019, în functie între 27 mai 1974–25 august 1976 si 17 mai 1995–16 mai 2007, presedintele Frantei între 1995–2007) care era favorabil cu „retribuirea” rapitorilor, dar acesta îl pune în contact cu Ministrul de interne Michel Poniatowski (1922–2002, în functie între 28 mai 1974–29 martie 1977, ministrul sanatatii si a securitatii sociale între 5 aprilie 1973–27 mai 1974), care s-a opus categoric oricăror negocieri cu acestia. Din contra, Roger Chaix, fostul director al RG (Serviciul de informatii generale, a se vedea pentru detalii articolul autorlui: [Edvige si Cristina, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)], devenit pe 29 octombrie prefectul delegat al politiei din Lyon solicita discretie totala atât din partea politistilor cât si din partea jurnalistilor, promitând ca imediat ce va avea informatii clare si sigure despre caz, va face un comunicat de presa.

În sfârsit, ascultându-l pe prietenul sau Chirac (probabil si pentru ca, gangul lyonezilor era format din raufacatori „profesionisti”–considerati periculosi de catre anchetatori), pe 10 decembrie, imediat dupa apelul lor în jurul orei 19h00 (cel de-al 3–lea), la bordul vehicului sau BMW (BMW E9/BMW 3000–3.CS–180 CP/3CSL–215 CP ) cu cei 7 saci încarcati cu bani (cca 140kg), se deplaseaza la locul indicat, care pare sa fi fost pentru rapitori, doar, un test, pentru ca va pierde rapid contactul cu acestia. De fapt, cei 3 rapitori mascati (cagulati) aflati într-un vehicul Alfa Romeo alb (cu placutele de inmatriculare 4060FT69), pentru a-l testa pe Alain Mérieux, se lanseaza  într-un joc psihologic rutier.

 În jurul orei 20h30, pleaca de la barul Le Martini (din Soseau Foch), aflat în proximitatea rezidentei acestuia, dupa care, prin Soseau Marea Britaniei, conform indicatiei transmise lui Mérieux, vehiculul lor trebuia sa-si continue drumul „pe 6”. Numai ca în zona, apare atât autostrada A6, cât si drumul national DN6, ceea ce îl încurca pe Mérieux si pierde urma lor. În cursul zilei urmatoare (pe 11 decembrie), rapitorii intra din nou în contact cu Alain Mérieux, iar în jurul orei 17h30, vor (re)lansa noul lor joc de teleghidare, în directia Estaminer, apoi cafeneaua Comertului, strada Gerland, iar în sfârsit, se îndreapta în directia Bourg-en-Bresse (prefectura departamentului Ain) prin Tiévoux.

La Saint-André-de-Corcy (departamentul Ain), ca o ironie a sortii, nu foarte departe de ferma familiala a lui Christophe Mérieux din Montellier (unde acesta va deceda ca urmare a unui stop cardio–respirator în 2006), sunt asteptati de vehicul un Peugeot 504, din care coboara un mascat înarmat (cu un pistol mitraliera) si îi face semn lui Mérieux sa opreasca. Dupa transferul (în graba) a banilor în Afla Romeo, rapitorii îl încatuseaza pe  Mérieux (la volanul vehicului sau), iar acesta, împreuna cu Peugeot 504, vor dispare (fara urma) în ceata deasa a serii, dar spre mirarea jandarmilor care vor ajunge la fata locului, acestia uita sacul cu 4M NLG (adica 1/5 din suma reclamata si primita). Romeo (împreuna cu cagulele utilizate în kidnapping), semnalat de catre un grup de vânatori, este gasit, pe 14 decembrie 1975, de catre jandarmii din Neuville, în parcarea cimitirului Fontaine-Soint-Mortin. În ceea ce îl priveste pe Christophe, el va fi „livrat” familiei, numai ziua urmatoare, pe 12 decembrie, în jurul orei 20h40, într-un sac de pubela, în proximiatea garajului (reprezentantei) Volo de pe Soseau  Jean-Jaurès de la  Lyon. Imediat cum desface sacul, copilul opreste un camion si spune soferului (Marc) ca este „Christophe Mérieux, cel rapit”. Acesta dupa ce îl duce la comisariatul de politie din sector (care era închis),  îl va lasa, direct, în fata locuintei acestuia, unde la interfon va spune mamei sale Chantal, doar atât: „Sunt eu”.

Conform dosarului de instructie, denuntatorul n-ar fi fost un „indic” al politiei, dar un necunoscut care ar fi facut denuntul prin intermediul unei scrisori anonime. Tot conform acestuia, cca ½ din suma platita pentru rascumpararea lui Cristophe, ar fi fost recuperata. Conform comisarului sef  Robert Mattéi, atunci seful SRPJ [1]Lyon, Crapul si Marin n-ar fi trebuit sa fie arestati atunci, dar ar fi trebuit urmariti pentru a-i prinde si pe ceilalti implicati în dosar, dar DCPJ [1]Paris ar fi adecis interpelarea lor.

În ceea ce îl priveste pe Loulou la Carpe, el va fi liberat pe 25 ianuarie 1990 (de la Maison Centrale de Poissy, la vârsta de 60 de ani) dupa 14 ani de recluziune criminala, dupa ce a avut si „onoarea” sa împarta celula sa cu Francis le Belge, unul dintre legendarii leaderi ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul transatlantic de stupefiante (între Franta si SUA),  În anii 1970 – 1(80 (a se vedea pentru detalii articolul autorului: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea I).

Având în vedere faptul ca era recidivist, el nu putea fi liberat conditionat sub control judiciar, dupa executarea a ½ din pedeapsa (cum se întâmpla în cazul „primarilor”), dar dupa executarea a  2/3  din pedeapsa (adica, cca 13,5 ani). El se va stabilii în nordul Frantei (la Marles-les-Mines, regiunea urbana Béthune,  departamentul Pas de Calais, regiunea administrativa Hauts de France), de unde era si originar, la fosta sa amanta Arlette (cu care s-a si casatorit) si la cele 3 fete ale ei din prima casatorie (pe care le-a recunoscut). Din contra, la gara din Béthune, a fost asteptat de catre baiatul sau din prima casatorie, Philippe, de care era mândru pentru ca a ales calea  „cea dreata” în viata si ajuns sef de santier (de constructii). În sfârsit, identificat, tardiv, ca posibil implicat într-un alt dosar criminal (de reglare de conturi dintre raufacatori), deschis cu 5 ani în urma si refuzând sa fie, din nou, încarcerat, Loulou la Carpe (atunci în vârsta de 78 de ani) se va sinucide (cu un Smith & Wesson Magnum) în noaptea de Craciun a anului 2008, dupa ce va fi inculpat si îl va executa cu sânge rece (cu 2 gloante în ceafa) pe companionul fiicei sale („un alcoolic, nenorocit”), care o teroriza si o batea pe aceasta, fara mila,  cu regularitate.

În dosar, este vorba de asasinarea în 2003, în sectorul n013 la Paris a lui Thierry Saman un gardien de imobil HLM (locuinta sociala), fost campion de box american, un indic (informator) al politiei, un carcaterial, fara valori umane, „o jigodie, un om de rahat”, „un turnator nemernic” care „a încercat sa-si asasineze chiar si propria-i sotie”. Audiat în dosar pe 11 iunie 2008 în biroul celei de a 3-a diviziuni a PJ[1](Politiei Judiciare) de la Paris, el încearca sa-si sustina nevinovatia în dosar, dar fara convingere („Eu nu am nimic de-a face în acest dosar de turnatorie. Eu nu sunt un turnator”).

 „Crapul”, care în anii 1970, cu gangul  lyonezilor (alaturi de „Monmon“, „Galane”, „Jeannot la Cuillère” „Pipo”, „Michel le Grec, „Nick le Grec”, „Christo la guigne“, „Mardir” etc.) a comis cele mai spectuculoase (si rasunatoare) jafuri, ar fi fost „asigurat” ca dupa asasinarea acestuia, complicii sai au facut „menajul”, deci corpul „nenorocitului” nu va fi gasit niciodata. În concluzie, „obosit” si „satul” de viata tumultuoasa pe care a dus-o între libertate si privare de libertate (timp de peste 30 de ani),  „tonton flingueur” (barânul pistolar),  se ofera sa „colaboreze” cu politia („va voi spune tot adevarul, pentru ca ma aflu într-o afacere murdara”), în schimbul libertatii sale.

Astfel, el ar fi furnizat niste informatii legate disparitia gardianului (sub forma de marturie), începând cu barul Gavroş (unde ar fi fost contactat de catre un oarecare, Eddy, etc.), de cei care l-ar fi însotit, de cadavrul victimei (carbonizat într-un vehicul, undeva, într-o grota a unei cariere de cca 86ha de teren din deparamentul Oise–regiunea administrativa Hauts de France,  pe un teren foarte vast de cca 600km galerii),  unde, era sigur ca anchetatorii nu vor gasi nimic. Din pacate pentru el, n-a fost sa fie asa.

Plasat sub control judiciar, politistii încearca „sa-l traga de limba” si în dosarul asasinarii neelucidate a judecatorului François Renaud („Cum ati aflat adresa lui? Cine a furat masina? Stiati ca judecatorul va fi însotit? Câti membri a avut comandoul? Unde ati ascuns armele?). În perioada anchetei (în timpul verii), Crapul ar fi primit vizita a 2 necunoscuti care l-ar fi rugatat sa ia totul asupra lui si „sa taca” pentru ca având în vedere vârsta sa înaintata (78 de ani) nu risca mare lucru. Cei 2 i-ar fi promis bani, avocati notorii, dar acesta i-ar fi refuzat. Fiul sau, Philippe, i-ar fi propus si el toate economiile pe care le avea, oferindu-i posibilitatea sa „dispara”, dar Crapul, „obosit”, s-a saturat sa fie fugarit tot timplul îsi ia decizia sa se sinucida. Între timp, pe 7 noiembrie 2008, anchetatorii gasesc vehiculul incendiat si ramasitele osoase ale unui cadavru carbonizat, purtatoare de ADN, care apartin gardianului de imobil. De fapt, Crapul debuteaza în „profesia” de „julot-casse-croûte” (proxenet ocazional) atunci când corpul iubitei sale, o prostituata (pe care o iubea pasional) a fost descoperit, taiat în bucati, în portbagajul unui Citroën DS, foarte probabil de catre cei care încercau sa sa-si recupereze partile lor din banii platiti pentru rascumpararea lui Cristophe Mérieux. Aflând cine sunt ucigasii, dupa liberarea lui, Crapul ar fi început sa-i elimine, rând pe rând.

Procesul asasinarii lui Thierry Saman (1m90 înaltime, originar din Antilele franceze, fost pugilist, campion european la kickboxing, atunci, în vârsta de 37 de ani) debuteaza în fata Juriului Popular Paris pe 29 octombrie 2012, dar acesta va fi anulat datorita unui viciu de procedura, în contextul în care, avocatul acuzatului principal, Philippe Dehapiot (secundat de catre Julie Vendé), reputat penalist, va nega „în bloc” acuzatiile care i se aduc clientului sau, si care, împreuna ca cei 3 complici ai sai riscau închisoarea pe viata. Disparitia lui data din 15 ianuarie 2003, dupa ce, în jurul orei 18h30 ar fi sunat-o pe sotia sa. Iar faptul ca, vehiculul sau, un Peugeot 306 (de culoare albastra, 206 – de culoare rosie, conform altor surse) se afla în parcare, dar nu la locul potrivit, ridica, desigur, o serie de semne de întrebare, cu atât mai mult cu cât acesta era un informator al politiei si ar fi jucat un rol important în arestarea mai multor criminali fugitivi, printre care si în cea a lui El Nino [Antonio Ferrara, a se vedea pentru detalii articolele autrorului: Rédoine Faïd, „scriitorul” care a uimit lumea! (Thomas CSINTA–Corespondență din Franța); Rédoine Faid and the legend of Sleepy Hollow! (Corespondență din Franța)], presupus ca ar fi fost implicat în atacul armat (si cu explozibil) al unui furgon blindat Brink’s (transportator de cash) pe autostrada A106, la Gentilly (departamentul Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), pe 26 decembrie 2000, în care vor dispare aproape 6M€.Ar fi fost el, cel care la începutul anului 2001 „un cetatean constiincios, care vrea sa-si pasteze anonimatul”, a povestit politistilor ca numarul celor care au participat la operatiune ar fi fost 12, iar 6 dintre ei ar fi plecat, chiar în cursul aceleasi seri în sudul Frantei (de unde sunt originari) si ca banii ar fi fost împartiti (între ei) în mod egal (cca 3,2MFfr/ceva mai putin de ½ M€). În plus, la comiterea jafului, acestia ar fi beneficiat de complicitatea unui agent transportator de fonduri al societatii Brink’s, care dupa jaf ar fi primit, partea lui promisa, adica, 2MFfr (cca 300.000€).

Tot el este cel care, dupa 5 zile de la eveniment, i-ar fi turnat pe cei 2 din anturajul lui Antonio Ferrara, corsicanii Dominique Battini (care cu ocazia evadarii în 2003, împreuna cu El Nino – „regele evadarilor” de la închisoarea Fresnes din departamentul Val-de-Marne „si-a pierdut un ochi”) si Alexandre Vittini, condamnati în Apel, pe 12 octombrie 12, de catre Curtea cu Jurati de la Paris, la 15, respectiv, 18 ani de recluziune criminala (dupa ce în Prima instanta, au fost condamnati de catre Juriul Popular al departamentului Seine et Marrne, la Melun, în februarie 2010, la 15, respectiv, 20 de ani de recluziune criminala), care pe 23 mai 2002 (în jurul orei 04h15), pe autostrada A4 au comis un atac armat cu exploziv asupra furgonului blindat (transportator de fonduri în cash) la Emerainville (departamentul Seine-et-Marne).

Atacul comis de o duzina de oameni înarmati urma sa fie asupra unui furgon care transporta 18M€, dar banditii „au gresit adresa”. Curtea cu Jurati a confirmat achitarea lui Sophiane Hamli, cel de-al 3-lea presupus participant la atac. Cu aceasta ocazie, Thierry Saman, mentioneaza în „declaratia” sa ca cei 2 ar fi participat si la jaful armat (tot cu explozibil) de bulevardul Ney de la Paris, pe 4 martie 2002 (în jurul orei 05h40) al furgonului blindat apartinând societatii de transport de fonduri Valiance. Acest jaf este urmat, de un alt atac cu exploziv, tot asupra unui furgon blindat al societatii  Valiance, pe 4 iulie (în jurul orei 07h00), la Beauvais (departamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), în care 3 gangsteri ar fi furat cca 5M€.  Conform unor surse sigure, se pare ca gardianul ar fi supravegheat vehiculele (furate, umplute cu exploziv) care urmau sa fie utilizate în atacurile armate ale furgoanelor blindate.

Din informatiile pe care le detin (din mediul carceral), n-ar fi exclus nici faptul ca gardianul de imobil sa-l fi turnat pe Christophe Khider, în legatura cu tentativa sa de evadare de la închisoarea Fresnes, pe 27 mai 2001, care se va sfârasi cu luare de ostateci si ranirea grava a unui gardian al închisorii. (A se vedea pentru detalii articolul autorului:  Rédoine Faïd, „scriitorul” care a uimit lumea! (Thomas CSINTA – Corespondență din Franța); Misterioasa evadare !). Membrii comandoului ar fi fost denuntati comisarului Yves Jobic (atunci, seful brigazii anti-gang), care atunci când este audiat de catre judecatorul de instructrie (care instrumenta dosarul), legat de denunt, a afirmat ca „el trebuie sa-si protejeze sursa”, motivul pentru care nu-i poate furniza identitatea „indicului” sau.

În mediul carceral însa, circulau zvonuri conform carora, Thierry Saman ar fi participat la tentativa de evadare. Curios este faptul ca Jobic ar fi avut lista completa cu identitatile membrilor comandoului, mai putin cu cea a lui Saman, ceea ce parea sa fi fost logic, daca si el ar fi fost implicat. Acesta din urma, avea legaturi si cu alti functionari de politie. Unul dintre acestia (numele caruia nu-l vom divulga), membru al echipei de anchetatori parizieni, însarcinata cu investigatiile în dosarul tentativei de asasinare a lui Brigitte) i-ar fi fost si martor la casatorie, dupa ce Saman, i-ar fi fost, la rândul sau, ani de zile antrenor într-un club de box, al acestuia.

