Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a...

Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a adevărului istoric. O nouă pistă. Pista irakiană (Le masacre de Chevaline–Doussard, un crime parfait. A la recherche de l’assasin. En quête de vérité. Une nouvelle piste. La piste irakienne). Partea II

505
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Thomas CSINTA, Redactor – corespondent

Franța (Le Parisien)

Corespondență din Franța

Pista „difrendului familial” dintre frații Saad și Zaid al Hilli (reținută de către anchetatorii francezi), care ar fi generat masacrul din parcarea „Martinet”, de la Chevaline – Doussard (regiunea Lacului Annecy – Franța) pe 5 septembrie 2012, în care soţii Saad și Iqbal al Hilii, respectiv, Suhaila al-Allaf și Sylvain Mollier, sunt uciși cu sânge rece de un asasin plătit de către Zaid, care ar avea „rădăcini” în România (având în vedere multiplele apeluri telefonice ale cestuia din urmă, în România, în zilele premergătoare măcelului), este o pistă falsă. Conform informațiilor pe care le dețin din surse irakiene, adevărul (istoric) este în altă parte. 

COMENTARIUL AUTORULUI

[A se vedea pentru detalii şi articolul:  Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a adevărului istoric. O nouă pistă. Pista irakiană (Le masacre de Chevaline–Doussard, un crime parfait. A la recherche de l’assasin. En quête de vérité. Une nouvelle piste. La piste irakienne). Partea I]

În istoria criminala a Frantei exista si alte dosare „englezesti” foarte mediatizate, care au fost „solutionate”, mai mult sau mai putin artificial („pe bocanci”), dupa multi ani de ancheta.

Printre acestea as mentiona, Dosarul Dominici, datând de aproape 67 de ani, în care Gaston Dominici (22 ianuarie 1877–4 aprilie 1965, Ospiciul din Digne, de origine italiana), este acuzat de asasinarea a 3 turisti englezi în noaptea de 4–5 august  1952: Sir Jack Cecil Drummond (biolog–nutritionist renumit, în vârsta de 61 de ani, care a conceput o serie de retete pentru ratiile alimentare ale militarilor britanici în cel de-al 2-lea Razboi Mondial/1939 – 1945), sotia sa Anne Wilbraham (în vârsta de 45 de ani, o fosta studenta de-a lui si secretara, ulterior), respectiv, fiica lui (din prima casatorie) Elizabeth Drummond (în vârsta 10 ani), lânga vehicul lor, în proximitatea fermei familiei Dominici (la mai putin de 200m, La Grand’Terre) din comuna Lurs (departamentul Alpes–Haute Provence, fost  Basses-Alpes, regiunea administrativa PACA – Provence–Alpes – Côtre d’Azur).

Patriarhul” Gaston Dominici, casatorit cu Marie Germain (la Sardine, 1879 – 1974) en octombrie 1903, este tatal a 9 copii: Ida (n.1904), Clovis (n.1905), Augusta (n.1907), Gaston (n.1909), Clotilde (n.1911), Marcel (n.1913), Germaine (n.1915), Gustave (n.1919) si Aimé (n.1922) Principalul martor al acuzarii este chiar fiul sau preferat Gustave Dominici (1919-1996) casatorit cu Yvette, parintii unui baietel Alain (în vârsta de 10 luni, în momentul dramei – triplului asasinat), care pe 5 august 1952 va indica autoritatilor de ancheta si locul unde arma crimei se afla ascunsa. Condamnat la moarte pe 28 noiembrie 1954, pedeapsa lui Gaston Dominici este comutata la închisoare pe viata în 1957 de catre Presedintele Frantei René Coty (1882–1962, în functie între 1954–1959).

Gratiat pe 14 iulie 1960 de catre Presedintele Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), având în vedere vârsta sa înaintata el  eliberat din închisoare, însa vinovatia sa nu a fost niciodata „formalmente” (în mod oficial) stabilita, în ciuda faptului ca el s-a autoacuzat în declaratia sa adresata Comisarului Edmond Sebeille (1908 – 1988), pe 15 noiembrie 1953. Timp de câteva luni, acesta îsi pregatea cu meticulozitatea acuzatiile contra lui Gaston Dominici, iar în decembrie 1962 (pe atunci comisar în cartierul Belle de Mai la Marsilia), dupa 32 de ani munca se pensioneaza. Pe 23 martie 1994 Curtea de Casatie a respins anularea condamnarii lui Dominici în urma cererii depuse la CRCP (Curtea de Revizuire a Condamnarilor Penale), iar pe 28 februarie 1997, o alta cerere va fi înaintata, din nou, acesteia, dar fara niciun rezultat. (A se vedea pentru detalii articolele autorului: Revizuirea Condamnarilor Penale în Jurisdictia Franceza! si „Repararea” erorilor judiciare în Jurisdictia Franceza !)

Dupa 18 ani de tacere, în 1970, Edmond Sébeille, scrie o carte ramasa celebra în istoria criminala franceza, cu titlul „L’Affaire Dominici, la vérité sur le crime de Lurs”, Éditions Plon (Dosarul criminal Dominici, adevarul despre crima din Lurs) în care descrie versiunea sa în privinta derularii masacrarii familiei Drummond, reputata în Marea Britanie.

La Grand’Terre, ferma lui Dominici, cumparata pentru suma de 40.000 Ffr în 1962 (echivalentul a cca 63.000 €PPA în 2019), a fost (re)vânduta pentru suma de 930.000 Ffr în 1995 (echivalentul a cca 192.000€PPA în 2019). Transformata în pensiune (agroturism) în 1979, ea este vanduta din nou cu cei 10.000 m2 de teren, prin licitatie pentru suma de 400.000 Ffr pe 4 martie 1999 (echivalentul a cca 81.000€PPA în 1919).

În sfârsit, reunificarea oficiala a Germaniei (de Vest si de Est, pe 3 octombrie 1990) si prabusirea Uniunii Sovietice (pe 26 decembrie în 1991) a permis accesul public la arhivele STASI (Das Ministerium für Staatssicherheit–Serviciul secret și Poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane) si KGB (Komitet gosudarstvennoj bezopasnosti–Comitetul  Securității Statului a fostei Uniuni Sovietice, devenit Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse, succesor al KGB-ului, în 1995), ceea ce a permis jurnalistului de investigatie francez independent William Reymond (n.1971, director de colectie la Editura Flammarion si corespondent din SUA – Las Vegas a mai multor magazine franceze si elvetiene) sa publice în 1997, o carte, sub titlul: „Dominici non coupable, les assassins retrouvés” (Dominici nevinovat, asasini identificati). În aceasta carte,  conform dezvaluirilor lui Reymond Jack Drummond, ar fi fost recrutat în 1914 de catre serviciile secrete britanice (MI5), fiind însarcinat dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial cu proiectele „Paperclip” si „63″ care aveau ca scop recrutarea de oameni de stiinta germani si protejarea acestora de amenintarea sovietica. Dintre acestia 3, ar fi fost victime ale ripostei sovietice: Erich Kreimer (german) si 2 britanici (Peck si Drummond).

Arestat pe 9 august 1952 si audiat de catre Politia Germana (federala) pentru crime de drept comun, Wilhelm Bartkowski, ar fi marturist participarea sa la asasinarea lui Erich Kreimer si a familiei Drummond, îmreuna cu alti 3 complici: Carlo Solet (elvetian), Moradis (grec) si William Moesto (spaniol).

Dezvaluirile facute de Bartkowski sunt consemnate într-un proces verbal pe 12 noiembrie 1952, în care adauga si faptul ca ar fi fost recrutat pentru aceasta misiune la închisoarea (secreta) Hagen în 1951 de catre un rus (cu prenumele Franz), care l-ar fi si pus în legatura cu ceilalti, toti agenti KGB.

Informat de catre Politia Germana, Comisarul principal francez Charles Gillard, care a fost anchetator în dosarul Dominici, alaturi de comisarul divisionnaire–sef  Charles Chenevier (1901–1983, devenit Directorul Adjunct al Afacerilor Criminale la Siguranta Nationala, post din care se pensioneza în 1960) asistat de Inspectorul Leclerc si de Comisarul sef  Edmond Sebeille (fost anchetator la Directia Politiei Judiciare de la Siguranta Nationala la Paris, iar ulterior, dupa razboi este numlit comisar la Aix en Provence–Aix Marseille Métropole, detasat la cea de-a 9a Brigada Mobila a SRPJ – Serviciul Regional de Politie Judiciara din Marsilia), îsi redacteaza un raport în care îl disculpa pe Gaston Dominici, dar ulterior, revine asupa acestui raport, pentru ca  în plin razboi rece, Guvernul francez nu putea face cunoscut faptul ca agentii lui Stalin puteau opera pe teritoriul national francez, dupa voia lor.

Nu este mai putin spectaculos nici Dosarul  Marshall.

În acest dosar, pe 28 august 1955, în fluviul Somme (de lungime 245km)  care traverseaza departamentele Somme si Aisne (din regiunea administrativa Haut dse France), este descpoperit cadavrul unei tinere (pe jumatate gol) la nivelul comunelor  La Chaussée-Tirancourt si Belloy-sur-Somme (din departamentul Somme, într-un loc cunscut sub numele de „Le chemin des Bruas”). Este vorba de Janet Marshall (n.1925), o învatatoare britanica din Nottingham, care parcurgea teritoriul francez pe bicicleta (velo) în timpul vacantei de vara.  

Cu ancheta vor fi însarcinati Comisarul sef Pierre Chabot, adjunctul sau, Comisarul principal Grassien si Comisarul Léon Castellan de la Politia Judiciara din Lille Métropole. Ancheta se anunta dificila si complexa, cu o serie de marturii contradictorii. Atunci, Chabot îl introduce în ancheta pe tânarul inspector Henri Van Assche, care are ideea de a realiza, conform declaratiilor martorilor, un portret–robot (al carui precursor este inventatorul si scriitorul Roger Dambron/1921 – 2017) al criminalului (realizat pentru prima oara în Franta) care va fi difuzat prin intermediul sefului de la cea de-a 2-a Brigada Mobila din Lille, Émilien Paris (care ar fi tentat deja o asemenea tehica în 1953,  când era în post la Lyon Métropole).

Peste câteva luni are loc un accident în regiunea pariziana, în care soferul unui velomotor furat, mutilându-si  mâna stânga (pierzând 3 degete) paraseste în fuga locul accidentului.Este vorba de Robert Avril (în vârsta de 43 de ani), un vagabond SDF (fara domiciliu fix), condamnat pentru viol si iesit din închisoare în cursul lunii iulie 1955. Politistii îl identifica gratie portretului–robot, confruntat cu o fotografie antroperimetrica aflata în dosarul sau. Arestat pe 7 ianuarie 1956, aceste îsi marturiste crime în cea de-a 4 –a zi de interogatoriu în GAV (Garde à Vue – arest preventiv la sediul Politiei), afirmând ca ar fi strangulat-o pe învatatoare pentru „ca i-ar fi refuzat avansurile”. Ca urmare, pe 7 mai 1958, Avril este condamnat de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al Departamentului Somme la „munca silnica pe viata”. În 1968, el  beneficiaza de o gratie prezidentiala care îi reduce pedeapsa la 20 de ani de recluziune criminala.

În urma unor reduceri (automatice) de pedeapsa (gratii ale închisorii) pentru buna comportare si activitate lucrativa (cu scopul unei reinsertiuni profesionale), el este liberat din penitenciar în cursul lunii iunie 1971, dupa 15 ani de detentie. Lovit de un vehicul pe mobileta sa, pe DNn°10, la Trappes (departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana) în 1994, el moare 3 zile mai târziu, la Chesnay (departamentul Yvelines), pe 5 octombrie 1995, la vârsta de 81 de ani, fiind înmormântat la Mérangle à Germainville (departamentul Eure-et-Loir –  traversat de râurile Eure si Loir din regiunea administrativa Centre–Val de Loire, creat în timpul Revolutiei franceze, în 1790).

Un alt dosar criminal celebru (mai aproape de zilele noastre) este si Dosarul Dickinson, în care o eleva de nationalitate britanica, Caroline Dickinson (n.1982), este violata si ucisa (sufocata) în noaptea de 17–18 iulie 1996 în hanul (de tineret) din Pleine-Fougères (în regiunea urbana Sanit Malo, departamentul Ille et Vilaine, regiunea administrativa Bretania). Evenimentele se deruleaza în conditii misterioase, având în vedere faptul ca nici macar colegii ei de camera (Ann, Melissa, Camilla si Jenny), nu si-au dat seama de cele întâmplate.

Înainte de drama, Caroline locuieste cu mama sa (divortata)  Susan Dickinson (nascuta Valentine, în vârsta de 38 ani, infirmiera la  Spitalul Derriford din Plymouth (oraș și o Autoritate Unitară în regiunea South West England,  situat într-unul dintre cele mai mari porturi naturale din lume, ctualmente sediul celei mai mari baze navale din vestul Europei) si sora sa Jenny (în vârsta de 11 ani).   Tatal  lui Caroline, John Dickinson (în vârsta de 39 de ani, agent în sectorul sanatate–mediu, în North Cornwall – district ne-metropolitan situat în Regatul Unit, în comitatul Cornwall din regiunea South West, Anglia), traia la Bodmin, oras aflat la cca 30km de Launceston (Lanson – Civil  parish, la est de ducatul Cornouailles, aflat în extremitatea sud – vestica a Marii, Britanii). Ea efectua un stagiu lingvistic în Franta, fiind eleva la Launceston College (scoala mixta de învatamânt secundar cu  1.264 de elevi, fondata în 1409) nu departe de celebrul castel Launceston (Kastell Lannstefan, cu arhitectura normanda, consytructia caruia debuteaza în secolul XI, fost sediu al contilor Cornouailles). Este vorba de un sejur linngvistic, organizat de catre directia scolii (de mai  multi ani, în locurile turistice din Normandia la Bayeux si la Mont Saint-Michel, respectiv, în Bretania la Saint Malo), la care participa 40 de elevi  cu vârstele cuprinse între 11–15 ani (35 de fete–inclusiv, Dickinson si 5 baieti), dar si 5 profesori însotitori (3 femei si 2 barbati) si o infirmiera (sotia unui profesor).

Autocarul pleaca pe 14 iulie din fata scolii, iar elevii vor asista deja, în cursul serii, la focurile de artificii cu ocazia zilei nationale a Frantei (14 iulie) la Saint Malo. Pe 15 si 16 iulie, elevii vor vizita Sanit Malo (care pe 11 martie 1590 îsi proclama indepenta fata de Regatul Francez si devine et Republica Saint Malo) cu fortificatiile sale (încarcate cu istorie), dupa care vor vizita Mont Saint-Michel si Bayeux. Sufocata (cu un sifon) în camera ei din hanul de tineret Pleine-Fougères, dupa ce a fost violata în noaptea de 17 – 18 iulie, funerariile lui Caroline Dickson, vor avea loc o saptamâna mai  târziu, pe 25 iulie, la biserica Sainte-Marie-Madeleine din Launceston, în prezenta unei delegatii a localitatii Pleine-Fougères, înainte de a fi înmormântata în cimitirul bisericii Saint-Thomas. Cu câteva zile dupa drama, jandarmii de la Jandarmerie Nationala din Saint Malo vor aresta un individ marginal SDF (fara domiciliu fix) Patrice Padé (n.1957, originar din Dieppe, departamentul Seine et Marne–regiunea administrativa Normandia) cu multe infractiuni înscrise în cazierul sau judiciar (printre care si câteva „atentate la pudoare” – delito contra la moral pública), care ar fi fost vazut (zarit) în proximitatea hanului.

