Acasă Jurnalul Bucurestiului Interviuri mesagerulneamt.ro : ”Școala a devenit ceva de-o imensă plicticoșenie”

mesagerulneamt.ro : ”Școala a devenit ceva de-o imensă plicticoșenie”

124
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Adrian G. Romila s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii ”Al.I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat, în 2005, un doctorat în folclor şi antropologie culturală. A debutat cu poezie (1996) în ”Symposion”, suplimentul literar al ziarului ”24 ore” din Iaşi, și a contribuit cu articole în presa studențească de la sfârșitul anilor ’90. Volumul ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie” (Timpul, Iaşi, 2009) a obținut premiul pentru debut al UniuniiScriitorilor din România, filiala Iaşi. În 2010, a publicat volumul de eseuri critice ”De-a dragostea și drumul. Stații de lectură” (Eikon, Cluj-Napoca). În 2011, a fost distins de revista ”Luceafărul de dimineață”, din București, cu premiul pentru critică literară. A primit ”Premiul pentru literatură” la Gala Culturii Nemțene, 2015, și ”Premiul pentru critică și istorie literară” al revistei ”Ateneu”, din Bacău, în 2016. Cartea ”În drum spre sud. Roman de aventură” (Brumar, Timișoara, 2012) a fost premiată, în 2013, ex aequo, de USR Iași. A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească”, ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, literaturadeazi.ro. Deține rubrici permanente de cronică literară în ”România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revistele on line și este redactor la trimestrialul cultural ”Conta”, editat la Piatra Neamț.

– Aveți un doctorat în antropologie şi folclor şi aţi publicat ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie”. După acest debut, v-aţi orientat înspre eseu şi proză. Cum se face că nu aţi rămas în cercetare şi v-aţi orientat spre literatură?

– Păi, doctoratul a fost un fel de invitație a magistrului meu, regretatul antropolog Petru Ursache, de-a veni la catedra lui de folclor, de la Iași, și de-a rămâne acolo. Se-ntâmpla prin 2001, parcă. Am acceptat doctoratul – îl curtasem, ca posibil îndrumător, încă din studenție, pentru un doctorat în estetică, disciplina care mă pasiona atunci și pe care el o preda -, dar nu și rămânerea în Iași. Mă cam săturasem de provizorat social – patru ani la Constanța, la internat de liceu militar, la care adaug cinci de facultate de litere, în capitala Moldovei -, plus că-mi ancorasem deja parâmele, reîntors în orașul natal azvârlit între munți, în 1999, după ce absolvisem masterul de antropologie și literatură comparată la aceeași universitate ieșeană. Și apoi intrasem deja în, să-i zicem, cercul scriitorilor de la Piatra, al cărui lider inconstestabil era (este) optzecistul Adrian Alui Gheorghe. Eu veneam dintr-o studenție boemă, plină de colocvii, cenacluri, lecturi și reviste, îmi plăcea enorm libertatea de-a scrie. Profesoratul în preuniversitar, la un liceu de arte, în orașul meu provincial și pitoresc, mi-o dădea, în mare măsură. Deci, am ales doctoratul, ca opțiune privată, ca împlinire personală, neinstituționalizată, și libertatea de-a testa literatura, ca autor. Iar eseul e și el un gen al libertății intelectuale. Ceea ce am făcut, de pildă, în ”Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării”, apărut în 2015, la Cartea Românească-Polirom. Dar și în alte texte.

– Cum vă alegeţi subiectele de proză?

– N-am un algoritm antefixat, cum n-am nicio mistică a scrisului, vreo eventuală autoadmirație a mea, ca mare scriitor. Nu cred că există inspirație spontană, dată – ”revelată”, ”metafizică” etc. Cred că scrisul e ceva concret, material, care presupune mai ales multă muncă, peste talent și ocazii oportune; în acest sens, cred în eficacitatea cursurilor de creative writing. Scriu când îmi propun s-o fac, când am timp, când s-a sedimentat în minte subiectul, nodul încâlcit al situațiilor, al personajelor și al semnificațiilor finale. Abia după prima formă urmează greul, adevărata muncă de scriitor. Orice draft e doar un stimul. Deci subiectele sunt alese, se impun sau vin, sunt din viață sau din imaginație – sigur că aleg, că selectez! -, apoi sunt rumegate mult în minte, sunt dezvoltate și prelucrate în textul propriu-zis de literatură. Și, când scrii, multe se aranjează de la sine. Asocieri, analogii, paralelisme, simbolizări, intertextualizări, corelări documentare, toate reprezintă o imensă muncă intelectuală și tehnică. ”Tehnică” în sensul grec de téhne, adică artă, meșteșug. Imaginație, logică, sens și efort filologic, deci. N-aș putea spune că aleg, uneori sunt ales de subiecte, ele apar și se impun ca subiecte bune de lucrat.

– Care volum, dintre cele publicate, vă este cel mai drag?

– Cred că romanul autobiografic din 2012, apărut la editura Brumar. Se numește, lung și pretențios, ”În drum spre sud, Roman de aventură”. E primul meu roman, prima mea operă de ficțiune. Am scris-o într-o totală dispoziție visătoare și nostalgică, ceea ce e esențial pentru o proză de calitate. A avut o receptare mulțumitoare. Azi aș zice că l-am depășit, ca realizare literară, dar tot mi-e foarte drag.

* Piatra Neamț, un orășel cu o slabă dinamică literară

– Ultimul roman, ”Apocalipsis”, continuă teme şi preocupări anterioare sau este ceva nou? Romanul va fi lansat la Iaşi, va urma un eveniment similar şi în Piatra Neamţ?

