Acasă Supliment Cultural Literatura Proza de duminică – Cireșul dintre ziduri

Proza de duminică – Cireșul dintre ziduri

273
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 9
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    9
    Shares

Acum revin şi mă întorc spre mine, mă scrutez de la bătrâneţe până către copilărie din care mi s-au fixat în memorie secvenţe puţine şi fără relevanţă. Privesc atelierul, această magazie rece şi părăsită şi mă emoţionez. Aprind gazul în soba de teracotă şi condensul începe să curgă de peste tot. Parcă aş fi fost într-o peşteră. În camera de dincolo, dacă te uiţi mai bine, este o trapă. O ridici şi intri în beci, de fapt e o ascunzătoare. Aici îşi ţinea sfatul popular materialul de propagandă: steaguri, lozinci, portrete. Ţi-l arăt pe Dej dacă vrei, ori pe Bodnăraş, dar şi voturile şi urnele de la primele alegeri după ’89. E plin de steguleţe pe jos. Înainte, aici a funcţionat o bancă, de asta au rămas gratiile în ferestre. Uite cireşul crescut între ziduri, a trecut de streaşina casei, e solid şi puternic. Nu pot să pictez în acest spaţiu, dar din vila W m-au scos afară aproape pe sus. Unu vroia să-şi înjghebeze aici o casă de plăceri, un hotel turistic, zicea el, dar e clar ce vrea. De fapt, vila W aparţine Uniunii Artiştilor pe o sută de ani. Habar n-au de legi şi nici nu-i interesează, numai ciolanul şi graba că trece mandatul şi ei n-au jumulit nimic. Încep să lucrez guaşe pentru că materialul îmi este mai la îndemână, hârtie, acuarele, apă şi pensule. Vreme de şapte ani am umblat prin ţară, prin burgurile transilvane, pe lângă fostele cetăţi medievale săseşti, fortăreţe ţărăneşti. Am fost în Apuseni, în Deltă. Să nu mă acuze cineva de şovinism, aşa cum au făcut mai deunăzi, că sunt ţărănist dacă l-am pictat pe Mociulschi, generalul care n-a făcut politică niciodată. Le-am tratat în guaşe, le-am stilizat puţin, în perspectivă doresc să le trec pe pânză, în ulei. Iată “Casa Galbenă” din Bistriţa, cine o să ştie că a fost o casă de cuplărai? Eu îi spun atât şi vreun imbecil va da bani pe lucrare, o va aşeza la loc de cinste, având tot respectul pentru istorie. Uite cetatea Sighişoarei, biserica cocoţată pe culmea oraşului. Poetul Molâcu zicea s-o stilizez, să las turnul doar numai ca un bulb de ceapă şi râzând ca un prost, cu paharul de vodcă în faţă: nu vezi că e ca o bucă a directoarei de la corpul didactic? Sigur m-am înfuriat, stilul meu nu este direct, nu stilizez decât culorile şi spaţiul, liniile încerc să le păstrez în proporţia din realitate. Vezi peisajul din Sibiu? “Podul Minciunilor” ori “Strada Cositorilor”. Dacă ajungi acolo n-ar strica să le priveşti cu atenţie, să vezi dacă le recunoşti după lucrările mele. Eu nu beau, nu fumez, la femei şi mai rar, atât mi-a mai rămas şi aş vrea să fac o “personală”, după care să se spună că anul e al meu. Cine o să mai aibă curajul să concureze? Sigur că şi eu mă întreb ce o să rămână după mine, cui voi lăsa moştenire lucrările, biblioteca, ştii că am în bibliotecă literatură beletristică, până la dicţionare şi albume de artă. M-au costat o avere, am tras de la gură să le pot plăti şi aduna aici. Acum sunt pline de praf, nu le-a răsfoit nimeni de mulţi