Teoretic, era vinovatul ideal, mai ales ca pe 22 iulie 1996 dupa 43h00 de GAV (arest la sediul  jandarmeriei din Pluvigner, departamentul  Morbihan – regiunea administrativa Bretania), acesta îsi marturiseste faptele. Din pacate însa, ADN–ul prelevat (gratie spermei ramasa pe coapsele fetei) si examinat  într-un laborator specializat de la Bordeaux, nu corespunde cu cel al lui Padé, ceea ce l-a disculpat (definitiv) în dosar. Ca urmare, acesta depune o  cerere de despagubire la CNI (Comisia nationala de indemnizare a victimelor erorilor judiciare, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Repararea detenţiei provizorii în Jurisdicţia Franceză!), pentru 17 zile petrecute în detentie provizorie. Interpelat pe 20 iulie si  inculpat pentru viol si  asasinat în dosarul Dickinson de catre judecatorul de instructie Gérard Zaug de la TGI (Tribunal de Înalta Instanta)  Saint Malo, el va fi pus în libertate pe 7 august 1996.

Mentionez aici faptul ca, desi avoocatul acestuia, Pierre Gonzalez de Gaspard solicita CNI, ca despagubire 100.000Ffr (cca 15.000€), Padé nu a fist îndemnizat decât cu 10% din suma pretinsa, adica, cu 10.000Ffr (cca 1.500€).

Dupa acest esec, cu instrumentarea dosarului (în perioada  1997-2000), va fi însarcinat Renaud Van Ruymbeke (n.1952, reputat judecator de instructie, actualmente decan la Polul financiar al TGI–Tribunalul de Înalta Instanta Paris, care, ulterior, a instrumentat (cu succes) o serie de dosare de mare rasunet si anvergura  în domeniul politico–financiar [Urba, fregatele din Taiwan, Clearstream–Corbeau, Madoff etc. a se vedea pentru detalii si carte autorului: „În umbra vietii”–Investigatii jurnalistice în serial  vol. 6 – Montaje financiare frauduloase în legatura cu “French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le “French Connexion”) – Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)]. Acesta va relua ancheta de la început.Dupa investigatii minutioase care au durat peste un an, anchetatorii fac legatura cu o alta agresiune (de natura sexuala) care ar fi avut loc la un alt han de tineret „CIS les Horizons”, de la Saint Lunaire (tot în regiunea urbana Saint Malo) aflat doar la câtiva km de Pleine-Fougères, tot în cursul noptii de 17 – 18 iulie 1996. Acesta, ca si în hanul din Pleine-Fougères, patrunde (prin poarta din spate întredeschisa) în camera unui grup de eleve, sosit tot din Marea Britanie, de la Manchester.

În 4 paturi  (dintre care 2 suprapuse) dorm 2 eleve (Jenna si Gemma), iar în alte 2 paturi Zoé si  Kate Wrigley (în vârsta de 13 ani), într-un pat  lânga usa, care scapa din mâinile agresorului sau „la limita”, gratie lui Gemma, care trezindu-se,  îl observa deasupra ei si începe sa strige. Totusi, individul va avea timp sa dispara. Fiind ultima zi petrecuta la han, grupul urma sa se întoarca la Manchester, iar acest eveniment nu va fi raportat autoritatilor politienesti (deci nici lui Gérard Zaug,  decât pe 9 decembrie 1996) dupa ce ancheta legata de violul si moartea lui Caroline Dickinson va fi facuta publica. Probabil ca s-a crezut ca ar fi fost vorba de un profesor, ceea ce ar fi pus într-o postura proasta însotitorii grupului. Ulterior, dupa arestarea vinovatului, Francisco Xavier Arce–Montes  (n.1951, spaniol, avându-i ca parinti pe Gerardo Arce si Benigna Montes – gestionari ai unei bacanii din Gijón, Principatul Asturia, comunitate autonomă în cadrul Regatului Spaniol, fostul Regat al Asturiilor din Evul Mediu, coasta nordică, pe Marea Cantabrică) pe 13 martie 2001, la Miami (statul Florida, SUA), analiza ADN a acestuia va confirma ca este el autorul celor 2 infractiuni criminale comise la hanurile de tineret din Pleine-Fougères si Saint Lunaire. Din contra, pentru aceasta tentativa de viol si asasinat, Montes, nu va fi judecat niciodata, pentru ca, conform unei  legi franceze datând din 10 martie 1927 (apbrogata doar pe 9 martie 2004), o persoana extradata în Franta nu putea fi judecata pentru o infractiune criminala comisa anterior crimei pentru care a fost extradat.

În sfârsit, Arce–Montes, asasinul lui Caroline Dickinson, are un trecut infractional considerabil, cu toata ca ar fi avut o copilarie absolut normala. Problemele încep în timpul adolescentei, când la vârsta de 15 ani, abandoneaza scoala si domiciliul familial (unde traia cu parintii si sora ei María Blanca, cu 9 ani mai în vârsta) si începe sa bea. Prima oara este interpelat si condamnat la vârsta de 20 de ani pentru exhibitionism în Gijón, iar dupa liberare începe sa cutreiere Europa. Între 1974–1976 el lucreaza la un hotel în Londra, pentru ca ulterior sa fie arestat la Berna (în Elvetia) pentru furt. În 1980 pleaca în Germania, unde este arestat si condamnat la închisoare pentru „atentat la pudoare” asupra unei adolescente.În 1981, Arce – Montes face iruptie în camera unei tinere franceze Christine Le Menes, într-un han de tineret la Utrecht (în Olanda).Este interesant faptul ca Le Menes nici nu tipa si nici nu fuge din camera, iar cei 2 devin amanti. Din aceasta legatura a lor se naste pe 5 martie 1982, fiul lor.

În 1984, Francisco Xavier Arce–Montes va fi din nou interpelat în Germania pentru furt la Freiburg im Breisgau (în  landul Bade – Würtemberg), respectiv, la Aachen (landul Renania de Nord – Westfalia) si va comite din nou un atentat la pudoare (delito contra la moral pública). Pe 14 mai 1988, la Tübingen si Lörrach (landul Bade–Würtemberg),  Arce–Montes va fii  condamnat la 5 ani de închisoare si 6 luni, pentru viol si tentativa de viol asupra 2 auto hitchhiking. În 1991 (dupa cca 2 ani si jumatate de detentie), autoritatile judiciare germene îl expulseaza in Spania cu o interdictie definitiva pe teritoriul german.

Între 1993–1997 îl regasim  din nou la Londra, în cartierul Earl’s Court (în vestul Londrei din RBKC–Royal  Borough of Kensington and Chelsea), unde traiestie din munci mai mult sau mai putin penibile în sectorul catering. Revenind din când în Franta, el violeaza o tânara la Nancy (departamentul Meurthe et Moselle, regiunea administrativa Grand Est), care îl recunoaste în 1999, gratie unui portret – robot al sau, distribuit cadrul dosarului criminal Dickinson.

În vara anului 1994, el este interpelat de catre jandarmi în Franta, ca urmare a unei tentative de viol în Centrul International de Sejur de la Hercerie (din  Croix-en-Touraine, departamentul Indre et Loire, regiunea administrativa Centre–Val de Loire), asupa unei irlandeze în vârsta de 14 ani pe care o urmareste de la Paris,  la bordul unui vehicul Mazda (inmatriculat în Olanda).Desi este lasat în libertate, este pentru prima data când Arce–Montes este luat în evidenta politiei franceza. Numai cu o saptamâna înainte de a viola si ucide pe Carlonine Dickinson, pe 10 iulie 1996, Arce–Montes este expulzat de catre directie din hanul Fonta del Cai din orasul spaniol Llanes (Comunitatea Autonoma Asturia), dupa ce este surprins într-o camera unde erau cazati elevi (facând parte dintr-un grup scolar) veniti în vizita în regiune.

În sfârsit, pe 17 iulie când are loc drama de la hanul din Pleine-Fougères, acesta vine în Bretania pentru a-si vizita fiul la Vitré (departamentul Ille et Vilaine), dar gasind usa încuiata se hotareste se plece la Londra, luând feribotul (ferry-boat) din Saint Malo la Portsmouth (Pompey – important port militar al Royal Navy pe coasta de sud a Angliei în comitatul ceremonanial Hampshire, pe Portsea Island – singurul oras insula a Regatului Unit).

Din pacate pentru victima, violatorul – asasin rateaza cursa si ramâne peste noapte la Saint Malo, unde îsi petrece ziua prin barurile din oras. Consumul de acool cu tranchilizantele pe care îsi administra (din când în când) vor trezi în el „impulsiuni sexuale” pe care se hotareste „sa le stinga” în hanul din Saint Luniare, de unde, dupa un esec care „îl revolta” se va îndrepta catre cel din Pleine-Fougères, unde, în noaptea de 17–18 iulie, va viola si asasina pe Caroline Dickinson.

Reusind sa fuga de la locul crimei, Arce–Montes, pe 22 august 1997, el este arestat la Llanes pentru viol (sub amenintare unui cutit – pumnal) si plasat în detentie provizorie, ceea ce, din pacate, politia spaniola nu va semnala autoritatilor franceze, care erau în cautarea lui pentru violarea si asasinarea lui Caroline Dickinson de peste un an. Pus în libertate conditionata sub control judiciar (în ciuda faptului ca mama lui se va opune acestei decizii juridice si va face cunoscut si motivul procurorului de caz), Arce–Montes dispare în natura si nu se mai prezinta la procesul sau din 4 decembrie, din ratiuni justificate cu un certificat medical pe care va expedia, din timp, tribunalului.

Însa, cu putin timp înainte, ca urmare a decesului tatalui sau, el mosteneste 4Mil ESP (cca 25.000€), si fara sa-si previna mama si sora, pe 12 decembrie pleaca în America de Sud (unde calatoreste în Columbia, Peru, Coasta Rica si Argentina) de unde în 2000, ajunge în America de Nord, în SUA. De aici, pleaca în Canada de unde pleaca din nou în America de Sud, în Chile si  Peru, îainte de a reveni în SUA, pe 24 februarie 2001.

În sfârsit, în noaptea de 12–13 martie, Arce–Montes va comite o tentativa de agresiune sexuala asupra unei tinere irlandeze în camera ei din Hotelul Banana Bungalow din Miami Beach (comitatul–regiunea urbana Miami, în comitatul  Miami-Dade, statul Florida). Retinut de catre agentii de securitate al hotelului, el este predat autoritatilor politienesti americane si încarcerat în detentie provizorie, în asteptarea procesului sau.

În noaptea 14 aprilie 2001, Yves Boivin, avocatul general al Curtii de Apel din Rennes ajunge în posesia analizei ADN apartinând lui Francisco Arce – Montes care corespunde într-un procent de 99,9% cu cel al violatorului si asasinului lui Caroline Dickinson. Ca urmare, pe 19 aprilie, judecatorul de instructie Francis Debons (care continua instrumentarea dosarului din 2001, dupa Renaud Van Ruymbeke) emite un mandat de arestare international contra suspectului si solicita extradarea lui în Franta.Pe 29 octobre, Arces–Montes, asistat de avocatul  Timothy Cone, pledeaza „nevinovat”, iar judecatorul David Young, fixeaza o noua data a procesului 3 iunie 2002, pentru ca toate circumstantele în care a avut loc tentativa de agresuiune de la Miami Beach sa fie (re)studiate în cele mai mici detalii.

Dupa o serie demersuri diplomatice ale autoritatilor franceze pe lânga cele americane, pe 19 noiembrie, justitia americana renunta la urmarirea penala a lui Arce –  Montes si îl pune în libertate contra unei cautinui, pe care o plateste. De fapt, este vorba de o capcana, pentru ca la iesirea din tribunal, FBI fiind în posesia mandantului international de arestare (emis de catre judecatorul francez Francis Debons), îl aresteaza pe „nevinovatul” de la Miami Beach, pe care îl conduce sub escorta pe Aeroportul International Miami, de unde cu un Boeing 747 al Companiei Air France, va fi expediat catre Aeroportul Paris–Charles de Gaulle, unde ajunge, ziua aurmatoare, pe 20 noiembrie, la ora 09h30.

Încarcerat în detentie provizorie în regiunea parisiana, la Maison d’Arrêt Fleury–Mérogis (cea mai  mare si securizata din Europa, a se vedea si articolul autorului: Corespondență din Franța: Violența „în umbra vieții” și consecințele ei dramatice. Legătura dintre atacul terorist islamist de la Christkindelsmärik din Strasbourg si agresarea gardienilor în penitenciarul de maximă sigurantă de la Condé sur Sarthe.), pe 23 noiembrie, dupa 3 zile de audiere, judecatorul de instructie Jean-Pierre Gimonet (care succede în dosar lui Francis Debon), îl inculpa pe Arce–Montes de „omucidere voluntara a unui minor având mai putin de 25 ani, predata de viol” pe care, ca urmare, îl va transfera la Maison d’Arrêt de la Rennes  (închisoarea departementala Jacques-Cartie, aflata pe bulevardul cu acelasi nume în cartierul Villeneuve-Sacrés-Cœurs conceputa de catre arhitectul Jean-Marie Laloy si construita între 1898–1903, închis în 2010 si înlocuita cu MA Vezin-le-Coquet, astazi de vânzare…).

Pe 23 octombrie 2003, Camera de Instructie a Curtii de Apel (cu Jurati) de la Rennes, îl trimite pe Francisco Arce –Montes, inculpat pentru viol si crima de sânge, în fata Curtii cu Jurati (Juriul Popular) al departamentului Ille et Vilaine. În urma procesului legat de acest dosar criminal (în care au fost practicate cca 3.500 de teste de ADN si au fost audiati cca 7.500 de persoane) care se deruleaza între 7–13 iunie  2004, în fata unui Juriu Popular compus din 12 jurati (9 cetateni alesi de pe listele electorale – 3 barbati si 6 femei, respectiv, 3 magistrati), pe 14 iunie, Curtea îl condamna pe inculpat la 30 de ani de recluziune criminala (maxima în executare) cu o perioada de siguranta de 20 de ani – înainte de care condamnatul nu  poate fi liberat conditionat sub control judiciar – adica, 2/3 din pedepasa (maxima în executare). Cu alte cuvinte, Curtea a retinut, premeditarea, atât în comiterea violului cât si  în asasinarea lui Caroline Dickinson.

Deliberarea juriului a început în jurul orei 09h30 si a durat cca 4 ore. Ca urmare, Francisco Xavier  Arce–Montes va fi  transferat la Închisoare de maxima siguranta pentru pedepse lungi Maison Centrale de la Saint-Martin-de-Ré (aflata în citadela  Saint-Martin-de-Ré, edificiu militar care dateaza din 1690, în care între  1873–1938 au fost încarcerati condamnatii la munca silnica în ocnele din Guyana franceza – devenit monument istoric din 20 martie 1984). Parintii lui Caroline Dickinson (reprezentati la proces de catre avocatul Hervé Rouzaud-Le Boeuf) au multumit magistratilor francezi care au instrumentat dosarul, ca de altfel si politistului american Tommy Ontko, care s-a ocupat de extradarea condamnatul din SUA în Franta.

În sârsit, în ciuda opozitiei avocatilor sai, Olivier Dersoir si Fabian Lahaie, Francisco Xavier Arce–Montes, pe 21 iunie, face apel la decizia Curtii sub motivul ca el a fost diagnosticat cu „depression and  rogressive schizophrenia” si în plus, „el n-ar fi avut niciodata intentia de o ucide pe Caroline Dickinson, fiind incapabil sa ucida si el nu voia decât sa o agreseze sexual”..

