Acasă Supliment Cultural Literatura Proza de duminică – Doamna Manea

Proza de duminică – Doamna Manea

329
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 8
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    8
    Shares

În Gara de Nord totul este bine după ce reuşeşti să te strecori dincolo de staţiile de aşteptare pentru autobuze, troleibuze şi tramvaie, unde aşteaptă feluriţi călători. Un furnicar călcat de un picior neatent, un picior de Gulliver, aşa pare acum locul unde Călin Drumeagu sosise de la Braşov, cu sacoşa sa de culoare galben maronie. Cum să ajungi pentru prima dată la o adresă memorată în momente penibile, atunci cînd nu mai ştia de capul lui? Se porni să caute mai întîi strada Polizu unde se afla institutul politehnic. Prin portiţa de la intrare nu era chip să pătrunzi, era păzită de un cerber. Probabil că urma să se afişeze nişte rezultate, fie de la admitere, fie de la alte examene, restante ori de diplomă. Cînd se deschise portiţa pentru accesul maşinilor, Călin se strecură pisiceşte şi intră pe culoarul de la decanat. Căută facultatea de mecanică privind avizierul, dar nu era nici un anunţ despre înmatriculări ori transferuri de la alte centre universitare.
Află nişte comunicări despre sancţiuni la facultatea de tehnologia construcţiilor de maşini, mustrări scrise şi mustrări scrise cu avertisment, ba era una şi cu ultima mustrare cu avertisment.
Ieşi în stradă. Nişte lucrători în salopete săpau de zor la un şanţ adînc chiar prin faţa clădirii institutului. „Caută după diploma lui Ceauşescu”, remarcă unul, dar nimănui din cei aflaţi pe acolo nu-i ardea de glumă. Călin căuta din priviri staţia pentru tramvaiul 2. Strada Cazărmii numărul 66, acolo trebuia să ajungă, spera să fie norocos, altfel nu avea unde rămîne peste noapte, deci era obligat să afle adresa. Tramvaiul în care urcase era vechi, se oprea la intersecţii prin frînări bruşte care te dezechilibrau dacă nu erai atent. Un zuruit continuu domina strada. Întrebă în stînga şi-n dreapta dacă mai are mult de mers pînă la strada Cazărmii, protejîndu-şi în acelaşi timp cu picioarele sacoşa. Insul din dreapta nu-i răspunse, părea surdo-mut. Mai merse două staţii apoi coborî şi întrebă pe alt călător din staţie. Da, nu mai aveţi mult de mers. Îl incomoda sacoşa deşi nu era grea, avea pantaloni de catifea neagră, raiată, o helancă albastră de la sîrbi şi haină din stofă cu buzunarele tivite, cu imitaţie de piele. Nu arăta rău. O gospodină, cu două plase în mîini – dintr-o plasă se vedeau frunzele de ceapă verde – , îi explică drumul pînă la adresa căutată, în timp ce păşea alături de el cu mersul ei legănat, ca de raţă care-şi caută cîrdul.
Apăsă butonul soneriei de la intrare, un butonaş alb, ca un capăt de creion. „Îl caut pe Nelu, suntem colegi de liceu,” explică timid Călin. Nelu îl aştepta în uşa de la mansardă. Urcă treptele de la scara de lemn. Nelu avea un singur pat ca vai de el, un pat pliant, folosit de unii pentru weekend. Se aşeză pe nişte cărţi cu coperţi groase, le folosea în loc de tabureţi, aşteptă să-şi tragă sufletul. „Poţi rămînea la mine o vreme, îi spuse, dar nu am decît patul acesta. Ne vom descurca noi cumva.”
Locuia în chirie, mai venea cînd şi cînd Mutu, un tip cu mutră de cioban, chiar avea o pălărie din fetru cu boruri mici. Mai venea şi gagica, aşa-i spunea, o fiinţă delicată cu păr ruginiu, părea sora lui, semănau şi la ochi nu doar la părul roşcat. Amîndoi aveau ochii mici ca două biluţe albastre, vii şi iscoditori. „Aici, aproape este un restaurant „Motanul negru”, putem cumpăra mîncare ori putem servi masa cînd avem bani. Piaţa nu este departe dar avem aici, pe colţ o alimentara unde găseşti de toate: parizer, salam, polonez, conserve de fasole, de peşte, pate de ficat de porc şi de pui. De toate şi ieftine.” Da, Călin părea să fie încîntat. Nimeni nu se întrebase cîţi bani are în buzunar.