În sfârsit, departe de a fi fost un „cetatean constiincios”, Thierry Samam (cunoscut în sectorul n013 sub numele de „Ted”) avea înscris în cazierul sau judiciar 3 condamnari, pentru furturi (cu circumstante agravante) si trafic de stupefiante în anii 1990 si s-a „specializat” în jefuirea dealerilor si revânzarea la „suprapret” a acestora. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Rolul cazierului judiciar în reinserția socială a foștilor deținuți (Cazierul judiciar francez)]. Cei din anturajul îl considerau „un borfas periculos”, care, fiind un „indic” (informator al Politiei), „apasa cu usurinta pe tragaci” (la nevoie), mai ales când îi jefuia pe dealeri de droguri (în special, de cannabis).

Desi parea ca prin intermediul sportului s-ar fi (re)convertit într-un om „cumsecade”, exista documente în dosarul de instructie, conform carora, pe 10 martie 1998, el ar fi comanditat asasinarea sotiei sale (cea de-a 2-a, însarcinata în luna a 5-a) Brigitte (conform altor surse, gresit, Géraldine) în parkingul subteran al unui centru comercial din cartierul chinezesc parizian. Dupa ce si-a garat masina (în jurul orei 21h00), acesta s-ar fi dus sa vorbeasca cu un gardian (agent de paza) din centrul comercial, timp în care asasinul trebuia sa-i execute sotia (ramasa în vehicul) si sa-i fure bijuteriile, pentru ca ancheta sa conduca la o crima crapuloasa (având ca mobil, un jaf armat). Din fericire pentru Brigitte, cele 2 gloante trase în cap (cu un .22 long rifle, de jos în sus, de aproape) nu-i vor atinge creierul, cum era prevazut de catre cei 2, asasinul si comanditarul. Acestea vor intra si iesi prin falca, deci femeia va ramâne în viata – un adevarat miracol, însa, îsi pierde copilul.

Desi asasinul îsi abandoneaza manusile de piele la locul dramei, neexistând înca un fisier genetic national, ADN-ul prelevat ramâne neidentificat, deci faptasul necunoscut. Din contra, disparitia lui Thierry Saman, va permite judecatorului de instructie Xavier Blanc (cu sprijinul celei de a 3-a divizii a Politiei Judiciare de la Paris) sa redeschida dosarul tentativei de asasinat a lui Brigitte Saman, pentru a gasi, eventual, anumite „elemente de conexiune” dintre cele 2. La început, el crede ca ar putea fi vorba în dosar de o crima pasionala, comisa de Brigitte sau chiar si de prima sa sotie, Agnès Saman.

Crearea însa peste 3 luni a FNAEG (Fisierului National Automatizat al Amprentelor genetice) conform Legii n°98-468 din 17 iunie 1998 (relativ la prevenirea si la reprimarea infractiunilor sexuale, respectiv, la protectia minorilor) permite identificare tragatorului, în persoana lui Michel Haouzi (un „tâlhar de duminica”–hot heroinoman), prieten de copilarie cu Thierry SamanInterpelat de catre anchetatori, Haouzi trece la dezvaluiri si afirma ca habar nu avea de faptul Brigitte (atunci în vârsta de 32 de ani) ar fi fost însarcinata.

Saman i-ar fi platit suma de 50.000Ffr (cca 10.000€PPA) pentru executarea contractului, care dupa esecul din parcare ar fi trebuit sa aiba si „o prelngire prin continuite”, în spitalul Salpêtrière, unde femeia a fost internata dupa asasinatul avortat. De fapt, într-un proces care debuteaza în fata Juriului Popular Paris pe 13 ianuarie 2009, Michel Haouzi (atunci în vârsta de 42 de ani), va si fost condamnat pentru fapta sa. Se pare ca sotul, Thierry Saman, ar fi fost „obligat” sa scape de sotia sa (la „recomandarea”, complicilor sai, implicati în crima organizata) pentru ca aceasta l-ar fi amenintat ca îl va denunta. Sau, din contra, îl santaja ca îl va demasca în fata complicilor sai, ca este uun indic (informator) al politiei. Adevarul nu-l vom putea cunoaste, pentru ca Saman a fost ucis (asasinat), iar secretul l-a luat cu el în mormânt. La proces, aceasta afirma ca ar fi descoperit (în locuinta de serviciul al sotului ei din cartierul garii) o serie de obiecte utilizate de catre raufacatori: vesta antiglont, o arma, o si o grenada, ascunse într-un cearsaf.

Interesant este faptul ca pâna la descoperirea asasinului, Brigitte nu stia, ca de fapt, comanditarul era sotul ei, motiv pentru care s-a întors acasa la domiciliul lor conjugal. În sfârsit, analiza de laborator a vehicului Peugeot 306 (apartinând lui Saman) pune în evidenta faptul ca toate închizatorile acesteia ar fi fost sterse, minutios, pentru îndepartarea amprentelor digitale, iar în apartamentul de serviciu al acestuia (din Piata Souham din cartierul garii), printre altele, anchetatorii gasesc si un pistolet de calibrul 6,35. Acestea coroborate cu informatiile obtinute de la politisti, îl conving (din ce în ce mai mult), pe Xavier Blanc (judecatorul care instrumenta dosarul), ca gardianul de imobil Thierry Saman, f0arte probabil, ar fi fost victima complicilor sai (gangsteri) care ar fi descoperit ca era informator al politiei.

Conform dosarului de instructie (inspirat si din filmul „Les Lyonnais”, al lui Olivier Marchal, din 2011), Louis Guillaud, l-ar fi tras pe Saman într-o capcana (ambuscada), în cariera de piatra descrisa mai sus, iar acesta ar fi fost executat de catre Eric Steiger („Ricco, producator de rap”, condamnat deja pentru uciderea unui agent de paza la o serata antileza) si El Hadi Ghariani („Eddy din sectorul 13”, frate de „arma” cu Ferrara, cu care ar fi participat si la câteva bracaje – jafuri armate). Sângele victimei, ar fi fost identificat (dupa 2 ani de la disparitia ei) si pe scaunul (din piele) al unui vehicul Audi S3 de a 2-a generatie (2003–pâna în prezent, Typ 8P, proiectată de către Walter de’Silva, la mijlocui anului 2003, gama fiind împrospătată cu 2 noi modele sport, un Turbo FSI de 2.0l cu 147 kW și un 3.2 VR6 engine cu 184 kW), gasit într-o boxa (anexa a unui imobil de tip garaj) uitlizata de catre Ricco Steiger. În plus, analiza minutioasa a unei înregistrari telefonicecare (mesaj) care dateaza înca din 9 ianuarie 2003 (adica, cu 6 zile înainte de disparitia lui Thierry Saman) nu lasa loc de nicio îndoiala în ceea ce priveste legatura dintre Crap, Ricco si Eddy.

În acest mesaj (pe scurt), aflat în memoria telefonului Crapului este mentionat: „Da,  Pépère, eu sunt. Curva aia nenorocita (n.r. Saman) careia trebuia sa i-o tragem, a plecat. A disparut (…). Imediat cum apare, trebuie neaparat sa i-o tragem. Ma voi prezenta la ea”. Ca urmare, chiar daca în vara anului 2008, Crapul va sustine ca ar fi fost vorba doar de o „corectie”si nu de asasinat, acesta din urma, în schimbul liberatii sale, va trece la dezvaluiri.

Conform declaratiei acestuia (Pépère) din dosarul de instructie,  pe 15 ianuarie 2003 (în jurul orei 20), fiind asteptat de catre El Hadi Ghariani  (Eddy – cu care s-ar fi înâlnit pentru prima oara în barul Gavroş) într-o parcare a autostrazii A1 (la bordul vehicului Audi S3), ei vor continua drumul (împreuna), urmariti, de un alt vehicul rosu, la bordul caruia se aflau Ricco si Crapul. Cei 3 ar fi iesit tocmai dintr-un cinematograf unde ar fi vizionat un film („Le Vaisseau de l’angoisse”). Cele 2 vehicule vor parasi autostrada A1 în departamentul Oise (regiunea administrativa Hauts de France) si vor intra pe un drum forestier mocirlos.

La un moment dat, sub pretextul ca vehiculul patina, Eddy ar fi oprit masina, s-ar fi dat jos si cu un pistol în mâna, ar fi tras de mai multe ori asupra lui Saman (facându-l „turnator nenorocit”), în timp ce acesta încerca sa fuga. Dupa ce l-a executat pe Saman, Ricco ar fi bagat corpul acestuia în vehicul si s-ar fi oprit la o grota („o ciupercarie cu o intrare gigantica”), unde corpul l-ar fi mutat cu Eddy în vehiculul rosu, pe care l-ar fi stropit cu  Zibro Kristal (combustibil lichid petrolier fara miros), dupa care i-ar fi dat foc. N-ar fi exclus ca cei 2 pe care i-a vazut Arlette, acasa la ei, în timpul verii, sa fi fost Ricco si Eddy, însa, indiferent de întelegerea pe care ar fi facut-o cu acestia, inculparea Crapului în dosarul asasinarii lui Thierry Saman, era inevitabila.

Chiar daca judecatorul de instructie a fost de acord ca acesta sa-si petreaca Craciunul în familie, noaptea de anul nou, sub nicio forma, n-ar fi petrecut-o în libertate, dupa cum l-a prevenit si avocatul sau, care era ferm convins ca, începând cu 26 decembrie 2008, clientul sau, Pépère, va fi (din nou) încarcerat, în detentie provizorie, în noul dosar criminal, în care a fost inculpat si nu neaparat, numai în calitate de „momeala” ceea ce pretindea, anchetatorilor,  ca ar fi fost. Într-un asemenea context, acesta ar fi înteles ca moartea pentru el ar fi o izbăvire (mântuire, salvare), mai ales daca l-ar lua cu el, companion, în mormânt si pe „alcoolicul” sau ginere „degenerat”, care o teroriza pe fiica sa adoptiva (fata lui Arlette, pe care a recunoscut-o).

Înainte însa de a-si pune capat zilelor, acesta i-a condus pe anchetatorii pe acel teren vast de cca 600km, pe care se afla cariera de piatra Couvent din comuna Saint-Leu-d’Esserent (din departamentul Oise), unde nemtii, în timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial, ar fi stocat zeci de misile (proiectile autopropulsate și ghidate pe toată sau doar pe o parte a traiectoriei), într-o serie de galerii subterane adânci, fara ca acestea sa fi fost anihilate (distruse). Într-una dintre acestea (la cca 1km de la intrarea în cariera si o înaltime de cca 12m), epava arsa a vehiculului rosu (cu ramasitele osoase ale lui Saman), caruia Ricco i-a dat foc, a fost gasita de catre anchetatori, ceea Pépère, atunci când a început sa „colaboreze” cu ei si sa faca dezvaluiri, era convins ca nu se va întâmpla niciodata. Dar implicarea Crapului în asasinarea turnatorului Thierry Saman  nu ar fi fost singurul „pacat” al acestuia.

Anchetatorii banuiau implicarea lui si în asasinarea la Lyon, pe 3 iulie 1975, al „serifului”–François Renaud, judecator  de instructie „atipic”, care ancheta într-o serie de dosare criminale ale crimei organizate de mare anvergura, din regiune. Prins într-o ambuscada la volanul vehicului sau (împreuna cu companionul lui), în drum spre casa (pe panta de la Observance), acesta este ucis cu 2 gloante în ceafa de catre un comando format din 3–4 asasini. Înainte de ancheta redeschisa de catre judecatorul de instructie Xavier Blanc în dosarul Saman, alti 6 magistrati instructor au instrumentat dosarul judecatorului Renaud, din pacate, fara succes.

Sinuciderea, pe 25 decembrie 2008, a Crapului, permite magistratului, cu ocazia perchezitiei facute, sa descopere pe dulap, un document dactilografiat, în 2 pagini. Acesta apartinea lui Louis Guillaud si avea scrisul corectat de mâna, cu cerneala rosie. De fapt, documentul (transmis, ulterior Procurorului Republicii de Lyon), în care Crapul povesteste cu anumite detalii cum ar fi planuit un grup de raufacatori (din care si el ar fi facut parte!) asasinarea judecatorului Renaud (pentru ca acesta în repetate rânduri ar fi încarcerat sotiile si rudele apropiate ale celor pe care îi ancheta – cu scopul de a face presiuni asupra lor) a estimat ca acesta nu poate fi considerat „o marturie” de asasinat pentru redeschiderea dosarului.

Desi în document apare numele JMP (Jean–Pierre Marin, ucis în timpul interpelarii sale la Champagne-au-Mont-d’Or, pe 9 martie 1975), care s-ar fi oferit sa-l execute pe Renaud. Ca urmare, si astazi, moartea judecatorului este neelucidata. În încheiere, procesul asasinarii lui Thierry Saman în fata Curtii cu Jurati Paris (având ca avocat general pe Maryvonne Caillibotte) se va redeschide pe 6 ianuarie 2014. Dintre cei 4 inculpati în dosar vor fi prezenti, în stqre de arest preventiv, Eric Steger (Ricco, în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Agnès Moron) si El Hadi Ghariani (Eddy, în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Philippe Dehapiot), iar în libertate, Thierry Romero (în vârsta de 42 de ani, complicele lor), având în vedere faptul ca, cel de-al 4-lea, Louis Guillaud (Loulou la Carpe) a decedat între timp (pe 25 decembrie 2008), ca de altfel si al 5-lea Joël Chapat (fostul barman de la Gavroş). Convinsa de culpabilitatea inculpatilor, Caillibotte va solicita contra principalilor acuzati Steger si Ghariani, 25, respectiv, 20 de ani de recluziune criminala.

Din contra, avocatii apararii au solicitat Curtii, achitarea clientilor lor, având în vedere faptul ca nu existau în dosar probe irefutabile contra lor, decât marturia Crapului (pe care asasinii l-ar fi luat cu ei numai pentru a-l asigura pe turnator ca nu i se va întâmpla nimic în prezenta acestuia) si a unui alt personaj al mediului infractional, Joël Chapat (astazi decedat). Nu era cunoscut cu certitudine nici locul unde a fost comis asasinatul si nici cine l-ar fi comis. Cu atât mai putin , arma utilizata. Amprentele lor genetice identificate în Audi S3 nu dovedeau faptul ca ar fi fost ei care l-au executat pe Saman, care de altfel sustineau (prin intermediul avocatilor sai) ca ar fi fost Crapul principalul responsabil, care l-ar fi si executat pe acesta.

În ceea ce îl priveste pe Romero, acesta nici n-a fost prezent la locul asasinatului si nici nu a fost stabilit cu certitudine ca ar fi avut contact cu cei 2 atunci când asasinatul a fost planificat. Numele lui apare într-un document, ca, posibil, „asociat”, cu cei 2 în pregatirea unui jaf armat. Pe baza acestor considerente, pe 24 ianuarie 2014, în verdictul sau, Curtea cu Jurati Paris l-a condamnat pe Eric Steger la 19 ani de recluziune criminala si la 17 ani, pe El Hadi Ghariani. Cei 2, considerându-se nevinovati, desi  sunt socati, nu vor face apel la sentinta. Din contra, pe Thierry Romero, l-a achitat, estimând ca  „nu exista suficiente probe materiale” contra acestuia pentru a fi condamnat. De fapt, Éric Steger, principalul acuzat, a fost arestat în cursul lunii iunie 2003 si condamnat la 16 ani de recluziune criminala într-un alt dosar de crima (de sânge)

Cu ocazia perchezitiei efectuale la domiciliul sau, în urma interpelarii acestuia, anchetatorii descopera vehiculul Audi AS3 (furat) încarcat cu 34kg de iarba (cannabis), 2 pistoale automate (cu încarcatoare si cartuse), banderole cu marcajul  „politia” si un girofar, iar pe scaunul pasagerului din fata, urme de sânge neidentificate. Este începutul relansarii uneia dintre cele mai laborioase si minutioase anchete în materie criminala, pentru ca victima din dosar, Thierry Saman, este un indic (informator) al politiei care prin activitate sa de „turnator” ar fi adus mari servicii acesteia, contribuind astfel, la arestarea multor criminali, specializati, cu precadere în bracaje (jafuri armate) de furgoane blindate (transportatoare de fonduri în cash), dar si în evadari spectaculoase. [A se vedea pentru detalii articolele autorului: Thomas CSINTA: “In umbra vietii”. Corespondenta din Mediul Carceral Francez;Thomas CSINTA: „În umbra vietii. Evadari spectaculoase cu explozivi si arme de foc!].