De altfel, el a si adaugat ca „nici nu si-a dat seama ca victima ar fi decedat, fiind convins, dupa fuga lui de la locul faptei, ca pe ea a lasat-o în viata”. Cu alte cuvinte, Arce–Montes încerca sa „sugereze” Curtii ca el n-ar fi comis intentionat decât violul, iar moartea lui Caroline ar fi fost doar accidentala, el neavând intentia de o ocide.

Pe 28 decembrie, în fata presedintelui Curtii de Apel, Jean-Luc Buckel, acesta confirma dorinta lui de a fi rejudecat, ceea ce se va si întâmpla între 21–28 iunie 2005, în fata Curtii cu Jurati a departamentului Côtes d’Armor, la Saint Brieuc. Curtea va confirma pedeapsa (maxima) pronuntata de catre Prima instanta.

Merita sa mentionez aici faptul ca, din nefericire pentru Arce–Montes, aceasta pedeapsa, pe care o executa la Maison Centrale de la Saint-Martin-de-Ré (DISP directia Interregionala a Serviciului Penitenciar Bordeaux, cu o capacitate operationala de 466 de locuri, în celule individuale si o densitate carcerala de 71%, adica, 331 de încarcerati), astazi, nu este singura. Pentru ca pe 19 ianuarie 2015 (facut public pe 21 ianuarie), el este condamnat, din nou, de catre Tribunal provincial din Asturia (complet de judecata format din 3 magistrati–echivalentul Tribunalului Corectional în Franta) la 11 ani de detentie criminala pentru tentativa de viol asupra unei alte tinere (atunci, în vârsta de 18 ani), la Llanes pe 22 august 1997.

Asa cum am  mentionat, pus în libertate sub control judiciar, el va fi absent la procesul sau pe 4 decembrie, iar ulterior va pleca în America de Sud. Justitia franceza a autorizat transferul lui Arce–Montes, pentru a putea participa la procesul sau în Spania, pâna pe 30 ianuarie 2015. Din contra, imediat dupa încarcerarea acestuia la Maison Centrale de la Saint-Martin-de-Ré, el solicita Ministerului justitiei din Franta transferul sau în tara sa natala (de origine), Spania, pentru eexecutarea  pedepsei în aceasta tara, conform unei conventii internationale de la Strasbourg, din 21 martie 1983.

Conform art.2–6 ale acestei conventii, condamnatul (si avocatul sau) în strainatate trebuie sa-si exprime (formuleze) în scris aceasta dorinta si ambele state trebuie sa-si dea acordul în legatura cu transferul lui din tara în care a fost condamnat (si îsi executa pedeapsa), în tara sa de origine (în care îsi doreste transferul pentru executarea pedepsei), sub rezerva ca legislatiile celor 2 tari în materie de executare a pedepselor sa fie compatibile. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Dialog cu un român, fost condamnat la închisoare în Țara Soarelui Răsare.). În sensul ca, cel în cauza sa aiba posibilitatea de a-si executa pedeapsa (integrala) în tara sa de origine, în aceleasi conditii ca si în tara în care a fost condamnat (defintiv) si sa fi ramas cel putin 6 luni de executat (înca) dupa aprobarea transferului (mai putin, în cazuri cu „totul exceptionale”). Conform art.9–10, din pedeapsa de excutat de condamnat în tara sa de origine, este deductibila (obligatoriu) privarea de libertate a acestuia în tara straina. Aceasta nu poate fi, nici prelungita si nici agravata (sub nicio forma) de catre justitia din tara de origine a condamnatului, însa, poate fi adaptata (eventual) conditiilor specifice ale justitiei acestei tari, prevazute pentru acelasi tip de infractiune, fara ca ulterior, aceasta sa poata reveni asupra deciziei sale.

Si în sfârsit, ea nu poate, sub nicio forma, converti o pedeapsa privata de libertate (ramasa definitiva) pronuntata de instanta tarii din care are loc transferul, într-o sanctiune pecuniera, în tara de origine a condamnatului, în care acesta urmeaza sa-si execute pedeapsa. 

Într-un asemenea context, în septembrie 2010, Ministerul Justitiei din Franta refuza cerea de transfer în Spania a lui Francisco – Xavier  Arce–Montes, dar în 2012, Tribunalul administrativ din Strasbourg (departamentul Bas Rhin, regiunea adminisativa Grand Est) anuleaza aceasta decizie, care la rândul ei este anulata în noiembrie 2013 de catre Curtea Administrativa de Apel din Nancy (departamentul Meurthe et Moselle, regiunea administrativa Grand Est), motiv pentru care condamnatul îsi va executa integral pedeapsa în Franta, dupa care va fi predat autoritatilor spaniole, pentru ca acestea sa se pronunte, de soarta condamnatului, ulterior, în conformitate cu legislatia lor în vigoare.

În sfârsit, un dosar criminal, cel putin la fel de interesat, este si Dosarul Wilson.

Este vorba de o drama care are loc cu putin timp înainte de masacrul de la Chevaline, în care Patricia Wilson (pensionara britanica, discreta si surâzatoare, în vârsta de 58 de ani, fost cadru superior în domeniul publicitar) dispare fara urma pe 17 august 2012 din locuinta ei (veche, „din piatra masiva”) în care locuia (si în care se mutat în 2008, împreuna cu companionul ei, Donald Marcus–în vârsta de 53 de ani, former property developer”), aflata între Vabre-Tizac si Saint-Salvadoule din comuna Sanvensa (regiunea urbana Villefranche-de-Rouergue, în „Landes-Basses”, la nord–est de Toulouse Métropole, în regiunea administrativa Occitanie, la cca 35km de Rodez, prefectura departamentului Aveyron–unul dintre primele departamente ale Franței create 1790, în timpul Revoluției, numit după râul omonim care traversează departamentul, situat în apropierea Viaductului de la Millau, cel mai înalt pod din lume, inaugurat în 2004).  Anuntati jandarmii de la Rieupeyroux  de absenta ei (de catre rude si prieteni), acestia se vor deplasa la domiciliul ei pe 22 august, unde vor descoperii  importante pete de sânge, pe hol, în camere (pe pereti, pe dusumea, pe plafon, pe obiecte din casa, et.) ceea ce le întareste ideea ca Patricia Wilson ar fi fost, foarte probabil, victima unui asasinat sordid (fie pasional sau crapulos, fie din razbunare). Ca urmare, cca 50 de jandarmi se vor lansa în cautarea cadavrului în îmrejurimi. Cu putin timp înaintea dramei, la sfârsitul anului 2011, Donald Marcus fiind diagnostic cu scleroza în placi, se separa de Patricia Wilson si se întoarece în Marea Britanie pentru tratament („for his debilitating condition”). „While seeking medical advice in the UK in the autumn of 2011, Mr Marcus began to lose feeling in his legs, forcing him to move in with his sister near Spean Bridge in Scotland”.

În concluzie, Patricia Wilson si Donald Marcus (care, în timpul petrecut împreuna, printre altele, îsi renoveaza si casa, aflata pe o ferma, cumparata în 2007), divorteaza. Cei 2 s-ar fi cunoscut în 2001, într-un pub din Yorkshire (unul dintre cele 39 Comitate istorice ale Angliei si cel mai mare comitat din Marea Britanie) când Donald (în vârsta de 42 de ani) era divortat (fara copii), dupa care ar fi facut împreuna o calatorie în America de Sud, înainte de a reveni în Europa unde s-au si casatorit.

Paticia Wilson ramâne în localitate (sat) iar în primavara anului 2012 îl cunoaste pe  Jean-Louis Cayrou (n.1961, originar din Salvetat-Peyralès – un  sat vecin, dintr-o familie cu 9 copii, cu o educatie catolica stricta) care îi devine gradinar si amant, dar de care se separa, nu peste mult timp (înainte de 17 august 2012–când ea revine dintr-o calatorie din Marea Britanie),  în ciuda faptului ca acesta a încercat sa o convinga  în repetate randuri (sub diferite forme) ca ea ar avea nevoie de el.Din acest moment, Jean-Louis Cayrou, cu care Patricia Wilson întretine o relatie „cvasi-obsesionala”, devine suspectul n°1 în acest dosar criminal (de exceptie), care va fi mediatizat (în scurt timp) atât în Franta cât si în Marea Britanie.  He had two sons with a local village girl, Sylvie Escaffre, who he got pregnant aged 17, before training as a typographer and working as type-setter for 15 years in Toulouse.Following the collapse of his marriage he began gardening and doing handy man jobs, a change of career that would eventually lead him to Patricia Wilson”.

Si într-adevar, 15 amprente ale lui Cayrou (dintr-un toatal de 23), cu sângele lui Patricia sunt identificate pe îmbracamintea lui dar si în vehiculul sau, Renault Laguna, de catre IRCGN (Institutul de Cercetari Criminala al Jandarmeriei Nationale), cu toate ca acesta refuza sa vorbeasca (sa faca dezvaluri) sau sa recunoasca ca ar fi asasinul. Printre alte obiecte, un cric, o foarfeca si o coarda–purtând amprentele genetice ale lui Patricia Wilson dar si o pereche de chiloti (cu dantele albe) a ei vor fi descoperiti în interiorul vehiculului sau, iar pe pieptul inculpatului vor fi descoperite si zgârieturi care ar putea proveni de la unghiile acesteia. Plasat pe 23 august în GAV (Garde à Vue) pentru „omucidere voluntara” (în absenta cadavrului victimei, în absenta armei, dar si în absenta unui mobil real–care ulterior va fi recalificata în „omucidere cu premeditare”) si în ciuda faptului ca de-a lungul instrumentarii dosarului Jean-Louis Cayrou  (aparat atunci de catre avocatul generalist  Sylvie Bros de la Baroul din Aveyron, specializat în dreptul persoanei fizice, al divortului, dreptul rural, etc.)  îsi sustine nevinovatia, pe 25 august 2012, el este inculpat în dosar si încarcerat în detentie provizorie la MA (Maison d’Arrêt)  Villeneuve-lès-Maguelone (regiunea urbana Montpellier–DISP  Toulouse Sud, dat în folosinta în 1990, cu 599 de locuri, în 533 de celule – pentru preveniti barbati si cu o densitate carcerala de 137.7%), iar pe 30 mai 2016, el  este condamnat de catre Curtea cu Jurati (Juriul Pupular) al departamentului Aveyron de la Rodez (sub presedintia lui Régis Cayrol, cu Manon Brignol, avocat general), la 30 de ani de recluziune criminala (cu o perioada de siguranta de 20 de ani), pedeapsa maxima prevezuta de lege, în executare, în ciuda unei pledoarii de exceptie din partea avocatului sau, reputatul penalist, de la Baroul din Toulouse, Jacques Lévy (confundat în mai  multe documente oficiale cu  celebrul avocat penalist Thierry Lévy/1945–2017, fost presedinte al Observatorului International al Închisorilor/2000–2004, prezent, în caliate de aparator, într-o serie de dosare pernale franceze de mare rasunet, foarte mediatizate), care a detaliat derularea probabila a dramei si a explicat faptul ca sângele de pa hainele clientului sau si în masina acestuia (care îl incrimineau, de altfel) se datoreaza faptului ca acesta, dupa ce a intrat în casa ei (în care curentul a fost întrerupt în jurul orei 21h30) ar fi atins obiecte care erau stropite cu sânge, dupa care, speriat (si traumatizat psihic), s-ar fi refugiat în masina sa, cu care ar fi parasit proprietatea acesteia. El ar fi venit la Patricia, sa vada daca s-a întors cumva din Anglia sa o invite la o masa festiva (probabil de „împacare”).În sfârsit, cu alte cuvinte, Jean-Louis Cayrou este sanctionat de justitia franceza pentru asasinarea lui Patricia Wilson, la fel ca si Francisco Xavier  Arce–Montes, pentru violarea si asasinarea lui Caroline Dickinson. În ambele cazuri, juratii au retinut premeditarea actului criminal. În cazul lui Jean-Louis Cayrou acest „element acuzator” ar fi stipulat ca urmare a unui act necugetat comis de catre acesta din urma pe 28 iulie 2012, când în cursul noptii se introduce în camera lui Patricia (dupa ce întrerupe curentul) si îi pune pe fata acesteia o perna–pentru a-i inspira frica si „a-i demonstra ce i s-ar putea întâmpla daca ar sta singura” („Fac acest lucru pentru ca sa-ti demostrez ca ai nevoie de un barbat  în casa”).

Mentionez aici si faptul ca, numai cu câteva zile înainte de sentinta, Jean-Louis Cayrou va comite o tentativa de siuncidere în celula sa din MA Rodez (DISP Toulouse Sud, dat în folosinta în 2013, cu 99 de locuri în 81 de celule) unde a fost transferat de la MA de Albi (DISP Toulouse Sud, dat  în folosinta în 1968, cu 105 locuri în 65 de celule) în timpul procesului sau si ca urmare, va fi transferat la UMP (Unitate Medico–Psihologica de Viala) al Centrului Spitalicesc Sainte Marie din Rodez, de unde în scurt timp îsi va reintegra celula sa. Conform Procurolului adjunct al Republicii de Rodez, Antoine Wolff,  urme de taieturi (surperficiale) ar fi fost constatate pe antrebratele sale, pe fata si pe coapsele  inculpatului (care risca pedeapsa cu închisoare pe viata), ca urmare a îngurgitarii unei cantitati mai importante de medicamente, fara însa sa-i fi  pus viata în pericol.

Interesant este si faptul ca având în vedere atipicitatea dosarului (fara cadavru, fara arma si fara mobil), Sylvie Bros, avocatul lui Cayrou, a solicitat Camerei de Instructie a Curtii de Apel din Montpellier, punerea în libertate a acestuia sub control judiciair (sub supraveghere electronica GPS), ceea ce aceasta din urma, refuza, pe 6 septembrie 2012. Cred ca trecutul lui Cayrou ar fi jucat un rol important în arestarea si inculparea lui, ca de altfel si lipsa lui de alibi, dar mai ales sângele prelevat de catre anchetatori din masina sa.

Un important element incriminator contra acestuia ar fi fost si marturia unui codetinut din penitenciarul de la Villeneuve-lès-Maguelone (confirmat de un al 2-lea), care, în seara zilei de 2 septembrie 2012, cu putin timp înainte sa fie liberat (dupa o lunga privare de libertate), ar fi alertat jandarmii de la Centrul de Operatiuni al Informatiilor din Rodez (formând n°17 pe un telefon mobil–strict interzis, de altfel, în mediul carceral), pentru a-i tine la curent cu faptul ca Cayrou i-ar fi facut dezvaluiri complete despre drama, conform carora ar fi fost el cel care a „ucis-o pe Patricia în timpul unei dispute, lovind-o cu un obiect contondent, fara sa-si dea totusi seama, ca a ucis-o”–ceea ce ar exclude premeditarea, dupa care „corpul ei ar fi ascuns-o sub niste lespezi mari în proximitatea unui izvor de apa curgatoare”.

Cum rezulta din depozitia acestuia, el n-ar fi avut rabdare sa faca acest demers în scris (conform unei „proceduri clasice”), care i-ar fi luat mult timp, ceea ce de altfel, ar fi confirmat si la proces, prin intermediul unei videoconferinte de la Centrul penitenciar din Bourg en Bresse (DISP Lyon–Centre Est, dat în foolosinta în 2010, cu un cartier pentru prevveniti–barbati cu 388 de locuri în 290 de celule si o densitate carcerala de 106,2% si unul pentru condamnati- barbati cu 300 de locuri în 290 de celule, cu o densitate carcerala de 97,3%, respectiv, un cartier de semilibertate pentru barbati cu 40 de locuri în 26 de celule, cu o densitate carcerala de 40%), unde a fost, transferat, între timp (pentru a fi „proejat”, fiind considerat de catre ceilalti detinuti „un turnator”, ceea ce i-ar fi pus viata în pericol).