Zona era veche, boierească, poate că locatarii de ieri erau înlocuţi de cei de acum, aveau vile cochete, cu balcon străjuit cu forme din fier forjat.
Stînd aşa ciucit pe cărţile acelea groase, zări un borcan a cărui etichetă spălăcită mai păstra indicaţia că odată borcanul conţinuse muştar, acum însă era pe post de pahar din care bău apă de la chiuveta de aproape, o apă cu gust leşinat, călduţă şi băltită, nu aducea cu apa plină de calciu dar rece de la Braşov. Îşi umezi gîtul. De mîncare nu pomenea nimeni pe aici. Nelu ieşi. Se întinse pe patul pliant, neprietenos, din pânză, susţinut pe margini de arcuri agăţate de rama de aluminu. O larmă continuă urca de jos, din stradă, se lovea de pereţii mansardei intrîndu-i în timpanele ostenite. În cîteva minute adormi, frînt de oboseala de peste zi.
„Coadă de topor, coadă de topor…” sosea o voce pînă la el, venea de jos, din stradă. Un tîrgoveţ încerca să-şi vîndă marfa în Bucureştiul anilor ’70, la început de toamnă.
Pe strada Polizu, la avizierul decanatului e aglomeraţie, îmbulzeală. E cu Mutu, trimis de Nelu să-l ajute să se orienteze prin capitala răscolită de noile construcţii. Viitorul Intercontinental le va întrece pe toate, pe o arie extinsă sînt montate panouri din tablă care delimitează şantierul de pietoni. Se excavează pentru fundaţii şi subsol. Ce fac aici americanii? Aşa vorbeau gurile clevetitoare, că este o investiţie americană, un zgîrîie-nori românesc, cu 22 de niveluri, de 70 de metri înălţime. „Ai auzit de Maurer, a avut accident aseară, poate scăpăm de el”…zice Mutu. Ce naivi sînteţi, nu stă un sistem într-un singur om, alţii sînt în spatele celor ce conduc. Maşina în care se afla Maurer s-a ciocnit cu alta, un hăbăuc neatent l-a lovit cu maşina. El nu are nici pe dracu’! Mutu este dezamgit de noul său prieten, e prea comunist şi prost, pe deasupra. Îl dor umerii de la patul improvizat. Doamna general, gazda lui Nelu, este curioasă de noul locatar. Are pantaloni de trening pe sub rochie, în picioare galoşi, pare mai degrabă casnică, puţin curioasă. Nelu nu-i acasă, e la cursuri, numai el ştie pe unde umblă. Călin Drumeagu încearcă să se odihnească pe pătuţul de pînză. Dacă Doina Satîru nu-mi primeşte actele, aşa cum a promis, sînt în budă, mă ia cătană, îşi zice Călin, şi somnul îi dispare brusc. Să mergi la cursuri, să te prezinţi…
Şi s-a dus dar nimeni nu-l lua în seamă. „Dumneata ce cauţi aici? Nu eşti trecut în condica de prezenţă, de unde ai apărut?“ Zilnic aceeaşi poveste. Lua-i-ar dracu’ cu condica şi cu matricola lor cu tot ! Foamea îşi cere drepturile. La Motanul negru miroase a mîncare gătită, a ciorbică. La cantina IPEG-ului acelaşi miros de supă de legume. Supiştii aşteaptă la mese pînă li se face semn să poftească. Veniţi! se aude vocea multaşteptată. O porţie de pâine „semi” la doi supişti şi un polonic de supă, pe gratis, de pomană. Ciorba nu are nici un gust dar e caldă, mestecă molcom coaja de pâine apoi o înmoaie cu zeama călduţă.
Domnul profesor ţine cursuri la Iaşi, la politehnică, îi spune Nelu, de două ori pe săptămînă, merge şi vine cu avionul, cu cursa TAROM, este general, toţi cei care locuiesc aici în cartier sînt ori au fost ofiţeri.
Toţi care au vilele astea frumoase şi cochete. Da, spune, cu mîndrie Nelu, de parcă ar fi ale lui taică-său.