În sfârsit, când vorbim de „rapiri celebre franceze (giscardiene)”, în primul rând (daca nu respectam cronoligia datelor) ar trebui sa începem kidnappingul cunoscutului omului de afaceri belgian („play–boy businessman”), baronul Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, pe 23 ianuarie 1978 (dosarul criminal Empain), PDG (Presedinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider (viitorul grup Schneider Electric SE–grup industrial francez de dimensiune (talie) internationala, creat între 2-4 decembrie 1871), (e)liberat dupa 63 de zile de captivitate, pe 26 martie 1978. [A se vedea si pe scurt lucrarea autorului: Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)].

Le Baron Edouard-Jean Empain lors des internationaux de France à Roland-Garros le 3 juin 1979, à Paris, France. (Photo by Gilbert UZAN/Gamma-Rapho via Getty Images)

Nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias si om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 si dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferata si al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), Édouard-Jean Lain Empain este fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946) si al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006) casatoriti pe 4 noiembrie 1937 la Budapesta (unde s-a nascut si Édouard-Jean).

Dupa moartea tatalui sau, el va fi adoptat de catre un var al acestuia, Édouard–François Empain (1914–1984) dupa ce se castoreste cu mama sa pe 13 noiembrie 1947 la Columbus (statul Ohio, SUA), iasr din aceasta relatie, acesta va mai avea doi frati (vitregi): Diane Empain (n.1949) si Jean–Louis (n.1959).

În sfârsit, casatorit pe 18 decembrie 1967 cu Silvana Bettuzzi (n.1939, originara din Mirabello Monferrato, Piémont, Italia) cu care va avea 2 fete, Patricia (n.1958), si Christine (n.1960), respectiv, un baiat, Jean-François (n.1964), Wado, devine unul dintre cei mai mari patroni francezi si cei mai influenti oameni din Franta si Belgia, afalat la conducerea unui gigant grup industrial compus din cca 300 de societati si firme (prezente aproape în toate sectoarele economiei nationale: cai ferate, material rulant, siderurgie, metalurgie, constructii civile si industriale, tehnolgie nucleara, material electric si electronic, etc.)  cu o cifra de afaceri de cca 25MdFfr (aproape 4Md€, echivalentul a cca 17Md€PPA în 1975).

Din nefericire însa, pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), Édouard-Jean Empain (Wado) este rapit din fata domiciliului sau parizian (sectorul n016), aflat pe Foch Avenue no33 (lung de cca 1.300m si larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile si porte Dauphine/place du Maréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle si Arc de Triomphe.

Vehicului de serviciu al acesta (condus de soferul sau Jean Denis – în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare) este blocat la cca 50m de la iesirea din parcarea subterana a imobilului de catre un grup de mascati dirijati de catre Georges Bertoncini („Joe din Marsilia”), prin simularea unui accident rutier dintre o motocicleta (scooter) si o camioneta alba (furon Peugeot J7) , garata lânga aceasta.

Dupa blocarea vehiculului baronului, 3 rapitori (cagulati) înarmati coboara din furgoneta si îl urca pe baron fortat în acesata (în care alte 3 persoane vor fi prezente), dupa ce îi pun catuse si o cagula în cap (pentru a-i acoperi fata), spunându-i : „daca nu faci ceea ce îti spunem, te lichidam”. Dupa ce este (bine) batut (maltratat), soferul, este urcat si el, într-un furgon albasrtru (Renault Estafette), garat, în apropiere, în timp ce volanul vehicului Peugeot 604 este preluat de catre unul dintre rapitori, dupa care cele 3 vehicule vor dispare în directia Porte de Maillot. Câteva ore mai târziu, soferul (suferind de mai multe contuzii) este gasit la marginea soselei, nu de parte de Porte Maillot (unde a fost aruncat din furgon), iar vehiculul baronului, într-o parcare subterana (fara amprente exploatabile). În privinta martorilor prezenti la fata locului, declaratiile acestra sunt confuze si chiar contradictorii, care (ca de altfel, si amprentele digititale), vor fi, practic, „inexploatabile”

Înt-o prima faza, anchetatorii de la PP (Prefectura de Politie) Paris cred ca ar fi vorba de o actiune politica a un unei grupari de extrema stânga, similara RAF („Rote Armee Fraktion/Factiunea Armatei Rosii–organizatie  terorista germana, de ideologie, comunista, marxist – leninista, antiimperialista, etc., formata în anii 1968 – 1970 si activa între 1970–1998, facând 34 de victime), cu atât mai mult cu cât, presedintele (reprezentantul) patronatului german  Hanns-Martin Schleyer (1915 –1977), a fost si el rapit la Koln, pe 5 septembrie 1977 si executat pe 18 octombrie 1977 (dupa 43 de zile) de catre banda Baader (membrii ai RAF). Cu ocazia rapirii acestuia, soferul sau si cei 2 agenti ai sai de securitate vor fi ucisi pe loc.

