OBSERVATORUL – Canada : Bine si dez-bine dupã calendele grecesti

    101
    0
    DISTRIBUIȚI
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Desi nu aduc evidente foloase comunitãtii, visãtorii sunt o specie toleratã, ba chiar uneori îndrãgitã, pentru darul de a dezmorti atmosfera. În cazul grecilor, mã tem însã cã nu se aplicã aceeasi regulã. Comunitatea noastrã europeanã nu are atâta simt al umorului încât sã se amuze pe seama creativitãtii elene. Ar fi o distractie prea scumpã. ”Brevetul” de inventatori geniali ai democratiei le-a fost recunoscut grecilor unanim, practic de-o vesnicie, dar asta nu-i scuteste de faliment. E-adevãrat cã se pricep ca nimeni altul sã-si valorifice ruinele pe post de obiective turistice, dar vor reusi oare sã converteascã si marea ruinã nationalã într-o reusitã fãrã precedent? Mai mult ca sigur cã nu. Sã nu uitãm cã si reversul medaliei, mãrul discordiei, tot la poalele muntelui Olimp s-a copt, în soarele torid, care ne face sã transpirãm si care uneori… orbeste.
    Concret, cetãteanul european de rând, care se uitã zilnic la stiri, începe sã piardã sirul tratativelor pro si contra eliminãrii Greciei din Uniunea Europeanã, multi dintre noi nemaiîntelegând de fapt dacã este vorba de idealul integritãtii marii noastre familii sau numai de interese financiare. E bine sau rãu dacã ne dezbinãm? – aceasta e întrebarea de bazã în drama care se joacã acum pe limba lui Sofocle. Ceea ce se întelege din ce în ce mai bine este cã nu mai vorbim de banii ”publici”, care la o adicã nu prea ne ating, ci de propriul nostru buzunar, obisnuit sã cearã neîncetat, dar strâns la pungã atunci când e sã mai si dea. Pluteste-n aer un semn de întrebare, când afli la telejurnal cã toatã lumea a asteptat cu sufletul la gurã ziua fixatã ca termen de platã a datoriei de la Atena, ca sã vadã dacã suma scadentã intrã în contul Europei. Cum adicã? Se astepta cineva ca vreunui armator grec sã i se fi urât cu binele si sã achite banii aceia atât de multi, într-un elan de patriotism exacerbat?
    Oare acolo sus nu se stie dinainte ce si cum? E chiar asa de simplã afacerea cu datul si cu luatul sumelor asa de mari, la nivel statal, ca la o banalã operatiune de transfer electronic a pensiei pe contul de card? Dacã asa stau lucrurile, poate nu e tocmai cutremurãtor, dar tot îmi vine sã exclam ”Mãi, sã fie!” când vãd politicieni ciufuliti si cu cearcãne la ochi, secondati de secretare cu fuste strâmbe si cu cãmasa sifonatã, încercând sã ne convingã cã ”situatia e sub control”. Unde au dispãrut strategii calmi, demni, asortati la patru ace, ca pe vremea lui Titulescu? Cei în care chiar te simti obligat sã ai încredere?
    Dar nu despre tagma politicienilor am vrut sã vorbesc. Nici despre asemãnãrile si deosebirile dintre mentalitatea grecilor si cea a altor natiuni-surori, cu situatii mai mult sau mai putin asemãnãtoare. Cortegiul comentariilor pe marginea paralelei România-Grecia sau Spania-Grecia e lung; nu vreau sã plictisesc adãugându-i nota mea personalã. Multe nu mai sunt de adãugat, s-au spus aproape toate. Câtã vreme ne putem permite sã receptionãm stirile de la oarecare distantã, e bine sã pretuim privilegiul acesta si sã judecãm la rece, fiecare pentru sine.