Picture taken on September 4, 2012 near Vabre-Tizac of the house of missing English expat Patricia Wilson. Jean-Louis Cayrou, Wilson’s former gardener was charged on August 25 with the murder of Wilson, who has not been seen since being dropped off at her home in the village of Vabre-Tizac in the Aveyron region on August 17. AFP PHOTO/ PASCAL PAVANI / AFP PHOTO / PASCAL PAVANI

Omul a adaugat (în denuntul sau) si faptul ca: „Nu astept nimic de la dvs. Nici reducerea pedepsei, nicio medalie, absolut nimic”. Eram socat (…). Este atroce ceea ce a facut el (Cayrou). (…). Eu nu am niciun beneficiu, deja am avut probleme, am fost citat în ziar… (…). El nu vrea sa-si asume, spune ca sunt un mincinos…” Acesta, ar fi obtinut dezvaluirile lui Cayrou, în dupa masa zilei de 2 septembrie 2012, în timpul promenadei (plimbarii zilnice) în curtea închisorii. Conform depozitiei acestuia, cei 2 (Patricia si Jean-Louis) s-ar fi certat din cauza unei datorii de bani, dupa care s-ar fi batut. Era plin de sânge, peste tot”. Cayrou, ar fi „regratat ca n-a pus saci de plastic în masina, pentru a nu lasa amprente cu sânge”, iar „înainte de a se debarasa de corp ar fi facut cca 20km”. Atunci când denuntatorul i-ar fispus: „tu esti nebun, îl vor gasi (n.r. cadavrul), Cayrou, l-ar fi asigurat: „Nu, nu-l vor gasi decât cautatorii de ciuperci”.

În sfârsit, imediat dupa promenda, el ar fi povestit colegului sau ceea ce i-a destainui Cayrou, iar „de la telefonul mobil al acestuia i-ar fi sunat pe jandarmi…” De fapt, în realiate, conform unor investigatii în mediul carceral, aceasta marturie ar fi fost smulsa de la Cayrou în urma unor actiuni violente asupra lui (deosebit de dure) din partea mai multor detinuti, întocmai pentru a confirma jandarmilor, fidelitatea lor ca „indic-uri” (informatori ai autoritatilor politienesti) „în slujba binelui si a adevarului”.

Din  surse apropiate dosarului, acesta ar fi si recunoscut acest lucru în fata judecatorului de instructie, afirmând ca ar fi fost singura sa sansa pentru a fi lasat în pace de catre cei cca 15 (co)detinuti care l-ar fi torturat si maltratat, cu aces scop. Acest lucru ar fi fost, oarecum, confirmat si de medicul generalist care l-a consultat, ulterior. Pe corpul lui Cayrou, au fost vizibile mai multe contuzii, în diferite locuri ale corpului (inclusiv la cap), care, probabil, s-ar fi putut datora unei altercatii violente, în care acesta ar fi fost maltratat (molestat).

În sârsit, inculpatul nu avea cazier judiciar, iar acesta traia într-o caravana (rulota) si ducea o viata, oarecum, de marginal, traind de pe o zi pe alta, din serviciile furnizate localnicilor, dar în special, englezilor care locuiesc în zona, prin intermediul carora, de altfel, o si cunoaste pe Patricia Wilson, cu ocazia unei petreceri organizate de catre acestia.

În scurt timp, Patricia Wilson decide de a pune capat relatiei amoroase în care era implicata cu Cayrou, motiv pentru care, pe 8 august, face o calatorie în Marea Britanie cu „scopul de a-si cumpara o masina decapotabila ” dar si pentru a putea scapa de amantul ei („posesiv, gelos, fanatic si obsedat de ea”) care ar fi început sa faca presiuni asupra ei, sub diverse forme si ar fi refuzat, categoric, ruptura lor. Conform documentelor din dosarul de instructie (care dispune de informatii mai ales de la apropiatii lui Patricia, respectiv, de la o matusa a ei–stabilita la Berlin, carora ea ar fi facut, dezvaluiri, regulat, despre viata ei), exista o serie de apeluri telefonice din partea inculpatului pe mobilul lui Patricia (ultimul, la ora 20h57 în ziua disparitiei), pe când el credea ca ea se afla, în vacanta, în Marea Britanie, ceea ce ar dovedi hartuirea ei psihologica de catre acesta. Din contra, Cayrou sustine ca, fostul ei sot, Donald Marcus, ar fi fost criminalul, pentru ca cei 2 s-ar fi separat datorita numeroaselor certuri  interminabile (probabil, pe fondul  alcoolului si a infidelitatilor ei conjugale), în cadrul carora, deseori, „Patricia a fost molestata”. Donald admitted in court last week, that his relationship with his wife worsened as his condition became more aggressive. But he was keen to point out that „all couples have difficulty.””

Conform depozitiei acestuia, Patricia Wilson ar fi fost o „mare consumatoare de alcool si voma des”. Însa, conform avocatului Maryse Péchevis (reprezentând partea civila, pe  Donald Marcus si familia Wilson), clientul  sau, suferind de scleroza în placi, sub nicio forma, n-ar fi putut comite un asemenea act odios (din cauza mobilitatii sale extrem de reduse), care în perioada derularii dramei se afla, spitalizat, în Scotia si nici macar n-ar fi fost la curent cu faptul ca Patricia ar fi avut o relatie sentimentala cu Cayrou.

Dupa parerea ei, mobilul lui Cayrou ar fi fost „razbunarea si posesivitatea” care i-ar fi fost caracteristice, lipsit de empatie si dominat de o „gelozie maladiva”.Conform depozitiei lui Donald: „Following the conversation Patricia poured herself a glass of wine, lit a cigarette and browsed the internet while speaking to Donald on the phone about how best to convert the house to accommodate his wheelchair. It was at 9.28pm, while she was still checking her emails and listening to Aretha Franklin, that Cayrou cut the property’s electricity”.

Interesant este si faptul ca dupa disparitia sotiei sale Patricia Wilson, ca urmare a ridicarii restrictiilor judiciare, Donald Marcus ar fi revenit sa traiasca la fostul domciliu conjugal al cuplului, în casa „veche de piatra masiva, renovata” (now modified with ramps to allow him easy wheelchair access), în care sotia sa ar fi fost ucisa („However, he said it would be “difficult living in a house where the woman I loved was killed. But people have rallied round. I’m not alone. There is a wonderful couple in the village who run a café restaurant and I go there quite often”).

Conform unor investigatii aprofundate în acest dosar, Donald Marcus ar fi avut si el o relatie amoroasa (de scurta durata) cu Sylvie Daynac (din Rodez) cu care s-ar fi întâlnit în cimitir la mormântul lui Patricia Wilson (în perioada detentiei provizorii a lui Cayrou). Aceasta femeie (care ar fi creat si un comitet de sprijin pentru sustinerea nevinovatiei lui Cayrou), s-ar fi apropiat de Donald Marcus numai cu scopul de a încerca sa obtina informatii despre moartea lui Patricia Wikson, având în vedere faptul ca, ea n-ar fi exclus vinovatia acestuia (nu în calitate de participant la crima, dar de „comanditar”), ceea ce l-ar fi disculpat, desigur, pe Jean-Louis Cayrou. Cum era si normal, având în vedere multiplele carente al instructiei, Jacques Lévy (avocatul lui Cayrou), care a lucrat la dosar în colaborare cu avocatul Francis Szpiner (n.1954, profesor la Sciences Po–Institutul se Studii Politice si la Scoala de Înalte Studii Internationale, celebru avocat care a intervenit într- serie de dosare penale politico–judiciare) face apel la sentina din Prima instanta, iar cel de-al 2-lea proces va fi judecat în fata Curtii cu Jurati al departamentului Hérault, la Montpellier (avându-l ca presedinte pe Charles Pinarel). El are loc între 9 – 13  aprilie 2018.

Exista o serie de „elemente” care au influentat profund decizia juratilor si pe care as vrea sa le mentionez. În primul rând viata pe care o ducea Jean-Louis Cayrou. Originar din La Fouillade (tot în departamentul Aveyron), el este cel de-al 2 lea copil (dintre cei 9), al familiei, în care baietii traiesc cu tatal lor în natura – ocupându-se de agricultura, pescuit sau de culesul ciupercilor, iar fetele cu mama lor – ocupându–se, în exclusivitate, de menaj si de probleme „casnice”.

La sfârsitul anilor 70, Jean–Louis obtine un CAP (Certificat de Aptitudini Profesionale) în tehnica imprimarii si va lucra în aceasta meserie timp de 19 ani, pâna cand va fi concediat din motive economice. Între timp se casatoreste, dar ulterior, divorteaza de sotia sa (dar întrerupe lagatura si cu copii lui), dupa care se întoarce în regiunea sa natala, în comuna La Salvetat-Peyralès, unde în locul (numit) Campels îsi instaleaza o ruleta (trasa de un Renault Laguna gri) în care locuieste, singur, fara griji, ceea ce credea el, ca va fi temporar. În acest context, cum îi placea limba engleza, pentru a supravietui, el va desfasura (contra cost, evident) tot felul de activitati în contul mai multor familii de englezi (pensionari) stabiliti în zona, atrasi de caldura si confortul rural (sau periurban) din sudul Frantei. Avea impresia (asa cum declara, de altfel si psihiatrilor care l-a audiat în detentie) ca „este un om liber” si ca „ nu datoreaza nimanui, nicio explicatie”. Daca tinem cont de faptul ca Jean–Louis Cayrou, n-a avut pâna atunci niciun fel de probleme, nici cu autoritatile politienesti si nici cu cele judiciare (deci, era fara cazier judiciar), cel putin, pâna la vârsta de 50 de ani, ne vine greu sa credem, ca ar fi fost capabil sa ucida cu sânge rece, fara niciun fel de scrupule, o femeie pe care o iubea, iar ulterior sa o dezmembrze si sa-i ascunda cadavrul (dezmembrat) undeva, în natura.Numai ca fosta lui sotia este de alta parere, ceea ce îl aduce pe inculpat, în fata Curtii, la tacere. Dupa parerea fostei sale sotii, începând din 1997, acesta s-ar fi schimbat radical. La bara, ea povesteste „cum o scula în timpul noptii pentru a o viola” si „cum îi tinea apasat capul în saltea pentru a o sufoca”, iar ea ar fi fost „obligata sa accepte toate poftele lui pentru a nu agrava situatia”. Dupa 6 luni de la debutul violentei conjugale, ea depune o cerere de divort, fara sa depuna si plângere contra lui la politie, dupa care sotul ei, „s-ar fi calmat”. Cel putin, aparent. Mi-am refacut viata si am ridicat un zid între trecut si prezent”, adica, „între mine si el”. Tot ea spune ca „i-ar fi trecut prin cap” si faptul ca pe Patricia Wilson, dupa ce a macelarit-o, ar fi îngropat-o, undeva, în gradina. Reactia lui Jean-Louis Cayrou este imediata: „Pentru a va face placere, Dle Presedinte, voi spune ca tot ceea ce a fost spus este numai minciuna”. Ce sa înteleaga juratii dintr-o asemenea depozitie?

Este sa nu, Jean – Louis Cayrou un monstru?

În continuare, în timpul derularii anchetei, Jean-Louis Cayrou, da mai multe versiuni în depozitiile sale legat de modul  în care ar fi procedat dupa descoperirea crimei. Si aproape tot timpul, pentru a nu i se pune întrebari suplimentare (în special, jenante–la care nu avea chef sa raspunda), Jean-Louis Cayrou se adreseaza presedintelui Pinarel cu formula clasica: „Domnule presedinte, eu sunt nevinovat. Va  rog sa-mi permiteti sa pot profita (beneficia) de dreptul meu de nu mai spune nimic din acest moment. Va multumesc Dle presedinte”.

Pe de o  parte, el sustine ca pe 17 august 2012 s-ar fi dus acasa la Patricia Wilson si si-ar fi dat seama ca, curentul electric ar fi fost oprit, dar si de faptul ca o crima (de sânge) ar fi fost comisa, dupa ce „ar fi cotrobait prin casa”, deci si-ar fi murdarit mâinile (cu sângele victimei), cu care, urcându-se în masina, ar fi atins o serie de obiecte, pe care, neintentionat, din pacate, le-ar fi lasat propriile sale amprente (pe scaunul soferului, pe lumina de la plafoniera, pe volan, pe închizatorul geamului si pe portiera de la sofer, respectiv, pe diferite obiecte din portbagaj – cric, o foarfeca, o funie, capacul rotii de rezerva, etc.).

Conform avocatului sau Jacques Lévy, el „se apara foarte prost si spune tot ceea ce n-ar trebui sa spuna”. (…). Nu exista ceva mai rau (neplacut) pentru un avocat decât sa apere un nevinovat”. Într-o alta versiune, Jean–Louis Cayrou spune ca nici n-ar fi fost la Patricia Wilson acasa, niciodata, în schimb, ar fi zarit în fata casei un Citroën C15 (vehicul utilitar lejer de 1,5 tone suucesor al Renalut 4 si Renault Express, al Fiat Fiorino, produs între 1984–2006 în 1.181.471 de exemplare) pe care ar fi „examinat-o” si în care s-ar fi aflat cadavrul, dar n-ar fi anuntat autoritatile politienesti (jandarmii) pentru ca mai multi membri ai familiei sale ar fi dispus de un asemenea vehicul si  mai ales, pentru ca s-ar fi temut ca va fi încriminat. Este o versiune pe care o spune pentru prima data în martie 2013.

În continuare, el adauga: „N-ati  înteles ceea ce am vrut sa spun. Am mintit intentionat. Stiam ca voi mentiona si acest lucru pâna la urma. Singurul meu interes este sa o cautam în continuare pe Patricia Wilson si deci trebuia sa ascund niste lucruri”. Totusi, ar fi încercat sa faca ceva. El pleaca la Najac (comuna vecina) cu scopul de a întâlni un jandarm, dar din pacate, „nu zareste niciunul”, iar „la telefon nu voia sa vorbeasca, tot de frica, pentru a nu fi învinuit”. Apoi, se duce acasa si se culca, „pentru ca a doua zi are de lucru”. Pleaca la Vabre (în departamentul Tarn) pentru a face rost de ciuperci, dupa care revine în Aveyron pentru gradinarit, urmând sa plece din nou din localitate, la Cordes-sur-Ciel (o comună în departamentul Tarn) si tot pentru ciuperci. În sfârsit, pe 22 august se prezinta la Jandarmerie pentru ca afla ca este cautat.

Asa cum spune: „nu este o atitudine specifica cuiva care a ucis”. (…). „Singurul meu interes este sa continuam cautarea lui Patricia Wilson”. Nici în privinta lui Patricia Wilson, nu are ideile foarte clare. Pe de o parte sustine ca, atât ea cât si companionul ei erau „buni consumatori  de alcool” (ca sa nu spunem alcoolici), motiv pentru care s-ar fi certat des si nu neaparat „pasnic”. Pe de alta parte, îi placea stilul ei de viata (conform interviului realizat în detentie de catre un psiholog): „Îi placea sa traiasca din plin, noaptea, sa bea un vin bun, sa fumeze Philip Morris si sa leneveasca pe terasa, lasând menajul pentru ziua urmatoare”.