Pe 19 octombrie 1977, grupul de kidnapping va trimite mesajul urmator, prestigiosului cotidian francez Libération: „Dupa 43 de zile, noi am decis sa punem capat existentei mizerabilului si coruptului Hanns-Martin Schleyer. Schmid  (n.r. Helmut Heinrich Waldemar Schmid/1918–2015, om politic german, fost cancelar federal al RFAG–Republica Federala a Germaniei, în perioada 16 mai 1974-1 octombrie 1982care în calculul sau, înca de la început, a speculat moartea lui Schleyer, acum poate sa ia în primire livrarea acestuia pe strada Charles-Péguy la Mulhouse (prefectura departamentului Haut Rhin, regiunea administrativa Grand Est). Durearea provocata de moartea lui este proporționala cu durerea noastră după masacrul de la Mogadishu (capitala și cel mai mare oraș al Somaliei, localizat pe regiunea de coasta Benadir din Oceanul Indian). Nu ne miră dramaturgia fascistă a imperialiștilor de a distruge mișcările de eliberare. Lupta abia începe. Comandoul Siegfried Hausner (n.1952, membru al primei generati al RAF, mort pe 5 mai 1975 la închisoarea Stuttgart-Stammheim)”.Nota Masacrul de la Mogadishu este legat de zborul n0181 (LH181) al Companiei aeriene germane Lufthansa, deturnat pe 13 octombrie 1977 de catre 4 pirati ai aerului, apartinând FPLP (Frontului Popular pentru Liberarea Palestinei–organizatie seculară, marxist-leninistă și revoluționar-socialistă palestiniană) fondată în 1967 de catre George Habash (Al-Hakim, 1926–2008, nationalist palestinian) si Ahmed Jibril (n.1938, fondator si sef al miscarii de extrema stânga FPLP-CG/Front Popular pentru Liberarea Palestinei– Comandament Genberal, aflat la originea numeroaselor atacuri contra Israelului). Jihad Ahmed Jibril, fiul lui Ahmed Jibril care, ulterior, a preluat conducerea organizatiei a fost ucis într-un atac cu o masina–capcana, la Beirut (Liban) pe 20 mai 2002. Avionul companiei Lufthasa, Landshut (dupa numele orașului cu statut de district urban, situat în regiunea administrativă Bavaria Inferioară, landul Bavaria, din Germania), un Boeing B737-230C (manufacturers serial number 20254, Boeing line number 230, registration D-ABCE/eronat, Boeing B737–200 D-ABHM, conform altor surse) decoleaza în jurul orei 11h00 de pe aeroportul din Palma de Mallorca (cel mai mare oraș și capitala provinciei și comunității autonome Insulele Baleare din Spania) cu destinatia Aeroportul International Frankfurt pe Main (este cel mai mare oraș din landul federal german Hessa, cu cca 5,5 milioane de locuitori–regiunea metropolitana si cu cel mai mare aeroport german situându-se pe locul 8 pe lista celor mai mari aeroporturi din lume–cu peste 52 de milioane de pasageri anual). La bordul acestuia, având ca PNT–Personal Navigant Tehnic pe Jürgen Schumann (comandant, în vârsta de 37 de ani) si pe Jürgen Vietor (copilot, în vârsta de 35 de ani) se afla 86 de pasageri si 3 PNC–Personal Navigant Comercial (însitirori de bord),  Hannelore Piegler (sefa de cabina, În vârsta de 33 de ani), Anna-Maria Staringer (în vârsta de 28 de ani) si Gabriele Dillmann („Engel von Mogadischu”, în vârsta de 23 de ani – distinsa ca și Schumann, respectiv, Vietor, cu Crucea Federală a Meritului si care, ulterior, s-a căsătorit cu pilotul Lufthansa, Rüdeger von Lutzau). Mentionez aici si faptul ca dupa, zborul LH181, si alte aeronave au purtat numele de Landshut: Boeing B737–200 D-ABHM, Airbus A319-100 (D-AILK), între 1985–2007, iar ulterior, din 2007 A330-300 (D-AIKE, manufacturer’s serial number 636). Dupa cca ½ ora dupa decolare, deasupra Marsiliei, „Comandoul Martir Halima” (în onoarea colegului lor militant Brigitte Kuhlmann, care a fost ucis în Operațiunea Entebbe anul trecut) format din cei 4 pirati ai aerului, dintre care 2 palestinieni (Zohair Youssif Akache/Capitanul martir Mahmud, în vârsta de 23 de ani–seful comandoului, respectiv, Souhaila Sami Andrawes Sayeh– în  vârsta de 22 de ani, nascuta în Liban, dar de origine palestiniana) si 2 libanezi, Wabil Harb (în vârsta de 23 de ani) și Hind Alameh (în vârsta de 22 de ani), preia comanda aparatului Landshut si ordona aterizarea acestuia pe Aeroportul International Larnaca din Cipru, dupa o escala (obligatorie) la Roma (Italia), pe Rome–Fiumicino International Airport  (astazi, „Leonardo da Vinci”), din lipsa suficienta de carburant. Asociati cu RAF, care îl tinea sechestrat pe Hanns-Martin Schleyer (în urma unui kidnapping din 5 septembrie), la Roma, comandoul solicita liberarea a 10 membri ai organizatiei încarcerati în închisoarea JVA Stuttgart-Stammheim, respectiv, a 2 palestinieni detinuti în Turcia, dar si o suma de 15M$US, înainte de a decolara cu destinatia Larnaca, în jurul orei 17h45. Mentionez ca aici, Ministrul de Interneal al RFG (Republica Federala Germania), Werner Maihofer (1918–2009, jurist, filozof si om politic, membru al FDP–Partidul Liberal Democrat, ministru de interne al Germaniei Federale în perioada 16 mai 1974–8 inie 1978) ar fi luat legătura cu omologul său italian Francesco Maurizio Cossiga (1928–2010, fost profesor de drept la Universitatea din Sassari, om politic creștin-democrat, ministru de interne în perioada 1976 –1978, premier al Italiei între 4 august 1979–18 octombrie 1980, apoi cel de-al 8-lea președinte al Italiei, în funcție în perioada 1985–1992), sugerându-i acestuia ca pneurile trenului de aterizare ale avionului ar trebui să fie avariate pentru a împiedica plecarea aeronavei, însa, acesta din urma, dupa ce si-a consultat colegii, a considerat ca parasirea aeroportului de catre Landshut (zborul LH181), cu destinatia Larnaca este solutia cea mai buna pentru Guvernul italian, unde acesta va si ateriza în jurul orei 20h30. Aici, desi un membru (important) al OLP (Organizatia pentru Eliberarea Palestinei–cu o orientare politica de stânga, nationalista araba, social–democratica si antisionista, fodata în 1964 de catre Ahmed Choukairy/1908–1980, fost secretar general auxiliar al Ligii Arabe/1950–1956 si primul presedinte al OLP/1964 – 1967),  încearca sa-l convinga pe Mahmud ca sa libereze ostaticii, acesta refuza si avionul decoleaza în directia Beirut (Liban), în jurul orei 22h50, care din pacate pentru pirati era închis. Dupa alte tentative de aterizare esuate, succesiv, pe aeroporturile din Damasc (capitala Siriei, „cea mai veche capitală a lumii continuu funcțională”), Bagdad (Irak) si Kuweit (Kuweit), care nu vor acorda autorizatia, Landshut, în sfârsit, va reusi sa aterizeze la  Bahrain (Bahrein, Regatul Bahrain), în jurul orei 01h50, pe 14 octombrie, unde, la sol, aeronava va fi înconjurata de catre trupe ale securitatii aeroportuare, care nu vor permite coborârea nici a pasagerilor si nici a piratilor si în plus, vor sa împiedice si plecarea avionului, ceea ce nor reusi, pentru ca Mahmud va transmite turnului de control ca îl va executa pe copilotul Vietor. Ca urmare, aeronava va decola în directia Dubai International Airport (Emiratele Arabe Unite), unde desi turnul de control refuza acestuia aterizarea (pista fiind blocata cu camioane si vehicule ale pompierilor), pâna la urma, datorita amenintarilor executarii personalului navigant tehnic, în jurul orei 05h40 pista principala va fi degajata si aeronava  Landshut reuseste sa aterizeze, unde teroristii solicita carburant, alimente, apa, medicamente si ziare, tot cu amenintarea executiei ostaticilor, în caz de refuz. Între timp, Hans-Jürgen Wischnewski (1922–2005, om politic german, membru al SPD–Partidul Social–Democrat, fost sindicalist la IG Metall dupa razboi), fost ministru federal, între (1966–1968), al Cooperarii Economice în große Koalition– Groko a lui Kurt Georg Kiesinger (1904 – 1988, fost membru al partidului nazist înainte de 45, cancelar al Germaniei federale între 1966–1969) însarcinat cu gestionarea crizei generate de deturnarea aeronavei Landshut, ajunge la Dubai împreuna  cu Colonelul  Ulrich K. Wegener (Ricky, 1929 –2017), ofiter geman de politie si fondator (pe 26 septembrie 1972) al fortelor speciale antiteroriste GSG 9 der Bundespolizei (Grenzschutzgruppe – EPTU/Elite Police Tactical Unit), care împreuna cu membri ai SAS (Special Air Service – unitate de forte speciale ale Armatei britanice), creata pe iulie 1941 si pusa la punct în Egipt, în timpul unui sejur într-un spital, cu ocazia unui accident cu parasuta, de catre lt. Archibald David Stirling (1905 –1990, ofiter scotian), care încearca sa-l convinga pe șeicul Mohamed (Mohammed bin Rashid Al Maktoum/Muammad bin Rāshid al Maktūm, n.1949, atunci ministru Apararii, vice-președintele, primul-ministru al Emiratelor Arabe Unite și monarh constituțional–emirul al emiratului Dubai din 2006 succede fratelui său mai mare, Maktoum bin Rashid Al Maktoum) sa-i lase sa atace (sa-l ia cu asalt) aeronava. Ca urmare membri SAS si GSG9 se vor lansa într-un antrenament de lupta pe un avion asemanator, care pentru reusita operatiunii necesita cca 80 de ore. Însa, neavând încredere în autoritatile din Dubai, care încercau sa traga de timp, imediat, dupa terminarea alimentarii aeronavei,  în jurul orei ooh20, pe 17 octombrie, Mahmud ordona decolarea avionului în directia Salalah (oras portuar în Sultanatul Oman, pe malul marii Arabiei, capitala administrativa al guvernoratului Dhofar, aflat la poalele djebel al Qara–mic masiv muntos din sudul sultanatului), numai ca, din nou, avionul piratat nu obtine autorizatie de aterizare, ceea ce îl determina pe Capitanul martir Mahmud sa directioneze avionul catre International Airport din Aden (oraș–port  maritim în Sudul Yemenului la Golful Aden), unde, din nou, este necesara alimentarea cu carburant a aeronavei. Cele 2 piste oficiale fiind însa blocate cu vehicule utilitare aeroportuare, avionul va efectua o aterizare brusca, de urgenta, pe o pista, de rezerva, nisipoasa, paralela cu aceastea. Cu aceasta ocazie, Mahmud permite capitanului Schumann parasirea aeronavei pentru verificarea starii trenului de aterizare (si în special, a cauciucurilor acestuia) si a motoarelor. Dar, dupa inspecția avionului, Schumann nu s-ar fi întors imediat, asa cum ar fi fost prevazut (în ciuda amenintarilor tereoristilor ca, în caz contrar, vor aunca aeronava în aer), dar ar fi intrat în contact cu autorităților yemenite cerându-le să împiedice continuarea zborului LH181 și să accepte solicitările teroriștilor. Dupa negocierea, probabil, esuata cu acestea, Schumann, curajos, revine totusi, în fuzelaj (fara a putea penetra în carlingă), unde era asteptat de catre Mahmud, care, îl obliga să îngenuncheze si îl executa, cu sânge rece, în fata pasagerilor (cu un glont în cap) fără să-i acorde șansa de a se explica. Dupa acest eveniment dramatic (primul, dupa deturnarea avionului), avionul alimentat la ora 06h00 (pe 17 octombrie) pilotat de catre secundul Jürgen Vietor, va decola „încet și cu dificultati” de la Aden, în direcția Mogadishu (capitala somaleză), unde în jurul orei 06h25, Landshut improvizeaza o aterizare, dupa care, seful piratilor aerului, Mahmud, îl „concediaza” (si îl elibereaza!) pe copilot (Vietor), spunându-i ca nu mai are nevoie de el, având în vedere faptul ca aeronava nu va mai decola, dar acesta, contrar asteptarilor, rmamâne la bord. Dupa ce arunca cadavrul lui Schumann din avion (pe pista), Mahmud fixeaza si un ultimatutum pentru ora 16h00, la care daca, solicitarile lui, nu vor fi satisfacute, va arunca eronava în aer. În aceste conditii, Guvernul vest-german accepta conditiile si elibereaza detinutii RAF, dar solicita  ca „starea de gratie” sa fie prelungita pâna la ora 02h30 (pe 18 octombrie) pentru ca acestia nu pot fi transferati la  Mogadishu pâna la ora expirarii ultimatumului. Operation Feuerzauber (Fire Magic), va debuta cu participarea a 30 de GSG 9 si 2 SAS, cu sprijinul Armatei somaleze, sub conducerea lui „Ricky”(Ulrich Wegener, din partea GSG9, ajuns pe aeroportul din Mogadishu de la Jeddah într-un avion Lufthansa co-pilotat de catre Rüdiger von Lutzau–Logodnicul lui Gabriela Dillmann) asistat de catre Alastair Morrison (de la SAS) si de catre Jaalle Mohamed Siad Barre (1919–1955, ofiter si om politic somalez, fost comandant al Armatei de Guvernamânt democratic Somalez dupa câstigarea independentei în 1960), atunci, presedinte Republicii Democratice Somalia (în functie, între 1966–1991). Între timp, unitatea de interventie GSG9 (cu echipamentul militar), condusa de catre maiorul–comandant Klaus Blatte, care a decolat de pe aeroportul Köln-Bonn (cu un boeing B707) în dimineata zilei de 17 octombrie (în directia Djibouti, tara vecina la vest cu Etiopia), aterizeaza la Mogadishu, la ora locala 20h00, cu toate luminile stinse pentru a nu atrage atentia priratilor. Programat la ora 02h00 (pe 18 octombrie), asaltul este condus de catre sergentul-maior Dieter Fox și sergentul Joachim Huemmer care au și ucis 2 dintre teroriști (Wabil Harb și Hind Alameh) și i-au rănit pe Zohair Akache și Suhaila Sayeh. Akache, ranit grav, a murit din cauza „rănilor sale in compatibile cu viata” câteva ore mai târziu. Din contra, fosta membra a FPLP, (considerata de catre sechestratii din avion „cea mai rea si periculoasa”), Suhaila Sayeh (Soraya Ansari, de origine palestiniana din Haifa, n.1953 la Beirut–unde parintii sai se refugiaza din teritoriile ocupate de catre Israel), fiind ranita superficial (la picior), a supravietuit (desi striga „omorâti-ma, omorâti-ma” si cu mana pe piciorul ranit arata cu degetele litera V–de la victorie). Condamnat, ulterior, de catre Tribunalul Special din Mogadishu, la 20 de ani de recluziune criminala, ea a fost (e)liberata din închisoare peste 2 ani, din cauza sanatatii precare, dupa care s-a mutat la Beirut (Liban), unde va studia limba si literatura engleza. Mai devreme, în 1965 ea s-a mutat cu parintii în Kuweit, iar cu oazia Razboului de 6 Zile/5-10 iunie 1967, se alatura FLP. În 1991, ea solicita azil politic (din motive umanitare) împreuna cu sotul sau Dr. Ahmad Abu Matar (militant palestinian pentru Drepturile Omului) si fiica lor, la Oslo (Norvegia), venind din Cipru, dar fiind identificata de catre poltia norvegiana (la solicitarile celei germane), ea va fi interpelata (arestata) pe 13 octombrie 1994. Ca urmare a deciziei de extradarea în Germania Federala (de Vest), aprobata pe 10 octombrie 1995 (de catre ministrul justitiei Grete Faremo), la sârsitul lunii noiembrie 1996, Soraya Ansari va fi transferata în Germania, pentru a fi judecata pentru a doua oara. Condamnata la 12 ani de recluziune criminala (si nu 10 ani, cum afirma alte surse) – în contextul, în care, conform legii, risca 25 de ani de recluziune criminala, de catre Hanseatisches Oberlandesgericht de la Hamburg pentru deturnare de avion (zborului LH181), detenție de arma de foc si exploziv, pentru kidnapping si șantaj, complicitate la uciderea deliberată a căpitanului aeronavei Jürgen Schumann și tentativa de omor contra forțelor de poliție germane care au luat cu asalt aeronava, dar, ulterior, si la înca 6 luni de închisoare pentru ca nu ar fi depus marturie contra lui Monika Haas, acuzată ca ar fi furnizat echipamentul de lupta teroristilor. Încarcerat în închisoarea de la Frankfurt, ea a fost mutata în cursul lunii mai 1997 la cea din Hamburg, unde se va angaja într-o greva a foamei în semn de protest contra detentiei sale abuzive în Germania, avân în vedere faptul ca era refugiat politic în Norvegia. Ca urmare a unui raport al parlamentarului Erling Folkvord catre ministrul Justiției Gerd-Liv Valla, pe 11 iulie 1997, decizia de transfer în Norvegia este  luata si pusa în aplicare, oficial, pe 29 iulie, la închisoare de maxima securitate Bredtveit din Oslo, de unde va fi (e)liberata, în urma unei gratieri, în cursul lunii noiembrie 1999, din motive de sanatate („incompatibila cu detentia”). Astazi traieste la Oslo si colaboreaza cu cele câteva ziare de orientare marxista din Norvegia. În ceea ce îl priveste pe copilotul Jürgen Vietor (n.1942, fost pilot al marinei germane), acesta si-a reluat activitatea dupa cca 1,5 luni, dar s-a retras din activitate în 1999. Desi decorata cu Crucea Federală Germană a Meritului Clasa I (ca de altfel si pilotul Jürgen Schumann, respectiv,  însotitoarea de bord Gabriele Dillmann) el va renunta la aceasta distinctie, în luna decembrie 2008,  pentru a putea protesta în favoarea (e)liberarii fostului terorist al RAF (Facțiunii Armatei Roșii), Christian Klar, care a fost implicat în răpirea și uciderea lui Hanns Martin Schleyer în 1977. În sfârsit, în timpul asaltului au fost raniti lejer si 3 pasageri, respectiv, superficial, unul dintre însotitotrii de bord Gabriele Dillmann (fara urmari). Peste câteva ore, cei 86 de pasageri aflati în aeronava au fost transportati (si escortati) la bordul unui alt avion pe aeroportul Bonn–Köln, unde acesta va ateriza în dupa masa zilei de 18 octombrie. Aeronava Boeing B737-230C Landshut a fost vânduta în 1985 companiei de transport aerian brazilian TAF Linhas Aéreas, care începând cu ianuarie 2008, a a încetat sa o mai exploateze datorita unor grave avarii. Ca urmare, în cursul lunii mai 2017, Guvernul german a cumparat epava contra sumei de 20.000€ pentru ca aceasta sa poata fi  expusa într-un muzeu. În sfârsit, ca urmare a (e)liberarii ostaticilor zborului LH181, 3 dintre cei 10 membri ai RAF (condamnati la închisoare pe viata în cursul lunii aprilie 1977) încarcerati la JVA Stuttgart-Stammheim (Stammheim Prison), din landul Baden Württemberg (care trebuiau eliberati), s-ar fi sinucis (printr-un act colectiv, cu arme de foc si albe introduse în penitenciar de catre avocatii lor) pe 18 octombrie 1977. Este vorba Bernd Andreas Baader (1943–1977, terorist vest–german, membru si ultimul sef al RFA, implicat în 5 atentate cu bomba în 1972, arestat pe 1 iunie 1972 pentru comiterea unor atentate soldate cu 4 morți și peste 50 de răniți la care a participat în mai 1972, decedat pein împuscare), Gudrun Ensslin (1940–1977, teroristă vest-germană, arestată pe 7 iunie 1972 la Hamburg, una dintre liderii grupării RFA, care l-ar fi cunoscut pe Andreas Baader în timpul doctoratului sau în germanistică la universitatea din Berlinul de Vest, decedata prin spânzurare) și Jan-Carl Raspe (1944 – 1977, terorist vest-german, membru al organizației RFA din toamna anului 1970, cu studii de sociologie la Universitatea din Berlinul de Vest, decedat prin împuscare, arestat la Frankfurt am Main la 1 iunie 1972 împreună cu Andreas Baader și Holger Meins/1941–1974, membru al primei generatia a RFA, decedat ca urmare a unei grevea a foamei pe 9 noiembrie la închisoarea de Wittlich dinn Renania–Palatinat). Un al 4-lea membru, Irmgard Möller (n.1947, teroristă vest-germană, fostă membră a organizației RAF din 1971, arestată la 8 iulie 1972 la Offenbach si condamnată în 1979 la închisoare pe viață pentru două atentate cu bombe, atacarea unor polițiști cu arme de foc în timpul arestării sale și 3 asasinate,  eliberată din închisoare în 1995, du 23 de ani închisoare–din mitive de sanatate) care ar fi încercat si ea să se sinucidă (cu un cutit, cu 4 lovituri în piept), ar fi fost salvat la timp. Aceasta afirma, ca ceilalti membri nu s-ar fi siuncis, dar ar fi fost victimele unui asasinat colectiv, organizat de catre Guvernul german. Miercuri pe 19 octombrie, reprezentantul patronatului german  Hanns-Martin Schleyer (1915–1977, președintele BDA – Confederația Asociațiilor Patronale din Germania și BDI – Federația Industriilor Germane), rapit la Koln, pe 5 septembrie 1977, a fost gasit (dupa 44 de zile) ucis, în portbagajul unui vehicul, garat pe o stradă laterală (Charles-Péguy) la Mulhouse (departamentul Haut Rhin, regiunea administrativa Grand Est). După criza ostaticilor din aeronava Landshut, guvernul german a declarat că nu va mai negocia niciodată cu teroriștii. Trebuie sa mentionez aici si faptul ca toamna anului 1977, în Germania a fost botezata Deutscher Herbst, pentru ca, datorita celor 2 evenimente majore, mentionate mai sus (asasinarea lui Hanns-Martin Schleyer si deturnarea aeronavei Landshut), care au marcat profund istoria Germaniei. Dar evenimente dramatice au avut loc si în cursul primului semestru al anului, premergatoare Deutscher Herbst. Pe 7 aprilie 1977 la Karlsruhe (landul Baden-Württemberg) are loc asasinarea în vehiculul sau (într-o ambuscada) a lui Siegfried Buback (1920–1977, fost procurorul general al RFG, de la Curtea federala/1974–1977) împreuna cu soferul sau si un colaborator, Wolfgang Göbel, respectiv, Georg Wurster, iar pe 30 iulie 1977, la Frankfurt pe Main (landul Hessa) a bancherului Jürgen Ponto (1923–1977, directorul Dresdner Bank) cu ocazia tentativei  sale de rapire din fata domicilului sau din Oberursel (Taunus, comună apartinând regiunii urbane Frankfurt) de catre Brigitte Mohnhaupt (n.1949, Rheinsberg, teroristă vest-germană, membră a organizației RFA, arestată în iunie 1972 în Berlinul de Vest, și condamnată la 4 ani și jumătate închisoare, devenita ulterior, cu aprobarea lui Andreas Baader și a lui Gudrun Ensslin, lidera generației a 2-a a RAF, arestată din nou în 1982 si condamnată în 1985 la închisoare pe viață pentru asasinarea bancherului Jürgen Ponto–eliberată  condiționat din închisoare în martie 2007), Christian Georg Alfred Klar (n.1952, terorist vest-german, membru al organizației RFA din 1976, împreună cu prietenii săi Günter Sonnenberg, Knut Folkerts, Roland Mayer și Adelheid Schulz,  arestat în 1982 si condamnat la închisoare pe viață printre altele pentru asasinarea lui Siegfried Buback, gratiat dupa 26 de ani de închisoare si eliberat pe 19 decembrie 2008) si Susanne Albrecht (n.1951, teroristă vest-germană, fostă membră a celei de a 2-a generatii a organizației RAF, naturalizata în RDG – Republica Democrata Germana în 1980, arestata în cursul lunii iunie 1990 si condamnata în 2000 la 12 ani de recluziune criminala pentru implicarea în tentativa de rapire a lui Jürgen Ponto nasul surorii sale Julia, astazi profesoara la Bremen din nord-vestul Germaniei, reședința landuluicu acelasi nume). Revenind acum la rapirea baronului Édouard-Jean Empain, politistii vazând ca nu exista revendicari politice legate de aceasta (ca în cazul omului de afaceri german  Hanns-Martin Schleyer rapit la Köln pe 5 septembrie 1977 si executat pe 18 octombrie 1977 de catre membrii RAF), acestia vor perchezitiona apartamentul familial al acestuia (din Foch Avenue) si vor instala în acesta echipamente de ascultare telefonica (speciale, de ultima generatie pentru acea vreme), având în vedere si faptul ca atunci, uriasul grup industrial Empain-Schneider salariza 150.000 de persoane în cca cele 300 de întreprinderi ale sale (cu o cifra de afaceri de cca 25MdFfr, atunci, echivalentul a cca 17Md€PPA), printre care si Framatome (ex-Areva NP, filala a EDF–Electricité de France din 2018, creata în 1958, societate franco–americana de constructii atomice specialiazata în echipamente nucleare, servici si mentenata reactoarelor nucleare, devenita în  2001 Areva prin fuziunea dintre Cogema/Areva NC–creata în 1976, specializata în combustibili nucleari, în prelucrarea si îmbogatirea acestora  si  CEA Industrie–creata în 1983, fosta filiala a Comisariatului pentru Energia Atomica, specializata activitati nucleare civile si militare, servicii informatice, etc.), având ca actionari societatile EDF (75,5 %), Mitsubishi Heavy Industries (constructii mecanice 19,5 %, creata în 1934), Assystem (inginerie digitala si numerica, 5 %, creata în 1966); Creusot-Loire (societate de siderurgie–metalurgie franceza creata în 1970, prin fuziunea dintre  SFAC/ Société des Forges et Ateliers du Creusot cu CAFL/Compagnie des ateliers & forges de la Loire, Dorian-Holtzer Jackson & Cie, Forges & Aciéries de la Marine, Aciéries de Saint-Étienne & Aciéries si Forges de Firminy), disparuta  pe 12 decembre 1984; Jeumont-Schneider (societate franceza de constructii electromecanice, electronice, electrotehnice si nuclerare, de dimensiune europene, creata în 1964, rezultata prin fuziunea dintre  Les Forges & ateliers de constructions electrice Jeumont–specializata în echipamente si material electric, fondata în 1906, si Matériel Électrique de Schneider-Westinghouse), ale carei activitati în 1986 sunt preluate de catre companiile franceze Alsthom–creata în 1928, devenita Alsthom Atlantique în 1976 si Alstom din 1998, specializata pe material rulant, în special, în sectorul transportului feroviar – tren, tramvai si metro, iar mai târziu de catre MTE/Le Matériel de Traction Électrique, fondata în  1954, filiala în parti egale ale companiilor franceze Jeumont-Schneider si Creusot-Loire, însarcinate cu dezvoltarea locomotivelor electrice de 25kV-50Hz în Franta); CITRA (companie franceza de constructii civile industriale pe actiuni creata în 1949 de catre Charles Schneider/1898–1960, industrias francez, fost director al uzinelor Creusot, filiala al Schneider & Cie, devenita Schneider-Creusot – otelarie franceza istorica, creata în 1836, specializata în fabricarea armamentului, devenit di 1999  Schneider Electric SE –grup industrial francez de dimensiune internationala specializat în fabricarea produselor de gestiune de electricitate, de automatisme, etc., care are la origine firma franceza Schneider Electric–creata pe 2–4 decembrie 1871) si Spie Batignolles (grup industrial francez de Constructii Publice rezultat prin fuziunea dintre SCB – Société de construction des Batignolles, specializata în constructii feroviare si lucrari publice la nivel national si international, activa între 1871-1968, creata de catre Ernest-Alexandre Goüin/1815–1885, inginer, antreprenor si industrias francez si SPIE/Société parisienne pour l’industrie électrique, fondata în 1990 de catre baronul Édouard Louis Joseph Empain, specializata în sectoarele geniu mecanic, electric, climatic, ale energiei si retelelor de comunicatie, respectiv, în sectorul mentenantei echipamentelor industriale).

