Acasă Supliment Cultural Cultura Rețeaua Culturală: Valorile culturale naționale – un reper necesar în contextul...

Rețeaua Culturală: Valorile culturale naționale – un reper necesar în contextul european

829
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    3
    Shares

România face parte integrantă din Uniunea Europeană care este reprezentată în acest moment de peste 500 de milioane de locuitori însă prea puțini sunt cei care înțeleg însemnătatea acestui lucru mai ales în contextul valorizarii potențialului cultural național. Sigur că există din ce în ce mai multe voci care contestă cu vehemență alimentarea supraponderală a conceptului național însă nu poți exista ca națiune dacă nu ești capabil să înțelegi și să accepți existența diversității patrimoniului cultural european. Spiritul de frondă, spiritul contestatar își are farmecul și rostul său atâta vreme cât nu se transformă într-o formă denigratoare sau într-o modalitate generică de promovare a ideologiilor anarhice folosind spațiul de nișă creat artificial de anumite grupări anti-sistem. Cu siguranță că acest lucru poate fi detectabil chiar și în zona culturalului acolo unde și-au făcut apariția în ultímele 2 decenii câteva grupări destul de vizibile în spațiul românesc. Acceptând libertatea de exprimare, acceptând cu toata deschiderea promovarea opiniilor diverse nu poți rămâne totuși indiferent la tentativele succesive de mistificare ale unor adevăruri cultural – istorice. Sigur că lipsa unei coerențe instituționale, atitudinile vădit minimalizatoare venite dinspre zona politicului nu fac altceva decât să alimenteze speculațiile cu privire la dezinteresul tot mai pregnant față de cultură în general.

Lipsa punctelor de reper, anihilarea valorilor autentice prin suprapunerea subculturii, neinplicarea elitelor sau mai bine spus implicarea nesemnificativă duce la o deteriorare continuă a noțiunii de cultură în ansamblu ei și la marginalizarea oricărui tip de eveniment de sorginte culturală. Nimeni nu spune că ar trebui ca fiecare cetățean să fie un adevărat actant cultural însă inducerea lipsei de respect față de actul cultural provoacă o atitudine de respingere a formelor conexe de reprezentare ceea ce duce în timp la radicalizarea conceptului de model cultural prin impunerea unor forme valorice de cea mai joasă ținută și prin creionarea unor false valori reprezentate de oportunișiti și veleitari. Este absurd să crezi astăzi că România nu are valori culturale sau ca societatea românească n-a avut de-a lungul timpului repere sau referințe culturale de cea mai înaltă ținută, cu vizibilitate atât națională cât și internațională.

N-o să fac deloc apologia naționalizării valorilor culturale autohtone cum dealtfel n-o să pot spune niciodată că depășirea unui spațiu cultural național înseamnă automat și delimitarea persoanei respective față de-o aparteneță teritorială și față de-o realitate istorică însă pot menționa câteva elemente anestetice care impun o revitalizare și reabilitare urgentă a reperelor culturale pentru a realiza ulterior stabilizarea elitelor și nu migrarea lor precoce înspre alți beneficiari din afara cetății. Aș putea sugera mai multe variante, aș putea continua folosind instrumentele ideatice de studiu despre valoare din perspectica dimensiunilor culturale după metoda lui Geert Hofstede de la Universitatea din Maastricht sau aș putea să vorbesc despre complexul puterii și nivelul de anxietate al colectivismului cultural românesc ținând cont de modul de percepție al inegalității sociale, al puterii și al autorității precum și modalitățile de relaționare cu autoritatea însă nu puteam emite judecăți de valoare fără a lua în calcul o caracteristică de tip comportamental care sugerează faptul că românii, în general, preferă să nu intervină în exercițiul autorității, preferând să se supună ordinelor date de sus, acest comportament exprimând nevoia stringentă de a avea lideri autoritari chiar și în zona culturalului.

De aici rezultă necesitatea de reabilitare a valorilor culturale naționale și repunerea lor într-un circuit firesc la nivel referențial. Fără această reabilitare avem tóate șansele de-a aduce prejudicii maximale culturii în general dar și societății românești în ansablul ei. Pentru că în ciuda aparențelor, țara noastră încă mai are din punct de vedere comportamental o atitudine de societate colectivistă prin poziționarea în fața valorilor și prin angoasa față de nevoia de auto-afirmare. Într-un studiu purtând amprenta inconfundabilă a distinsului Hofstede se afirmă că în țările colectiviste, indivizii se supun regulilor grupului social de care aparțin și că societatea este fragmentată în astfel de grupuri, unite prin interese comune. Grupurile au scopul promovării intereselor membrilor în detrimentul celorlalte grupuri. Mentalitatea colectivistă consideră că resursele sunt limitate și că  aceste puține resurse moștenite trebuie distribuite în așa fel încât să obțină cât mai multe, în detrimentul celorlalți, și exclude posibilitatea multiplicării resurselor de către fiecare individ.   