O urmareste cu pasiune („cvasi–obsesional”) si nu-i scapa nimic: „eu nu sunt amantul ei, dar partenerul ei îndragostit. (…). Este o femeie careia îi place sa se distreze. Îi place sa faca dragoste cu barbati si cu femei (ccea ce n-am vazut, personal). Ea avea în posesia ei niste obiecte (n.r. sexuale) si îi placea sa se distreze cu ele, dar si mie, putin. (…). Îi placeau niste lucruri, si tot timpul, peste tot! Eu lucram, nu puteam continua asa…”. Iar ulterior, Cayrou adauga despre el: „se culca la ora 20h00, refuza totate invitatiile, nu bea, nu fuma, îi placea sa fie bine organizat, dar era putin axat pe sexualitate, contrar lui Patricia Wilson, care era permanent preocupata de sex”. Ca si cum  ar fi sugerat ca „asta, asa nu poate sa dureze”.

Seara de 17 august 2012 (dupa ce se întoarce din Anglia) este o seara caniculara în „casa ei de piatra veche si masiva” din Vabre-Tizac si înainte de a-si desface bagajele, dezbracata pe jumatate, ea îsi deschide calculatorul, nu înainte sa serveasca un pahar de vin, dupa care începe sa asculta pe YouTube în liniste „Sweet Sweet Baby (Since You’ve Been Gone)” de Aretha Franklin. La ora 21h28 si 45 de secunde (conform dosarului de instructie) se întrerupe curentul în imobil!

Sa fi fost acesta un element declansator al unei furii pe fondul unei gelozii obsesionale care sa-l fi transformat pe Jean-Louis Gayrou într-un criminal? Pe care faptul ca în închisoare era vizitat de catre fratii sai si surorile sale, îl lasa complet indiferent, iar de mila lor nu avea nevoie pentru ca asa cum spunea psihologului care l-a audiat cu o alta ocazie: „Sunt poate ultimul cel care am vazut-o pe Patricia Wilson în viata. (…). Eu nu am ucis aceasta femeie, nu înteleg de ce sunt toti contra mea. Viitorul îl vad în rau, îl accept. Sunt crestin. Iar daca Domnul a decis ca eu sa mor în închisoare…eu accept. Sentinta este hotarâta de catre jurati dar este Domnul cel care decide!” Iar una dintre surorile sale chemata la bara insista: „Poate ca ma repet (…). Este fratele meu (…). Este crestin, de ce ar minti? Poate, nici nu intereseaza pe nimeni (…)”.

Conform sefului brigazii de cautare (de la Jandarmeria Rieupeyroux), în interiorul casei (în care, pe plafon, pe pereti, pe usa dulapului, pe disjunctorul electric, în garaj, etc., erau vizibile urme de sânge), ar fi fost identificata, printre diferite obiecte patate si ele cu sânge si o pata de mari dimensiuni  (cu un diametru de cca 90cm–lânga care ar fi fost vizibila amprenta unei urme de pantof însângerat), cea mai  mare, dintre cele 23 de descoperite (în total), ceea ce l-ar fi „convins ca persoana (n.r. Patricia Wilson) ar fi fost (foarte) grav ranita sau ucisa”.

Trecuta printr-un Bluestar®Forsenic (relevator de sânge pe baza de Luminolul–C8H7N3O2,  un cristal alb-gălbui solubil în apă și în solvenți polari care prezintă proprietatea de chemoluminiscență, devenind strălucitoare în combinație cu un agent oxidant, utilizat în criminalistică, pentru a detecta sângele la locul crimei, cu acesta reacționează cu fierul din hemoglobină), în vehiculul  Renault Laguna gri al lui Jean-Louis Cayrou,  anchetatorii gasesc urme de sânge, aproape peste tot.

În habitaclu: pe volan, în totpedo, pe lumina de la plafoniera, pe portiera conducatorului, etc. În portbagaj: pe cric, pe o foarfeca, pe capacul de la roata de rezerva, pe o funie, etc. Cu alte cuvinte, pe o serie de obiecte pe care inculpatul le-ar fi atins atunci când s-ar fi refugiat în masina sa, fara ca el sa-si dea seama ca acestea îl vor incrimina. Ca dovada, ca el nici nu si-a curatat vehiculul dupa evenimentul care a avut loc pe 17 august 2012 (în care Patricia Wilson si-ar fi pierdut viata).

Analiza de laborator ar fi aratat ca inculpatul at fi putut purta un asemenea pantof, pentru ca la el acasa, anchetatorii ar fi gasit o pereche similara cumparata între 17 – 21 august de la un magazin (Halle aux chaussures). Pus în fata acestor probe materiale (fiabile), Cayrou, întrebat de D-na Brignol (Avocatul general–reprezentând Ministerul Public, Acuzarea), ce parere are despre acestea, reactia lui a fost spontana: „D-na Presedinte, eu nu voi raspunde la aceasta întrebare si nici le celelalte care mi se vor pune în seara asta. Multumesc D-na Presedinte”.

Un alt „amanunt”, cel putin surprinzator, este ca în ziua precendta a disparitiei lui  Patricia Wilson, Cayrou ar fi sunat-o pe acesta, pe telefonul ei fix din casa de la Vabre-Tizac, de câteva zeci de ori, ultimul apel având loc, numai cu cca 30 de minute, înainte de întreruperea curentului. Pentru a evita un raspuns legat de acest „amanunt”, Cayrou s-a adresat din nou presedintelui Curtii, Charles Pinarel spunându-i: „D-le Presedinte, eu voi profita de dreptul meu de pastra tacerea, legat de acest subiect”. Pentru cautarea cadavrului în gradina, acesta ar fi facut apel la un Bloodhound (rasă de câini de vânatoare de talie mare, de origine belgiana din Saint-Hubert, cu capacitati olfactive foarte dezvotate, care face parte din marele grup al copoilor, cel mai mare și cel mai puternic dintre toți, folosita pentru urmăriri sau cautarea copiilor, respectiv, a persoanelor care sufera de boala  Alzheimer, pentru detectare de cadavre, etc.). Din pacate, acesta nu a putut furniza anchetatorilor niciun fel de indiciu în privinta cadavrului lui Patricia Wilson, de unde acestia au tras concluzia ca el nu se afla îngropat pe proprietatea acesteia din urma.

Legat de chilotii cu dantela alba, gasiti în buzunarul portierei de la sofer, Cayrou afirma ca pe aceasta o folosea pentru „stergerea bordului”, iar aceasta nici n-ar proveni de la Patricia Wilson, dar de la o alta cetateana britanica (pensionara), pentru ca victima nu purta decât marca Marks & Spencer n°16. La întrebarea pusa de catre un jurat: „De ce n-ati prevenit politia pe 17 august când ati intrat în casa si ati descoperit pete de sânge împrastiate peste tot?”  Cayrou raspunde:  „Aveam mâinile si îmbracamintea murdarite cu sânge, m-am asezat în masina, am murdarit si scaunul, volanul, portiera, etc., era dificil sa-i asigur pe politisti ca n-am fost eu autorul (…). Am preferat sa plec (dupa cca 7 – 8 minute) si sa ma gândesc la ceea ce voi face”. Apoi, Cayrou insista: „D-le Presediinte, cine profita de moartea ei (n.r. a lui Patricia Wilson), evident, Donald Marcus (n.r. atunci suferind de scleroza în placi si fiind spitalizat în Scotia). Nu este el coproprietarul casei din Vabre-Tizac? Atunci, cina a beneficiat de crima?”. Cert este faptul ca Donald Marcus, nu ar fi putut comite aceasta crima odioasa, având în vedere starea lui fizica deplorabila. Dar nimic nu contrazice faptul ca n-ar fi putut fi comanditarul ei.

În sârsit, într-o scrisoare pe 26 iunie 2016 adresata judecatorului de instructie, (dupa procesul în Prima instanta, de la Rodez), Cayrou scrie: „Dupa cum stiti, eu am fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminala (cu 20 de ani de perioada de siguranta). Eu nu-i voi face niciodata. Am sa ma sinucid mai devreme. Pentru ca sunt condamnat si încarcerat fara probe (materiale) ceea ce nu pot sa suport. Dar poate ca în luna august a acestui an, pentru aniversarea mortii lui Patricia, am sa va spun tot despre seara de 17 august 2012 pentru a-i da posibilitatea lui Jean sarmana ei mama (n.r. mama lui Patricia) sa o înmormânteze”.  Dar, ulterior, Cayrou a renuntat sa se exprime, vrând sa profite din nou de „dreptul lui de a pastra tacerea în legatura cu acest subiect”, nu înainte totusi sa sublinieze: „un lucru este sigur, ca nu veti gasi niciodata cadavrul lui Patricia pentru ca nu va adresati persoanei care trebuie. Aveti un vinovat, dar nu vinovatul care trebuie”. 

Pentru a încheia, Avocatul general raspunde sec lui Cayrou: „ Juriul Popular va trage toate concluziile despre cele spuse de dvs. În sensul bun, sper”. Din pacate, pe 13 aprilie 2018, Curtea cu Jurati Hérault (la Montpellier), confirma în Apel, pedeapsa pronuntata în Prima instanta de catre Curtea cu Jurati Aveyron (la Rodez), deci sentinta ramâne definitiva, mai putin, daca Curtea de Casatie (cel mai înalt for în materie judiciara în Franta) nu va anula aceasta sentinta. Pâna în prezent însa, acest lucru nu s-a întâmplat. În ceea ce priveste casa din Sanvensa, astazi este pusa în vânzare. Donald Marcus asteapta un cumparator potential.

În ceea ce ma priveste, am  urmarit acest proces de aproape. Parerea mea este ca acest dosar a fost solutionat „pe bocanci”. Într-adevar, vorba lui Cayrou, un vinovat a fost gasit si a fost condamnat. Numai ca nu este, cel care trebuie.

Acest dosar, ar putea avea si serie de puncte comune, cu dosarul criminal Cioaca–Ghinescu, în care acesta din urma si-ar fi ucis sotia Elodia Ghinescu în 2007 sau cu dosarul criminal Agnelet–Le Roux, în care, Jean–Maurice Agnelet ar fi fost responsabil de disparitia companionului sau Agnès Le Roux, cu 3 decenii mai devreme, în 1977. [A se vedea pentru detalii articolele autorului: Dosarul criminal Agnès Le Roux–Jean-Maurice Agnelet. Un sfârșit dramatic. În căutarea adevărului istoric. (Le dossier criminel Agnès Le Roux–Jean-Maurice Agnelet. Une fin dramatique. En quête de vérité); L-ar fi „plagiat” Cristian Cioca în dosarul Disparitiei lui Elodia Ghinescu (2007), pe Jean-Maurice Agnelet în dosarul Disparitiei lui Agnès Le Roux (1977)? In memoriam „Procesul secolului XX” în secolul XXI, dupa 40 de ani de la eveniment!]

Facând aici paralela cu dosarul criminal Al Hilli, pentru justita franceza, Zaid al Hilli, era un vinovat potential, iar daca aceasta ar fi avut competenta teritoriala, l-ar fi inculpat si l-ar fi condamnat fara niciun fel de probleme (rezeve). Din fericire pentru el, justitia britanica, care l-a anchetat, nu i-a permis acest lucru. Si nici eu nu cred în vinovatia lui, cum nici în asasinatul lui Saad din cauza unui „diferend familial”, care ar fi fost comandidat de catre Zaid, asa cum a sugerat justitia franceza. Din informatiile pe care le detin, niciunul dintre cei 2 n-ar fi putut comite un asemenea act, în ciuda „diferendului familial”, care exista, într-adevar.

În concluzie, adevarul (istoric) este în alta parte.

NOTA AUTORULUI

Astazi, dupa cca 6 ani si jumatate de la comiterea masacrului de la Chevaline, conform Procurorului Republicii de Annecy – Vé­ro­nique De­ni­zot, care l-a înlocuit în aceasta functie pe Eric Maillaud (transferat în aceasi functie în 2016, la Nancy), solutionarea dosarului (care contine deja 75 de volume si cca 10.126 piese de proceduri) se afla într-un impas, iar magistratii (judecatorii de instructie) însarcinati cu instrumentarea dosarului încep sa fie convinsi (din ce în ce mai mult) ca în acest dosar ar fi vorba de o crima perfecta, „fara niciun mobil”, a carei eluciudare, ar fi imposibila.

Si totusi, eu cred ca instrumentarea dosarului trebuie continuat, pentru ca misterul masacrului de la Chevaline, dupa parerea, nu se afla în Europa (în Franta sau în Marea Britanie) dar în Irak.

Saad, a fost de aceasi generatie cu mine, dar si cu o serie de studenti si doctoranzi irakieni si sirieni care mi-au fost colegi în anii 1980 la IFA (Intitutul de Fizica Atomica) Magurele sau la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, cu care am întretinut relatii apropiate (de amicitie), ca urmare a ajutorului pe care i-am acordat la elaborarea lucrarilor lor de licenta sau de doctorat.

Cu unii dintre ei am ramas în contact de-a lungul timpului, ceea ce mi-a permis sa aflu amanunte mai putin cunoscute publicului despre evenimentele din Irak si Siria, înainte dar si dupa invazia acestor tari de catre Coalitia Internationala (dirijata de catre SUA) în 2003, respectiv, în 2014, despre organizatiile teroriste (criminale) Al Qaeda si Daesh (Statul Islamic) sau despre atacurile teroriste ale acestora în lumea occidentala, inclusiv, despre Saddam Hussein si Ossama Bin Laden, dar si despre razboiale „generate” de Irak în Golful Persic, în 1980 contra Iranului, iar în 1991 contra Kuweitului. (A se vedea pentru detalii cartile autorului: „Allahu Akbar. Mai strălucitor decât 1.000 de sori” în peste 2.000 de pagini!În concluzie, conform surselor mele irakiene, anchetatorii (franco – britanici) n-au explorat (exploatat) o serie de elemente – cheie din dosar care ar putea conduce la pista (reala) a elucidarii masacrului de la Chevaline.

În primul rând, sursele mele nu confima faptul ca, Kadhim al Hilli (decadat pe  ar fi parasit Irakul pentru ca ar fi fost persecutat de catre noul regim sunit baas-ist instalat la putere odata cu numirea lui Saddam Hussein în functia de vicepresedinte al statului în 1968. Din contra, Kadhim al Hilli, un favorizat al regimului, ar fi „colaborat cu succes” cu sunitii baas-isti si înainte de a ajunge Hussein în fruntea partidului Baas, dar si ulterior, pâna la emigrarea acestuia (cu toata familia) în Anglia, care, de altfel, indirect, l-a si îmbogatit.

Conform  surselor mele, acesta ar fi parasit tara sa natala nu din motive politice dar din „ratiuni strategice”. Cu alte cuvinte, statutul sau de „azilant politic” în Anglia, ar fi fost un fals, legalizat. Majoritatea oamenilor de afaceri irakieni înstariti (printre care si el) erau la curent cu „ideile expansioniste” ale lui Saddam Hussein (pe care, de altfel, acesta a si încercat sa le puna în practica în 1980 cu Iranul, iar în 1990 cu Kuweitul) si erau constienti de faptul, ca mai devreme sau mai târziu, acesta va distruge tara (mai mult sau mai putin), sub o forma sa alta, la care ei nu aveau de gând nici sa asiste si nici sa contribuie. Multi dintre ei erau convinsi ca acest lucru se va întâmpla chiar mai devreme, imediat dupa ce Ahmad Hassan al-Bakr (1914–1982), prim–ministru si presedinte al Republicii Irak (între 1968–1979) în urma unei lovituri de stat (în noaptea de 16–17  iulie 1968), originar din orasul Tikrit ca si Saddam Hussein, creaza si încredinteaza postul de Vicepresedintre al Irakului, acestuia din urma, pe 17 iulie 1968. Într-un asemenea context, emigrarea şiiţilor bogati (sub pretextul unei epurari etnice pusa la cale de catre suniţii baas-işti) era solutia ideala. De altfel si în timpul regimului socialist dictatorial din România (în perioada „Razboiului rece”) multi compatrioti de-ai nostri de nationalitati conlocuitoare (minoritari, dar favorizati ai regimului) au solicitat si au obtinut statutul de azil politic în Lumea Occidentala, sub pretextul ca ar fi fost persecutati de catre autritatile de politie politica ale statului, fara ca acest lucru sa fi fost adevarat.

