Revista Art-Emis Academy : Spionaj și contraspionaj în Primul Război Mondial

Prima conflagraţie mondială a deschis nu doar un capitol major în istoria contemporană, ci şi o eră nouă a spionajului şi contraspionajului, care avea să demonstreze, dacă mai era nevoie, că superioritatea militară pe câmpul de luptă nu era suficientă pentru obţinerea victoriei finale. S-a dovedit că era nevoie şi de acţiuni profesioniste pe frontul secret: spionaj, contraspionaj, diversiune, influenţă, propagană, contrapropagandă etc., adică activităţi în care sunt angrenate de regulă serviciile secrete. Este foarte adevărat că, de la Primul Război Mondial, serviciile secrete au evoluat rapid, pentru a face faţă noilor provocări legate de terorism, spionaj economic, conflicte interetnice, trafic de droguri, criminalitate transfrontalieră ş.a., determinând o schimbare de paradigmă, însă nu trebuie uitat că neglijarea trecutului poate afecta acţiunile prezentului.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, unele tehnici de spionaj deja cunoscute (criptografia, comunicaţiile fără fir…) au fost mult perfecţionate. Chiar din primele zile ale războiului pe frontul de Est, interceptarea de către germani a transmisiunilor în clar ale armatei Rusiei a facilitat victoria de la Tannenberg (17 august-2 septembrie 1914), în pofida raportului de forţe, net favorabil Rusiei (29/16, deci proape dublu!). Armata I-a rusă era condusă de Pavel Karlovici von Rennenkampf, iar Armata a II-a se afla sub comanda lui Aleksander Samsonov, ambii generali cu experienţă în conducerea operaţiunilor militare. Din interceptarea comunicaţiilor dintre cele două armate ruse, germanii au dedus că între cei doi generali ruşi era o dispută mai veche şi că între unităţile pe care le conduceau exista nu doar reticenţă de cooperare, ci şi un spaţiu operaţional neacoperit.
Un rol major în ceea ce analiştii militari numesc „primul război electronic” l-a avut Serviciul Amiralităţii britanice de decriptare a comunicărilor cifrate, aşa-zisa „Cameră 40″, condus de Reginald Hall. Experţii acestui serviciu sunt cei care au descifrat faimoasă telegramă Zimmermann, decisivă pentru intrarea SUA în primul Război Mondial.

La 16 ianuarie 1917, ministrul afacerilor extene al Imperiului german, Arthur Zimmermann, a timis o telegramă cifrată lui Heinrich von Eckardt, ambasadorul reichului în Mexic, solicitându-i să propună autorităţilor autohtone o alianţă împotriva S.U.A., cu promisiunea redobândirii teritoriilor „ocupate” de americani (Texas, New Mexico). Ceea ce nu ştiau americanii era că specialiştii din „Room 40″ decriptau inclusiv telegramele lor. Operaţiunile derulate de germani în America de Nord până în 1917 constituie, alături de războiul naval şi faimoasa telegramă Zimmermann, al treilea motiv esenţial care a influenţat decizia S.U.A. de a intra în război.

Iniţial, operaţiunile serviciilor secrete germane peste ocean nu vizau aducerea de prejudicii Statelor Unite, încă neutre, ci blocarea aprovizionării aliaţilor cu material de război (plasarea de bombe pe navele comerciale, infectarea animalelor transportate…).
În istoria S.U.A., au mai existat cazuri în care Preşedintele s-a adresat Congresului american cerând să declarare război unui stat străin, însă doar o singură dată aducând ca argument activităţi de spionaj. În mesajul său din 2 aprilie 1917, preşedintele Thomas W. Wilson arăta clar cu degetul către Imperiul german, vorbind despre „acţiunile unei ţări străine, care încearcă să perturbeze pacea internă şi să împiedice dezvoltarea industrială”. De-a lungul timpului, în S.U.A. au acţionat diverse reţele de spionaj ale statelor aflate în război cu americanii, însă operaţiunile agenţilor germani în prima conflagraţie mondială depăşesc orice limite. Asemenea acţiuni au fost aduse de FBI în atenţia publică, pentru a o pregăti în perspectiva intrării în război.