 Însă tocmai cunoașterea esențială a tipologiilor sociale va putea să ne aducă în ipostaza de-a deveni formatori de opinie și promotori ai unei schimbări radicale în mentalul colectiv.  Pentru că, ce poate fi mai înălțător decât zborul și ce poate fi altceva zborul decât un accept și-o conștientizare a individualului, a diferențierii fiecăruia dintre noi în raport cu acțiunea intelectului, în raport cu minima contribuție la dezvoltarea auctoriala a eu-lui. Spunea la un moment dat Constantin Noica: Viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie. Dar se definesc oamenii şi culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă? sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii?

Într-un interviu acordat recent unui ziar spuneam că din păcate la noi în România sunt atât de perimate acțiunile festive încât nu-ți mai pare deloc firesc să participi  la evenimente oficiale sau oficialízate când observi că  pâna și noțiunea de firesc a dispărut din peisaj.  Românii din străinătate sunt însă cei care caută aproape cu disperare orice prilej pentru a-și actualiza afectivul teritorial prin inventarea unor evenimente relaționate cu țara. Apar astfel numeroase acțiuni de tip: zilele românești, saptămâna culturii române, etc începând cu marile metropole occidentale și terminând cu satele agricole din zonele iberice.  Sigur că există o fărâmă de sentiment și dorință înălțătoare  în tóate aceste întâmplări însă aproape de fiecare dată evenimentul cultural se transformă într-un fel de serbare câmpenească de unde nu vor lipsi niciodată micii, sarmalele si muzica de proastă calitate. Cam puțin, zic eu, pentru ceea ce și-ar fi dorit un asemenea eveniment.

Revenind pe tărâmul natal aș vrea să precizez faptul că nu mi se pare deloc ușor astăzi să dai o conotație exclusivistă, fără nuanțe politicianiste,  unei sărbători care ar trebui în fond și la urma urmei să fie emblematică atât ca punct de reper cultural național dar mai ales ca mijloc de promovare a imaginii României în străinătate. Pentru că orice s-ar spune și oricât ar încerca alții să minimalizeze impactul, cea mai bună, mai onorantă și mai puțin costisitoare variantă de lobby internațional este cultura.  Ce-ar trebui făcut în acest sens ? Cred că n-ar trebui să  conteze atât de mult faptul că sărbătorim ziua nationala a culturii române pe 15 ianuarie si nu într-o cu totul altă zi, nici animozitățile,  nici interpretările malițioase și nici polemicile nesfârșite.  Ci faptul că am putea beneficia de o sărbătoare culturală în cel mai profund sens al interpretării, cu acțiuni de nivel european, cu promovarea în prim plan și în prime-time a multitudinii de actanți ai spațiului cultural românesc – mă refer la aceia care sunt reprezentativi din punct de vedere valoric. Însă tare mi-e teamă că această sărbătoare națională o să se trasforme într-un alt prilej de-a arunca pe apa sâmbetei niște fonduri uriașe pe care nimeni niciodată n-o să le mai justifice.

Dinamica valorilor culturale ar trebui până la urmă să fie vizualizată la adevărata dimensiune socială și în cotextul globalizării ținând cont de perspectivele deschise de formele multiculturalității și de conexiunile realizate în interiorul Uniunii Europene prin intermediul diverselor programe finanțate cu fonduri nerambursabile. Chiar legea fundamentală a statului român, Costituția, prevede: statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionalestimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României pe plan internaţional. Iată deci că avem tóate premizele pentru a considera oportună o altfel de dinamică a valorilor culturale și o repoziționare – în funcție de criteriile de competență a tot ceea ce înseamnă reprezentare culturală atât la nivel național cât și la nivel internațional.