Astfel, Kadhim al Hilli, nu este nici primul si nici ultimul irakian siit, devenit bogat în anii 1960, care îsi va parasi tara din motive de „persecutie rasiala si religioasa” (etnica) cu scopul, real, de a se „refugia” în Lumea Occidentala, unde poate duce o viata civilizata, „departe de lumea dezlantuita” si fara grija unor eventuale confruntari politice violente, razboaie interetnice, etc. care i-ar putea pune viata (si a familiei sale) în pericol. De fapt, în cazul în care Kadhim al Hilli ar fi fost cu adevarat persecutat în Irak, nici n-ar fi putut, sub nicio forma, în calitatea sa de „refugiat” irakian şiit în Anglia (la Londra), sa gestioneze un, eventual, cont al partidului Baas în Elvetia (la Geneva), care l-ar fi „fugarit” (conform unor surse) din tara.

21/06/2009 – Talloires – Haute-Savoie – France – Le lac d’Annecy : Le petit lac avec au premier plan Talloires et le Roc de Chere. Photo Lucien Fortunati

În al 2-lea rând, ca orice om de afaceri de succes (care, între timp a devenit bogat), Kadhim al Hilli (ca de altfel si alti compatrioti ai sai, aflati în situatii similare), nu avea cum sa fie „curat”. Pur si simplu, pentru că şi în afaceri, pentru fiecare individ, exista un „prag de incompetenţă”, pe care daca doreste sa-l depaseasca, trebuie sa faca compromisuri si este obligat sa adere le proiecte, mai mult sau mai putin legale.

Într-un asemenea context, ca si alti oameni de afaceri, al Hilli ar fi fost implicat, împreuna cu colaboratorii sai (majoritatea suniti  baas-isti) în diferite afaceri (mai mult sau mai putin) oculte, dar foarte profitabile, care, de-a lungul timpului, ar fi creat tensiuni si neîntelegeri dintre ei, iar acestea s-ar fi agravat si mai mult, atunci când el, în conditii mai mult decât misterioase, a parasit în 1971 Irakul, fara ca majoritatea dintre asociatii sai sa fi fost avertizati (sau sa fi fost la curent), cu lichiditati (în cantitati importante) recuperate din firmele la care era actionar majoritar. De fapt, acele active financiare, pe care anchetatorii franco–britanici au presupus ca ar fi fost banii partidului Baas irakian (cca 1,0M€)  aflati înt-un cont al unei banci elvetiene (din Geneva) si care ar fi provenit de la Banca Centrala Irakiana, retrasa în 2003, de catre unii membri ai familiei lui Saddam Hussein, cu putin timp înainte de invazia Irakului de catre Coalitia Internationala în cadrul GWOT [Global War on Terrorism/Terror–Războiul împotriva terorismului, cunoscut și ca Războiul global împotriva terorismului/Războiul împotriva terorii–o campanie militară internațională împotriva terorismului care debuteaza dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, condusă de Statele Unite și Marea Britanie cu sprijinul partenerilor din NATO, dar și a altor țări care nu sunt membre NATO, inițial îndreptată împotriva al-Qaeda și a altor organizații militante cu scopul de a le elimina, dar ulterior finalizându-se cu ocupația coaliției multinaționale a Afganistanului și Irakului – a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Terorismul nu are religie (Partea III)! Terorismul islamist în Lumea Occidentala pâna la declansarea GOWT (Global War on Terror), respectiv, Terorismul nu are religie (Partea IV). Terorismul islamist în lumea occidentala dupa declansarea GWOT (Global War on Terror)].

©PHOTOPQR/LE DAUPHINE/Norbert FALCO CHEVALINE LE 7 09 2012 4 PERSONNES ONT ETE RETROUVEES MORTES TUEES PAR BALLES DANS UN VEHICULE BREAK IMMATRICULE EN ANGLETERRE UNE AUTRE VICTIME BLESSEE GRIEVEMENT A ETE TRANSPORTEE AU CHR D ANNECY DANS UN ETAT GRAVE
SUR NOTRE PHOTOSUR LES LIEUX DE LA TRAJEDIE LES JOURNALISTES FILMENT ET PHOTOGRAPHIENT LES RESTES DU DRAME
09 07 2012 The deadly shooting of four people in the quiet village of Chevaline has dominated press reports across France.
In particular, journalists were asking why it took the forensics team eight hours to reach the crime scene and what the murder motive could be. (MaxPPP TagID: maxnewsworld008597.jpg) [Photo via MaxPPP]

Desigur, acesti bani îi erau utili (dar si necesari) la Londra, pentru ca nu este aşa de uşor, fara bani, să-ţi refaci viaţa si să trăieşti într-o ţară straină, în general, în Europa Occidentala si în particular, în Marea Britanie, în care nivelul de viata este mult mai ridicat, inclusiv, costul vietii. Însa, pentru a-si garanta (proba) „buna sa credinta” („corectitudinea”) fata de partenerii sai de afaceri, Kadhim al Hilli („obligat sa-si paraseasca tara în graba si mare secret”) nu îsi lichideaza (la Bagdad) toate bunurile familiei, afacerile și proprietățile, ce ceea pentru un timp ar fi linistit „apele tulburi”.  Nici faptul ca n-a „actionat” rapid pentru „despagubirea” partenerilor sai de afaceri, era de înteles, pentru ca, un „azilant politic” musulman (tata de familie) din Irak (independenta de Marea Britanie din 3 octombrie 1932) are nevoie de timp pentru „a se pune pe picioare”, de la ceea ce n-ar fi facut exceptie nici Kadhim al Hilli. Iar timpul scurgea în favoarea lui pentru ca declansarea razboiului cu Iran (RGP1–Primul razboi al Golfului Persic, cunoscut în Iran sub numele de „Razboiul impus” sau de „Aparare scara”) este planificat de catre Saddam Hussein, înca din cea de-a 2-a jumatate a deceniului opt al secolului trecut si a durat aproape un deceniu.

Cunoscut în Irak sub numele de  Qādisiyyah a lui Saddam (prin analogie cu Battle of al-Qādisiyyah–care are loc în jurul  anului 636 dintre Arab Muslim si Sasanian Empire în cadul cuceririi musulmane a Parsiei), razboiul are ca scop atât  „regularizarea” unor litigii frontaliere dintre Irak si Iran, cât mai ales, preluarea controlului „consecintelor” Revolutiei Iraniene (7 ianuarie 1978–11 februarie 1979), care a permis rasturnarea regimului imperial avându-l  Chah (între 16 septembire 1941–11 februarie 1979) pe Mohammad Reza Chah Pahlavi (Muhammad Rizā Shāh Pahlevi/1919–1980) si instaurarea unei republici islamice în Iran, în care o mare majoritate şiită (cca 90 % dintre cei 80 de milioane de locuitori) sub conducerea lui Rouhollah Moussavi Khomeini (1902–1989), Ayatollah si ghid spiritual (1979–1989) al revolutiei islamice, prezenta un pericol pentru Irak, dar si pentru stabilitatea politica în regiune (Golful Persic).

Din acest  motiv, Saddam Hussein, presedintele Irakului (în care abolirea monarhiei are loc cu un deceniu în urma–pe 14 iulie 1958, prin rasturnarea de la putere a Regelui Faisal al II-lea/1935–1939, ultimul rege al Irakului/1939–1958), în urma unei lovituri de stat de catre Generalul marxist Abdul Karim Qasim (1914–1963) va fi sprijinit nu numai de catre tarile arabe din regiune (Kuweit, EAU – Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita) dar si de catre marile puteri militare (URSS, SUA, Franta, Marea Britanie, China –furnizori de armament într-un procent de  peste 90%), ceea ce, totusi, nu-l va împiedica pe Hussein ca între 2–4  august 1990 sa invadeze Kuweitul (în cadrul RGP2 (cel de-al 2-lea raboi din Golful Persic– „Razboiul  petrolului”, 2 august 1990–28 februarie 1991), în care acestuia se va alatura Colalitia internationala condusa de SUA si care din nou, sa-i fie favorabil lui Kadhim al Hilii (fost inginer, decedat pe 11 august 2011, la vârsta de 85 de ani – în apartamentl sau din Malaga, Andaluzia), dar si pentru mostenitorii sai oficiali – copii sai, Zaid (în vârsta de 53 de ani) si Saad (în vârsta de 50 de ani) – ucis pe 5 septembrie 2012 la Chevaline (Doussard, Route  de la Combre d’Ire, în parcarea Martinet) împreuna cu sotia sa Iqbal Al-Saffar (în vârsta de 47 de ani) si mama acesteia, Suhaila al-Allaf (în vârsta de 74 de ani).În cele 2 razboaie, din totalul de cca 800Md$US al natiunilor arabe, Irak ar fi suferit un prejudiciu material de cca 700Md$US (dintre care cca 200Md$US, „dauneIranului si Kuweitului) ceea ce ar fi creat mari probleme financiare lui Saddam Hussein, având în vedere importanta recesiune economica de la începutul anilor 1990, ca urmare a marii crize economice din 1987, numită și „lunea neagră” (crahul bursier din 1987), care a început cu „prabusirea” nursei (ale actiunilor) la DJIA (Dow Jones Industrial Average) si NYSE (New York Stock Exchange),  pe 19 octombrie. Ca urmare situatia este critica pentru Irak, dar si pentru Saddam Hussein.

Din contra, afacerile lui Kadhim al Hilli, care dupa ce se „refugiaza” cu familia la Londra, se stabileste în centrul Londrei (în cartierul Pimlico–City of Westminster), de unde în 1984 se muta într-o casa (vila) din cartierul Claygate (în style Tudor, pe Oaken Lane) din comitatul Surrey (o suburbie rezidentiala „pentru cei înstariti” cu cca 7.000 de locuitori, situata în sud-estul regiunii urbane a Londrei–Greater London, la cca 26 km de Londra), pe care au cumparat-o cu 60.000£ (astazi, cu o valore de cca 1,0M£) si în care, pâna la urma, va ramâne Saad cu familia sa, în timp ce Zaid se va muta la Kingston-upon-Thames (un burg regal în sud-vestul extrem al Londrei, cel mai vechi dintre burgurile regale ale Angliei și Țării Galilor, tot în Grater London).

Dupa separarea de sotia sa în 2001 (alte surse indica gresit – moartea ei), pe 11 august 2011, Kadhim Al-Hilli este gasit mort (la vârsta de 85 de ani, în conditii destul de ambigue–alte surse indica gresit, vârsta de 91 de ani) în studioul sau (apartament tip F1), cumparat cu 50.000€, cu un deceniu în urma (si nu o casa cu mentioneaza, gresit, alte surse), în regiunea urbana a orasului Malaga (Comunitatea Autonoma Andaluzia din Spania).

Astfel, dupa sosirea în Anglia, si pâna la sfârsitul secolul trecut, familia Al Hilli, nepracticanta, „perfect integrata” în societatea engleza, duce o viata retrasa si departe (relativ) atât de musulmanii şiiţi, cât mai ales de suniţi, ceea ce tatal, Kadhim al Hilli, va justifica ulterior cu pretextul ca fiul sau cel mic, Saad ar lucra cu documente clasate top secret, atât în cadrul EADS (European  Aeronautic Defence and Space Company), cât si în cadrul CERN (European Organization for Nuclear Research), ceea ce n-ar fi fost adevarat.

Într-adevar, ca inginer mecanic (cu specialitate aeronautica si sateliti) si designer în informatica, Saad a lucrat în aceasta perioada în cadrul SSTL (Surrey Satellite Technology Ltd), o societate aflata sub tutela Universitatii Surrey, specializata în realizarea si gestiunea microsatelitilor, care începând din 2008 devine o filiala a întreprinderii EADS Astrium (creat pe 2 ianuarie 2014), unul  dintre cele 3 diviziuni ale Grupului Airbus (o corporatie industriala internationala prezenta în sectorul aeronautic si spatial civil si militar, fondat pe 10 iulie 2000 sub numele de EADS–specializata în aviatia militara, drone si rachete, respectiv, lansatoare spatiale si sateliti artificiali, cu o cifra de afaceri de cca 11Md€). Numai ca, conform unor documente oficiale, Saad n-ar fi avut acces aici la documente clasate „Official Secrets Act”.

În ceea ce priveste activitatea lui la CERN, aceasta se reduce la  participarea lui la diverse contracte dintre RAL (Rutherford Appleton Laboratory) unul dintre principalele institutii publice de cercetari britanice în domeniul fizicii particulelor elementare, care dezvolta programe în colaborare cu CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare) în cadrul RAL Space (specializata în testarea instrumentelor stiintifice încarcate la bordul satelitilor stiintifici si de aplicatii, în colaborare cu ASE (Agentia Spatiala Europeana din Guyana Franceza) si NASA (National Aeronautics and Space Administration, Washington, D.C., SUA). Saad, n-ar fi lucrat nici aici, cu documente clasate „Official Secrets Act”.Datorita instabilitatii social–politice si economice irakiene din aceasta perioada, niciunul dintre membrii familiei Al Hilli, nu va face nicio deplasare în Irak pentru recuperarea, eventuala, a averii lasate la Bagdad. Într-un asemenea context, putem spune Kadhim al Hilli este rupta, oarecum, „organic” atât de Irak cât si de fostele afaceri pe care le avea în aceasta tara, deloc neglijabile (ferma de crescatorie de pui si de comercializare a lor, întreprindere de servetele si papetarie, firma de constructii–având ca filiala si o uzina de extractie a gipsului), dar si de multiplele sale proprietati (case si apartamente)  din Bagdad.