Din motive de precautie si securitate, politistii, vor sa evite, cu orice pret, ca familia baronului sa intre în contact si sa negocieze cu rapitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d’Estaing) prieten intim al baronului, prin intermediul ministrilor sai, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în functie între 1977 –1981) si al Justitiei Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat si scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în functie între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educatiei nationale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetarii stiintifice, al problemelor nucleare si spatiale/1966–1967, ministrul informatiei/1962–1966 si ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a si instaurat „situatia (speciala) de criza” care trebuia gestionata în „conditii optime”, astfel încât, viata baronului sa nu  fie pusa în pericol. O celula de criza este formata independent de institutiile guvernamentale de mai sus, din  René Engen (n02 al grupului industrial si patronul prin interim) si Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, ca aparator benevol al celor condamnati la moarte si simbolul abolirii pedepsei capitale în Franta, sub presedintia primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988), respectiv, Max Fernet (1910–1997, politist francez, fost director al PJ[1]Politiei Judiciare a PP–Prefectura de Politie Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”.

Primul mesaj din partea rapitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei urmatoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populara), revendicam rapirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarasilor nostri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urma si alti (mari) patroni francezi ”. (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminala a PJ).

Nota. NAPAP era un grupuscul armat francez (calificat, în general, terorist de extrema stânga, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Terorismul nu are religie. Partea I. Terorismul extremist de dreapta si de stânga) care si-a facut aparitia în Franta în cursul lunii decembrie 1976 (activ în cursul anului 1977) scindat din OLBI (Organizatia Internationala a Brigazilor Internationale „Vaincre & vivre” (A învinge si a trai), de ideologie marxist–leninista si maoista, având ca obiectiv Revolutia Proletariatului, legat de gruparea terorista de extrema stânga „Action Directe” [a se vedea pentru detalii articolul autorului: Action Directe (Thomas CSINTA)], al carui ideolog ar fi fost (conform politiei) Frédéric Oriach (n.1953, militant marxist– leninist francez, banuit ca ar fi fost unul dintre fondatorii gruparii teroriste „Action Directe”), iar sef, Christian Harbulot (n.1952, strateg francez, creator al conceptului de inteligenta economica si director din 1997 al EGE/Scoala de Razboi Economic cu stat de „grande école française”/scola superioara de înalte stuidii–una  dintre cele mai prestigioase institutii de învatamânt si cercetare pe plan mondial în domeniul inteligentei si strategie economice, asociata cu ESLSCA/Scoala Superioara Libera de Stiinte Comerciale Aplicate, fondata de catre Generalul de brigada Jean Pichot-Duclos/1935–2011, fost director al CFIAR/Centre de Formation Interarmées au Renseignement).

În sfârsit, aceasta pista indicata de catre rapitori (aparent, de natura politica) s-ar fi dovedit, destul de rapid, ca ar fi falsa, cu atât mai mult cu cât, dupa 36h00 de la raprea baronului ei se vor manifesta si vor anunta familia acestuia telefonic, de la o banca (de pe strada Anjou din sectorul 8), aflata în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, acestia îl vor trimite pe René Engen (însotit de catre membri ai Brigazii Criminale) la Gare de Lyon (astazi, gara TGV – tren de mare viteza, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din casuta no 595, care avea ca scop sa probeze faptul ca baronul este în viata si ca el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”.

De fapt, este Patricia Empain (fata cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea acces la casuta si care o va deschide în prezenta lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Nationala) al baronului, o scrisoare (dupa dictare) a acestuia, catre sotia sa Silvana (nascuta Bettuzzi), si în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite marimi, de catre mai multe persoane, etc.), al carui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era mentionata suma necesara rascumpararii baronului: 80MFfr (astazi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba ca nu glumesc si sunt mai mult decât determinati, în plic mai era si un „pachetel” (un flacon de formaldehida/aldehidă metilică sau aldehidă formică – soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formula chimică este H2CO sau CH2O), care continea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain!

Rapitorii vor mentiona si faptul (sub forma de postum scriptum) ca daca banii nu vor fi platiti în timp util (adica, conform indicatiilor lor), vor urma si alte mesaje, cu alte pachetele, continând si alte bucati din corpul baronului. Timp de 6 zile, acestia nu se vor (mai) manifesta sub nicio forma, ceea ce va creste tensiunea în familia Empain dar si în cadrul institutiilor ministeriale ale Republicii.În sfârsit, datorita scurgerilor de informatii de la cei implicati în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viata privata abaronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean si  Silvana. Pentru ca baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker si, oarecum, viciat de aceasta pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, sa fi fost si o sanctiune datorita lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe sa vehiculeze ideea ca baronul ar fi pus la cale, el însusi, rapirea, pentru a face rost de banii datorati creditorilor sai. În plus, societatea civila va descoperi, tot prin intermediul presei, si viata extraconjugala tumultuoasa a baronului, ceea ce va „avaria” si mai grav imaginea sa, în fata acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât si pentru opinia publica, rapitorii se vor manifesta din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de catre Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie platiti pentru rascumparare, cu mentiunea ca, sub nicio forma, politia sa nu fie implicata în „tranzactie”, pentru ca în caz contrar, baronul ar putea fi executat.

Mai mult decât înspăimânta, în urma mesajului primit, familia baronului, nu previne politia si încearca sa negocieze cu rapitorii suma de platit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi ca intermediar între rapitori, familia baronului Empain si René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia ca s-ar putea reuni suma de 30MFfr fara a pune în pericol situatia financiara a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr.mDar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain.Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni. 

În ceea ce priveste Brigada Criminala, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (considerat un „super flic”–superpolitist  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale.

Mentionez aici si faptul ca „superpolitistulRobert Broussard (n.1936, devenit, ulterior, Comisar al Republicii delegat pentru Politia din Corsica în 1983 si apoi Prefectul delegat pentru Politia din Corsica, înainte ca în 1985 sa fie fondatorul celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]Cautare–Ajutor–Interventie–Descurajare) care a intervenit, în afara de dosarul rapirii baronului Empain si într-o serie de alte dosare criminale de mare anvergura printre care si asasinarea omului politic Jean de Broglie (1921–1976), la Paris (cu 3 cartuse de calibrul .38 Special–2 în ceafa si unul în piept), în fata locuintei sale, pe 24 decembrie 1976 (în jurul orei 09h25) pe strada Dardanelles n02 (de catre Pierre de Varga, consilierul sau fiscal, fost membru al Gestapoului de la Bourges, împreuna cu Pierre Paoli), respectiv, anihilarea organizatiei criminale „Franch Connexion” [a se vedea pentru detalii lucrarile autorului: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX– Partea I; Montaje financiare frauduloase în legatura cu „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le „French Connexion”)–Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)] a devenit, totusi celebru, pentru lichidarea legendarului criminal, inamicul public n0 1, Jacques Mesrine (1943–1979) specializat în bracaje (jafuri armate) si evadari spectaculoae. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze].

În sfârsit, într-o prima etapa, Mazo (aflat în posesia a 2 saci de sport umpluti cu 17MFCh factici/falsi, echivalentul a 40MFfr) va primi un telefon la hotelul Le Chalet du Mont d’Arbois (supravegheat de catre politisti în vehicule banalizate – cu placute de inmatriculare factice) de la Motanul Felix (personaj amuzant de desene animate din regnul animal creat în epoca filmului mut), care va cere ca interlocutor pe „Jacques Dupond”, pentru fixarea locului de întâlnire. Din contra, rapitorii constata (descopera) importantul dispozitiv politienesc din jurul hotelului si renunta la „tranzactie”, deci, anuleaza schimbul (la sfârsitul serii).

Urmeaza apoi o alta pauza, pâna pe 17 martie 1978, când  omul de afaceri belgian Pierre Salik (n.1930, originar den Charleroi–provincia Hainaut, regiunea  francofona Valonia din Belgia, mostenitor de la tatal sau al unei importante firme de textile, specializata în productia de jeans), un apropiat al baronului Empain, primeste un telefon în biroul sau din Bruxelles de la rapitori, care doresc sa intre în contact René Engen prin intermediul acestuia pentru fara ca, convorbirea lor telefonica sa fie ascultata de catre politistii francezi de la Brigada Criminala. Ca urmare, acesta anuntat de catre Salik, pleaca într-un „voiaj de afaceri” la Bruxelles pentru o întâlnire fixata la hotelul Hilton (din Luxembourg), unde urma sa fie sunat si sa primeasca instructiuni. De fapt, aici va fi anuntat telefonic, ca va avea loc o noua tentaiva de schimb, iar instructiunile le va primi, ca de obicei, prin curier.

În scrisoarea pe care o va primi din partea rapitorilor (scrisa de catre baron, tot, dupa dictare) lui Engen i se va atrage atentia (în mod deosebit si ostentativ !) ca este vorba „de viata sau de moarte”, iar în cazul în care politia va fi informata ei vor renunta la schimb, definitiv.

O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet’s Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet’s Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo).Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni. 

Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d’Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician).

Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday.

În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d’Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris – Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane).

În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L’Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera.

În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alin Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalul Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti.Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania).

Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte – Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta. (A se vedea pentru detalii, lucrarea au torului: În pielea lui „Porte-Avions”!).

Pe 26 martie 1978, Alain Caillol va fi audiat (interogat) de catre comisarul Pierre Ottavioli si încearca sa-l convinga pe acesta sa colaboreze cu politia pentru liberarea baronului Empain. Desi, la început refuza sa colaboreze cu ei, pâna la urma a acceptat dar cu conditia ca acestia sa nu fie arestati. Ca urmare, acesta desi va forma cca 10 numere de telefon, nu va suna decât 4 corespondenti. Probabil ca numerele nu era (toate) corercte. Odata cu ridicarea receptorului acesta spune : „Sunt Alain, nu vorbi, nu spune nimic. A iesit prost. El este mort. Eu am fost ranit si sunt în mainile politistilor. Am facut o întelegere cu ei: voi (e)liberati baronul, iar ei ma vor lasa în pace, deci nu vor ajunge la voi”. „Suntem terminati, rascumpararea a fost confiscata. Trebuie sa oprim varsarea de sânge si sa (e)liberam baronul”.

În timpul apelului, mesajul va fi înregistrat de catre politisti (si analizat cu ajutorul materialelor informatice aflate atunci pe piata) dar cu cca 2 ore înainte de identificarea locului (unde baronul era sechestrat), rapitorii îl vor pune în libertate pe acesta pe 26 martie 1978, exact, dupa 63 de zile de captivitate. Cagulat (ca de altfel, pe toata perioada captivitatii sale) si îmbracat în trening el va fi abandonat în ziua de Paste (duminica), în jurul orei 21h30, pe o strada din Ivry-sur-Seine (în departamentul Val-de-Marne–Métopole du Grand Paris) cu o bancnota de 10fr în buzunar nu depatre de statia de metrou. Dupa ce coboara la statia Opéra, suna, la el (acasa), pentru a-si anunta sotia ca este liber, care împreuna cu politistii îl vor recupera si îl vor transporta acasa, pentru ca în cursul zilei urmatoare sa-l interneze, pentru un examen (bilant) de sanatate, la Spitalul American (American Hospital of Paris, fondat în 1906) de la Neuilly sur Seine (departamentul Hautd  de Seine–Métropole  du Grand Paris). În absenta lui, toti s-au îndepartat de el, mai putin câinele sau fidel, Love (un labrador).

Dezamagit de modul în care cei apropiati s-a interesat de soarta lui, de faptul ca oamenii de afaceri din anturajul sau nu s-au organizat într-o celula de criza pentru a-i salava viata (independent de autoritatile de ancheta, oficiale si în paralel cu acestea), cu atât mai mult cu cât Baudouin (1930–1993, regele Belgiei între 17 iulie 1951–iulie 1993), fiul lui Léopold III (Léopold–Philippe–Charles–Albert–Meinrad–Hubertus–Marie–Miguel, 1901–1983) ar fi vrut si el sa contribuie la rascumparerea lui, Wado (baronul Édouard-Jean Empain) decide sa rupa cu trecutul sau de magnat al industriei franceze, dar si cu familia sa, mai ales cu sotia sa, care, atunci când a sunat-o de la un telefon public din statia de Metrou Opera, dupa (e)liberarea lui, în loc sa fie fericita, nu i-ar fi spus decât ca: „stiam ca vei ajunge acasa astazi, am fost anuntata”. Ca urmare, la cca 1 an de la (e)liberarea lui, divorteaza de sotia sa Silvana, dupa ce va petrece 6 luni în SUA pentru a-si „sintetiza” (si clarifica)  ideile.

În aceasta perioada, în care deja cei 2 erau doar separati (înainte de divort), baronul si-a abandonat imperiul industrial Empain-Schneider (cu cei cca 150.000 de salariati) pe care îl dirija contra unei întreprinderi de tip IMM cu numai 15 salariati  Air-Matériel (societate specializata în comertul cu armament) iar în cursul lunii februarie 1981, acesta îsi vinde actiunile sale apartinând grupului industrial Empain-Schneider, bancii Paribas (creata în 1982, fosta Banque de Paris et des Pays-Bas fondata în 1872 ca astazi, BNP Paribas – creata pe 23 mai 2000, cea mai mare bancă din Franța si din zona Euro, una dintre cele mai mari companii franceze, aflându-se pe locul 5 în lume în industria bancară după capitalizarea bursieră și pe locul 8 după beneficiul net) si îsi orienteaza afacerile catre investitiile imobiliare si petroliere, partajând timpul sau între Paris si Monaco (unde închiriaza cu anul o suita în hotelul Loews) dupa ce o cunoaste pe fosta manechina franceza Jacqueline Ragonaux (n.1960, la Dakar, în Senegal) cu care va începe o viata noua si cu care se va casatori (la vârsta de 52 de ani) pe 24 septembrie 1990 la Monaco, dupa 8 ani de viata comuna si 12 ani dupa rapirea si sechestrarea lui), dupa ce într-o care publicata în 1985, acesta ofera marelui public versiunea lui legat de rapirea si sechestrasrea lui în 1978 („La Vie en jeu”, Éditions Jean-Claude Lattès). La ceremonia lor de mariaj (oficiata de catre adjunctul primarului din Monaco, René Raimondo) a fost prezent, ca martor, Robertino Rossellini (1906–1977), unul dintre cei mai importanți regizori ai filmului neorealist italian (devenit celebru gatie filmelor sale sale „Roma, oraș deschis”–1945  si „Paisa”–1946) căsătorit cu Ingrid Bergman (1915–1982 , actriță de film, de origine suedeză, laureată cu 3 premii Oscar, laureată a triplei recunoașteri filmice numită Triple Crown of Acting, o categorie aparte pentru actorii și actrițele care sunt câștigători ai premiilor Oscar, Tony și Emmy, devenita celebra cu filmul „Casablanca” – 1942) si tatăl actriței Isabella Fiorella Elettra Giovanna Rossellini (n.1952, actriță, filantropă, model și autoare italiană, care s-a remarcat în filmele „Blue Velvet” și „Death Becomes Her”).

