Acasă Jurnalul Bucurestiului Informatii NecenZuratmm.ro : Cele sapte „pacate capitale” ale Turciei!

NecenZuratmm.ro : Cele sapte „pacate capitale” ale Turciei!

132
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Scris de Thomas CSINTA.


Un gigant social – economic in plina expansiune, fara « limite europene» cel putin teoretic, in cautarea unei noi forme de identitatate si de putere, Uniunea Europeana, si-a gasit « in sfarsit » propria-i ratiune de a exista !
Piata europeana in termini de PIB[1] nominal global este cea mai mare in lume (locul I) cu o populatie care nu este depasita decat de catre « colosii » asiatici : China si India.
In plus, in materie de bunuri si servicii ea detine aproape ¼ din piata mondiala.
Initiata de catre Charles de Gaulle (Presedintele Frantei) si Konrad Adenauer (Cancelarul Republicii Federale Germania) in 1957 sub numele de CEE[2](Comunitatea Economica Europeana),

in scurt timp ea devine UE[3], iar axa Paris-Berlin « coloana vertebrala » a actualei Uniuni Europene extinse (la 27 de state europene) si a Spatiului Schengen[4], respectiv, « locomotiva » Europei care utilizeaza piata ei pentru a «norma » jocul economic conform unor regului pe care chiar ea si-le concepe.

Aceasta politica de « normare » este dusa la un «bun sfarsit» de catre cele doua politici cele mai federaliste ale integrarii europene : pe de o parte, « politica comerciala », iar pe de alta parte, « politica concurentiala ».

In special, in materie de concurenta, Comisia Europeana este total independenta si nu trebuie sa «dea socoteala (explicatii)» decat Curtii de Justitie !

Si numai, legat de acele probleme cu care ea este insarcinata : « fuziunile », « abuzuri ale pozitiilor dominante », « liberalizarea pietii », precum si « controlul ajutoarelor statelor membre ».

In raport cu « politica comerciala », statele membre au inca un vot important in ceea ce priveste definitia mandatului de negociere.

Negocierea fiind efectuata la nivel bilateral sau multilateral de catre un singur negociator european.

Dupa referendum-urile « negative » francez si olandez din 2005 in ceea ce priveste Constitutia Europeana si in ciuda ratificarii textului ei de catre cele 18 state membre (pe atunci !), UE « se scufunda» intr-o criza multipla si profunda atat de natura socio-economica cat si de natura politico-juridica din care se pare ca singura iesire daca exista cu adevarat, este numai prin « poarta » din spate.

Pentru a iesi din impas, la apelul lansat de catre Spania si Luxemburg, cei 18 care au ratificat tratatul s-au reunit la Madrid pe 27 ianuarie 2007 pentru a-l « ameliora », conservand totusi « substanta » lui.

Problema actuala majora cu care UE se confrunta este de a elabora un text cu care toti cei 27 actuali membri sa fie de acord.

Oarecum, sau cel putin un text catre care « convergenta » chiar « in sens slab » ale politicilor socio-economice ale tarilor membre sa fie cat de cat asigurata.

Desi o incercare nereusita a fost deja facuta sub presedentia germana in primul semestru al anului 2007, se pare ca chiar si in timpul presedentiei Frantei in al doilea semestru al anului 2008, « s-a batut pasul tot pe loc».

Astfel, in ciuda lipsei unei constitutii « solide », in absenta careia nici un fel de federalizare nu este posibila, «constructia » europeana continua.

Si cu « succes » !

Pana cand ?

Pana unde ?

Nimeni nu stie !

Nici cu cu, nici fara lux de amanunte.

Unul dintre motivele, care de-altfel explica in parte refuzul textului de catre cele doua state membre fondatoare ale Pietii Comune (9 mai 1950, CECO-Comunitatea Economica a Carbonului si Otelului[5], propus de catre Robert Schuman, Ministrul Francez de Externe) Franta si Olanda, este problema noilor aderari si in special a Turciei.

Pentru ca delimitarea frontierelor Europei este fara raspuns !

Cel putin pana in prezent.