La „Carul cu bere” a fost la început, cînd mai avea bani. Berea era sălcie, dar cartofii pai aveau un gust ca lumea. Îi era foame mereu, nu se acomoda uşor cu lumea şi cu mîncarea de aici. Da, actele dumneavoastră nu au ajuns încă la noi, la decanat, la rectorat îi spune acelaşi lucru. Încă o noapte în patul lui Nelu, de parcă ar fi patul lui Procust. Tîlharul care-i scurta şi-i lungea pe muritori după dimensiunea patului său. Dar va fi bine, trebuie să fie bine… după rău vine bine, aşa a fost de cînd e lumea lume, după ploaie vine soare, păi da.Ai cur de găină, zice doamna Manea, privindu-l atent, pe umăr, apoi pe gît, asta este o boală de piele. O să treacă, orice boală trece dacă este bine tratată. Doamna Manea a practicat meseria de farmacist. „O să vă prepar un unguient dar pentru asta am nevoie de un mic avans, trebuie să cumpăr componentele”. Unguentul este pe bază de sulfamidă. Pe partea stîngă, de la gît spre umăr are o iritaţie, un cerc inegal, roşu, ca un cur de găină. Trebuie să se scarpine tot timpul. Unguentul miroase frumos, are efect, se dă cu el de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi înainte de culcare.
Tot ce aflase despre doamna Manea este că lucrase cu un farmacist bătrîn şi renumit, de o vreme nu mai era angajată la stat dar în cartier practica încă meseria pentru vecini şi cunoscuţi. Era foarte căutată. Acum trăia singură. Aşa, tratîndu-se de acea iritaţie a pielii, a ajuns în graţiile doamnei, instalîndu-se, tot provizoriu, fireşte, în casa ei. Nu mai putea suporta patul pliant de la mansardă, deşi locuia pe omenie, adică fără să plătească. Se mută acasă la doamna Manea, în chirie, suma nu o fixaseră încă. Spera să primească loc în cămin după ce i se vor rezolva actele de transfer. Se vedeau rar, mai mult înainte de culcare, schimbau cuvinte puţine, din politeţe. Îl obişnuise să-şi spele lenjeria des, în baia pusă la dispoziţie, îl îndemna să-şi calce cămaşa, dar încă fiind cald, Călin umbla în helanca albastră care se spăla foarte uşor şi se usca în cîteva minute.
Patul în care dormea nu era de loc impozant, în el stătuse Dulăul, cîinele doamnei din tinereţe. Încerca să uite acest amănunt de cîte ori punea capul pe perna cu faţa imaculată.
Se odihnea mult mai bine, adormea de îndată ce se vîra sub cearşaful alb. Cu masa se descurca tot aşa, mînca pe unde se nimerea. Dar o vreme viaţa i s-a schimbat în bine.
Intră în camera lui şi-şi făcu de lucru la şifonier, căuta ceva, deşi era doar în sutien, de sub care se vedea totul, inclusiv pata aceea din faţă. Cînd se întoarse către el nu mai ezită, o întoarse uşor în patul Dulăului. Ea deveni docilă şi-i ascultă mişcările ritmice. Avem apă şi săpun, mami, multă apă şi săpun. De atunci folosiră împreună destulă apă şi săpun. Îl ajuta să se descarce psihic, era liniştit şi răbdător. Da, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia sa de la politehnică. După ce-l ştergea cu prosopul galben şi frumos mirositor îl îndemna să meargă la cursuri. Mergea, însă actele sale de transfer nu sosiseră. Avea o situaţie jenantă, nici student, nici exmatriculat. Pe doamna Doina Satîru o căutase zadarnic de cîteva ori. El aşa ştia că acolo trebuie să-i sosească actele matricole. Nu se află în cabinet, repeta secretara cu ochi de viezure, este plecată, încă nu ştim cînd se întoarce. Doina Satîru era acum prorector, intrase în graţiile puterii supreme, nici la seminarii nu se prezenta, trimitea asistentul să o înlocuiască. Am să-l caut pe ministrul tineretului, îşi zicea, aşa aflase că Ion Ionescu este un om amabil şi de omenie. Ce pierzi dacă mergi şi la el? îl îndemna Nelu. Ce dracu să-i spună şi cum să ajungă la el ?
E greu fără bani în Bucureşti, la doamna Manea nu mai vroia să apeleze, îi ajungea că nu-i cere încă nimic pentru chirie.Uneori umbla năuc pe străzile cenuşii, încălzite de soarele de toamnă, mergea fără un rost anume doar să treacă timpul şi să uite de foame, instinct greu de stăpînit această pornire de a-şi umple stomacul cu ceva, lua cîte o gură de apă de la ţîşnitoarele aflate în cale, îşi umezea buzele uscate, apa îl făcea să uite de foame. Mergea mai departe, încerca să-şi facă un rost pe ziua respectivă, să uite de lucrurile neplăcute.