Conflictul generaționist există nu doar pentru că a preluat o tradiție mai veche ci pentru că s-au acutizat diferențele conceptuale între generația tânără – complet debarasată de încorsetarea într-o formă rigidă de exprimare și vechea gardă tributară unui mod standardizat și direcționat de abordare a creației în tóate formele de manifestare. Nu putem nega valoarea unor personalități culturale fără să fim suspectați de subiectivism generaționist însă trebuie să recunoaștem că, din păcate, existența culturală românească dinainte de ’89 n-a prea excelat la capitolul promovarea elitelor. Singura conexiune notabilă a reușit-o Constantin Noica prin Școala de la Păltiniș – de altfel pot afirma că elementul de cotitură existențială și motorul de formare intelectuală personală a fost, în cazul meu, lecturarea cărții Povestiri despre Om – după o carte de Hegel, apărută prin anii 80 și care mi-a ajuns aproape clandestin în mâinile mele de adolescent (cred că aveam în jur de 15-16 ani) sub formă de copie xeroxată. Acela a fost pentru mine momentul de revelație absolută, declik-ul care avea să declanșeze scânteia cunoașterii.

Probabil din această cauză n-am cum să ignor cu desăvârșire contribuția lui Noica și a Școlii de la Păltiniș în formarea de mai târziu a unei elite intelectuale care și-a adus un aport substanțial în dezvoltarea societății românești actuale. Nici nu-i de mirare că s-au întâmplat asemenea lucruri dacă stăm puțin să rememorăm evenimentele: După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez iar în perioada 1940 / 1944 îl găsim pe Noica la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. Mai târziu, Constantin Noica avea să formeze la rândul său o întreagă generație de intelectuali: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Vasile Dem. Zamfirescu. Sigur că există astăzi mulți contestatari ai importanței Școlii de la Păltiniș, la fel cum există încercări de discreditare a mentorului acestui grup, însă realitatea istorică va reașeza mai devreme sau mai târziu, pe făgașul normalității, un adevăr incontestabil. Lungul drum către ignoranța cultivată vreme de decenii prin izolare, minciună și sofisme nu poate fi anulat peste noapte sau în răstimpul câtorva luni. De această gresită apreciere a situației se fac poate astăzi vinovați intelectualii români. Închiși ani la rând în lumea cărților lor, ei nu și-au dat seama cât de adânci sunt sechelele maladiilor spiritului colectiv – afirma Liiceanu într-una dintre cărțile domniei sale, relevând un mare adevăr.

După Revoluție avea să se întâmple ceva asemănător Școlii de la Păltiniș – însă pe segmentul de literatură. Mă refer la cenaclul de la facultatea de litere condus de Mircea Cărtărescu la mijlocul anilor ’90, cenaclu în care m-am format şi eu ca poet într-o perioadă decadentă în care poezia avea toate valenţele unui underground impus & indus de sistem. Mircea Cărtărescu a condus acel cenaclu literar despre care n-ar putea să vorbească altcineva mai bine şi mai pertinent decât cei care şi-au purtat în fiecare săptămână paşii pe coridoarele Facultăţii de Litere în drum spre ceea ce avea să devină perspectiva lor literară. Cezar Paul Bădescu, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, T.O. Bobe, Zvetlana Cârstean, Doina Ioanid, Victor Nechifor, Ioana Nicolae, Paul Cernat, Sorin Gherguţ, Marius Ianuş, Ana Maria Sandu, Domnica Drumea, Răzvan Ţupa şi mulţi, mulţi alţii. Tineri scriitori care au confirmat. Care deja sunt remarcaţi în lumea literară şi care formează într-un mod mai puțin restrictiv elita viitoare a culturii române.

Nu ştiu să fi existat cineva care a participat constant la întâlnirile cenacliere de la Litere şi care să nu fi simţit la un moment dat evoluţia. Să nu fi avut sentimentul înălţător al zborului. Despre acest lucru este vorba. Despre înălţarea deasupra lumii şi despresentimentul zborului. Sigur că este o metafora, sigur că folosesc imagistica poetică încercând o definire a simplităţii artistice, a reîntoarcerii înspre zona inefabilului. N-aş vrea să definesc eclectic şi cu descriptivism egolatru cât de mult a însemnat pentru mine acest cenaclu însă aş vrea cu siguranţă să afirm – şi cred că aş fi cel mai în măsură să-l judec subiectiv, negându-l – că scriitorul Mircea Cărtărescu este tot ceea ce putea da mai bun literatura română contemporană de după Revoluţie. Este acel referenţial spre care tinde să ajungă fiecare scriitor, este un punct de reper necesar.