În al 3-lea rând, Kadhim al Hilli, îl apreciaza mai mult pe fiul sau cel mic, Saad (inteligent, energic, descurcareţ, operativ, carismatic si dinamic–inclusiv în treburile gospodaresti, un tata de familie responsabil si ireprosabil) decât pe fiul sau cel mare, Zaid („tânar celibatar, serios si „mai mult decât rezervat” cu studii superioare de contabilitate si gestiune, fiind responsabil financiar al Burhill Group Limited (care poseda cu precadere terenuri de golf si bunuri imobiliare).Ca urmare, acesta din urma devine „contopistul” lui, însarcinat cu gestionarea averii lui, iar cel mai mic Saad, „preferatul” lui, devine partenerul lui în afaceri, caruia se destainuieste si îl pune la curent cu fostele sale afaceri din Bagdad (inclusiv, cu proprietatile) dar si cu problema „acuta” a recuperarii acestora. Evident, aceasta „diferentiere” dintre frati (de altfel, inevitabila, poate chiar si necesara într-o familie unita), va genera un „diferend familial” dintre acestia, care îsi va atinge apogeul atunci când, dupa casatoria lui Saad cu Iqbal (si nasterea fiicelor sale, Zainab si Zeena), acesta ramâne în vila familiala din Claygate, în timp ce Zaid se va muta la Kingston-upon-Thames si se simte dezmostenit. În cadrul acestui diferend (pe care anchetatorii francezi considera mobilul masacrului–comanditat de catre Zaid), cei 2 frati încearca, reciproc, diferite demersuri, mai mult sau mai putin juridice si legale pentru a pune mâna pe averea tatalui lor Kadhim al Hilli, înca în viata, dar în vârsta si cu probleme de sanatate. Si evident, fiecare, în detrimentul celuilalt. Acest lucru nu înseamna însa ca cei 2 se detestau atât de mult încât sa se ajunga la o crima multipla de sânge, asa cum considera (si astazi) anchetatorii francezi.Cu alte cuvinte, acesta, ar putea fi desigur mobilul al masacrului, dar nu este, din pacate pentru ei, cu certitudine.În sfârsit, atunci când spera ca „apele tulburi” s-au linistit în Irak (la începutul deceniului trecut), Kadhim al Hilli îl însarcineaza (oficial) pe Saad sa faca o „calatorie de afaceri” în Irak, pentru recuperarea averi. Dar din nefericire, au loc atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 în SUA, ceea ce îi strica planul. Saad, este obigat sa-si creeze propria societate Shtech (Saad Al Hilli Technology –un cabinet de consultanta în inginerie de design, al carui singur actionar era el), care îsi factura clientii cu cca 40€/h, degajând un beneficiu modest de cca 10.500€, iar fratele iar pe sau Zaid, îl ia pe lânga el în calitate de secretar (cu drept de semnatura administrativa pâna pe 27 februarie 2011, când aceasta functie este preluata de catre mama lor, Iqbal – de profesie desntista, nascuta în Irak, crescuta si naturalizata în Suedia, fost cadru didactic la universitatea de stiinte si tehnologie din Ajman–capitala emiratului cu acelasi nume al Emiratelor Arabe Unite, pe coasta Golfului Persic), pe care Saad o cunoaste în timpul unei vacante în 2003 si cu care se si casatoreste pe 23 august. Din uniunea lor se nasc cele 2 fete, Zainab al Hilli (n.2005) si Zeena al Hilli (n.2008), care vor supravietui în macelul de la Chevaline.

Constatam aici faptul ca, începând cu acest secol (cu deceniul trecut), situatia financiara a fratilor Al Hilli, Saad si Zaid, se înrautateste considerabil, în urma atacurilor teroriste din Statele Unite. Exista surse conform carora Saad, dupa interventia Colitiei Militare în Irak –considerat cartierul general al organiztiei teroriste Al Qaeda (20 martie 2003–18 decembrie 2011), va fi si supravegheat de catre vecinul sau Philip Murphy, din ordinul MI5  (Military Intelligence, Section 5–agenția britanică de contrainformații și securitate internă, însarcinata cu culegerea de informatii legate de actele de terorism, de sionaj si de proliferare de arme de distrugere în masa, creata în 1909), nu pentru ca ar fi lucrat cu documente secrete vreodata, dar pentru ca era un irakian proaspat naturalizat britanic – în 2002, dintr-o „tara dusmana”). Si nenorocirile pentru Saad nu se termina aici. Dupa moartea mamei sale în 2001, aceste trece prin momente dificile si o profunda depresie, ceea ce îl vor determina, de fapt, sa lucreze pe cont propriu („pentru a putea profita de vacante lungi”) si nu pentru ca ar fi fost înlaturat (sic!).Dar ceva mai devreme, „numai din întâmplare”, tatal sau divorteaza de mama sa si se muta într-un apartament F1 în regiunea urbana din Malaga (punctul cel mai sudic din Andaluzia, în Spania), nu pentru ca i-ar fi fost frica de ceea ce va urma dupa atentate (pentru irakieni), dar „probabil pentru ameliorarea durerurile reumatice– de care suferea în caldura din sudul extrem al peninsulei ibercie” (unde si moare pe 11 august 2011 în urma unui stop cardio – respirator), lasând-o pe sotia sa cu 2 cei 2 fii ai sai în villa din cartierul şic Claygate aflata în regiunea urbana londoneza. Înainte însa, Kadhim („presat” de timp, atât din cauza vârstei cât si sanatatii) revine asupra proiectului sau de recuperare a averii din Irak, „abandonata” în urma cu 3 decenii si îl autorizeaza oficial pe Saad cu aceasta misiune. Ambele încercari vor avea loc în timpul interventiei Coalitiei Internationale (2003–2011).

Prima tentativa (orientativa), în 2004, când „apele tulburi s-au linistit” iar  în fruntea statului irakian erau numiti 2 administratori militari americani, Jay Garner (n.1938) si Paul Bremer (n.1941), pentru perioada 12 mai 2003 – 28 iunie 2004. Acesta se soldeaza cu esec pentru ca înca, „nu era momentul potrivit”, sistemul social–politic irakian nefiind înca functional democratic, decât, teoretic. 

Interimatul este asigurat de catre sunitul nationalist–liberal Ghazi Machal Ajil al-Yawer (n.1958), adept al „irakizarii” muncii  în reconstructia Irakului si al baas–ismului, care devine presedinte (prin interim) între 17 mai–28 iunie 2004 si apoi între 28 iunie 2004–7 aprilie 2005. Inginer de profesie, diplomat a Universitatii catolice iezuite Georgetown (Washington, D.C.), clasata printre primele 15 cele mai prestigioase universitati în Statele Unite ale Americii, Ghazi Al-Yaouar, înainte de a fi ales, se afla în exil de 2 decenii în Arabia Saudita, unde era directorul întreprinderii Hycap Technology (specializata în servicii de telecomunicatii si supraveghere, care utilizeaza tehnici si tehnologii de vârf  în supravegherea electronica a vietii cotidiene a politistilor). Candidatura acestuia la presedintia (interimara) a statului nu a fost sustinuta de catre SUA, pentru ca acesta, desi nu era membru al niciunui partid politic, se tragea din tribul Chammar (originar din regiunea Nejd – platou cu o altitudine cuprinsa între 762–1.525m – a Arabiei Saudite), cu o populatie de cca 4 milioane de locuitori, raspândita, atât în Arabia Saudita cât si în Irak, Kuweit, Siria, respectiv, în Iordania, pâna în sudul Tunisiei, care la apogeul sau, în 1850 controla un vast teritoriu cuprins între centrul Peninsulei Arabice (Arabia Saudita, Yemen, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit si Bahrein), pâna în nordul Irakului actual al Emiratului Hail (al lui Djebel Chammar, fondat în 1835), dominat de clanul Al Rachid (dirijat de catre Abdallah ben Ali ar-Rachid, patriarul dinastiei între 1836–1848) pâna la anexarea lui pe 2 noiembrie 1921 (în cadrul unui lung proces care se finalizeaza în 1932, prin crearea regatului Arabiei Saudite de catre sultanul Nejdului, Abdelaziz ben Abderrahmane Al Saoud–Ibn Seoud/1856–1953, devenit primul rege al Arabiei Saudinte între 22 septembrie 1932 – 9 noiembrie 1953).

Problema americanilor, ca de altfel a familiei Al Hilli, era ca acest trib era unul dintre principalii sustinatori al fostului presedinte–dictator al Irakului Saddam Hussein (Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti, 1937–2006, originar din Al-Awja–regiunea urbana Tikrit, capitala provinciei Salâh ad-Dîn, în functie între 16 iulie 1979–9 aprilie 2003, gasit vinovat pentru crime contra umanitatii, condamnat la moarte pe 5 noiembrie 2006 si executat prin spânzurare pe 30 decembrie), care era înca în viata, iar baas-iştii sai erau înca activi. De altfel, procesul lui va debuta în luna iulie a lui 2004 si întreaga lumea (atât occidentala cât si araba) îl urmarea cu un interes deosebit. Ori, Kadhim Al Hilli, avea printre partenerii sai de afaceri si asociatii sai, cu precadere, suniţi membri sau sustinatori ai Partidului Bass (Partidului socialist al resucrectiei arabe), în fruntea caruia se afla sunitul Saddam Hussein, care si-ar fi dat acordul în privinta lichidarii familiei şiite Al Hilli (considerata „tradatoare de neam” si indirect, „pagubitoare” al partidului Baas, prin „înşelăcinue”, abuzând de buna-credință a acestuia).Cea de-a 2-a tentativa de recuperarea a averii lui Kadhim al Hilli are loc în cursul anului 2010, numai cu un an înainte de moartea acestuia. Atât Kadhim cât si fiul sau Saad, considerau ca „momentul ar fi potrivit” pentru a face toate demersurile juridice oficiale în acest scop, având în vedere schimbarile radicale care au avut loc pe plan politic, în a 2-a jumatate a primului deceniu.

Gratie noului presedinte al Irakului, Jalal Talabani (Celal Talebanî/1933–2017, în functie în perioada 7 aprilie 2005–24 iulie 2014), practic, primul presedinte ales democratic post–Saddam Hussein, care nu este şiit, dar irakian de etnie kurda si de religie islamica sunita (din Kurdistanul irakian), fost si presedinte al Guvernului regional din Kurdistan între 4 iulie 1992–14 iunie 2005 si este membru–fondator al UPK (Uniunea Patriotica din Kurdistan–de centru stânga si de ideologie independentista kurda, respectiv, social–democratica) creata 1975 prin scindare din PDK (Partidul Democratic din Kurdistan–de dreapta si de ideologie nationalista kurda, autodeterminista, populista si conservatoare, afliata la Alianta Mondiala a Democratilor, având ca leader politic, din 1979, pe Massoud Barzani/n.1946, fost presedinte al Guvernului regional din Kurdistan/2005–2017, iar ca presedinte, pe Netchirvan Barzani/n.1966–actualul presedinte al Guvernului regional din Kurdistan, Prim–ministru al Kurdistanului irakian din 7 martie 2012) fondat pe 16 august 1946, ca urmare a acordului din Algeria (Alger, 6 martie 1975) care reglementa „diferendul teritorial” dintre Irak si Iran.

Mentionez aici faptul ca PDK irakian se scindeaza, la rândul lui din PDK Iranian (Partî Dêmokiratî Kurdistanî Êran, partid politic consultativ al Internationalei Socialiste, de centru stânga–stânga, din punct de vedere istoric, de ideologie nationalista kurda, social–democratica, socialista, laica, progresista,  traditionalista si antiimperialista, cu cca 2.000 de aderenti, fondat pe 16 august 1945, având ca sef pe Mustafa Hijri).

În ceea ce priveste Kurdistanul irakian (Kurdistanul sudului–cu capitala la Erbil/Hewlêr, de altfel si capitala provinciei cu acelasi nume–marginit la est de Iran, la nord de Turcia si la vest de Siria) este o entitate politica autonoma în nordul Irakului, recunoscuta prin constitutia irakiana, adoptata, prin referendum popular, pe 15 octombrie 2005.

Legat de puterea politica din Irak în timpul presedintiei lui Jalal Talabani, trebuie sa subliniez faptul ca nu trebuie sa imaginam ca acesta din urma se va înconjura de kurzi la cârma tarii, pentru a-i persecuta pe şiiţi. Din contra, sunitul baas-ist (pro–Saddam Hussein) si fostul presedinte interimar Ghazi Machal Ajil al-Yawer, va deveni si el, vicepresedinte pe 7 aprilie 2005, împreuna cu Adel Abdel-Mehdi (Adil Abd al-Mahdi/n.1942, Prim–ministru din 25 octombrie 2018, baas-ist pâna în 1964, comunist irakian între 1964–1992, membru al Consilului Suprem Islamic Irakian, fostul Coniliu Suprem al Revolutiei Islamice în Irak–şiit, între 1992–2017, independent din 2017), dar va fi înlaturat din 22 aprilie 2006, din toate structurile politico–administrative, spre deosebire de Abdel-Mehdi, care va ramâne în functie pâna pe 11 iulie 2011.

El va fi înlocuit cu sunitul („moderat”) Tareq al-Hachemi (n.1942, membru al Partidului Arab Islamic Sunit din Irak, fondat în 1960 prin scindare din miscarea „Fratia Musulmana” interzis în timpul dicaturii lui Saddam Hussein) care va ramâne în functie pâna pe 10 septembrie 2012, împreuna cu şiitul Khoudaïr al-Khouzaï (n.1947), în functie între 13 mai 2011–9 septembrie 2014, care va si presedinte interimar al Irakului, în perioada 18 decembrie 2012–19 iulie 2014.

În sfârsit si prim–ministrii sunt alesi astfel încat, Irakul nou,  „democratic” sa prezinte în fata comunitatii internationale, garantii de stabilitate politica si economica în regiune (din Peninsula Araba pâna în Golful Persic).

Este vorba de Iyad Allaoui (Allawi/n.1944, de nationalitate britanica si irakiana, Vicepresedinte al Irakului din 10 octombrie 2016, Presedinte al Consilului de Guvernamânt interimar irakian între 1–30 octombrie 2003, membru – fondator al partidului Iraqi National Accord în 1991, al Listei Nationale irakiene – o  coalitie de partide politice irakiene fondata fondata în 2005 si a Miscarii National Irakiene – o  coalitie de partide politice irakiene fondata în 2010, cu scop electoral), Prim– ministru  între 1 iunie 2004–3 mai 2005;   Ibrahim al-Jaafari (n.1947, fost presedinte al Consiliului de Guvernamânt irakian între 1–31 august 2003 si Vicepresedinte al Guvernului interimar între 2004 – 2005, membru al partidului şiit Dawa (Partidul islamic Dawa–de dreapta si de ideologie şiită si conservatoare), Prim –ministru între 7 aprilie  2005–20 mai 2006; Nouri Kamil Mohammed Hasan al-Maliki (n.1950, Vicepresedinte al Irakului între 9 septembrie 2014–11 august 2015 si din 10 octombrie 2016), membru al partidului şiit Dawa), Prim–ministru între 20 mai 2006 – 8 septembrie 2014.

Cu detaliile pe care pe care le-am prezentat aici, este de înteles motivul pentru care Kadhim si Saad al Hilli au considerat „momentul potrivit (oportun)” pentru lichidarea averii din Irak si transferul acesteia, integral, în Marea Britanie (Anglia). Ca urmare, Saad va si începe demersurile oficiale, fara sa-si dea seama însa, ca documentele sale civile si de identitate vor fi înregistrate de catre autoritatile administrative irakiene, ceea ce le va permite acestora, localizarea lui spatio– temporala, „relativista”, în tara sa adoptiva, Anglia.

Având în vedere faptul ca desi Partidul Baas (socialist al Resurectiei Arabe, fondat pe 7 aprilie 1947 de catre Michel Aflak/1910–1989, creştin grec, ortodox si sunit, respectiv, Salah ad-Din al-Bitar/1912–1980, sunit) dispare oficial pe 13 februarie 1966, acesta va renaste în 1968 cu numirea lui Saddam Hussein în functia de Vicepresedinte al Irakului si va ramâne activa (oficial) pâna la caderea Bagdadului pe 9 aprilie 2003.

Neoficial însa, acesta va mai exista în ilegalitate si dupa arestarea lui (în cadrul Red Dawn Operation, într-o pivnita a unei locuinte din Tikrit–în posesia unei serviete continând 750.000$US cash, un revolver si 2 kalasnikov–în noaptea de 13–14 decembrie 2003,), condamnarea lui la moarte (pentru crime contra umanitati, de catre tribunalul special irakian pe 5 noiembrie 2006) si executia acestuia (prin spânzurare–executie rezervata nu crimelor politice, dar celor de drept comun, pe 30 decembrie 2006). Acest lucru nu înseamna ca baas–iştii lui Saddam Hussein au disparut din Irak.