Am fost ieri la cimitirul Sfînta Vineri să curăţ la mormântul familiei, că se apropie Paştele şi aşa se obişnuieşte la noi, la creştini. Se curăţă iarba, se taie buruienile, lăstărişul, să se vadă că nu este un loc pustiu şi părăsit. Era însorit afară, sufla un vîntuleţ de aprilie. Pe o piatră de lîngă mormîntul lui – aşa-i spunea fostului soţ ori partener de viaţă, ce o fi fost – ce crezi că am zărit, mami? Ceva lucios care se vedea altfel decît un lăstar curăţat de mine, am luat săpăliga să îndepărtez obiectul acela, cînd am văzut, uimită că se mişcă, apoi se furişează în iarba momântului vecin. Vaai, am strigat de spaimă, am aruncat săpăliga dar glasul meu s-a lovit de muţenia cimitirului. O linişte grea, ca o lespede de marmură neagră. Mi s-a făcut apoi scîrbă şi lehamite de viaţa asta, de nimicnicia ei. A trebuit să părăsesc locul în grabă. Fusese poate o viperă care se însorea pe locul de veci al unuia trecut la cele veşnice.„Du-te, te rog, şi ia-ne ceva tare să bem, să ne treacă, zice doamna Manea, cu ochii obosiţi şi umezi, văd că şi pe tine te-am indispus cu păţania mea . „ Ce dracu’ o apucase să-mi spună obsesiile ei, de parcă eu mi-aş deşerta sufletul, ca pe un coş de gunoi, în faţa ei cum a făcut ea cu mine.
A văzut şi ea un şarpe de iarbă în cimitir, poate să fi fost o şopîrlă, şi chiar dacă a fost o viperă, ce mai poţi face după ce eşti mort, să ştii ce fel de gîngănii se înfruptă din tine.
Și au băut în tăcere, apoi au făcut dragoste, cu patimă, ca pentru ultima dată în viaţă. Zăcea pe spate, ostenită, i se vedea smocul ruginiu, umezit de travaliu, părea leşinată, transpusă.
„Regret că te-am indispus, văd că nu-ţi place să-ţi amintesc despre limita vieţii. Să nu crezi că eu nu am momente de remuşcări pentru ceea ce facem.” Se ridică şi începu să-l sărute, pe umăr, pe locul acela rotund ca un măr, apoi pe locul unde avusese iritaţia, curul de găină ce i-l vindecase cu unguentele ei. Cînd ajunse cu sărutările la ureche începu să se gîdile, o puse pe spate şi o posedă cu răutate, o făcu să icnească la fiecare intrare a lui în trupul aflat înainte de ofilire. Poate asta o făcea să se dăruie aşa de pătimaş, gîndul că-şi ia rămas bun de la plăcerile vieţii.
Apucă sticla de Triplesec şi trase cu sete o gură. Cumpărase băutura pe care o ştia din copilărie, cînd în sat se organiza bal şi ei, băieţii mai măricei, mergeau în fundul grădinii, la groapa cu sălcii şi trăgeau din sticla cumpărată de la cooperativa satului. De la dreapta la stînga cum se dă cu coasa. Fiecare aştepta, în linişte, să-i vină rîndul. Între timp spuneau, fiecare tot felul de poveşti şi păţanii. Goli sticla pînă la fund, o lăsă jos pe covor, doamna Manea tot nu se ridicase din patul Dulăului, o luă iar, fără vorbe, cu pofte noi, transpiraţia îi intra în ochi, doamna gîfîia de plăcere. Nu spunea nimic, îi plăcuse, îşi trase peste ea cearşaful mototolit, el intră în baie, apoi plecă, grăbit, nici el nu ştia unde. Afară era altă lume, veselă, nemuritoare, străzile vor fi veşnic pline de alţi oameni, tineri, maturi şi bătrîni. Cui îi pasă de obsesiile sale şi ale duduii de pe Cazărmii ? De actele sale matricole care zăceau cine ştie pe unde, răsfoite, poate, de mîini răzbunătoare, privite de ochi vicleni şi răi.
O să-l găsească şi-l vor duce la oaste, va pierde cîţiva ani de viaţă, îi vor spăla memoria, îl vor face să uite de Rezistenţa materialelor, de Matematici speciale, de Mecanica solidelor, Studiul metalelor, Chimie industrială, de Florence, cu sânii ei superbi şi picioarele sculptate după o statuie antică. Dar la ce bun toate acestea în această zi de toamnă, irepetabilă ? La nimic, la nimic, vei spune tu, neştiutorule, vei spune tu, adiere de vânt, dacă ai putea vorbi, ori tu bordură de trotuar de pe marginea bulevardului pe unde merg .