O contradictie rezida in faptul ca UE desi nu dispune de institutii adecvate in cadrul unei Europe largite si a avut mari dificultati in 2006 pentru a obtine acordul membrilor in ceea ce priveste finantarea bugetului intre 2007-2013, ea este « pregatita » sa negocieze aderarea altor state, sufficient de « obosite » si nepregatite, atit din punct de vedere economic cat si politic, cum ar fi Turcia, Croatia, apoi Macedonia si ofera perspective tarilor din balcanii occidentali : Bosnia-Hertegovina, Serbia, Muntenegru, respectiv, Albania!

Incepand cu 1993, angajata « ferm » in largirea catre tarile Europei Centrale si de Est, UE, pana atunci « Europa de Vest – Europa Occidentala», are mari dificultati pe toate planurile vietii social-economice de-a face fata cu succes unei constructii « artificiale » victima carui succes, ea si este, in fond !

Daca in prima faza a aderarii in 2005, Polonia a ridicat « ceva » probleme, in special datorita dimensiunii ei in raport cu majoritatea tarilor membre vechi, in ceea de-a doua faza, in 2007, o problema asemanatoare intalnim si in cazul Romaniei.

Fara institutii adecvate puse la punct, fara o constitutie fiabila “pe termen lung”, UE are din ce in ce mai mari probleme in ceea ce priveste « asimilarea » si integrarea unor tari mari cu un nivel economic scazut si neperformant, in care coruptia si evaziunea fiscala alimenteaza canalele tentaculare ale unei economiei subterane « subnutrite ».

In sfarsit, daca CEE (Comunitatea Economica Europeana) a fost o « asociatie (asociere) » de state, cel putin la inceput, cu nivele economice apropiate si performante (in urma tratatului de la Roma in 1957 : Franta, Germania, Italia si Benelux-Belgia/Olanda/Luxemburg), numit si clubul « celor bogati », ulterior, deja cu mult timp inainte de « marea extindere » care incepe din 1995, ea « rula » cu cel putin doua viteze diferite.

Azi, in forma sa actuala, UE, este o Europa « reunita » mai mult sau mai putin artificial conform criteriului geografic si mult mai putin datorita unor criterii economice care nu sunt decat niste « norme » teoretice si care nici macar nu sunt respectate riguros.

Vitezele nici nu mai conteaza.

Pana la urma, noi toti suntem europeni, atat cei din Europa de Vest/Europa Occidentala, cat si cei din Europa Centrala si de Est.

Si suntem in majoritate crestini.

Ce ne-ar aduce atunci un al treilea « val » de aderari?

O schimbare sociala si economica, geopolitica, radicala, profunda.

Pentru ca daca noile tari ale balcanilor occidentali, cat de cat, le putem « asimila » in timp si cu « grija », Turcia ne va ridica o serie de probleme care cel putin in starea actuala de « anemie » si disfunctionare legislativa, UE nu este pregatita (si nu se stie daca va fi vreodata pregatita cu adevarat !?) sa o « inghita ».

In primul rand pentru ca Turcia este o tara asiatica, si nu este un punct « interior », in termeni matematici, al UE, ci un fel de « punct de acumulare » sau ceva mai generos, un « un punct aderent » a unei reuniuni disjuncte de multimi statale care respecta teorema celor patru culori pe harta Europei.

O tara cu o populatie predominant musulmana [6]. (A se vedea si articolele autorului: http://www.necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42477-holocaustul-islamic-euro-asiatic.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/12/holocaustul-islamic-european.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/05/islamizarea-europei.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/09/necunoscutul-musulmanii-si-japonia1.html)

Astfel, odata Turcia admisa in UE, portile ei « trebuie » sa se deschida automat si aproape « neconditionat » si catre alte state mari ale fostei URSS, inclusiv Rusia, Ukraina, etc., adica Asia.

Democratia o pretinde, necesita, solicita.

