Acasă Supliment Cultural Muzica QUO VADIS ?

QUO VADIS ?

259
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

de Dr. Sofia Gelman – Kiss

Nu, nu este vorba despre celebrul roman semnat de H. Sienkiewicz, ne referim la o întrebare – se pare retorică, încotro te îndrepți tu MUZICĂ ? Este o întrebare incitantă, azi când după părerea unor specialiști, tot ce sună este muzică; cu alte cuvinte, tot ce auzim în jurul nostru poate fi considerat ca fiind parte din ceea ce se numește muzică ? Adevărul este că în primul rând ar trebui să se ajungă la consens în ceea ce privește definiția muzicii. Este ea arta hedonistică, plăcerea estetică a sufletului ? Dacă răspunsul este afirmativ, zgomotul nu poate face parte din paginile ei. Dacă însă muzica tinde să devină o artă care reflectă într-o anume măsură realitatea, tot ce sună poate intra în repertoriul ei. Este oare valabilă teoria lui Pitagora (secolul V înaintea erei noastre) și preluată de Platon potrivit căreia suntem înconjurați de „muzica sferelor” pe care însă nu o percepem fiindcă ne-am născut auzind-o și am realiza că ea există numai în momentul în care ar înceta să mai sune ? Ar fi ea plăcută de ascultat ?

Dacă scrutăm perioada în care configurația sonoră prezintă o cronologie a stilurilor, de la sincretismul primitiv până la muzica contemporană, vom observa o caracteristică unificatoare a tuturor perioadelor de timp, aceea de a căuta mereu forme noi de exprimare artistică ! După o analiză chiar și superficială, se poate constata, că aceste forme noi se bazează, fără excepție pe continuarea unor aspecte existente alături de înnoirea altora. Interesant este de menționat de asemenea, că, spre deosebire de paleta culorilor care stă la dispoziția pictorului, paletă care practic este ilimitată în posibilități, muzica dispune de doar 12 (sic!) sunete diferite ca înălțime, nu mai mult. Adevărat, în afara combinației sonore bazată pe diferența de înălțime intervin și proprietățile care vizează intensitatea, timbrul sau durata, dar, „materia primă” care stă la dispoziția compozitorului, este de numai 12 sunete ! Este vorba despre o magică manifestare a unei arte care – spre a-l cita din nou pe Platon – se clădește din materialul cel mai imaterial !

În muzica modernă caracterizată prin goana după expresii noi care să nu repete nimic din ceea ce s-a auzit până atunci, își fac apariția tendințe duse la exagerări extreme, de pildă „audierea” zgomotului străzii sub pretextul unui „concert” sub denumirea de „muzică concretă”; sau: tineri compozitori creează sub imperiul noului absolut o „lucrare” care constă în introducerea unui ziar de mari dimensiuni în interiorul pianului – mai precis printre corzile sale, cât mai zgomotos posibil. Este vorba despre muzică ? După opinia noastră răspunsul este NU !