Eu am pornit în viaţă de jos, am plecat de la ţară, aveam ceva rude în Arad, dar nu-mi venea să apelez la ele. Am fost la cursurile Școlii de fete, care pregătea învăţători pentru şcolile de la ţară. Dar, citind mult, mi-am conturat personalitatea şi am urmat facultatea aici, în capitală. Am început cu cărţile din Biblioteca pentru toţi. În facultate a trebuit să învăţ mult să obţin bursă pentru a mă putea întreţine. Chimia mi s-a părut o materie de vis, un miracol. Trecerea dintr-o stare de agregare în alta, lichefierea, acţiunea sulfamidelor asupra rănilor, penicilina, insulina. Era ceva ce ţinea de domeniul ştiinţifico-fantastic, păreau activităţi de nerealizat decît în formulele chimice, scrise pe tablă şi în caietul de notiţe, de la cursuri.
Orele de laborator cu experienţele în microcosmosul eprubetelor mă fascinau, rămîneam în laborator şi după program pînă ce foamea mă trimitea la cantina universităţii. Au urmat apoi cărţile din literatura sovietică, din colecţia Cartea Rusă: Boris Polevoi, Bubenov, Fadeev, Kataev, dar şi Esenin, Gorki, Cehov, Puşkin, Gogol şi Tolstoi, Dostoievski, apoi Cehov, Bulgakov, Doamne, dar cîţi mai sînt şi acum nu-mi vin în memorie…
Aveam în mine o foame de literatură… nu reuşeam s-o potolesc cu nimic. Nu vreau să fiu moralistă ori să te cert, dar faptul că tu nu pui mâna pe o carte de literatură mă înspăimîntă.
Cum se poate trăi fără marea cultură, fără să guşti din frumuseţea unei culturi? Student la politehnică, vei deveni inginer, vei fi om cu răspundere, trebuie să cunoşti oamenii, pe care-i vei conduce. Ce crezi că te aşteaptă în producţie? Eşecul…
La început îi plăcuse casa doamnei Manea, avea un pic de confort, deşi prezenţa sa se limita la patul Dulăului şi la toaleta cu duş. Femeia nu pleca din casă de loc, poate pînă la alimentara din colţ, chiar şi legumele ori cartofii îi puteai afla aici, aproape. La alimentara găseai tot timpul salam, polonez, tobă, parizer, de la aprozar veneai pe doar cîţiva bănuţi cu de toate: cartofi, ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel, usturoi, ţelină.
Călin bătea străzile toată ziua pînă i se umflau picioarele de mers pe jos, se simţea un intrus, aşteptînd un răspuns ce părea să nu mai sosească. Coadă de topor, coadă de topor, cum striga târgoveţul pe strada Cazărmii în ziua în care sosise. Poate omul chiar să fi avut de vînzare cozi de topor, cozi de ciocan, de sape, pentru hârleţ, furci, unelte trebuitoare într-o gospodărie, fie ea şi la oraş. Era un deliciu, toamna şi primăvara, să cureţi, într-o minusculă grădină. Să aduni frunzele şi buruienile uscate, lăstărişul tîrsit, apoi să le dai foc. Un fum subţire şi albăstrui se ridica spre înălţimi, avea o aromă a lui, care se deosebea de cea a gazelor de eşapament, a toxinelor, de fapt, ori de cea de la maşina de gătit cu petrol folosită la încălzitul mîncării.
I se schimbase şi modul de a gîndi, felul cum vorbeşti şi cum te hrăneşti îţi schimbă personalitatea şi starea psihică, o stare de continuă încrîncenare. Cine era vinovat de toate acestea? Desigur că numai el, Călin Drumeagu, pur şi simplu pentru că nu se sforţase să se ridice mult mai sus de nivelul la care se oprise cu studiul. Se încrezuse prea mult în forţele proprii. Aşa gîndea Călin, neinfluenţat de nimeni, şi totuşi un an trecuse cu bine, dar la fel cu el, nu avea de unde şti, mai erau şi alţii, destui. Se pornise o epurare, de ce nu se făcuse în anul întîi ori la admitere? Nu ştia, şi poate nu va afla niciodată, de fapt nu era treaba lui asta, începuse a avea insomnii şi stări de nervozitate.