În sfârsit, în 2003, Wado, va fi anchetat împreuna cu asociatul sau Éric Graham într-un dosar corectional de faliment fraudulos în 1998, legat de societatea lor imobiliara SNC Empain-Graham, dar, la proces, TCP (Tribunalul Corectional Paris) îi va achita pe cei 2. Conform investigatiilor comisarului Pierre Ottavioli (seful anchetei în dosarul de kidnapping al baronului), în ciuda faptului ca Alain Caillol nu a vorbit si nici nu si-a denuntat complicii, locul sechestrarii ar fi fost identificat (ca urmare a apelurilor acstuia) ca fiind pivnita unei vile la Savigny-sur-Orge (oraș în Franța, în departamentul Essonne, în regiunea urbana pariziana, la cca 26km de Paris intramuros), detinuta de catre Marc Le Gayan si sotia sa Marie-José Le Gayan, al carui locatar era cumnatul sau Georges Bertoncini („Joe le marseillais”, proxenet din Marsilia), împreuna cu sotia sa. În ceea ce îi priveste pe rapitori, toti vor fi interpelati  si arestati dupa câteva luni de ancheta. În cadrul acesteia, cca 30.000 de politisti si jandarmi vor controla cca 195.000 de persoane, 230.000 de vehicule (prin intermediul barajelor rutiere instalate) si cca 11.700 de locuinte vor fi perchezitionate.Poltistii–anchetatori de la Brigada Criminala (condusi de comisarul Pierre Ottavioli) vor aresta pe 21 noiembrie 1978, pe Georges Bertoncini (într-un apartament parizian, pe strada Pyrénées, în sectorul 20), arestat pentru prima data, pe 10 iunie 1978 în Portugalia (de unde evadeaza cu cca 3 saptamâni mai târziu). La domiciliul vor fi gasite arme de foc (un pistol mitraliera care ar fi fost utilizat în kidnapping si 4 pistoale automate), dar si 200 de bancnote false de 500Ffr. Gratie unui informator, în acest apartament, anchetatorii au arestat, mai devreme, pe 30 martie 1978 si pe François Caillol (atunci, în vârsta de 37 de ani, presupus ca sef la rapitorilor, fratele lui Alain), împreuna cu Marc Le Gayan si cu sotia sa, Marie-José Le Gayan (care, dupa audierea ei, a fost disculpata în dosar si repusa în libertate).

În timpul captivitatii sale, la început, baronul ar fi fost dus într-o casa dezafectata (în faza de demolare) fara apa si fara electricitate. Apoi, legat la gât cu un lant, el va fi închis într-un cort de camping (legat de mâini si picioare) instalat într-o veche cariera de piatra din Hennocque la Méry-sur-Oise (departamentul Val d’Oise, regiunea urbana pariziana), fara sa vada, practic, lumina zilei, ceea ce îl aduce într-o stare avnsata de depresie. Cu timpul, pentru a-i ameliora conditiile de captivitate, rapitorii sai îi vor furniza o veioza, probabil, dupa ce, pe 11 martie 1978, un card de credit al acestuia va fi identificat la Lyon (sic).    Dupa tentativa de schimb esuata la Megève, rapitorii, îl vor muta pe baron într-o casa închisa, însa, îi vor pune la dispozitie o lampa de birou (pentru citit) si un televizor (pentru urmarirea stirilor) care functiona permanent.

Totusi, prost hranit, neîngrijit, în timpul captivitatii sale baronul va pierde 20kg, iar în momentul liberararii sale, el este, practic, o „epava” umana (ajunsa la limitata supravieturii), epuizat atât din punct de vedere fizic cât si din punct de vedere psihic. Conform cartii autobiografice a lui Alain Caillol (Ed. Lumière/Cherche midi, 2012) în care acesta vorbeste de un „sindrom de Stockholm inversat” al rapitorilor, degetul mic de la mâna stânga al baronului ar fi fost decupat (taiat) la întâmplare (prin tragere la sorti) si nu din ratiuni punitive, iar executia acestuia ar fi fost posibila (prin vot nominal!), în cazul esuarii negocierilor.

Dupa cum acesta mentioneaza: „el ne-a dominat tot timpul, pe întreaga perioada captiviatii sale, pentru ca fiecare dintre noi vedeam în el, visul nostru, adica, de a fi ca el: frumos, bogat, puternic, inteligent, etc.”  Primele dezvaluiri, însa, sunt facute chiar de catre baron în Paris Match din 7 aprilie 1978 (n01506) pe a carei coperta se afla si fotografia acestuia. În acest documentEmpain enchaîné” (Empain în lanturi) acesta nu este foarte vorbaret si nu va face niciun fel dezvaluiri care putea fi utile pentru interpelarea rapitorilor sai.

În cadrul primei sale conferinte de prsa pe 7 septembre 1978, acesta afirma ca ar fi fost supus unor importante presiuni pentru a nu se exprima înaintea acestei date, dar face cunoscut publicului faptul ca nu ar fi atât de suparat pe rapitorii sai (pe care îi poate ierta) cât pe apropiatii sai (inclusiv, familia sa) si pe politisti, care l-au dezamagit profund în gestionarea crizei.

Procesul rapitorilor baronului se va deschide pe 2 decembrie 1982 în fata Juriului Popular Paris, si va dura, 16 zile (pâna pe 18 decembrie). Dintre cei 10 inculpati în dosar, 8 (6 barbati si 2 femei) vor raspunde penal în fata legii, iar 7 vor fi adusi în fata Curtii cu Jurati, prezidat de catre Xavier Versini si avându-l ca avocat general (reprezentând Ministerul Public) pe Jean Libouban. Este vorba de Georges Bertoncini (în vârsta de 36 de ani, „titi marseillais”, proexenet notoriu si traficant de vehicule, de lux, furate, cu precadere de Merceds), fratii François si Alain Caillol (în vârsta de 40, respectoiv, 41 de ani, „copii de famile buna care s-ar ratacit pe bancile scolii” al caror tata este fondator al Maison des bibliothèques de la Montpellier, o afacere prospera, cu cca 10 filiale în toata Franta), Marc Le Gayan (cumnatul lui Bertoncini) si sora sa Marie-Annick Le Gayan (în vârsta de 33 de ani, sotia lui Bertoncini–ultima, singura pe care n-ar fi prostituat-o), respectiv, Bernard Guillon (fost sofer–livrator si mecanic, fara cazier judiciar, a carui voce a fost identificata de catre baronul Empain), Robert Matheron (complice al lui  Bertoncini la traficul  de vehicule de lux) si Andrée Boniface (care a fost cercetata penal în stare de libertate). Desi sunt acuzati, practic, de kidnapping (pentru care risca, teoretic, Închisoarea pe viata), apararea, încearca sa sustina punctul de vedere, conform caruia ei nu sunt decât complici la sechestrarea baronului Empain (si nu rapitorii – cei 2 care au murit !), dar nu pot dezvalui numele comanditarului datorita eventualelor represalii contra familiilor lor.

Desigur, dintre acestia, Alain Caillol (aparat de catre Georges Kiejman), Bernard Guillon si Georges Bertoncini erau principalii acuzati (care ar fi facut parte din comando sau ar fi participat, direct, la operatiunea de rascumparare), iar ultimii 3, Marie-Annick Le Gayan (aparata de catre Roland Dumas), Robert Matheron si Andrée Boniface erau considerati doar complici „periferci” care ar fi contribuit la kidnapping, indirect, cu niste (anumite) serivcii. Din contra, François Caillol (aparat de catre Charles Robaglia) si Marc Le Gayan (aparat de catre Thierry Lévy) pusi în libertate provizorie, sub control judiciar, în cursul lunii mai 1981, erau  „aproape”convinsi ca justitia îi va ierta. Cel de-al 9-a, Daniel Duchâteau, considerat si principalul acuzat, a fost ucis în fuziada cu politistii pe 24 martie 1978, pe Austostrada A6, iar cel de-al 10—lea, Jean Brunet ar fi fost ucis cu ocazia unui bracaj (jaf armat) la Créteil, în timpul cavelei sale (fugi) în cursul lunii decembrie 1978. 

Interesant este faptul ca publicul era mult mai interesat de baronul  Wado (Édouard-Jean Empain, aparat de catre avocatii Jean-Yves Dupeux si BernardDaniel Prévost) si ceea ce a aflat despre acesta în cei 4 ani de instrumentare a dosarului (de catre Louis Chavanacprimul judecator de instructie de la Tribunalul de Înalta Instanta Paris), decât de membrii grupului infractional implicat în rapirea si sechestrarea lui, motiv pentru care a si mentionat jurnalistilor la intrarea în Palatul Justitiei: „nu am nevoie de voi. Sunt deja celebru”. Din contra, cu aceasta ocazie, acesta ar fi avut ocazia sa-si cunoasca rapitorii sai si din vedere, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cele 63 de zile de captivitate.

Daca Georges Bertoncini (originar dintr-o famile foarte modesta, devenit delincvent juvenil de la vârsta de 13 ani, practic, analfabet, nestiind nici sa citeasca si nici sa scrie, reusind totusi sa învete meseria de tinichigiu),  joaca rolul unui infractor naiv si servil (care se limiteaza doar la un trafic si proxenetism, relativ, de mica anvergura, dar sub nicio forma nu este adept al rapirilor cu scop financiar), fratii Caillol (François–care a fost încarcerat în repetate rânduri, practic, un deceniu, între 1961–1973 si Alain, copiii rasfatati ai unui cuplu de fabricant de mobila de biblioteca din Montepellier, care nu se întelegeau „aproape deloc”), originari din Béziers (departamentul Hérault), fac pe intelectualii „rataciti”, mai ales Alain (cu un trecut de mic delincvent), care, era considerat de catre vecini, un tata de familie model, iar înainte de a fi încarcerat, începând din 1974 (si pâna la arestarea lui pe 26 martie 1978) va administra si o filiala a întreprinderii (familiale) „La Maison des bibliothèques” la Montpellier, pentru ca, ulterior, sa dea dovada si de calitati intelectuale deosebite (cel putin, în raport cu ceilalti membri ai bandei de rapitori), obtinând dupa 57 de luni în detentie provizorie o diploma de licenta în „Istorie sociala” (prin corespondenta). Conform acestora, care îsi vor minimiza roulurile în kidnapping, aruncând vina pe cei 2 ucisi, adevaratii vonovati, comanditarii ar fi în libertate. În ceea ce îi priveste pe ceilalti Le Gayan, Robert Matheron si Andrée Boniface, ei ar fi fost mai mult victime si ar fi actionat mai mult din frica decât din convingere.

În sfârsit, Marie-Annick, n-ar fi participat deloc la operatiunea întreprinsa de catre fratele sau Marc Le Gayan (împreuna cu sotul sau, Georges Bertoncini) si n-ar fi auzit decât „niste vorbe din gura lor”, iar  Bernard Guillon, contra caruia singura proba materiala (fiabila) era faptul ca baronul  Wado i-ar fi identificat vocea, dar nu 100%, considera ca este insuficient pentru fi condamnat. Dar Curtea va analiza (examina) minutios (pâna pe 10 decembrie) posibilul rol jucat de fiecare acuzat în kidnapping.

Pe 13 decembrie, chemat la bara, baronul Empain va povesti cu detalii infernul pe care l-a trait în cele 63 de zile de captivitate, dar va face si mentiunea ca „îi iarata pe rapitorii sai”. Despre Georges Bertoncini, confirma ca, într-adevar, i-ar „fi ameliorat considerabil conditiile lui de detentie” care el însusi a si declarat la bara : „Nu eram o bruta, stiam ce înseamna mizeria si suferinta, deci am facut tot posibilul ca baronul sa fie tratat omeneste în casa. (…). Sotia mea îi gatea, iar eu îi oferam bauturi spirtoase (Whisky, Ricard) si vorbeam des cu el, mai ales despre copii sai, ca sa nu sa simta singur, abandonat si sa nu  devina salbatic, ca un animal. (…)”. Probabil ca datorita acestui tratament „prea uman” baronul Wado ar fi slabit nu mai putin de cca 20kg (sic !). Ceea ce nu înseamna ca viata lui în captivitate n-ar fi fost un cosmar, care l-a marcat pe viata: „Nu doresc acest lucru nici celui mai mare dusman al meu”.

În plus, acesta a adaugat si faptul ca dupa punerea sa în libertate, a fost terorizat (mult timp înca), pentru ca, fiind obligat (prin forta împrejurarilor) sa semneze documente de recunoaştere a unei datorii în valoare de 35MFfr, pe care daca nu o va plati, rapitorii, vor începe sa ucida, la întâmplare, persoane de pe strada, iar pe cadavrele lor vor lipi o copie a acelor documente. Cu aceasta ocazie, Jo („Joe din Marsilia” – Georges Bertoncini), care n-ar fi fost la curent cu cele relatate de baron, a mai mai daugat si faptul ca  acesta ar fi fost sechestrat la el, doar, accidental, în pavilionul sau din Savigny-sur-Orge (din departamentul Essonne), pentru ca prietenul sau Jean Brunet (ucis în hold –up –ul din decembrie 1978 la Créteil), fata de care avea o datorie, ar fi insistat sa-l aduca la el. De altfel, nici nu l-ar fi consultat, pur si simplu, s-ar fi trezit seara, acasa, cu baronul, care, în principiu, ar fi trebuit sa ramâna, captiv, la el doar 8 zile, în loc de 3 saptamâni. Ca dovada a „omeniei” sale, în ziua (e)liberarii acestuia, când era propusa  „tranzactia” si urma sa fie incasati banii din rascumparare, Jo i-ar fi oferit baronului chiar si Sampanie cu ocazia despartirii, care l-ar fi tinut sechestrat pe acesta din urma, mai mult, de „frica” si nu pentru partea sa din banii rezultati din rascumparare.

Conform anchetatorilor, baronul ar fi fost mutat la Jo, pentru ca în cladirea veche, insalubra, unde a fost dus la început, cei care l-au pazit, i-ar fi oferit prajituri – pe care, nu le-ar fi gustat, dar figurau pe ambalaj coordonatele patiseriei de la care  a fost facuta comanda. Ca urmare, rapitul trebuia mutat în alt loc, în graba, ceea ce, temporar, ar fi fost decis la Jo.  În sfârsit, din nefericire pentru inculpati, chiar daca baronul a fost indulgent cu ei si i-a iertat (cerându-i iertare în fata instantei), Justitia însa nu i-a iertat si îi va condamna sever.Practic, Xavier Versini, presdintele Curtii, îl sustine pe avocatul general Jean Libouban, care, chiar si în urma unor circumstante atenuante acordate complicilor rapitorilor, este nemilos cu acestia în rechizitoriul sau. Deliberarea Juriului a durat cca 04h50, iar verdictul a fost satisfacator pentru partea civila.

Inculpatii „principali”, Alain Caillol si Bernard Guillon (identificat dupa voce de catre baron) sunt condamnati, fiecare, la 20 de ani de recluziune criminala, iar Georges Bertoncini si François Caillol, la 15 ani, respectiv, la 13 ani de recluziune criminala. În contextul în care, Bernard Guillon (care afirma ca nu l-ar fi pazit pe baron) si François Caillol (care sustinea ca habar nu avea de kidnapping) au fost pusi în libertate conditionata sub control judiciar din luna mai 1981, deci au aparut în fata Curtii, în stare de libertate (provizorie), ceea ce, în principiu, se întâmpla, în cazul în care, judecatorul de instructie estimeaza ca pedeapsa care va fi acordata de catre Curtea cu Jurati va fi comparabila cu timpul petrecut în detentie provizorie.

Inculpatii „secundari”, Marc Le Gayan si sora lui Marie-Annick, vor fi condamnati, fiecare, la 5 ani de detentie, cu 3 ani de suspendare pentru cea din urma, care, practic, coincide cu pedeapsa de 2 ani de închisoare (cu executare), cu care a fost sanctionat si Robert Matheron (al carui rol în dosar, ar fi fost doar „periferic”). În ceea ce o priveste pe Andrée Boniface, care ar fi avut doar un rol „marginal” (tangential) în kidnapping, ea va fi condamnata numai la 18 luni de închisoare cu suspendare.