Sau de ce nu si catre tarile mediteraniene, ale Magreb-ului (Algeria, Tunisia si Maroc), de cealalta parte a Marii Mediteraniene, cu care deja Axa Paris-Berlin a si inceput sa « cocheteze » la intalnirea « amicala » avuta loc la Berlin intre Sarkozy, ex-Presedintele Frantei si Merckel, Cancelarul Germaniei.

Si iata cum ne trezim cu Uniunea Europeana in…Asia si Africa.

Cu o majoritate musulmana si nu crestina.

In al doilea rand, pentru ca Turcia este o tara mare.

Ar fi cea mai mare in UE (avand deja 77 milioane de locuitori), declasand Germania (83 de milioane de locuitori, locul I) si Franta (65 de milioane, locul II), in momentul aderarii, ceea ce conform constitutiei i-ar asigura cei mai multi reprzentanti in organele de conducere si de control ale Parlamentul European. (Ceea ce nu ar fi « foarte »corect, din punct de vedere „democratic”, avand in vedere si calitatea sistemului de varabile socio-economice).

In al treilea rand, pentru ca Turcia este o tara « saraca », cu un nivel de dezvoltare economica mult inferioara tarilor membre ale UE (chiar cu o dezvoltate economica medie !) si ar aduce mai multa saracie decat prosperitate comunitara in « club ».

Coruptie si evaziune fiscala in economia subterana europeana, care inca in tarile de Est, fostele tari ale Blocului Comunist, variaza si acum intre 25-45%, mult peste media fostelor tari ale CEE (cca 15%).

In al patrulea rand, pentru ca Turcia este o tara cu o mare instabilitate politica, « deschisa » catre atentate-terorism si ar « importa » aceasta instabilitate si in sanul UE, ceea ce ar fi foarte grav si aproape imposibil de controlat.

In al cincilea rand, pentru ca Turcia nu este un stat de drept, in ciuda faptului ca ea « se vrea » sau mai exact  « se pretinde » si nu respecta drepturile fundamentale ale Omului, ceea ce rezulta dintr-o serie de documente oficiale ale ONU, respectiv, UE!

In al saselea rand, pentru ca Turcia este un stat pro SUA si nu pro UE, cum ar fi cazul, avand in vedere „pretentiile” ei de aderare la UE.

“Trup si Suflet”!

Un punct strategic, chiar “nevralgic” in Bosfor, nu atat pentru NATO cat pentru “jandarmii lumii”, SUA!

Ceea ce ar face mai mult rau Europei decat bine, care intocmai face mari eforturi pentru « independenta » ei fata de SUA si de ce nu si in lupta pentru « suveranitatea » economica si militara in lume.

Motiv si pentru care acestea sunt sustinute de catre Marea Britanie, aliatul fidel si « disciplinat » al SUA.

Contra vointei Frantei si a Germaniei, Axei Paris-Berlin, « nucleul dur » al Europei.

Si in sfarsit, in al saptelea rand, pentru ca Turcia nici nu vrea sa se “europenizeze” cu adevarat.

Nici nu doreste sa fie cu adevarat o tara democratica, in adevaratul inteles al cuvantului, in « sensul » european!

Cum nici Irakul de-altfel! (A se vedea si articolul autorului « O democratie care nu serveste la nimic » :http://www.necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42586-democratia-care-nu-serveste-la-nimic-in-pachetul-din-bul-malesherbes.html)

Si totusi, un compromis trebuie facut.

Pentru ca Turcia « doreste » sa fie membra a UE.

« Incurajarea » ei de catre colosii Europei, o obliga intr-un fel sa faca « eforturi » pentru a-si putea realiza visul.

Si in special in ceea ce priveste dezvoltarea ei economica, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, respectiv, lupta impotriva terorismului!

In sfarsit, nu trebuie sa “neglijam” nici faptul ca Turcia este o piata de desfacere uriasa, in scurt timp, avand in vedere rata natalitatii, peste 100 de milioane de consumatori.

O adevarata « doza » de oxigen pentru economia unei Europe « anemice », sugrumata de imigarie clandestina, de delincventa si violenta urbana, care din ce in ce mai mult «respira artificial ».

Mai ales ca ambiţiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963.

Turcia a început negocieri preliminare la 3 octombrie 2005.