ani, atelierul seamănă tot mai mult cu un depozit părăsit. Peste toate astea s-a aşezat boala. Exact ce nu bănuiam vreodată. Visam să am o bătrâneţe tihnită cu pensia mea. Să ies zilnic din casă şi să urc pe jos până la atelier unde, bătrâneşte, să-mi finalizez opera. Într-o vreme am şi scris. Ştiu că poeziile mele sunt slabe, te-am văzut citindu-le, intenţionat le-am aşezat între cărţi şi le-am lăsat la îndemână, să-ţi sară în priviri. Am sesizat cum ţi-ai strâns pomeţii şi ţi-ai alungit buzele în acel zâmbet compătimitor şi ironic. Am publicat şi trei povestiri. Încă rezistă, dar n-am reuşit să mai scriu, tracasat fiind de cele lumeşti: atelier, expoziţii, rame, culori care s-au scumpit enorm. Arta a ajuns un lux nevisat de nimeni în urmă cu câţiva ani. Aşa ne-a trebuit: libertate şi democraţie şi acum le avem. De fapt o harababură şi o aiureală groaznică. După scandalul din presă şi de la Uniune am reintrat în drepturi şi anume: ne-au cedat vila W, dar în locul atelierului meu de la etaj, am găsit o cameră părăsită cu un perete crăpat şi parchetul desfăcut, teracota prădată. Mi-am amenajat la demisol o încăpere ce se poate locui. Ne-am racordat la gaz, ne-am legat la curent şi după multe tracasări şi la reţeaua de apă.
Multe lucrări s-au deteriorat, o parte din pânze au prins mucegai, unele au fost străpunse în timpul mutării; ramele sunt rudimentare şi de prost gust. Vreau să realizez o personală, în general cu peisaje din burgurile transilvane, dar şi din Deltă şi de la Tulcea, sau de pe Litoral. Să nu se creadă că sunt un fals patriot local. Theodor Zarandu şi-a pus reşoul în priză, o cratiţă deasupra cu apă de la robinet. Aşteaptă să dea în clocot. Se plimbă de colo colo prin atelier. Apucă o carte, o răsfoieşte, culoarea ei de scândură veche îl indispune, o aşeaza grijuliu la loc. Se aude fâşâitul oalei de pe reşou. Ia plicul de ceai şi-l scaldă în apa fierbinte. Acum e mulţumit. Înşurubează becul de 200 de waţi în dulie. O lumină puternică se profilează în stânga şevaletului pe care aşteaptă o lucrare începută şi abandonată. Îşi mângâie barba colilie, de aceeaşi nuanţă cu haina şi pantalonii, moaie pensula în culori şi începe să finalizeze pereţii şi turnurile. Îşi toarnă ceai într-o cană de porţelan şi se aşează pe taburet sorbind cu sete. Caută lumina mohorâtă de deasupra Sighişoarei. Trage un nor mai sus de turn, amestecă albastrul cu alb până ce devine cenuşiu. Poetul Molâcu încearcă să dezlege un careu din revista “Rebus” din 1970. Dorin Delureanu se plimbă prin atelier, podelele uscate şi galbene pocnesc sub bocanci.
– Stai şi tu jos, zice Theo, te mănâncă în fund?
– N-am stare, ceva mă apasă aici.
– Du-te la gard şi priveşte grădina zoologică. Uită-te la capre…
– De ce nu pictezi şi animale?
– Domnule, ai văzut vreodată în lucrările mele aşa ceva?
– Chiar, de ce lipseşte… personajul?
– De aia. Nu vezi că îi ţine locul culoarea. Ea este personajul. Doamne, ce ţi-e şi cu autodidacţii ăştia…
– Hai să mergem, zice poetul Molâcu.
– Stai să fumez o ţigară…
– Eu rămân să lucrez. Am treabă, nu vedeţi?
– Mergem la vodcă, zice Molâcu.
– Dar nu v-am dat?… Mai aveţi în pahare.
Dorin toarnă pe gât esenţa din paharul de plastic. Îşi aprinde altă ţigară.