    Ceea ce as fi vrut sã punctez aici e mirabila si fascinanta capacitate a popoarelor din occidentul european, în spetã a germanilor, de a se dedica mereu cu forte noi corvoadei dezcâlcitului de ite cu parteneri de lucru dificili, cum sunt Rusia sau Grecia. De unde rãbdarea, perseverenta, încrederea si – de ce nu? – naivitatea de a crede cã si ceilalti ar rãspunde cu aceeasi monedã? Asa cum americanul se mirã când un extremist islamist rãspunde prin acte teroriste încercãrilor sale de a ”povesti civilizat”, Europa e surprinsã atunci când constatã cã grecii au frizat indicatorii statistici nationali atunci când au fost acceptati în UE. De ce pentru noi, ca români, nu e nimic inexplicabil în asta? Ce resort din interiorul nostru ne face sã considerãm acceptabile si scuzabile, cel mult cavaleresti, actele pe care altii le considerã profund damnabile, chiar la limita criminalitãtii?
    Vãd asta nu numai la nivel macro, ci în viata de zi cu zi. Dau douã exemple scurte, concrete. Germanii au nevoie de directive; dacã nu le au, se miscã greu, aproape paralizeazã. Ei merg pânã într-acolo încât dau coltul strãzii razant, pe bicicletã, fãrã sã se asigure dacã nu cumva vine cineva din lateral, pentru simplul motiv pentru cã ei au prioritate, adicã e dreptul lor. Spaniolii, în schimb, desi au la dispozitie un sistem bine pus la punct de containere pentru separarea deseurilor, încã se mai mirã de seriozitatea noastrã când punem în bucãtãrie patru cosuri de gunoi. Pentru ei, prevederile legale au un caracter optional, în timp ce pentru nemti, ele sunt obligatorii si nu se discutã. Nu pentru cã nemtii ar fi un popor mai civilizat, ci pentru cã li se aplicã amenzi usturãtoare. Dacã nu sunt amenzi, esti supus oprobiului public, în cazul în care se descoperã cândva comportamentul tãu de ”individ iesit din schemã”. Lege fãrã tocmealã.
    Am discutat problema cu un sociolog întelept iar el a râs si mi-a spus cã – surprinzãtor pentru mine – cauzele multor probleme de conceptie gresitã îti au rãdãcinile în … religie. Am râs si eu, la rândul meu, stiind cã-n zilele noastre religia nu mai joacã rolul pe care-l avea în Evul Mediu, si, oricum, în Europa suntem majoritari crestini. Dar ideea a prins rãdãcini în mintea mea si încep sã înteleg unde bate. Existã oare un mod ortodox (= grecesc) de a gândi, si, în replicã, existã catolici (=saxoni) mai înversunati decât Papa? Dar evanghelicii, ei ce zic?
    E vorba aici de diferenta dintre oficierea slujbei la ei, sobrã, în fata unui public asezat în bãnci, cu participarea tuturor, cântând fiecare cu cartea în mânã, spre deosebire de ceremoniile noastre fastuoase, prin glasul unui singur ”pãstor”, care tunã în fata unei comunitãti destinate sã-l asculte ore-n sir, stând în picioare?
    Sau poate, mai simplu, avem de-a face cu o simplã eroare de interpretare, noi cu ”una spunem, alta facem”, în contrast cu nemtescul ”ein Mann, ein Wort” (”un bãrbat, un cuvânt”). Principiul ortodox ”de unde nimic nu este, nici Dumnezeu nu cere” nu se aplicã la catolici, oricât de buni crestini ar fi ei. Chiar si între frati crestini, brânza e mereu pe bani. ”Cheese” se spune si la Bruxelles, atunci când se ia pozitia de zâmbet în pozã, în fata camerelor de luat vederi. Dar imaginile de pe sticlã chiar asta fac, ne însealã ochii, tulburând vederea.
    Încerc sã gãsesc explicatia rãbdãrii exasperante cu care functionarii europeni încearcã în mod repetat sã reabiliteze cãruta împotmolitã a grecilor, chiar si împotriva vointei inculpatilor. Fireste cã sunt interesati sã-si recupereze banii, dar mai mult decât atât le e teamã sã nu se destrame visul de a avea o comunitate prosperã în Europa unitã, adicã sã nu se facã de râs. Se impune aproape de la sine inevitabila întrebare: ”cine e atunci visãtorul aici, grecul siret sau europeanul idealist?”