Pe fereastra cea mică din bucătărie zări roind nişte furnici cu aripi, late şi lungi, insecte necunoscute de el pînă atunci. Întră în baie şi zări lenjeria doamnei, îngălbenită pe unele locuri. Îşi curăţă pantofii cu o perie aflată pe micul hol şi o zbughi afară, în staţia de tramvai. Coborî după cîteva opriri, nu le mai numără, şi ajunse în parcul Cişmigiu. Cucoane cu nepoţei la plimbare, pensionari care jucau şah, remy, table, pierde-vară cu o halbă în faţă. Nu avea nici un leu, leul orbeţului, cum se spunea pe la ei, în Ardeal. Zări la piciorul băncii pe care se aşezase ceva albastru, se aplecă şi ridică de jos acel ceva.
O bancnotă cu chipul lui Bălcescu pe ea. O despături cu grijă, o mîngîie cu palma şi o privi cu atenţie: Banca Naţională a Republicii Socialiste România. Una suta lei. Da, chipul lui Bălcescu, cu ochii mari şi obrajii supţi îi produse o bucurie incomensurabilă. Bietul Bălcescu, gîndi, nici loc în cimitirul din Palermo nu şi-a găsit iar acum osemintele sale stau anonime în oarece osuar capucin. Puse bancnota în buzunarul din dreapta al hainei.
Comandă o bere şi patru mici, avea iar în buzunar o bancnotă veche de cincizeci de lei cu chipul lui Alexandru Ioan Cuza, alt exilat, dar pînă la urmă cu mult mai înstărit decît Bălcescu. Pe verso, simbolul Palatului Culturii din Iaşi, clădiri cu acoperişurile ascuţite prelungite cu turnuleţe şi terminate cu nişte suliţe îndreptate către văzduh. Acest amănunt petrecut în Cişmigiu îl schimbă total. La un corp de clădiri, un fel de vile, citi pe butonul unei sonerii Ion Ionescu, apartamentul 4. Era ministrul tineretului căruia îi înaintase cererea de sesiune deschisă la politehnica din Braşov. Sună scurt de trei ori dar nimeni nu se prezentă să deschidă. Ajunse iar acasă la doamna Manea, plecase undeva, se privi în oglinda din baie, îi crescuseră tuleiele de la perciuni, mustaţa şi barba. Îşi spălă picioarele, apoi şosetele şi se aşeză pe patul Dulăului. Aşa-i plăcea lui să creadă că acea dormeză fusese a cîinelui cît doamna era mai tînără şi avea plăcerea să-şi plimbe căţelul.
Nu-i era foame, era neliniştit, ce trebuie făcut ? Era o toamnă lungă, frumoasă, plină de lumină. Nu avea nici bani de tren să se întoarcă acasă. Actele sale cine ştie pe unde călătoreau ori zăceau undeva. Nu v-au sosit actele, era răspunsul pe care-l primea de la decanat. Adevărul este că nici el nu mai avea nici un chef să-şi reia studiile, i se făcuse lehamite de lumea în care trebuia să se învîrtă. Se lăsă în voia sorţii, apoi adormi. Dar după numai cîteva clipe sări în sus, neliniştit. Sînt pe locul cîinelui, îşi zise. De ce oare a trebuit să renunţ la căminul studenţesc, cu holul plin de ziare şi reviste, cantina plină de viaţă, cinema Bârsa, Poiana.
Trebuia să facă rost de bani pentru pâine. Îşi aminti de Josan, colegul său din cartierul Steagu roşu, îl rugase să meargă împreună pe Tâmpa, avea la el două sacoşe goale. La grădina de vară au cerut două halbe de bere. Între timp Josan a umplut sacoşele cu sticle goale de bere, din stocul de ambalaje, aflat în spatele terasei, lîngă magazie. Au coborît în cartier şi le-au vîndut la Achiziţii sticle şi borcane. Ideea fusese a lui Josan, cu toate acestea au împărţit banii frăţeşte. Erau mai mulţi bani decît primea bursă pe două luni. Mînca pe unde apuca, la fel ca acum. În geamantan avea o bucată de slănină şi două borcane cu untură şi cu carne prăjită. Se prezentase de nenumărate ori la examenul de Rezistenţa materialelor, dar Neamţul făcea ravagii, trecea doar un sfert din anul doi.
Cu faţa la tavan, în patul lui Dulău, plănuia cum să facă rost de bani să se întoarcă acasă.