– Ce fum e aici!
– Ţi-am dat culoare, maestre. Asta e culoarea ta! Gri albicios.
– Crezi că e uşor să faci un turn de biserică? zice Theodor aşezat în faţa pânzei. Nu e uşor, răspunde tot el. Trebuie să reconstruieşti totul, să anulezi realitatea şi s-o reconstruieşti. Eu vreau să prind starea de spirit pe care o aveam atunci când am trecut-o în guaşe.
– E mult de atunci, zice Dorin. Poetul tace.
– E mult, nu e mult, eu vreau să lucrez.
– Deci ne dai afară… Bine, maestre, zice Dorin, pregătit de plecare.
– Hai, face Molâcu.
Au ieşit în părculeţul din faţa vilei cocoţate pe o pantă ierboasă. Pe terenul de tenis, lângă vale, o echipă de dublu pocneşte mingile.
– Aş bea o vodcă, zice Molâcu.
– De ce n-ai băut la maestru?
– Nu mai pot să-l suport. E un moş ramolit.
– Dar tu?
– Eu, sunt eu ramolit?
A plouat astă-noapte, n-a avut somn, o noapte de mai, plăcută şi îngăduitoare. Pe balcon, într-un ghiveci de lemn cu pământ vechi şi uscat, a semănat grâu adunat din spice sfinţite. Au încolţit. Nişte ţepi verzi ies din pământ.
În parc e linişte, o linişte macabră. La câteva sute de metri mai pe creastă, dincolo de Valea Roşie, e cimitirul şi Grădina Zoologică. Această linişte mormântală o simţi în toate burgurile transilvane: Braşov, Tg. Mureş, Sibiu. În Bucureşti, Cişmigiul, Herăstrăul sunt altfel, nu ştiu cum, mai vii. Nici Oradea nu e altfel.
Se îndreaptă spre aleea ce urcă spre vila W. unde e atelierul lui Theodor Zarandu. Nici un semn că ar fi trecut cineva pe aici. Ar mai fi trebuit să vină şi Bujor I. Nici urmă de roţi de maşină. Caută cu privirea maşinile parcate lângă terenul de tenis, dar e zadarnic, pentru că nu-i ştie numărul lui I., numărul de circulaţie de la maşină. Un miros pestilenţial răzbate din Grădina Zoologică. Acelaşi arbore de tuia, griblura aşezată pe fosta alee, năpădită de iarbă şi buruieni. Totul pare ascuns şi cufundat în neant. Dorin înaintează tot mai nehotărât spre intrarea în vila W. Chiar ezită să continue sau să-şi vadă de drumul spre casă. Nici măcar jucătorii de tenis de câmp nu sunt pe teren. Nu sunt pentru că plouă uşor, cernut printr-o plasă fină, difuză. Terenul de zgură, marcat proaspăt, arată splendid văzut de sus, din drumul spre vilă. Dorin se simte mic şi neînsemnat. Ce caut eu aici, de fapt? îşi zice cuprins de remuşcări. Îmi caut propria linişte sub motiv că-l încurajez pe Theodor Zarandu să-şi realizeze un ciclu de lucrări pe care eu i le-am propus, burgurile transilvane. Theodor Zarandu vrea să picteze burgurile după modelul cetăţilor săseşti, acele fortăreţe medievale de la sate, pozate într-un catalog pe care-l poartă cu el. Uşa e deschisă. Podeaua împregnată în praf scârţâie sub picioare. Uşa hrubei lui moş Theo e deschisă. Pe un taburet şade Bujor Isudu, iar moş Zarandu e tolănit în pat. E suferind. Radioul merge nebăgat în seamă. Pare o jucărie stricată, aici, în vârf de deal. E ordine în atelierul pictorului, lucrări vechi şi noi: Sighişoara, Sibiu, Bistriţa. Pe bibliotecă e portretul primarului într-un ecuson folosit la propaganda electorală. Theo îi serveşte cu tărie din cele trei pahare. Dorin bea cu cel verde, semn că e tânăr, Bujor Isudu din cel galben. Theo nu se simte prea bine, e sub tratament. Afară plouă mărunt. E luna mai. Fiecare se îndreaptă spre casa lui.