Analiştii economici si politici consideră ca această ţară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice şi sociale care trebuie întreprinse.

De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde şi a avansat în rezolvarea diferendului cipriot.

Datorită diferenţelor religioase şi culturale în relaţie cu restul Europei, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.

 

CONCLUZIE

Europa incotro ?

Catre Asia si Africa !

Poate !

Si de ce nu !?

Poate peste sute, mii de ani, vom fi o singura « tara » : Pamantul, cu « nucleul dur » numit : Europa, Continentul Europa, Europa « Federala », Statele « federale » ale Europei Unite! Etc.

Sau « polinucleara» : cu « nucleele dure » in : Europa, SUA, « Indo-China » (India si China), etc.

Conteaza mai putin forma problemei si mult mai mult fondul ei.

Foarte probabil ca, constructia europeana, asa artificiala cum este ea, este un proces ireversibil, cu toate ca ea permite fiecarei tari membre sa-si ia singura deciziile si cand « se satura de jucat » sa-si ia « jucariile » pentru a se retrage « la vatra » !

Dar ce tara si-ar permite luxul ca dupa o integrare mai mult sau mai putin fortata, mai mult sau mai putin reusita, dupa un proces lung de « adaptare » sa se retraga dintr-o serie de « comitete » si « comitii » cerandu-i sa-si abandoneze propriile sale principii, propria sa identitate ?

__________________________________

[1] In Miliarde de US$, tarile cu PIB nominal peste 1000 (rotunjite). PIB Mondial nominal: 58.000; PIB SUA: 14.250; PIB China: 5.100; PIB Japonia: 5.000; PIB UE: 16.500, din care, cele mai importante: Germania (3.350), Franta (3.000), Marea Britanie (2.200), Italia (2.150), Spania (1.500). PIB Rusia: 2.100 ; PIB Brazilia : 1.580 ; PIB Canada : 1.350 ; PIB India 1.250 ; PIB Australia : 1000. UE (vezi si [3]) are o contributie de aproape 1/3 la PIB-ul Mondial (29,38%), ceea ce o claseaza pe Locul I ca putere economica (atat in PIB Nominal cat si in Paritate de Putere de Cumparare). Zona Euro, compusa din 16 state (22,42% din PIB-ul mondial), creata in 1999 de catre 11 state europene (Germania, Franta, Italia, Benelux, Peninsula Iberica, Finlanda, Irlanda), la care adera Grecia din 2001, Slovenia din 2007, Cipru si Malta din 2008 si Slovacia din 2009 (iar Estonia din 2011), este o parte componenta a UEM (Uniunii Economice si Monetare) si regrupeaza 16 state (incepand cu 1 ianuarie 2009) si 17 (incepand cu 1 ianuarie 2011) ale UE (Uniunii Europene) cu o populatie de cca 330 de milioane de locuitori, care au adoptat Euro (€) ca moneda unica. Printre criteriile cele mai importante pentru aderarea la Zona Euro mentionam : Deficit Public inferior a 3% din PIB, Datorie Publica inferioara a 60% din PIB, o inflatie inferioara a 3%, Independenta de BCE (Banca Centrala Europeana) si o Moneda Nationala Stabila in MCE (Mecanism de Rata de Schimb European creat in 1979 pentru stabilizarea devizelor europene, MCE II incepand din 1 ianuarie 2009) si o Rata a Dobanzii (Directoare) de 1%, incepand din 6 mai 2010.

 