Îşi aminti că la Nelu, în pod, la mansardă, avea în geamantan un exemplar din Hutte, manualul inginerului. O carte căutată de studenţii de la facultăţile de mecanică. Reuşi să intre în vila profesorului, îi deschise doamna general, era în şoşoni dar Nelu nu lăsase deschis la el, la mansardă. Trebui să aştepte pînă seara cînd îl află acasă. Luă exemplarul cu coperţi maro, îl şterse puţin deşi nu luase praf pe el, Hutte, manualul inginerului, Editura Tehnică. Volumul era tipărit în anul 1949, în traducere îngrijită de Remus Răduleţ. Iată că nu Neamţu era marele tartor al Rezistenţei materialelor, nu doar Neamţu şi Buzdugan erau părinţii acestei materii sperietoare, aveau şi ei părinţii lor. Numai nume sonore lucraseră la traducerea manualului din limba germană: Zăgănescu, Bakonyi. Aceasta era ediţia a 27-a germană, revăzută şi adăugită cu 1028 de figuri.
N-o să-mi pară mie rău după această cărţulie, pe care am purtat-o cu mine de la Braşov pînă aici, în Bucureşti. Dacă voi prinde vremuri mai bune o să-mi cumpăr alt exemplar, nou. Avea 1200 de pagini, era frumos legat, ca şi biblia, de fapt aşa i se spunea: biblia inginerului. Îl deschideai la tabele utilizate des, ori Capitole importante de la începutul cărţii. Manualul cuprindea toată tehnica din lume, de la abur la aur, de la oţel la unsori şi lubrefianţi, de la acustică, hidromecanică, matematică şi rezistenţa materialelor pînă la lacuri şi vopsele. Cartea cuprindea o lume pe care, dacă o ştiai cît de cît, erai alt om, nu unul de rînd. Dacă nu ar fi fost Florence, cu trupul ei de sculptură antică, în acea lume monotonă şi rece, poate că nu ar fi ajuns aici, ori poate ar fi ajuns mai rău. Se obişnuise cu Florence dar ea vroia acum altceva, îşi dorea preamăriri, să cunoască lume, să fie admirată, chestii de-astea. Se mutase de pe strada Dr. Felix pe Mimozei, într-un apartament primit de mamă-sa de la locul de muncă. Adormi cu Hutte pe piept, avu tot felul de vise agitate.
Luă tramvaiul 2 şi porni în căutarea unui anticariat, undeva mai pe centru, poate are preţuri mai bune. Îl vîndu repede, cartea se căuta din cauza rarităţii ei. Îl întîlni pe Mutu, nas în nas, de bucurie Mutu plăti o bere şi patru mici pentru fiecare. Se plînse, dezamăgit că Maurer n-a păţit nimic rău, a ieşit din spital, gaşca lui Ceau nu va cădea prea repede.
Mergea la cursuri către corpul C, situat mai spre Tîmpa, era pe strada Lungă cînd zări două maşini ciudate care încetiniră, înainte de a ajunge la Mielul alb, crîşma de lîngă cimitirul nemţesc. Lumea nu prea le luă în seamă. Cea din urmă opri şi cineva, cu o pălărie verde pe cap, lăsă un obiect galben chiar în stradă. Cineva ridică obiectul. Misterul se dezlegă repede, era Maurer care se întorcea de la vînătoare din pădurea Bogata, lăsase, simbolic un pachet de sare pentru braşoveni. Da, nimic nu-i mai bun ca sarea în bucate.
Îşi aminti acum acea secvenţă, cînd se despărţi de Mutu, care-l ura pe Maurer, numai el ştia de ce. Personajul nu era unul aflat în dizgraţie, mai ales că ştia să nu intre în faţă cînd nu trebuie. La deschiderea anului universitar îl văzuse de aproape pe Gheorghe Apostol, acesta intrase în corpul de pe strada Postăvarul, corpul A şi asistase la turnarea unui obiect pe care studenţii şi cadrele didactice îl făcură cadou demnitarului. Aflase asta mai tîrziu că în timpul vizitei el fusese rugat să ţină de un obiect anume care ajuta la turnare.
Acum parcă se schimbase total, era bine dispus, se plimba relaxat pe străzi, fără să-i pese că poate chiar mîine va părăsi acest furnicar, cine ştie pentru cîtă vreme. Nu-l lega nimic de acest muşuroi de oameni, mereu în alergare să prindă ceva, nu ştia nimeni ce, poate acesta era rostul vieţii, era chiar viaţa anului 1970.