Subliniez aici faptul ca Georges Bertoncini si François Caillol, conform avocatului general, ar fi trebuit sa fie sanctionati de catre Curte cu aceasi pedeapsa, însa, interventia la bara a sotiei celui din urma, a generat în rândul juratilor, o oarecare suspiciune (îndoiala) în privinta agresivitatii sale fata de sechestrat, ceea cea a avut ca efect reducerea pedepsei acestuia fata de primul cu 2 ani. De fapt, daca anchetatorii n-ar fi gasit biletele (în grup) de avion ale celor implicati în kidnapping cu destinatia Mallorca (localizată în arhipelagul Insulelor Baleare–cea mai mare insulă spaniolă în partea de vest a Mării Mediterane), ar fi fost greu acestora sa demonstreze premeditarea si organizarea rapirii, respectiv, a sechestrarii baronului în pavilionul din Savigny-sur-Orge, ceea ce ar fi fost bine pus în evidenta cu ocazia reconstituirii ordonata de catre TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Paris, pe 27 iunie 1979.

Este mai interesant faptul ca, rapitorii aveau pe lista lor, în afara de baronul baronul  Wado (Édouard-Jean Empain/„play–boy businessman”) si alti magnati francezi, printre care si Marcel Dassault (Marcel Ferdinand Bloch, 1892–1986, inginer, antreprenor si om politic – cu o avere de cca 24Md€) fondator si PDG Groupe Dassault (GIM Dassault–Grup Industrial  Marcel Dassault, holding company, creat în 1929, cu un efectiv de cca 23.500 de salariati si o cifra de afaceri de cca 11Md€), dirijat începând cu 2014 de catre Charles Edelstenne (n. 1938, director general al Groupe Dassault SAS si presedinte al consiliului de administratie al Dassault Systèmes SA–French  software company, specializata în conceptia 3D).Mentionez aici faptul ca GIM are în componenta o serie de întreprinderi de importanta europeana si internationala foarte diversificate: SABCA (Société Anonyme Belge de Constructions Aéronautiques – fondat în 1920), Cleanova (set of plug-in hybrid vehicles by the SVE – Société de Véhicules Electriques), Groupe Figaro (grup de presa francez fondat în 1826); Dassault Aviation (62%, constructor aeronautic francez de avioane miliare si de afaceri–întreprindere, cu cca 9.500 de salariati, fondat în 1929), Dassault Falcon Jet (100 %), Thales (26%, grup de electronica, specializat în tehnica si tehnologie aerospatiala, aparare, securitate terestra, mijloace de transport, etc.), Dassault Procurement Services (100 %), Dassault Falcon Service (100 %, constructor de aviatieafaceri Falcon, creat pe 13 aprilie 1967), Sogitec Industries (100 %), Dassault Systèmes (45,1 %), Immobilière Dassault, Château Dassault (castel din secolul XIX de cca 1.000 m2 cu un domeniu viticol de 28ha de  Saint-Émilion),  Artcurial (societate pe actiuni, specializata în vânzare prin licitatie, în domeniul imobilar, de obiecte si opere de arta, etc.) si Veolia environnement (6,3 %, CGE – Companie genera a apelor, multinationala franceza cu 165.000 de salariati pe 5 continente, specializata în comercializarea serviciilor de gestiune a ciclurilor apei, a valorizarii deseurilor si a energiei, creata în 1920). Familia Dassault (Olivier, Laurent, Thierry si Marie Hélène Dassault) reprezinta cea de-a 4-a avere în Franta, cu cca 22 Md€ (cca$24 Md$US).

Un alt baron vizat a fost si Edmond de Rothschild (1926 – 1997, bancher franco–elvetian, de origine evreiasca), descendent al celebrului bancher si fondator al familiei Mayer Amschel Rothschild (1744–1812, fondator al dinastiei bancare Rothschild, clasat pe locul 7 din punctul de vedere al influentarii istoriei), membru al comitetului director al grupului Bilderberg (fondat în 1954), colectionar de arta si proprietar al castelelor Château d’Armainvilliers (din secolul XII, pe teritoriul comunelor Tournan-en-Brie si de Gretz-Armainvilliers, departamentul Seine et Marne, regiunea urbana pariziana); Château de Pregny (Castelul Rothschild, aflat la Pregny-Chambésy, cantonul Geneva, în Elvetia), construit între 1858–1859, în stilul Ludovic al XVI-lea (1754–1793, decapitatla Paris pe 23 ianuarie 1793, fost rege al Franței și al Navarei între 1774–1789, rege al francezilor între 1789–1793, ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze) si Château Clarke (din secolul XII, un domeniu viticol Bordeaux  de 54ha aflat la Listrac-Médoc (departamentul Gironde, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine) une este produs prestiosul vin vin francez Médoc clasat „crus bourgeois” (calitate exceptionala, a vinului Bordeaux). Averea dinastiei Rothschild ar fi de cca 2.131 Md$US, adica de 5 ori mai mare, decât cea acumulata (împreuna) de catre primii 8 miliardari în lume, cu o avere estimata la cca 426,2Md$US (Bill Gates/75 Md$US, Amancio Ortega/67 Md$US, Warren Buffett/60,8 Md$US, Carlos Slim Helu/50 Md$US, Jeff Bezos/45,2 Md$US, Mark Zuckerberg/44,6 Md$US, Larry Ellison/43,6 Md$US si Michael Bllomberg/40 Md$US).

În sfârsit, pe lista rapitorilor figura înca o alta persooana cu o mare „putere financiara”. Este vorba de  Liliane Bettencourt (Liliane Schueller, 1922–2017), fiica si mostenitoarea lui Eugène Schueller (1881–1957, chimist francez), fondatorul grupului  L’Oréal (cu o capitalizare de cca 105Md€ si cca 62.500 de salariati), cea de a 2-a avere în Franta (Françoise Bettencourt Meyers), cu cca 44Md€ (cca 50M$US) si a 11-a în lume.

Rapitorii l-au avut în vizor si pe legendarul Claude François (Cloclo, 1939 – 1978, cântaret, dansator, muzician si producator muzical, unul dintre artistii cei mai populari si iubiti de catre francezi, autor cântecelor ramase celebre chiar si dupa cei 41 de ani care au trecut de la moartea lui:  Belles! Belles! Belles!; Cette année-là; Le Lundi au soleil; Le téléphone pleure; Magnolias for Ever; Alexandrie Alexandra; Comme d’habitude (My Way–compusa si interpretata de catre Claude François en 1967, scrisa de catre Paul Anka, versiune popularizata si interpretata de catre Frank Sinatra începând cu 1969) care a vândut 35 de milioane de albume de muzica, înainte de a muri (accidental), pe 11 martie 1978 si care, înca astazi, aduc, mostenitorilor, un beneficiu de câteva milioane de euro anual. Acesta avea birourile si locuinta în proximitatea biroului baronului Empain, pe Bulevardul Exelmans (din sectorul n016–cartierul Auteuil, cel de-al 61-lea cartier administrativ al Parisului, aflat între celebrul Bois de Boulogne si Sena de la bulevardul Quai Louis-Blériot, unde prelungeste Podul Garigliano si Bulevardul Général-Martial-Valin din sectorul n015 pâna la strada Auteuil).Din contra, rapitorii l-ar fi ales pe baronul Wado din cauza constitutiei sale fizice robuste (ceea ce, desigur, îi permitea sa faca fata mai usor detentiei/captivitatii) dar si pentru faptul ca activitatea sa la birou, plecarea si întoarcerea sa acasa, erau mai usor de controlat si gestionat.

În ceea ce priveste sanctiunile penale pronuntate contra rapitorilor, acestea, au fost apreciate de catre unii specialisti în materie criminala, ca „deosebit se severe”, dar atunci înca, conform CP (Codul Penal) vechi (în vigoare din 1881), acestia riscau închisoarea pe viata (conform art. 341) si pedeapsa cu moartea (conform art.344) în cazul decesului persoanei sechestrate.

Dupa pareea mea, faptul ca infractiunile lor criminale (rapirea si sechestrarea baronului) au avut loc în 1978, când înca pedepsa cu moartea era aplicata, dar judecarea (procesul) lor a avut loc în 1982, dupa ce pedepasa cu moartea a fost abolita (în 1981 de catre profesorul de drept Robert Badinter – atunci ministrul Justitiei), iar CP, oarecum, modificat, recent, a fost devarobil rapitorilor, cu atât mai mult cu cât, chiar daca acestia erau, mai mult sau mai putin, vinovati, conform probelor încriminatorii din dosar, acestia n-ar fi fost nicidecum principlaii vinovati (instigatorii, comanditarii), dar, doar niste executanti, copmplici, într-o masura mai mare sau mai mica, care ar fi fost remunerati, probabil, în functie de modul în care s-au implicat în kidnapping.

În ceea ce îl priverste pe comisarul de origine corsicana Pierre Ottavioli seful Bigazii Criminale, considerat, la început, principalul „erou” al misiunii de (e)liberare a Baronului Wado, nu va uitat nici el, nici de catre mass–media, dar nici de catre superiorii sai. Numit Controlor general al Politiei în decembrie 1978, ulterior, el va fi controversat atât în deciziile pe care le-a luat în dosarul de kidnapping al baronului Wado (Empain), cât si în dosarul asasinarii omului politic Jean de Broglie.Ca urmare, afectat la IGPN (Inspectia Nationala a Politiei Nationale – „Police de Police”/Politia politiei) în 1979, Ottavioli (care a intervenit si în alte dosare criminale de mare anvergura, printre care si atentatul esuat, pe 22 august 1962, de la Petit-Clamart, comis de catre comandoul Charlotte Corday, apatinând OAS-Métropole/Organizatia Armata Secreta, contra Generalului Charles de Gaulle– atunci presedintele Republicii/1959–1969; Marković–dosar criminal care avea ca scop compromiterea presedintelui Republicii Geoges Pompidou/1969–1974; Mehdi Ben Barkade–care viza disparitia omului politic marocan, pe 29 octombrie 1965, respectiv, moartea cuplului Diana Spencer si Dodi Al-Fayed) va fi pensionmat la vârsta de 57 de ani si înlocuit cu Marcel Leclerc, devenit între timp adjunctul sau dupa ce a renuntat la sefia BRI[2] lasându-i locul celebrului comisar Robert Broussard. Într-o lucrare autobiograficaÉchec au crime. 30 ans, quai des Orfèvres (Editura Grasset, 1985) el face cunoscut publicului o serie de evenimente inedite cu care a avut de-a face în lunga sa cariera de politist – anchetator.

În sfârsit, principalului inculpat în dosar, Alain Caillol (care, conform prpriei sale marturii, legat de baronul Rothschild, spunea : „On devait le kidnapper le jour du grand prix d’Amérique”, en 1973/trebuia sa-l rapim în 1973 cu ocazia Marelui Premiu a Americii), considerat de catre Juriul Popular „creierul” operatiunii de kidnapping al baronului Wado, s-ar parea ca detentia i-ar fi fost, amai mult decât, benefica. În cei peste 4 ani si jumatate de detentie provizorie, ca „prevenit” (în asteptarea procesului sau, între 26 martie 1978–arestarea lui si 2 decembrie 1982–debutul procesului sau) în cartierul Maison d’Arrêt (cu 1.210 de celule si o capacitate operationala de 1.216 locuri–cea mai mare în Europa) al celebrului Centru penitenciar Fresnes–Métropole du Grand Paris (DISP Paris – Ile de France, în serviciu din 1898) care a gazduit între  zidurile sale numerosi raufacatori celebri, legendari, Alain Caillol, a studiat literatura secolului al XIX-lea si istoria–disciplina în care obtine si o diploma universitara de „maîtrise” (nivel Bac+4, atunci, „studii universitare de lunga durata”).

Dupa ce condamnarea sa ramâne definitiva, acesta decide în 1985 sa-si continue studiile cu o teza de doctorat care va avea tematica (subiect) coresopndenta lui George Sand (Amantine–Aurore–Lucile Dupin, baroana Dudevant, 1804–1876, celebru romancier, dramaturg, epistolar, critic literar si jurnalist francez, cea mai prolifica scriitoare cu cca 70 de romane si 50 de opere diverse – nuvele, piese de teatru, texte politice, etc.). În acelasi an, Édouard-Jean Empain (baronul Wado) publica o carte, în care prezinta propria-i versiune a actului de kidnapping al carui victima a fost: La Vie en jeu, Éditions Jean-Claude Lattès, octobre 1985, 228 pages. (ISBN 978-2-7096-0430-7).

Cu aceasta ocazie se adreseaza profesoarei Mireille Bonnelle (epistolara la Universitatea Paris Sorbonne si specializata în lucrarile lui George Sand, care timp de un deceniu a facut cursuri de limba si literatura franceza si în celebra închisoare pariziana La Santé–un alt loc de „pelerinaj” al marilor criminali francezi, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Violența „în umbra vieții” și consecințele ei dramatice. Legătura dintre atacul terorist islamist de la Christkindelsmärik din Strasbourg si agresarea gardienilor în penitenciarul de maximă sigurantă de la Condé sur Sarthe) pentru a—i deveni director de teza (de doctorat), cu care în cei 4 ani (pe care îi va petrece înca, în detentie, în calitate de „condamnat” (înainte de a liberat conditionat dupa 11 ani de recluziune criminala, în 1989), Caillol, va avea o corespondenta extrem de bogata (cca 310 scrisori), pe care o vor publica împreuna în 1991 („cu cota parte egala în privinta drepturilor de autor”), într-o lucrare cu titlul „Lettres en liberté conditionnelle” (Mireille Bonnelle & Alain CaillolLettres en liberté conditionnelle, Éditions Pocket, 1er mai 1991, 408 pISBN 2-266-04007-3).

Între timp însa, dupa liberarea sa conditionata în cursul lunii martie 1989, Caillol, se va întoare la Montepellier ca administrator al magazinului familial de mobila de biblioteca, post la care a fost obligat sa renunte, dupa arestarea si încarcerarera lui, în 1978 (ceea ce va provoca, ulterior, moartea tatatalui sau, „distrus sufleteste de rusine, dupa 6 luni de izolare), unde îsi reia colaborarea cu Mireille Bonnelle si sub forma de legatura amoroasa pasionala, ocazie cu care, de altfel, ei („cei 2 eruditi”) vor decide si publicarea corespondentei lor (cu un profund caracter afectiv si sentimental), dupa o „viata comuna de numai 10 zile”.

Îndrăgostită lulea”  de el, Bonnelle va face compromisuri (serioase) din multe puncte de vedere pentru a-si putea mentine relatie cu Caillol, iar atunci când, în 2001, va fi din nou interpelat pentru trafic de stupefiante (15 kg de cocaina, disimulata în statuete) cu Costa Rica, ea se simte obligata sa furnizeze presei niste  informatii: „ M-a pacalit (m-a indus în eroare), nu avea de gând sa se schimbe. Daca ar fi ramas cu mine, sigur, n-ar fi recidivat”.  În acest dosar, „doar” corectional (si nu criminal) în care pedeapsa maxima prevazuta de lege este de 10 ani,  Caillol (n.1942, tatal a 2 baieti, unul în vârsta de 16 ani, iar celalat în vârsta de 36 de ani–care au crescut, practic, în absenta lui) a fost condamnat în 2001, în stare de recidiva, la 8 ani de detentie criminala.

Subliniez aici si faptul ca recidiva lui Caillol în 2001 nu este surprinzatoare (exceptionala), pentru ca dintre cei 326.053 condamnati pentru infractiuni corectionale (delicte) în acest an, 102.127  au fost deja condamnati, cel putin odata în perioada 1997 – 2001, ceea implica o rata de crestere de cca 31,3%, dupa numai 4 ani. Din contra, nu recidiva în traficul de stupefiante este în crestere, dar furturile (cu cca 42.2%), ultrajkul (cu cca 46,1%) si portul ilegal de arma (cu cca 41%), chiar si în raport cu conducerea în stara de ebrietate (cu cca 25%) sau escrocheriile (cu cca 23%). Iar fenomenul de recidiva este mai importanta atunci când pedeapsa este mai severa (cu cca 65,4%). În ceea ce priveste recidiva medie în infractiunile criminale, aceasta este în jur de 7,5 ani, deci are loc mult mai târziu (aproape de 2 ori) decât cea corectionala.