[2] Prima uniune vamală totală, denumită iniţial drept Comunitatea Economică Europeană (CEE, Piaţa Comună), a fost creată prin semnarea Tratatul de la Roma, pe 25 martie 1957, de catre cele sase state occidentale dezvoltate : Franta, Germania, Italia şi Benelux, ea fiind implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este, în prezent, “primul pilon” al Uniunii Europene. UE (vezi si [3]) a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată. Tratatul de la Roma a fondat de-altfel si o a treia comunitate de durata nedeterminata « Euratom » (Comunitatea Europeana al Energiei Atomice-CEEA). Tratatul de fuziune de la Bruxelles in 1965 are ca efect fuzionarea executivelor comunitatilor europene CECO (Comunitatea Economica a Carbonului si Otelului, vezi [3] si [5]), a CEEA precum si CEE, prin crearea Comisiei Europene si a Consiliului European. Actul unic european este semnat la Luxemburg pe 17 februarie 1986, de catre noua state membre (din cele 12 atunci care faceau parte din UE, vezi [3]), urmat de Danemarca, Italia si Grecia, pe 28 februarie 1986 si intrat in vigoare incepand cu 1 iulie 1987. El intareste colaborarea in materie de securitate si aparare intre NATO si UEO (Uniunea Europena Occidentala, vezi [3] si [5]) al carui rol limiteaza la reglementarea conflictelor interetnice in Europa de Est dupa caderea regimului totalitar. Cu scopul creerii unei Europe Federale, alte doua comunitati sunt create ulterior: CEA (Comunitatea Europeana a Apararii, vezi [5]) s CPE (Comunitatea Politica Europeana). Dupa Conferinta de la Messina in 1955, Paul Henri Spaak este numit oficial pentru pregatirea raportului privind uniunea duaniera (vamala) in cadrul CEE, care va pune bazele Tratatului de la Roma, la Conferinta Inter-Guvernamentala in 1956 a « Pietii Comune » (CEE) si Euratom.

 

[3] Uniunea Europeană (UE) este o entitate politică, socialăşi economică, dezvoltată în Europa, compusă din 27 state. Este considerată a fi o construcţie sui generis. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internaţională. Ea este constituita pe baza a doua tratate : Tratatul de la Roma (semnat pe 25 martie 1957 si intrat in vigoare pe 1 ianuarie 1958), respectiv, Tratatul de la Masstricht (semnat pe 7 februarie 1992 si intrat in vigoare pe 1 noiembrie 1993). Aceste doua tratate au fost conservate dar ulterior completate (si modificate in profunzime) cu Tratatul de la Lisabona (semnat pe 13 decembrie 2007 si intrat in vigoare pe 1 decembrie 2009). Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de catre Franţa, Germania Occidentala, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul “Economic” atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE. În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul acestuia. Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare. Tratatul a fost semnat de către următorii: Christian Pineau şi Maurice Faure din partea Franţei, Konrad Adenauer şi Walter Hallstein din partea Germaniei, Antonio Segni şi Gaetano Martino din partea Italiei, Paul-Henri Spaak şi J. Ch. Snoy et d’Oppuers din partea Belgiei, Joseph Luns şi J. Linthorst Homan din partea Olandei, respectiv, Joseph Bech şi Lambert Schaus din partea Luxemburgului. La Messina, în 1955, miniştrii de externe au convenit asupra concentrării atenţiei spre integrarea economicăşi conştientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică. Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei pieţe comune, instituirea celor “4 libertăţi”, excluderea oricărei discriminări naţionale. Pentru a funcţiona însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curţii Europene de Justiţie se arăta extrem de important. Implicaţii teoretice ale acestui tratat: odată cu piaţa comună se naşte societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piaţa comună trebuie să funcţioneze pe dimensiunea supranaţională, doar aşa poate fi eficientă. Astfel iese în evidenţă primatul dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franţa şi Germania. În acelaşi timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porţiuni de putere în mod gradual instituţiilor comunitare. A vrut săşi creeze propria piaţă comunăşi astfel a luat fiinţă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE. Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”. Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene: Comunităţile Europene, Colaborarea în politica externăşi de securitate (PESC),respectiv, Cooperarea poliţieneascăşi judiciară în materie penală (CPJMP). Conceput in semestrul al doilea al anului 2007, la o CIG (Conferinta Inter-Guvernamentala), Tratatul de la Lisabona semnat de catre cele 27 de state europene pe 13 decembrie 2007, aduce modificari importante arhitecturii institutionale a Uniunii Europene. Sub prevederile Tratatului de la Lisabona, principalele instituţii comunitaresunt: Parlamentul European, care este ales direct de către cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele ; Consiliul European, care reprezintă guvernele statelor membre. Stabileşte politicile principale ale UE ; Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştrii), este alcătuit din 27 de miniştrii ai guvernelor reprezentând fiecare stat membru. Are atribuţii legislative şi bugetare împreună cu Parlamentul European ; Comisia Europeană, care reprezintă în mod independent interesele Uniunii în ansamblu; Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externăşi securitate al Uniunii Europene, care coordonează politica externăşi de securitate comună ; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene ; Banca Centrală Europeană, coordonează politica nonetară europeană ; Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanţarea activităţilor UE. Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dintre aceste tratate este Tratatul de la Lisabona. Tratatul actual şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivăşi juridică, iar în ce priveşte procesul legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Membri : 1958 (fondatori, Franta, Germania Occidentala, Italia si Benelux) ; 1973 : Marea Britanie – Irlanda, Danemarca ; 1981 : Grecia ; 1986 : Spania – Portugalia ; 1995 : Suedia – Finlanda, Austria ; 2004 : Malta – Cipru, Letonia – Estonia – Lituania, Cehia – Slovacia, Slovenia – Polonia – Ungaria ; 2007 : Romania – Bulgaria. Alte trei ţări, Croaţia, Republica Macedonia, Turcia (asociată din 1963 şi în uniune vamală din 1996) sunt oficial candidate la aderarea la Uniunea Europeană. România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele două state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare şi României, semnat de reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre ale UE. Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Croaţia este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2011, deşi procesul de aderare a fost încetinit printre altele de disputa dintre Croaţia şi Slovenia referitoare la graniţa dintre cele două state. La 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câştigă acest statut. În iunie 2010, Islanda a început negocierile de aderare la Uniunea Europeanăşi confom comisarului eupean pentru extindere ar putea adera accelerat în 2011.