În presă se anunţa că ministrul Ion Ionescu a fost în Poiana Braşov, s-a interesat de problemele tineretului, acest vlăstar al partidului, va trebui să se acţioneze mai activ la formarea multilaterală a noilor generaţii de specialişti. Au intrat în fabricaţie primele autoturisme româneşti, la Colibaşi, marele complex energetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier aflat în construcţie va contribui la îmbunătăţirea circulaţiei navale pe bătrînul Danubiu. Se scria apoi de bogăţiile solului şi subsolului, despre fondul forestier, despre chimie. Spera ca Ion Ionescu să fi trecut şi pe la politehnica din Braşov şi să afle şi despre problema lui. Aştepta cu încredere să-i sosească actele la secretariatul facultăţii şi să fie înmatriculat. Acum avea bani de tren, îşi vînduse, doar, manualul Hutte la anticariat.
Trecu iar pe la secretariat, acum nu mai era îmbulzeală, însă aşteptă destul pînă ce secretara cu ochi de viezure să-i acorde vreo atenţie. Îl privi cu uimire spunîndu-i că n-a auzit vreodată de numele ăsta, Călin Drumeagu, nu, sigur nu exista la ei vreun document cu acest nume. Parcă le înghiţise pămîntul şi aceste acte nu se mai aflau nicăieri… Nu mai era nimic de făcut, ce şcoală tehnică să urmeze, oricum vor afla de el şi-l vor trimite în armată. Bucureştiul anilor ’70, cu Ion Ionescu, Doina Satîru şi alţii ca ei care-i aveau în mîini soarta. Aşa credea Călin ieşind, bulucit de cap, din secretariatul facultăţii.
Nu-i plăcuse Bucureştiul vreodată dar acum îl ura de-a dreptul. Îşi luă sacoşa sa galben-maronie, lăsă un bileţel pentru doamna Manea: Am plecat. Şi plecat a fost. Urcă în tramvaiul 2 către Gara de Nord.
După o lună primi acasă o adresă, închisă într-un plic albastru. O desfăcu, curios. Vă facem cunoscut că nu s-a aprobat reînmatricularea dumneavoastră la Institutul politehnic Bucureşti deoarece în anul şcolar 1971/1972 cifra de şcolarizare este depăşită. Rector prof. dr. Docent George Bărăganu, prim-secretar ing. Gheorghe Anton. Nici nu se aşteptase la altceva. Începu să-şi facă planuri de viitor, va urma o altă facultate, mai aproape de casă.
Îşi căută manualele şi cărţile de matematică. Care Anton, îi venea să se întrebe? Anton care-ţi toarnă-n fund… ciment! Aştepta fapta lui Anton răsfoind culegerile de probleme de matematică. Zîmbea de unul singur de poanta cu Anton. Da, fapta lui Anton sosi şi ea. Primi o altă înştiinţare de la Centrul militar judeţean să se prezinte la încorporare, cu valiza.
Află o valiză de lemn rămasă cine mai ştie de la cine, o curăţă frumos, o lăsă la soare să se usuce, pe treptele casei. Era lovitura fatală pe care o primise, se aştepta la ea, totuşi, aşa era procedura. De ce fugi, nu scapi !
Stătea călare pe geamantanul de scîndură de brad, în gara din Deniş şi aştepta să sosească trenul către Arad. Nu putea uita precizarea, trecută pe ordinul de chemare, cu tuş violet: Cu valiza. Asta însemnînd că nu mai este nici un dubiu, va fi încorporat, nu mai trebuiau clarificări militare şi nici verificări ori actualizări de date. Nu-şi luase cu el nici o carte, doar merinde pentru două zile, aşa cum nu ţi-ai lua cu tine nici o speranţă. Un anonim cenuşiu strivit deodată de două adrese, sosite paşnic, prin poştă şi aflate în cutia poştală. Din cînd în cînd îi răsărea în minte imaginea doamnei Manea, cu tetoanele zmeurii sfidîndu-l, parcă.


Raspandeste cu incredere
  • 8
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    8
    Shares
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentBancul Zilei
Articolul următorGraiul Salajului : Lovitura de teatru…
Licențiat în științe economice,scriitor,publicist. A publicat: Pagina de gardă, roman,ed Dacia, Păpușa de rumeguș, povestiri, ed Risoprint, Peretele cel mai iubit, povestiri ,ed Gutinul, Poeme uitate,boeme regăsite,ed.Cybela. Redactor asociat la revista Nord Literar. Colaborator la revistele : Familia, Viața Românească, Vatra Veche, Caiete Silvane,etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here