    Indiferent de rezultat, procesul anevoios de dezbatere publicã a avantajelor si dezavantajelor integrãrii europene, pe exemplul viu al Greciei, are ceva exhibitionist si tenace: e ca un chin masochist, în speranta unei autopurificãri de amploare (iarãsi elemente desprinse parcã din ritualurile religioase). Experimentul fascinant se continuã sub ochii nostri si nu stim dacã sã râdem sau sã plângem gândindu-ne la învãtãturile de minte pe care le vom trage probabil abia peste mult timp (sau deloc, repetând istoria mielului rãtãcit de turmã).
    Judecând la rece, datoria acumulatã de greci a devenit atât de mare încât practic e greu de imaginat cã se va mai putea plãti vreodatã. În schimbul banilor, ei ar trebui sã vândã ceva, ori ceva asa de valoros nu au. Deci trebuie sã producã, si e atât de mult încât ar trebui sã fie robi pânã la a treia generatie de aici înainte, doar ca sã se achite. Si în afarã de asta, din ce sã trãiascã? Producând singuri tot ce au nevoie, ca-ntr-un falanger comunist sau într-un lagãr suveran, proclamat prin ”neamestecul în treburile interne” ca-n vizunile sinistrului Ceausescu”? În plinã erã a globalizãrii? Ei bine, e de neimaginat!
    ”Prinde orbul, scoate-i ochii” pare a fi mottoul grecilor, porniti sã refuze plata datoriilor fatã de tãrile mai bogate din Europa, care în optica lor ar avea de unde sã dea. Calcul gresit, pentru cã i-au uitat taman pe cei mãrunti, care de asemenea le-au împrumutat bani, poate sume mai mici, dar care îi dor cu atât mai mult. Se pare cã nu cei mari, ci cei mãrunti se supãrã mai tare! Colegii de suferintã, tãrile cu resurse putine, dar care s-au strãduit la modul serios sã nu încalce regulile, îndeplinind restrictiile si strângând cureaua, se simt trãdate, luate peste picior, pe bunã dreptate. Dacã au mizat pe simpatia celor de-o seamã cu ei, grecii se vãd acum respinsi de cei din propriile rânduri, baltici, balcanici, iberici, care nu agreeazã politica amânãrii ad calendas graecas.
    ”Fascinant!” – exclamã sociologul scandinav când se uitã la stiri, de parcã ar fi o piesã de teatru la care are un loc rezervat în lojã. ”Alarmant” – zice germanul, comod instalat pe un fotoliu din fatã, îngrijorat de soarta banilor sãi, aruncând ocheade dupã cortinã, unde si-a trimis politicienii sã-si joace rolurile. ”Interesting”, zice amica mea englezoaicã, dar la britanici cuvântul acesta echivaleazã aproape cu orice, de la captivant pânã la straniu. ”Simplã rutinã plictisitoare” îsi va mormãi în barbã masinistul american, care manevreazã priceput mecanismul de scenã din culise, în timp ce actorul principal grec declamã cu pieptul dezgolit monologul ce-i revine în drama asta clasicã.
    Cu totii asteptãm cu mâna la gurã finalul, pe care doar geniul providentei îl cunoaste. În cel mai bun caz se va termina totul într-o coadã de peste. Indiferent dacã o privim drept comedie, dramã, tragedie sau operã buffã, piesa meritã toatã atentia noastrã. Mã uit în jur si nu vãd pe nimeni plictisindu-se. Amfiteatrul e expus intemperiilor, se joacã sub cerul liber.
    Legenda spune cã feciorelnica Europã, fiica unui rege fenician, a fost orbitã de Zeus, care i s-a înfãtisat ca un taur superb, de un alb sclipitor. Acesta a momit-o si a ascuns-o pe o insulã pustie, unde a sedus-o. Cu alte cuvinte, ai grijã, Europa, ce tauri iei de coarne, cãci se pare cã acela care rezideazã pe Muntele Olimp e pus pe sotii!

    N.N. – Dupã o cãlãtorie prin Europa

    Gabriela Cãlutiu Sonnenberg

     


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

    Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

    Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

    Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

    Please enter your comment!
    Please enter your name here