– ”Apocalipsis” e o parabolă despre prezența răului în istorie, despre istorie ca succesiune de tragedii umane, un fel de… evanghelie apocrifă, de epos filosofic cu miză catastrofică. Nu seamănă cu ce am mai scris, cu excepția faptului că acțiunea principală se desfășoară aproximativ în același loc ca-n precedentul roman Zeppelin – zona Neamțului, în aproape același timp; în Zeppelin era 1910-1912, în Apocalipsis e 1917-1918. În rest, e cam altceva. Voi face câteva lansări noului roman, dar nu și în Piatra. Deocamdată nu văd rostul unei lansări în Piatra Neamț, un orășel cu o slabă dinamică literară; poate că la alte capitole stă mai bine.

– De profesie sunteţi profesor de limba română. Dacă aţi fi ministru al Învăţământului, ce aţi modifica în curriculum-ul şcolar, planul de învățământ, modul de evaluare, timpul petrecut de elev pentru studiu…?

– Nu aș vrea să fiu niciodată ministru de ceva, nu m-au interesat niciodată funcțiile publice. Totuși, asta nu înseamnă că nu reflectez la condiția mea profesională și nu am reproșuri și așteptări. Știe toată lumea cum sunt poziţionaţi social, moral şi financiar profesorii. Așa cum știe toată lumea, ministerul de resort face, de ani de zile, nesfârșite experimente, care mai de care mai futile și mai pernicioase: se schimbă ba împărțirea semestrelor și a vacanțelor, ba forma, denumirea și datele examenelor, ba redistribuirea multelor conținuturi ale curriculei, ba sistemele de admitere și de recunoaștere a competențelor, ba manualele și numărul lor valabil pe an de studiu. Se mai scoate câte un obiect, se mai comasează altele, se mai redenumește câte o materie. Doar forme fără fond, nimic esențial, cum am aștepta: aerisirea vizibilă a programelor, readaptarea metodelor, redefinirea noțiunilor de învățare, reducerea numărului de ore pe săptămână în orarul elevilor, siguranța din școli, baza materială, eficientizarea proceselor didactice, debirocratizarea, flexibilizarea opțiunilor în ruta școlară și în carieră, schimbarea sistemului de evaluare, încercarea de a urma modele fiabile – învățământul finlandez, de pildă -, adaptarea la cerințele socio-culturale contemporane, un grad de libertate didactică a profesorului. Nimic din toate astea, nicio strategie pe termen lung, nicio promisiune dătătoare de speranță în acest sistem atât de important pentru viitorul unei națiuni europene mândre de ea însăși. Nicio formare, cu alte cuvinte, doar informări și acumulări, greutăți peste greutăți, astfel încât școala a devenit ceva de-o imensă plicticoșenie, ca să nu zic altceva mai rău. Dacă aș avea putere decizională, în aceste zone aș face schimbări.

* Piața literară – o investiție de bani și de interes; nu prea există

– Sunteți mulţumit de cum e percepută literatura română contemporană de critica literară?

– Piața literară, în România, funcționează pe mai multe viteze, ca să invoc un loc comun. Sunt autori traduși în afară, prea puțini, care ne reprezintă onorabil – Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Gabriela Adameșteanu ș.a., există autori foarte buni cunoscuți doar intern, există autori buni între alții la fel de buni, există autori buni aproape deloc cunoscuți, există autori discutabili bine promovați intern etc. Critica literară, la noi, își face treaba bine, avem reviste și voci cu autoritate intelectuală recunoscută. Aici stăm bine. Dacă nu ar fi așa de fragmentate și de antagoniste, ar fi și mai bine.

– Cum credeţi că ar trebui încurajaţi scriitorii debutanţi?

– Habar nu am, nu mă pricep la așa ceva. Lecturi publice plătite, campanii de promovare, rezidențe de scris, din astea, cred. Și o piață literară funcționabilă la parametri rezonabili, în care să se implice factori publici de stat – școală, autorități, ministere – și privați – edituri, librării, mass-media, ONG-uri, oameni de afaceri -, ceea ce nu prea avem. Pe scurt, o investiție de bani și de interes. Nu prea există.

– Sunteţi redactor al revistei culturale ”Conta”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Cât de vizibilă şi receptată este? Şi-a format deja un public al ei?

– ”Conta” e una dintre cele mai redutabile reviste de cultură, din zonă și din România. E un trimestrial care apare la Piatra Neamț ca un caiet consistent, cu o redacție foarte harnică și competentă, condusă de Adrian Alui Gheorghe, din care fac parte și Emil Nicolae și Vasile Spiridon. E foarte vizibilă, e citită și e receptată la nivel național. Sunt sigur că are, de ani buni, publicul ei format. E de menționat că se încăpățânează să apară în ciuda dificultăților financiare, în mare parte pe bază de voluntariat redacțional.

– Ce planuri de viitor aveţi?

– Nu-mi fac planuri. Să fiu sănătos și în putere să păstrez ce am și să fac lucruri bune mai departe! Nu pot să nu recunosc că ce-am făcut până în prezent e cel puțin onorabil, pe toate planurile. Se poate și mai mult, se poate și mai bine, cum o rândui Făcătorul adevărat al tuturor planurilor din lume.

– Faceţi politică?

– Detest să fac politică, dar îmi place la nebunie s-o urmăresc și s-o comentez. Ca orice cetățean responsabil, nu? Politica e absolut necesară, mai ales dacă e făcută de oameni competenți, care pun mai presus de interesele lor pe cele ale oamenilor pe care-i reprezintă. O fi așa la noi, acum? Am opțiuni politice clare, merg la vot, caut lideri și principii, sunt atent la dinamica de gen de la noi și de aiurea.

Bogdan CĂLIAN


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here