– Ce, ai creazut că s-a terminat iarna, au mâncat-o lupii? N-ai grijă, e aici încă, e aici, pe noi. Ce crezi că dacă a fost o săptămână însorită şi plină de lumină, gata, s-a dus baba iarnă? Nu s-a dus, domnişorule, o auzi cum se strecoară printre crestele ninse ale munţilor, ce coadă fluidă şi vicleană are?
– Maestre, dumneata eşti poet…
– Păi, ce, e de necrezut?
– Unul aşa… , mai necunoscut…
– Ţi-am priceput ironia… Chiar că am scris şi poezii. Orice pictor e şi poet. Culorile sunt stările sale sufleteşti. N-ai ştiut asta? Crezi că pictura e copie după realitate, ori e sufletul artistului privind realitatea?
– Interesant…
– Ar mai trebui să înveţi.
– Aşa e, omul cât trăieşte tot învaţă…
– Eu nu citesc decât “Dilema”, cu asta mă delectez.
– E prea cinică…
– Dar e pentru oameni culţi. Ştii al cui discipol e Pleşu?
– Cine nu ştie? Dacă nu era ministru culturii crezi că era aşa de citit?
– Era. Vezi “Jurnalul de la Păltiniş”.
– Pe ăla l-a scris Liiceanu.
– Da, dar Pleşu e alături de Noica. E discipolul său preferat. Poate şi pentru că a scris despre pictură. Îl citesc, deşi este un eseist al artelor plastice şi mai puţin un critic.
– De ce?
– Pentru că un critic selectează, pe când Pleşu comentează fenomenul plastic şi nu doar cel plastic.
Dorin şi-a aprins ţigara. Un colac de fum se înalţă spre şevaletul lui Theo.
– Vezi cum seamănă fumul cu culoarea ta?
– Lasă prostiile…
– Ce prostii? Gurile rele îţi zic Cenuşă.
– Mie?
– Da, Moş Cenuşă.
– Cu asta m-ai supărat.
– Mai pune un pahar din plosca adusă de la Cluj.
– Îţi pun, dar cu măsură. Vreau să aud ştirile.
– Aici, în vârf de deal, cu aparatul tău pari extraterestru.
– Nu e frumos? Cât mi-am dorit clipele astea. Dar nu pot picta numai când am inspiraţie.
– Hai să facem schimb de cărţi. Uite, îţi dau Gabriela Adameşteanu – “Dimineaţă pierdută”, ce-mi oferi în schimb?
– Propune tu…
– Uite, îl vreau pe Lampedusa – “Ghepardul”. I-am citit o povestire – “Lighea”, în “Secolul 20” şi mi-a plăcut.
– Ţi-l dau. Pe Adameşteanu am întâlnit-o la Sighet, la festival.
– E tipă bine? În poză aşa pare.
– O fi fost…
– La mulţi ani, maestre!
– Să creşti mare, scriitorule! Aş vrea să prind şi eu zilele când vei ajunge în glorie.
– Chiar, crezi în scrisul meu?
– Nu ştiu ce să zic. Depinde de tine, dar aici e greu să te afirmi. Şi tu scrii foarte puţin. Prima condiţie ca să fii scriitor este să scrii, a doua să publici şi a treia să ai valoare.
– Interesant…
– Aşa e, fiule!
– La mulţi ani, maestre!
– Sănătate… Scriitorule.
Ceai de măceşe. Compoziţie: pulpe de măceşe.
– Din ăsta nu-mi dai, maestre?
– Ce, mă?
– Ceai la plicuri…
– Din ăsta vrei? Ţi-a plăcut floarea asta roză de pe cutie?