Trei dintre statele AELS (EFTA), Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, sunt membre ale Spaţiului Economic European (SEE/EEA), statut care le permite acestora participarea în cea mai mare parte a aspectelor pieţei unice a EU, fără obligaţia de a adera. Elveţia, cel de-al patrulea stat EFTA, a respins participarea în EEA printr-un referendum, dar a stabilit mai multe tratate bilaterale, care au un rol similar. Pentru a putea adapta instituţiile europene la o uniune cu 27 de state, a fost adoptat Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009. Teritoriul şi populaţia UE au crescut, printre altele, şi după reunificarea germană din 1990, în timp ce înainte fuseseră diminuate (mai ales suprafaţa) prin retragerea Groenlandei (parte a Danemarcei), în 1985, după un referendum negativ.

 

[4] Spaţiul Schengen este o zonă de circulaţie liberă în Europa. Statele membre ale acestui spaţiu au eliminat sau vor elimina controalele la frontierele interne, astfel încât este (sau va fi) posibilă trecerea frontierei între oricare două asemenea state fără acte şi fără opriri pentru control. Acordul de liberă circulaţie a fost semnat la 14 iunie 1985 în mica localitate luxemburgheză Schengen. Primele state care l-au implementat au fost Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania şi Ţările de Jos, care şi-au deschis graniţele pe 26 martie 1995. Până în prezent, 30 de state au aderat la Acordul Schengen, dintre care 25 l-au şi implementat. Într-un moment istoric, pe 21 decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul şi estul Europei, şi-au deschis graniţele, astfel încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier. Asta, cu excepţia aeroporturilor, care vor intra în noile ţări în regim Schengen de la 29 martie 2008. Din Spaţiul Schengen fac parte Elveţia şi Liechtenstein, respectiv Norvegia şi Islanda, care nu sunt membre ale UE. În acelaşi timp, Regatul Unit şi Irlanda, ţări membre ale Uniunii Europene, au optat să nu implementeze acordul Schengen pe teritoriul lor.

Statele membre ale Tratatului de la Schengen şi ale Uniunii Europene România, Bulgaria şi Cipru, respectiv statele care sunt doar membre ale Tratatului de la Schengen, dar nu ale UE, Elveţia şi Liechtenstein, nu au început încă să aplice prevederile tratatului, dar urmează să o facă în viitor. Prin urmare, cetăţenii lor pot aştepta în continuare la controale de graniţǎ între ele şi ţǎrile vecine.