(E)liberat în 2009, dupa executarea pedepsei, Caillol, revine la Montpellier, dar, o frecventeaza, totusi, pe Mireille Bonnelle (în departamentul Seine-Saint-Denis – Métropole du Grand Paris) cu scopul „consultarii” acesteia legat de noua sa carte puiblicata în 2012: Lumière, Éditions Le Cherche midi, 19 janvier 2012 (ISBN 978-2749123233). Dar Caillol, n-a prea fost un copil de suflet nici în timpul adolescentei.

La vârsta de 8 ani devine intern (dupa moartea mamei sale, tatal sau fiind mult „prea ocupat” pentru a-l pastra acasa), iar la 12 ani comite primul furt calificat (consemnat), pentru ca ulterior sa comita mai multe jafuri din diverse locuri de (mai) mica anvergura, fara urmari grave. Dupa ce preia administrarea filialei magazinului de mobila de biblioteca (cu cca 4 ani, înainte de kidnapping), Alain Caillol  duce o viata, aparent, linistita de „gospodar” în vila sa din Saint-Martin-de-Londres (regiunea urbana Montpellier) unde locuia împreuna cu sotia si fiul sau mai mare (de cca 3 ani), cu exceptia unui eveniment „neplacut” în 1976, când politia descopera la el acasa ascunsi 48.000FCh si un pistol neînregistrat (nedeclarat), pentru care, de altfel, nici nu avea permis, pentru care, dupa o detentie provizorie de o luna, el a fost condamnat de catre Tribunalul Corectional din Montpellier, pentru trafic de devize straine si detinere ilegala de arma. Pus în libertate anul urmator, Caillol are „sansa” sa „colaboreze” cu legendarii criminali francezi Jacques Mesrine si Michel Ardouin ceea ce îl va directiona din „zona” infractiunilor corectionale (delictuale) minore, catre infractiunile criminale grave – rapirea si sechestrarea  baronului Wado. Aceasta ultima infractiune de natura criminala (si nu corectionala ca cele precedente sau cea ulterioara ispasirii pedepsei pentru kidnapping, din 2001) îl face celebru si devine cunoscut nu numai în rândul „tâlharilor de duminica”, dar si în al celor „la drumul mare”. Din pacate, pentrul el, timpul s-a oprit pentru 11 ani, începând cu 24 martie 1978 (când a fost arestat), iar în 1989 când a fost pus în libertate conditionata sub control judiciar, era deja un „intelectual”, reorientat catre literatura si scris, cel putin aparent, pâna la executarea integrala a pedepsei la care a fost condamnat, în libertate. În plus, va avea si „responsabilitati”.

Mireille Bonnelle îsi paraseste sotul si renunta la postul de profesor pe care îl detine la universitate, pentru a preda limba si literatura franceza, respectiv, filozofia în celebrul Centrul de detentie provizorie (Maison d’Arrêt) de pe strada „La Santé n042”, din cartierul Montparnasse (cel de-al 53-lea cartier administrativ al Parisului în sectorul n014), dar, mai ales, pentru ca cei „2 eruditi” sa poate, în sfârsit, trai împreuna.  Cum însa, în principiu, „ce se naste din pisici, soareci manânca” convietuirea celor 2 îndragostiti „nebuneste, unul de altul” nu va dura mult, pentru ca Caillol a fost un raufacator de profesie si nu amator, de circumstanta, asa cum credea Bonnelle, cu toate ca aceasta din urma sustinea ca daca nu s-ar fi despartit el, acesta n-ar fi recidivat.

În ceea ce îl priveste pe Jo (Georges Bertoncini – „Joe din Marsilia”), ca, de altfel, si Alain Caillol,  acesta se va „recalifica” tot în traficul de stupefiante. Dupa ce a fost condamnat pe 17 decembrie 1982, la 15 ani de recluziune criminala (pentru implicarea sa în rapirea baronului Jean-Edouard Empain), în noaptea de 25-26 septembrie 1994, acesta este arestat în vila sa de la Malachappe (Moelan-sur-Mer) în „calitate” de creier al unei retele (organizatii) de trafic de cocaina, cu ocazia anihilarii retei. Alaturi de el, alte 15 persoane ar fi fost arestate (atât în regiunea pariziana cât si în regiunea urbana a Marsiliei) dintre cca cele 40 interpelate, toti, distribuitori „en gros”, din nord–vestul si sud–estul Frantei. Dar, prima abatere grava a lui Jo debuteaza însa înainte de eliberarea sa definitiva din închisoare, în 1989.

În timpul executarii pedepsei sale în Închisoarea de la Toul (departamentul Meurthe-et-Moselle, regiunea administrativa Grand Est, aflat la cca 20km de Nancy si 60km de Metz), construit pe amplasamentul unei cazarmi militare în 1949 (ca Maison Centrale – închisoare de Maxima Siguranta–pentru pedepse lungi, inclusiv, condamnari la închisoare pe viata), tranformat pe 23 mai 1975 în Centre de Détention (Centru de Detentie pentru condamnati care au de executat mai putin de 10 ani de închisoare–cu o capacitate operationala de 427 de locuri), Jo, obtinând un permis de iesire în cursul lunii octombrie 1986 (atunci când mai avea de executat mai putin de 2 ani de închisoare) nu mai revine în institutie, asa cum era prevazut de catre directie în biletul sau de iesire, conform unei directive a AP (Administratia Penitenciarelor). Dar libertatea lui „provizorie” va fi de scurta durata pentru ca peste câteva zile va fi interpelat si reîncarcerat.

Daca dupa eliberarea lui din penitenciar în 1989, „circulau” zvonuri ca Jo – Caidul de la Toulon ar fi vrut sa rapeasca si copii celebrului (fost) fotbalist international si antrenor Michel Platini (n.1955) sau ca ar fi seful unei retele belgian de proxenetism, contactul acestuia cu retele de trafic de stupefiante nu ar fi fost cunoscute. Si totusi Jo („Jo degetul mic” – dupa ce a expediat prin curier degetul mic al baronului Wado membrilor familiei sale pentru a fi convingator!) era foarte bine organizat.Transportul de droguri era bine conceput si bine structurat: cu skippers angajati (salariati), vase închiriate în Antilele franceze (insulele franceze din Arhipelagul Antilelor din Marea Caraibilor), plasarea beneficiului în imobiliare si spalarea lor prin cazinouri, în speciale, prin intermediul societatii Casino des Sablettes SA  din regiunea Toulon (radiata la RCS pe 5 august 2011).

Conform autoritatilor politinesti, acesta ar fi devenit dupa (e)liberarea lui, creierul unei retele importante de cocaine a carei „marfa” de cca 100kg (în valoare de cca 800MFfr estimata la cca 170M€PPA în putere de cumparare) ar fi fost interceptata la  Port-la-Forêt (La Forêt-Fouesnant, departamentul Finistère, regiunea administrativa Bretania) în seara de 25 septembrie.Vasul provenea din America de Sud (cu escala în Columbia via Venezuela unde era încarcata „marfa”), iar  „patronul” (adica, Jo) si companionul lui (împreuna cu alti 4 complici, printre care si Robert Matheron, în vârsta de 51 ani – implicat si el în rapirea baronului Empain în 1978), asteptau marfa în vila lor (închiriata) din Moelan-sur-Mer (Pont-Aven, aflat în proximitatea Litoralului Atlantic).

Ancheta politistilor, în care au fost implicate SRPJ[2] de la Marsilia, SRPJ[2] Rennes din Bretania (cu antenele sale de la Brest et de Quimper), dar si OS (Oficiul de Stupefiante) Paris, ar fi durat cca 8 luni. Ei au intervenit în „flagrant delict”, atunci când Jo intra în contact cu  „comandantul vasului” (proprietarul vilei pe care îl ocupa), respectiv, cu unul dintre locotenentii sai, Robert Matheron (care însotea  „marfa” pe vas, fiind responsabil cu transferul acesteia catre Marsilia). Ca urmare Jo–Caidul  din Toulon (Micul Chicago, prefectura departamentului Var) va fi condamnat (înpreuna ca alti 5 complici), pe 23 iunie 2000, de catre Curtea cu Jurati Speciala a departamentului Bouches du Rhône (compusa din 7 jurati – magistrati  în Prima instanta si 9 în Apel) în acest dosar criminal (pentru trafic international de cocaina),  la 22 de ani de recluziune criminala. Acesta, împreuna cu Robert Matheron vor aparea în fata Curtii în stare de arest, care va fi si el condamnat la 15 ani de recluziune criminala.

Cel din urma, a depus pe 18 februarie 200o (prin intermediul avocatului sau  F. Chevallier de la baroun din Marsilia) o plângere la CEDO (cu no 57752/2000), în care afirma ca ar fi fost încalcate drepturile sale  conform art.8 din Conventia Depturilor Omului, având în vedere faptul ca singurele dovezi contra lui ar fi fost niste interceptari ale unor convorbiri telefonice care ar fi fost ilegale pentru ca nu ar fi fost sub jurisdictie franceza. Ca urmare, acesta pe baza unei decizii a Curtii pe 6 janvier 2004 (prezidata de catre Nicolas Bratza) a fost despagubit, pe 29 martie 2005, de catre Comisia Nationala de Indemnizare (în Franta) cu suma de 9.000€, din care 5.500€ pentru cheltuieli de judecata si 3.500€ sub forma de despagubiri moorale. Sotia lui Jo si amanta lui Matheron, împreunca alti 2 skippers si înca o femeie – „omul de contact” vor fi judecati în stare de libertate. Restul celor implicati în dosar, responsabili cu spalarea banilor, vor fi transferati la Tribunalul Corectional si vor fi sanctionati mai putin sever.

Încarcerat preventiv în Centrul Penitenciar Luynes (Aix–Marseille Métropole, departamentul Bouches-du-Rhône), acesta (în vârsta de 58 de ani) s-ar fi sinucis în celula sa (în cartierul MA–Maison d’Arrêt) în noaptea de 17-18 februarie 2001, îngurgitând o cantitate importanta (supradoza) de medicamente. Surse carcerale sustin ca Jo n-ar fi vrut sa se sinucida, sub nicio forma, doar sa împiedice transferul sau QI (Cartierul de Izolare) pentru ca ar fi exista „zvonuri” ca acesta îsi pregateste evadarea.

Conform unor surse fiabile, „caderea” lui Jo s-ar fi datorat unui vechi amic,  italian Paolo Refe interpelat în Columbia în 1993, care, pentru a beneficia de reducere substantiala de pedeapsa, l-ar fi dat „în primire” pe acesta, povestindu-i cu delatii cum l-ar fi cunoscut în 1981 într-un cazino pe Coasta de Azur, iar ulterior cum s-ar fi asociat în traficul international de cocaina sub comanda cebrului baron al drogurilor  Pablo Emilio Escobar Gaviria (1949–1993, supranumit „Regele Cocainei”, care la apogeul carierei sale deținea 80% din traficul de cocaină din SUA, cu o avere netă estimată la cca 30 Md$US și de peste 3 ori mai mare dacă tinem cont și de banii ascunși prin diverse locații în Columbia). Refe l-ar fi întâlnit în 1982 pe seful columbian al Cartelului Medellin (cunoscut sub pseudonimele: El Patrón, Don Pablo, El Doctor, El Padrino, El Señor, El Diablo, El Mágico, El Zar de la Cocaína, El Duro), el nsusi mare consumator de cannabis, (dar nu si cocainoman), care îsi „importa” marfa într-un procent de ca 45% din Peru si cca 20% din Bolivie, în timp ce 35% era autohtona.

Interpelat în 1985, arestat si încarcerat în Italia, Refe reuseste sa evadeze în 1989, si se refugiaza cu toata familia în Columbia, iar atunci, El Diablo. i-ar fi atribuit o provoincie columbiana de gestionat, cu un depozit în care putea fi stocat cel putin o cantitate de cca 10 tone de cocaina. Cu aceasta ocazie l-a si însarcinat cu exportarea acesteia catre America de Nord si Europa de Occidentala.

Ucis pe 2 decembrie 1993 în cadrul unei fuziade (spectaculoase) cu politistii „Blocului de Căutare” (unitate speciala de lupta a politiei nationale columbiene) contra cartelurilor de droguri) avândul ca, comandant istoric pe Hugo Martinez,  în cadrul unei vaste operatiuni politienesti mixte columbiene si americane Heavy Shadow (care a mobilizat si echipe ale CIA, DEA, FBI si NSA), cartelul drogurilor al lui Escobar intra în deriva, ceea ce va aduce, oarecum, atât sfârsitul lui Refe cât si sfârsitul lui Jo, care dupa arestarea celui din urma (în 1993, în Columbia) îl viziteaza, la începutul anului 1994 în închisoare pentru a achita o parte din suma de 1M$US pretinsa sub forma de cautiune pentru a nu fi extradat în Italia. Dar, din pacate pentru ei Jo si Refe suma de care au dispus nu era suficienta, iar extradarea va avea loc.

Într-un asemenea context, pentru a-si proteja „dosul” Refe (care moare în cursul lunii aprilie 2000, cu putin timp înainte de începutul procesului, pe 19 iunie) este „obligat” sa-l vânda pe Jo, pentru ca, pâna la urma, orice are un pret. Conform acestuia, Jo ar fi însotit la solicitarea gherilei columbiene si 300kg de cocaina pentru gruparea separatistă bască ETA (abreviere pentru Euskadi Ta Askatasuna–în limba bască: Pământul Basc și Libertate sau Țara Bascilor și Libertate, fost grup armat terorist din Spania, care solicita formarea unui stat socialist independent basc (a se vedea pentru detalii articolul autorului: ETA în fata TAE!).

În încheiere, baronul Wado (Édouard-Jean Empain, nascut pe 7 octombrie 1937 la  Budapesta, decedat  pe 21 iunie 2018 la Sectia de terapie intensiva a spitalului René Dubos, aflat pe Avenue de l’Île de France nr. 6 la Pontoise – regiunea urbana pariziana), care, desi traia la Paris, conform sorei sale (vitrege) Diane Empain (n.1949 în SUA), care îl asista (dupa internarea lui pentru complicatiile unei bronsite cu 19 zile mai devreme) era profund atasat de Belgia, de Bruxelles, unde ar fi vrut sa revina, dupa externarea lui. Însa, cu o sanatate fragilizata si, oarecum, precarizata, în special dupa moartea sotiei Jacqueline (pe 3 ianuarie 2018), Wado nu va avea aceasta sansa.

Totusi, înainte de a muri (pe 21 iunie, exact la ora 21h56 – conform sorei sale), el ar fi facut o afirmatie care îl (si l-a) caracteriza(t) întotdeauna: „trebuie iesit victorios din acest impas”. Cu alte cuvinte, Wado (un „erudit, un razboinic, cu mult unor, întodeauna victorios”), atasat de fiul sau Jean-François si de nepoatele sale, Christine si Patricia, nu mai putin decat de Belgia, vedea întodeauna partea plina a paharului si încerca sa traga beneficii, chiar si din esecuri, inclusiv, din propria-i moarte.

Daca cu 4 decenii în urma, în timpul celor 63 de zile de kidnaping, Wado s-ar fi renascut de mai multe ori, deci ar fi „iesit victorios din impas”, iar  ulterior, în alte repetate rânduri, mai ales în timpul „pelerinajului” sau în  SUA, pe 21 iunie, 2018, avea impresia ca va iesi, din nou, din impasul în care se afla, victorios. Din pacate nu a fost sa fie asa, cel putin aparent, dar pe  29  iunie celebrarea mortii lui la Biserica Saint-Georges, urmata de inhumarea lui în cimitirul din Bouffémont (în padurea Montmorency din departamentul Val-d’Oise, regiunea paiziana en région, la cca  25km  nord de Paris), n-ar fi exclus sa fie scos din impas, pe altii, victoriosi.

________________________________

[1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 –2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont FerrandDIPJ Marsilia– MontpellierDIPJ LilleDIJP Bordeaux–ToulouseDIJP StrasbourgDIJP Rennes – NantesDIJP Orléans–LimogesDIJP DijonDIJP Antilele franceze – Guyana franceză. 

[2]BRI [Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie] sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ [5] (Politia Judiciara), apartinând PN (Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando–o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14]–Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre-Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux–SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille–PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes–PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes–SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille–SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio – Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg–SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans–PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille–PJ  Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului „Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

Nota: A se vedea pentru detalii si lucrarea autorului

Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)

BIBLIOGRAFIE

În umbra vieţii, Vol. 4. Născut cu a V-a Republică franceză! (Né avec la Ve République française)

 

 

În curs de aparitie


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here