Conform unei legi care dateaza din 2008, care favorizeaza reconcilierea nationala în Irak, acestia au fost reabilitati si apoi, ca în orice democratie, ei se vor „recicla” în ideologii politice noi si vor adera, reconvertiti, la partidele politice actuale, fie ale Aliantei Irakiene Unificate (Consilul suprem islamic irakian, Miscarea sadarista, Partidul islamic Dawa, Coalitia Triburilor din Irak – partide şiite), fie ale Aliantei Patriotice Democratice din Kurdistan (PDK, UPK, Uniunea islamica din Kurdistan, Miscarea Goran, Partidul comunist din Kurdistan, Partidul patriotic asirian – având ca ideologie nationalismul kurd).

Restul se vor orienta catre alte partide, cu orientari poltice diverse: Partidul Islamic Irakian, respectiv, Irakieni (sunite), Partidul National Democratic, respectiv, Blocul de Reconciliere si Eliberare (laice), Grupul Islamic din Kurdistan (nationalist  kurd), Monarhia constituțională irakiană (Monarhia constituțională), etc.

În sfârsit, „adevaratii” baas–işti se vor orienta catre partidele politice interzise (ilegale), Partidul Arab Socialist Baas  (Regional Command/Arab Socialist Ba’ath Party–Iraq Region – National Command/Ba’ath Party–Iraqi-dominated faction), adica, un partid Baas „renovat” din exterior (care promoveaza insa, din interior, ideile lui Saddam Hussein), respectiv, Partidul Libertății (islamist, pan-islamist, salafist).

Din informatiile pe care le detin, se pare ca Saad, recunoscut si amenintat, ar fi fost si agresat (molestat) într-o altercatie, cu ocazia celei de-a 2 vizite în Irak (în perioada când îsi face demersurile administrative pentru recuperarea averii) din care scapa, totusi, cu „pagube” minime. Iata de ce, dupa revenirea în tara (Anglia), începe sa fie depresiv si posedat, usor, de paranoia, iar starea lui se va agrava, dupa moartea tatalui sau Kadhim, anul viitor, pe 11 august 2011 (în apartamentul sau din Malaga–Andaluzia, Spania).

De fapt, problemele acestea debuteaza în forma „embrionara” înca dupa prima sa vizita, „neoficiala” în Irak, în 2004. Acesta ar fi si adevaratul motiv pentru care s-ar fi „îndragostit” de parcurile naturale franceze din Muntii Alpes, pe care s-a hotarât sa le strabata într-o rulota, „agatata”  de un vehicul BMW Seria 5 break, pe niste drumuri nu scurte si clasice (ceva mai aglomerate), dar pe altele, mai lungi (ocolitoare) si neaglomerate,  ceea ce i-ar fi permis sa se „autosupravegheze” si sa vada daca este sau nu, urmarit. [A se vedea pentru detalii şi:  Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a adevărului istoric. O nouă pistă. Pista irakiană (Le masacre de Chevaline–Doussard, un crime parfait. A la recherche de l’assasin. En quête de vérité. Une nouvelle piste. La piste irakienne). Partea I].

Din pacate pentru el, scurgerea de informatii pentru bani în Irak, nu difera, deloc, de scurgerea de informatii din România, ceea le-a permis bass-iştilor (din Irak prin intermediul „corespondentilor” lor din Anglia) „reabilitaţi” si „împraştiaţi” în aproape toate structurile politico–administrative din Irak sa obtina informatii detaliate despre viata lui („de zi cu zi”), familia sa, obiceiurile sale, despre contul sau bancar (secret) din Elvetia, etc. De aici si pâna la lichidarea lui, restul, ar fi fost o simpla formalitate, doar, un detaliu.  

Nici recrutarea asasinului n-ar fi fost o problema si nici n-ar fi costat o avere, (decât cca 2.000€), pentru ca nu era necesar sa fie un killer profesionist. Ceea ce este confirmat de altfel si de arma utilizata în cvadruplul asasinat, un Luger P06 Parabellum (cu versiunea P08, de calibrul 7.65), fabricat în Elvetia (în 56.028 exemplare de catre Waffenfabrik din Berna), aflata în dotarea armatei elvetiane în din perioada anilor 1920–1930, dar si a celei germane, ulterior, în Primul si cel de-al 2-lea Razboi Mondial. Pe de alta parte, nici modul operator nu este profesionist.

Asasinul (care, de altfel, „nu trage rau”) „risipeste” cele 21 de gloante (stocate, probabil, în 3 încarcatoare) pe cele 4 victime (7 pentru Sylvain Mollier – bicilistul, victima colaterala, 5 pentru Saad – dintre care 2 în cap, ca de altfel si pentru sotia sa Iqbal, respectiv, pentru mama ei, Suhaila al-Allaf), astfel încât, pentru Zainab (7 ani, fetita cea mare), acestuia nu-i mai ramâne decat 1 glont (neletal), motiv pentru care încearca sa o ucida cu patul armei, lovind-o de câteva ori în cap. În ceea ce o priveste pe fetita mica Zeena (4 ani), ascunsa sub fusta mamei sale Iqbal, aflata pe bancheta din spate, asasinul nici nu o descopera.

De altfel, acest mod operator de tip amator, îl disculpa în dosar pe Zaid al Hilli (alaturi si de alte alibi ale acestuia) în ceea ce priveste mobilul „diferendului familial”, retinut de catre anchetatorii francezi, pentru ca daca el ar fi fost comandidarul si ar fi vrut sa ramâna singurul mostenitor al tatalui sau Kadhim, atunci, asasinul (platit) ar fi trebuit sa o ucida,inclusiv, pe Zeena, pe care acesta nici nu a vazut-o. Acest lucru mai dovedeste si faptul ca asasinul nu a urmarit vehiculul lui Saad (BMW seria5 break) din campingul „Le Solitaire du Lac” (de la Saint Jorioz – regiunea urbana Annecy), pentru ca el nici nu stia câte persoane se afla la bordul acestuia!

Cu alte cuvinnte, acesta avea de executat o sigura persoana, Saad („Mr. Fixit”, pseudonimul sub care era cunoscut în cartierul sau rezidential), iar ceilalti ar fi fost doar martori, prezenti, la locul crimei. Este vorba de Iqbal, sotia lui Saad si mama ei, Suhaila al-Allaf, respectiv, ciclistul Sylvain Mollier si Zainab (care era în exteriorul vehiculului cu tatal ei), având în vedere faptul ca pe Zeena, asasinul nici nu a vazut-o în interior.

În acest context, în afara de Saad – tinta, toti ceilalti sunt, doar, victime colaterale, ceea ce contrazice atât versiunea anchetatorilor francezi – în care tinta ar fi fost familia Al Hilli iar (bi)cilistul francez victima colaterala, cât si cea a anchetatorilor, în care tinta ar fi fost ciclistul francez, iar victima coletarela, ar fi fost  familia Al Hilli.

În sfârsit, pe de o parte, Zaid al Hilli nu are un profil de „criminal” si nici de comanditar. Este doar un „contopist”, constiincios, retras (cu un IQ, în orice nu peste medie) care s-a simtit la un moment dat înlaturat de la mostenirea familiei, motiv pentru care ar fi încercat sa riposteze în felul lui, falsificând testamentului tatalui sau (semnat în alb).

Sunt convins ca, având în vedere suma de cca 3-4M€ de care era  vorba, acesta daca ar fi dorit sa-l înlature pe Said (cu toti membri familiei sale, inclisiv, fetele acestuia Zainab si Zeena), ar fi angajat un killer profesionsit de „rangul 1”, care ar fi lucrat „cu maînile curate”, fara ca cineva din familie sa fi supravietuit. Si atunci, ar fi fost el, unicul mostenitor al averii familiale. Dar dupa cum stim, nu s-a întâmplat asa!

În ceea ce îl priveste pe asasin, este foarte probabil, ca acesta sa fi fost de origine iugoslava (din fosta Iugoslavie: serb sau kosovar), poate rezident chiar în Elvetia (de unde este originara si arma) aflat în posesia unuia dintre permisele (B–autorizatie lung de sejur, C–autorizatie  de stabilire (definitiva),   G–autorizatie de frontalier, L–autorizatie de scurt sejur, Ci–autorizatie de sejur cu activitate lucrativa, F–autorizatie de sejur pentru straini non UE27 si non AELE3 (Islanda, Norvegia si Lichtenstein), admisi provizoriu, N–autorizatie de sejur pentru straini non UE27 si non AELE3 solicitani de azil politic si S–autorizatie de sejur  pentru persoane care necesita protectie).

N-ar fi exlus sa fi fost, eventual, si un iugoslav (probabil serb) de peste Dunare, (aflat în posesia unui pasaport românesc) cu cetatenia româna obtinuta dupa acelasi algoritm infractional (tolerat de catre autoritatile politico–administrative româneţi) ca si moldovenii nostri de peste Prut. Mobilitatea acestuia în spatiul europan ar fi fost facilitata cu un pasaport românesc.

Sub nicio forma, nu cred ca ar fi vorba de un român (din România) pentru ca, desi infractionalitatea de origine româna în Franta este cea mai importanta dintre cea nationalitate straina (daca excludem pe algerieni si marocani care traiesc pe meleagurile franceze de mai multe generatii, nenaturalizati–deci îi putem considera, oarecum, autohtoni), cimele de sânge (omuciderile, asasinatele, etc.) nu sunt „specialitata” (lumpen)diasporei române. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Diaspora româna, o (lumpen)diasporă aflată într-o profundă criză de identitate !].

În crimele de sânge (dintre natiunile est-europene), sunt implicate, cu precadere, infractori din fosta Iugoslavie (serbi sau kosovari), nu rareori, membri ai Mafiei sârbe/Naša Stvar  [„Cosa Nostra” din traducere italiana, având ca „obiect de activitate”, crima organizata, contractele de asasinat, traficul de carne vie, furtul de vehicule de lux,  contrabanda, extorcarile de fonduri, santajul, traficul de arme si de droguri, dar si furtul de bijuteri si obiecte de arta, pe care este profilata gruparea infractionala „Pink Panthers” – a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris].

Activa în Austria, Elvetia su Olanda, cunoscuta în Suedia sub numele de Jugoslaviska maffian (Serbiska maffian sau Juggemaffian),  sub numele de Srpsko Bratstvo (Frăţia sârbă), Mafia serbă este considerata cea mai importanta organizatie criminala în Danemarca, pentru ca în Germania (sub numele de Serbische Mafia sau Jugoslawische Mafia) si în Franta, dar si în SUA (celebrul grup criminal YACS format din Yugo/Iugoslavi, Albanezi, Croati si Serbi si Bosnian Mafia) sa faca ravagii în materie de crime de sânge.

În sfârsit, dupa parerea mea, în acest dosar, singura pista reala este razbunarea fata de familia al Hilli din partea fostilor asociatiati baas-işti (irakieni) ai lui Kadhim, pe care i-ar fi înselat (oarecum) cu 3 decenii în urma. Adica, ar fi vorba de o crima din „simpla” razbunare si nicidecum, de alte piste, mai mult sau mai putin rocambolesti, vehiculate de anchetatorii franco– britanici sau de mass–media. Mai exact, vorbind în jargonul criminalistic, este vorba de o „reglare de conturi”, dintre 2 „clanuri” (nu neaparat mafiote), având ca protagonisti, pe de o parte, Kadhim al Hilli si familia sa, iar ce cealalta parte, pe grupul format dintre fostii asociati bass-işti („in business”), ai lui Kadhim al Hilli, ca urmare a nerespectarii sau a încalcarii unor întelegeri si reguli, interpretat de cei din urma, ca un „act de tradare”. Saad ar fi fost tinta, pentru ca Kadhim era în vârsta si nici n-ar fi fost localizat „în spatiu si timp”, iar ceilalti membri ai familiei nu erau implicati „in business”. Conform unor surse de-ale mele, chiar si el ar fi o victima indirecta a dusmanilor sai, care l-ar fi localizat, ar fi ajuns la el, ceea ce  i-ar fi provocat, „natural”, o criza cardiaca, urmat de un stop cardio –respirator ?! Oricum, Kadhim, nici nu mai conta, pentru ca de peste un deceniu, era Saad (Mr. Fixit) care se ocupa (oficial) de afacerile lui.

Eu cred ca el n-a fi fost urmarit (si nici depasit) de  asasinul lui, dar asteptat, undeva, pe drumul Combe d’Ire, într-adevar în proximitatea parcarii Martinet, o zona în care n-ar mai fi fost niciodata si în concluzie, îi era, complet, necunoscuta. Aici s-ar fi oprit, întocmai, pentru a putea obtine informatii de pe panoul Oficiului National al Padurilor. Asasinul find deja în proximitatea locului, de unde îl supraveghea, profitând de faptul ca în parcare, în acel moment, nu era nimeni, ar fi hotarât sa actioneze. Dar între timp, apare si biciclistul, deci este logic, ca si acesta trebuia executat, dupa ce, între timp, ar fi deschis, deja, focul catre Mr. Fixit (pe care, de altfel, îl si raneste atunci cu un glont), cu scopul de a-l ucide, împreuna cu toti ocupantii vehiculului.

N-ar fi exclus ca parcarea (poienita) Martinet sa fi fost chiar locul de întâlnire, pentru ca mai departe, drumul forestiar era blocat pentru public. În privinta misteriosului asasin, eu cred ca acesta l-ar fi atras pe Mr. Fixit într-o capcana, cu ajutorul intermediarilor (inclusiv, ai comanditarului), fara ca acesta sa fi dat seama. Foarte probabil, acesta ar fi tebuit sa fie „omul de legatura” care (prin intermediul relatiilor sale–si evident, contra unui onorariu pe masura) sa intervina în lichidarea contului baas-iştilor irakieni detinut într-o banca la Geneva (numele careia nu o mentionez din motive de confidentialitate). Dupa cum am mai mentionat, Zaid al Hilli, fratele lui Saad, ar fi fost înlaturat (de catre acesta din urma), de la „mostenirea” acestui cont bancar (evaluat la apropape 1,0M€).

În încheiere, dupa parerea mea, problema de fond în Dosarul „Chevaline – Doussard” ar fi stabilirea contextului în care Saad a ajuns în contact cu asasinul sau, care, la rândul sau, ar putea furniza (eventual) informatii despre intermediarii sai implicati (direct si indirect) în masacru, ai caror „radacini” se afla în Irak si numai „tulpinile” generate de catre acestea, se afla, în Europa, în general si în Franta, în particular.

Din pacate, Saad a luat cu el în mormânt o serie de informatii (secrete) ceea ce baas-iştii stiu. Printre altele, probabil, si faptul ca nici Zaid si nici fetele lui Saad (Zainab si Zeena) nu vor revendica, niciodata, nimic din averea lui Kadhim al Hilli, care „putrezeste” în Irak, pâna când, probabil, va fi „nationalizat” pentru ca ulterior, sa fie retrocedat „reabilitatilor” (bass-işti) în noul regim politic irakian condus de catre sunitulkurd Barham Salih (Saleh/n.1960, în functie din 2 octombrie 2018), secundat de catre aceasi vicepresedinti din 10 octombrie 2016, Nouri al-Maliki si Iyad Allaoui, respectiv, de Oussama al-Noujaïfi  (Osama Abdul Aziz al-Nujaifi/ Najifi/n.1956, membru al Al-Hadba party – sunit, fost ministru al Industriei între 3 mai 2005–20 mai 2006, iar între 11 noiembrie 2010–15 iulie 2014, Speaker of the Council of Representatives of Iraq).

BIBLIOGRAFIE

 

Raspandeste cu incredere

Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here