– Şi asta şi altceva…
– Anume…
– Îmi amintesc de copilărie…
– Măi, să fie… Ştii cum le spune în zonă? Căcădări.
– Cam vulgar.
– S-ar putea să-ţi pară. Dar la supă? Leveşă. Ştii ce-i acela groscior? Smântâna. Dar sămătişă? Iaurt. Dar piroşte? Sarmale, domnişorule. De mult n-am mai mâncat.
– De la ziua mea…
– E mult de atunci. Mai ai cartea pe care ţi-am dăruit-o?
– Jurnalul lui Zaciu?
– Aşa, parcă.
– Am şi citit-o, maestre. Dar scrie rău despre Domneacsa.
– E părerea profesorului. Nu ne băgăm că ne papă lupu.
– Să pape lupu iarna, maestre.
– Aşa am spus şi eu, fiule.
– Parcă-mi spuneai scriitor.
– Da, dar cu es mic.
– Mă supăr, maestre.
– E părerea mea şi nu putem face nimic în ea…
– Şi nici pe ea.
– Să nu fii vulgar. Eu sunt profesor.
– Dar nu pentru mine.
– Hai, mă…
– Zău, eu nu sunt pionier.
– Adică aşa care va să zică…
– Aşa, maestre. Tot o ţii cu es-ul cel mic?
– Încă…
– Mă supăr, maestre.
– Şi eu ce pierd?
– Un prieten.
– Aşa da, mai puţin un scriitor mare.
– Dar nu sunt mare?
– Nu zic că nu eşti. Dar cel mai mare şi mai mare…
– E…
– E Breban.
– E Buzura… Barbu…
– Vezi că pricepi, fiule…
– Dar din ăştia tineri?…
– Păi, mai e şi Groşan.
– Eram sigur. Şi lui i-ai fost profesor.
– S-ar putea, fiule.
– Deci n-am nici o şansă…
– Tu ai zis-o.
– Mă supăr, maestre…
– Şi eu ce pierd?
– Un prieten scriitor…
– Mai am şi alţii…
– Chiar mă supăr…Să-mi dai ţigări că altfel plec.
– Tu ai vrut-o. Ştii că nu fumez de 15 ani.
– De aia am şi cerut…
– N-am ce-ţi face.
– Deci accepţi să…
– Să… ce?
– Să pictezi un…
– Hai, că-ţi dau. Dar sunt de damă.
– Fum să iasă.
– Şi culoare?
– Am greşit. Dă-mi două…
– Dar să nu mai ceri…
– Promit, maestre.
– Eşti tânăr, fiule…
– Ce să înţeleg? Sunt cucoane pe aici?
– E plin de veveriţe, prin copaci.
– Aşa le spui?
– Mai vin şi pe-aici…
– Oare?
– De cuvioase ce sunt.
– Aşa da. Ai iubit, maestre?
– Parcă tu nu ştii…
– Ştiu, dar nu sunt sigur.
– Mă, tu vrei să mă bagi în proza ta.
– Te superi?
– Dar nu mi-ar place. Tu copiezi realitatea.
– Atâta ştiu.
– Nu aşa… Ia un arhetip, un model clasic şi dezvoltă modelul de atunci, realitatea de acum.
– E veche, maestre.
– Da? Şi eu fac la fel…
– Crezi că nu văd?
– S-auzim…
– Luchian…
– Esti un es mare.
– Mai vreau esenţă, maestre.
– E scumpă, fiule.
– Dar eu nu sunt?
– La mulţi ani, scriitorule!
– La mulţi ani, maestre!
– Doamne ajută, fiule.
– Ce zici de Paul Sima?
– E maestrul meu, tinere. A murit nu demult.
– Cum era?
– Groaznic de trist şi singur. Chiar sărac.
– Să trăim, maestre…
– La mulţi ani, domnişorule.


Raspandeste cu incredere
  • 9
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    9
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here