 

[5] Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerităşi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie. Dată fiind diversitatea lingvisticăşi culturală a Europei, aceste încercări au implicat, de obicei, ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de Primul şi Al Doilea Război Mondial, necesitatea formării unei Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Dupa sfarsitul celui de-al doilea Război, Franta, Marea Britanie si Benelux semneaza pe 17 martie 1948 la Bruxelles un tratat care prevede o Uniune Occodentala de colaborare in domeniul social, economic, cultural si a apararii. Cu scopul creerii unei Europe unite, la insistentele Frantei si Marii Britaniei, la grupul statelor de mai sus a aderat si Germania (de Vest) si Italia, tari invinse in razboi. Acest tratat a fost la baza crearii al NATO si în cele din urmă, la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea, în aprilie 1951, a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată pe 18 aprilie 1951 (Tratatul de la Paris), de catre Franţa, Germania de Vest, Italia, si Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg) pentru a partaja resursele de oţel şi cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. CECO A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de catre Statele Unite “via” Planului Marshall. CECO a devenit fundaţia pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeanăşi în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht). Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, şi spre deosebire de Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecinţă, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilităţile şi bunurile sale au fost preluate de CE. Spre deosebire de cealaltă organizaţie europeană creată în 1949 după model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizaţie supranaţională. Ca prim-ministru şi ministru de externe, Schuman, a contribuit la transformarea politica franceză departe de politică gaullista de ocupaţie permanentă sau de control a unor părţi din teritoriul german, cum ar fi Ruhr sau Saar. În ciuda ultra-naţionalistilor de opoziţie, gaullisti şi comunisti, Adunarea franceza a votat o serie de rezoluţii în favoarea noii sale politici de integrare a Germaniei într-o comunitate. Autoritatea Internaţională pentru Ruhr s-a schimbat în consecinţă. Principiile directoare ale lui Schuman au fost morale, bazate pe egalitatea statelor (democraţie internaţionala)nu puterea politicii de dominatie. Pe 27 mai 1952 este semnat la Paris tratatul CEA (Comunitatea Europana a Apararii) permitand reinarmarea si integrarea Germaniei de Vest intr-o armata europeana, justificat de « Razboiul Rece ». In timp ce celelalte cinci state ale CECO au semnat tratatul, pe 30 august 1954, Parlamentul Francez a respins ratificarea tratatului, atat din cauza gaulle-istilor cat si a comunistilor care erau contra unei armate europene. Astfel vechiul tratat de la Bruxelles, este modificat pe 23 octombrie 1954 la Paris pentru crearea UEO (Uniunii Europene Occidentale), care pana la Tratatul de la Amsterdam, va ramane singura organizatie europeana implicata in securitatea si apararea Europei Occidentale. Oricum, ea va ramane in umbra NATO, rolul sau reducandu-se la dezvoltarea fortelor nucleare autonome franceze si britanice. 

 