Muzica prezintă o dihotomie care include pe de o parte principiul reflectării realității iar pe de alta caracteristica hedonistică a ei, caracteristică dominantă, prezentă în multe etape din istoria stilurilor. Cele două aspecte au conviețuit secole în șir când, de pildă, în Renaștere – perioada de aur a polifoniei vocale à cappella – sonoritatea, fie ea și disonantă, precum în lucrările lui Gesualdo da Venosa, se va încadra în trăirea hedonistică dar va fi și reflectarea acelor timpuri prin textele care stau la baza înveșmântării sonore. O observație interesantă se impune referitor la perioada vieții lui Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525 – 1594) : prezența barbară a Inchiziției este un fapt cunoscut, totuși, ilustrarea actelor brutale ale ei nu își găsesc locul în muzica sa. Este Palestrina un ignorant ? Poate oportunist ? Reprezentantul fără echivoc al Renașterii – pildă pentru toate stilurile ce vin – scria mise și madrigale; acestea din urmă numai sub pseudonim, muzica seculară nu era prea tolerată în acele timpuri… Missa Papae Marcelli, cea mai cunoscută pe care a semnat-o, o dedică pentru Papa Marcellus cel care a fost în funcție doar 21 de zile; în timpul vieții compozitorului se schimbau capii bisericii catolice foarte des și rezistau abia câțiva ani dar reprezentau aceleași idei. Dacă muzica laică fusese considerată nelalocul ei se putea vorbi de sunete ale răzvrătirii ? În perioada Barocului, principala caracteristică a muzicii rămâne cea a aspectului hedonistic. Chiar și tristă – vezi Misa în si minor sau Patimile după Matei de Johann Sebastian Bach – ea rămâne, totuși, descriptivă frumoasă, plăcută de ascultat, dar nu oglinda realității contemporane compozitorului. Semne ale zugrăvirii unor aspecte din viața cotidiană apar mult mai târziu, în operele lui Mozart, de pildă în Nunta lui Figaro, unde, pe scenă apar nu numai conți și contese, dar și slugile lor. Beethoven, adept al libertății, face apel la versurile lui Schiller – Oda Bucuriei – în Simfonia a IX-a, și în opera Fidelio încriminează teroarea dictatorială; este cunoscută poziția sa față de Napoleon pe care îl admira atâta timp cât credea că este solul libertății, în acel răstimp îi dedică Simfonia a III-a, dar, când subiectul admirației sale se autoproclamă împărat, titlul lucrării devine EROICA. Aceste exemple luate din literatura muzicală a perioadei clasice, prezintă unele aspecte care ar putea fi interpretate ca fiind oglindirea vieții, dar, în același timp ele pot fi încadrate și în aspectul plăcerii estetice pe care o transmite muzica. Lucrările perioadei romantice, ale impresionismului, vor fi tratabile și ele ca fiind parte din convicțiunea „artă pentru artă” privite prin prisma frumuseții pure. Abia secolul XX va prezenta semne distincte ale dihotomiei: deși era prezentă tot timpul, disonanța ca mijloc de expresie avea rolul, de-a lungul perioadelor stilistice, să aducă momentul de contrast spre a sublinia frumusețea consonanței care o împrejmuia; disonanța, are să devină din ce în ce mai frecventă în paginile lucrărilor aparținătoare secolului XX spre a reflecta parte din realitatea înconjurătoare. Este vorba de „procesul emancipării disonanței” cum a denumit Schönberg fenomenul care conduce către semnul de egalitate între cele două laturi (de fapt) opuse ale mijloacelor de expresie în contextul configurației sonore. Obliterarea diferențierii – în mod voit – între consonanță și disonanță va conduce către zămislirea opusurilor ale căror sonoritate oglindesc evenimente dramatice. Ele nu mai pot fi încadrate în aspectul hedonistic al muzicii.

„După Auschwitz nu se mai poate scrie muzică” – afirma muzicologul, filozoful, teoreticianul Th. W. Adorno. Se poate, veni replica din partea lui Schönberg când a compus „Supraviețuitorul din Varșovia” în memoria victimelor Holocaustului… Conturarea limbajului dramatic prin folosirea intensă a disonanțelor a condus către căutarea mijloacelor noi – uneori chiar extra-muzicale – spre a asigura noutatea expresiei înainte de toate. Alături de căutarea noului necondiționat, apare în muzica contemporană și o tendință care, se apleacă asupra sonorităților plăcute pentru melomani. „Eu scriu muzică neo-normală ” susține compozitorul Georg Orban iar drumul indicat de el se răspândește cu repeziciune în cercul creatorilor. Să revenim la întrebarea inițială : quo vadis ? Viitorul este incert; de obicei timpul este acela care decide ce lucrări vor intra (sau nu) în patrimoniul universal, dar, timp înseamnă mai mulți ani decât o generație… astfel, rezultatele se vor cunoaște abia pe la mijlocul secolului !


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here