Însă din păcate – şi aici n-am cum să-l contrazic pentru că şi eu am cunoscut viziunea dedincolo de zidurile cetăţii – trăim o stare de angoasă faţă de tot ceea ce înseamnă mareţie – şi prin asta încerc să delimitez elitele de elitism – trăim într-o continuă devalorizare culturală, într-o societate care acepta nestingherită propagarea subculturii, a nonvalorilor şi a imposturii, trăim într-un reality show permanent uitând care sunt diferenţele dintre limită şi limitare, confundând libertăţile de opinie şi exprimare cu vehemenţa contestatară şi cu afişarea unui je m’en fiche auctorial. Şi facem acest lucru aproape iradiind în penibilă încântare în loc să aşezăm firescul acolo unde i se cuvine.

Nu spun că ar trebui neaparat să facem un piedestal pentru Mircea Cărtărescu sau Norman Manea sau Herta Müller (şi să-i îngropăm în acest fel în derizoriu aşa cum s-a mai întâmplat de-a lungul timpului şi cu alţi mari scriitori) însă ar trebui să ne bucurăm că avem asemenea oameni printre noi, oameni care au ieșit în afară, în zona de dincolo de zidurile cetăţii. Pentru că dincolo de cetate se află Universul pe care cei mai mulţi dintre noi își doresc să-l cunoască în adevărata lui magnitudine. Sigur că cel mai frumos teritoriu este curtea din faţa casei tale însă ar trebui să dărâmăm gardul înalt şi să începem să vedem cu adevărat că dincolo de el există lumea. O lume altfel, multiculturală şi neconvenţională dar civilizatoare până în cele mai profunde înţelesuri. Rămâne în puterea fiecăruia dintre noi să considerăm până unde este necesară civilizarea proprie însă n-avem dreptul să ne desconsiderăm valorile. Este ca şi cum ne-am nega existenţa. Şi fără existenţă degeaba vorbim despre tradiţie, istorie, patriotism, stat naţional şi alte noţiuni elementare. Fără valori suntem sortiţi uitării, suntem – pentru a nuştiucâtaoară – ofertaţii şi încătuşaţii marginalului.

Misterul culturii aparține deja unor tradiții legendare. Tentativa de-a impune un model cultural nu va avea niciodată sorți de izbândă într-o societate în care predomină spiritul revanșard și contestarea perpetuuă a valorilor mai mult sau mai puțin instituționalizate. N-ai cum să devi credibil dacă TU ca persoană, ca om de cultură ești discreditabil în orice moment, când ești susceptibil de necunoaștere și de nepricepere. N-ai cum să devi un formator de opinie când TU n-ai minimele criterii de valorizare, când nu folosești referințe culturale sau puncte de reper intelectual. Astazi, mai mult ca niciodată avem nevoie de elită, avem nevoie de acea mântuire sublimă a existenței și rezistenței prin cultură. Nimicul și nimicnicia protagoniștilor conjuncturali, debilitatea criteriilor de valorizare, compromiterea formelor recompensative, grandomania și autosuficiența factorilor decizionali  duc în cele din urmă la consolidarea unor structuri malefice în care predomină promovarea pe criterii care n-au nici o legatură cu valoarea și la crearea unor false puncte de reper. Pendulând între un model social (încă de tip colectivist) și o compilație nefericită bazată pe versiunea autohtonă económico – politică suntem puși în situația de-a nu mai putea face față nici problematicilor actúale de natură culturală.

Conceptul de cultură națională este foarte interesant și foarte  complex în același timp și se poate relaționa nu doar cu aspectele politice ci și cu cele sociale, culturale și antropologice a unei comunități determinate. Problema culturii naționale are de-a face cu apartenența la o identitate a tuturor membrilor unei societăți, aparteneță determinată prin simboluri sau elemente ușor recognoscibile. Problema națiunii, a culturii naționale și a ideii naționale este o problemă de dată recentă dacă ar fi să luăm în calcul adevărurile istorice – abia după Revoluția Franceză și n-ar trebui să facem atâta caz dacă n-am constata virulența prin care se încearcă acreditarea ideii de neaparteneță la un spațiu cultural definitoriu. În multe aspecte, cultura națională se poate organiza în mod clar și explicit, cu programe și evenimente vizibile dar în cazul nostru cred că singura variantă credibilă rămâne formulaundergrund, cea mai spontană și mai implicită, fără intervenția specifică a niciunui actor social care vine doar să modeleze și să acționeze în funcție de propriile interese.

Gelu Vlaşin, scriitor stabilit în Spania, promotor cultural, fondator al “Rețelei literare” și al clubului românilor de pretutindeni – “România din Diaspora”.

Bibliografie

Reţeaua literară/la red literaria


Raspandeste cu incredere
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    3
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here