[6] Cu titlul ‘’Islamizarea Europei’’ am primit un e-mail de la un prieten, profesor universitar din Bucureşti, conţinând un articol-discurs al D-lui Geert Wilders, Preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului Olandez, rostit în faţa adunării unor factori politici internaţionali în toamna anului 2009, la unul din cele mai renumite hoteluri din New York, cunoscutul ‘’Four Seasons”! Cu acest discurs, domnia sa a prezentat o “Alianţă a Patrioţilor” (nespecificând de unde) şi a anunţat organizarea unei conferinţe internaţionale la Ierusalim, de luptă împotriva islamizării, care urma să aibă loc la sfârşitul anului trecut: “Dragi prieteni, Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat. Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. 54 milioane de musulmani traiesc în Europa! În urmatorii 12 ani, 25% din populatia Europei va fi musulmana. Islamul nu este o religie, este o ideologie politica care stabileste reguli precise pentru societatea si viata fiecarei persoane. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Aceasta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supra-vieţuire a Vestuilui. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică. Întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam. Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă. Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor de cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastrăşi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş. Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschee care să facă să parăşi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm! Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert muslemizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe. În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai “halal food” (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigânduli-se “curvă, curvă“. Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi ofensivi” musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane. În Anglia, tribunalele “Sharia” fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează din moschei – n.t.). Multe cartiere din Franţa sunt astăzi zone “de necirculat” pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când le ei era Ramadanul. Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare. Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol. Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. “Pew Research Center” a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa. (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume – n.t.). O treime din musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un “califat” mondial. Musulmanii cer să “li se arate respect”, iar noi le arătăm acest respect : avem sărbători musulmane oficiale de stat. Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte “sharia” dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştrii, membri de cabinet, cu paşapoarte Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali “colonişti”. Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam – ul lor. Din cauza asta sunt colonişti. (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial – n. t.). Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora. Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar că executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău. Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă “resemnare” sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentrucă se străduieşte să obţină “sharia”, in dorinta de a deveni o religie totalitara. Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul “cea mai retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat “Mein Kampf” cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestinianăşi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreiască după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitzul, în al doile rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima nostră linie de apărare. Această micuţăţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, frustrând (lipsind) avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece. Războiul împotriva Israelului nu este un război împotriva Israelului, ci este un război împortiva Apusului. Este “jihad”! Israelul primeşte doar loviturile îndreptate spre noi. Dacă nu ar fi fost Israelul, imperialismul islamic ar fi găsit alte căi de a-şi revărsa energia şi dorinţa de cucerire. Mulţumită părinţilor israelieni care-şi trimit copii la armatăşi veghează nopţile, părinţii din Europe şi America pot dormi şi visa în linişte, fără a fi se gândi la pericolele ce se conturează. În Europa mulţi demonstrează pentru abandonarea Isarelului şi preocuparea faţă de nemulţumirile minorităţilor musulmane. Dar dacă, Doamne fereşte, Israelul s-ar scufunda, asta n-ar aduce nici un fel de consolare Vest-ului şi n-ar însemna deloc o schimbare a comportării minorităţilor noastrte musulmane sau vreo acceptare a valorilor noastre. Din contra, sfârşitul Israelului ar însemna o încurajare enormă a forţelor Islamului. Ei ar vedea – şi, oarecum, pe bună dreptate – o cedare a Israelului ca dovadă că Vestul este slab şi pierdut. Sfârşitul Israelului n-ar însemna sfârşitul problemelor noastre cu Islamul, ci din contra numai începutul. Ar însemna începutul bătăliei finale pentru dominaţia mondială. Dacă pot obţine Israelul, pot obţine totul. Aşa zişi jurnalişti etichetează în mod voluntar pe orice critici ai islamizării drept “extremişti de dreapta” sau “rasişti”. În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol. Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului. Dragi prieteni, libertatea este cea mai preţioasă dintre cadouri. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oameni care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasăşi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei.  Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani – nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată.Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această inconstienta unor politicieni de-ai nostri, pentru ca să nu ajungem ca islamul sa distruga lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem. Vă mulţumesc, Geert Wilders”. Comentariu : « Daca te uiti in cazinourile olandeze, ele sunt pline de turci si marocani, asa ca nu mai poti crede ca musulmanii urmeaza “o ideologie politica care stabileste reguli precise pentru societatea si viata fiecarei persoane” (Musulmanii nu au voie sa joace jocuri de noroc, conform cu ce scrie la carte). Ideea mentionata e la fel de naiva cu a crede ca credinciosii catolici fac numai ce zice Papa. Neoprotestantilor li se cere sa studieze Biblia atent si sa o urmeze cu strictete. Scrie in Biblie ca homosexualii trebuie omorati fara crutare? Scrie. Rezulta oare de aici ca toti neoprotestantii sunt ucigasi? (Tudor Georgescu, filosof, Olanda)

Articolul pe Investigatie Jurnalistica

http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/12/cele-sapte-pacate-capitale-ale-turciei.html


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here