Statele Unite au fost ţara care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea spionajului german, care a organizat în spaţiu o serie de acte de sabotaj menite să preîntâmpine intrarea ţării război. Unii din cei mai activi sabotori au fost Franz von Rintelen (1877-1949) şi Franz Wachendorf. Primul, căpitan de contraspionaj al Marinei germane, care lucra în S.U.A. sub acoperirea de funcţionar al Deutsche Bank, a fost regizorul aruncării în aer a unui depozit din New York, utilizat pentru stocarea unor mari cantităţi de muniţie şi explozibili, ce urmau a fi furnizate aliaţilor de peste ocean. Deflagraţia, declanşată la orele 02,o8 (putere echivalentă cu un cutremur de 5,5 grade pe scara Richter!) a produs pagube de 20 (acum 433) milioane dolari, plătite de R. F. Germania în 1979! Au fost sparte geamurile pe o rază de 40 km., fiind afectată şi statuia Libertăţii. Cel de-al doilea, Franz Wachendorf, a încercat să arunce în aer ecluzele Canalului Welland, care leagă lacurile Ontario şi Erie, rută frecvent folosită de americani pentru aprovizionarea aliaţilor cu material de război. Atacul a eşuat, în principal datorită măsurilor de protecţie severe, adoptate de autorităţile canadiene.

Pe un plan mai puţin legat de tehnologii, dar care pune în evidenţă organizarea şi perfecţionarea mijloacelor de muncă, putem distinge patru dintre acestea, care au îmbunătăţit substanţial eficienţa serviciilor de informaţii:
– cenzura poştală: graţie acesteia, de exemplu, MI-5 (contraspionajul britanic), condus de Vernon Kell, a demascat o reţea a spionajului german care acţiona pe teritoriul englez, ceea ce a provocat mânia Kaiserului, care a criticat dur incompetenţa propriilor ofiţeri de informaţii. Vernon Kell a mers pe mâna femeilor. A angajat multe secretare, pe care le-a pus să facă o cartotecă precisă a tuturor germanilor veniţi la muncă în Anglia. Pentru urmăriri şi supravegheri se baza pe poliţişti şi simpli cetăţeni, de la prostituate şi babe curioase, până la dame din înalta societate;
– propaganda şi controlul diseminării informaţiilor, ceea ce mai târziu experţii aveau să denumească dezinformare şi manipulare. De exemplu, numai în 1914, în Marea Britanie au apărut peste 400 de cărţi, broşuri şi pliante, care avertizau asupra invaziei germane, toate urmărind trei obiective precise: testarea adevăratelor intenţii ale Imperiului german; determinarea guvernului britanic să sporească cheltuielile militare; anticiparea celor mai probabile scenarii de evoluţie;
– culegerea sistematică de informaţii despre întreprinderi şi fluxul schimburilor comerciale – germenele „războiului economic” de mai târziu;
– crearea unei aşa-zise burse de intelligence interaliate, la Folkestone, unde Anglia şi Franţa făceau schimb de informaţii.

Primul Război Mondial a adus noutăţi nu doar în ceea ce priveşte dezvoltarea mijloacelor tehnice, ci şi în sfera umană, în pofida unor percepţii deformate de principiile învechite ale societăţii. Spre deosebire de soldatul care lupta pe front, cu arma în mânâ, spionul avea o conotaţie negativă. Această percepţie era mai accentuată în cazul femeilor-spion, misoginii politicieni ai vremii considerând că acestea nu puteau primi decât „misiuni orizontale”. Totuşi, trebuie să recunoaştem că prima conflagraţie mondială a produs mutaţii importante în munca de intelligence, iar spionul s-a transformat în „agent de informaţii”, schimbarea fiind nu doar de ordin semantic. Într-adevăr, spionajul nu mai era singura misiune a unui mare număr de agenţi, care aveau şi alte sarcini: interogarea prizonierilor, monitorizarea presei străine, coroborarea informaţiilor şi redactarea de rapoarte-sinteză etc. De altfel, în binecunoscutul Birou-2 (contraspionajul militar francez) doar 8% dintre agenţi activau pe teren, restul lucrând în compartimentele de analiză sau administrative.

Schimbări au avut loc şi în politica de recrutare, fiind căutaţi vorbitori de limbi străine şi oameni cu conexiuni în mediile politico-diplomatice şi de afaceri. Diversificări întâlnim şi în tipologia agenţilor din teren: apar, pentru prima oară în istoria spionajului, căsuţele poştale, agenţii de penetrare şi cei provocatori, dar şi aşa-zişii spioni întorşi, sau agenţi-dubli. Pe de altă parte, agenţii de informaţii operează în teritoriul inamic cu mijloace mai sofisticate, menite să le asigure protecţia şi să le uşureze îndeplinirea misiunilor: documente de identitate false, aparate foto miniaturizate, substanţe chimice, dispozitive pentru sabotaj etc. Cu toate acestea, mulţi agenţi au căzut în mâinile inamicului, din cauza pregătirii specifice insuficiente. De exemplu, spre deosebire de anglo-saxoni şi germani, România, ca şi Franţa de altfel, nu dispunea la acea vreme de o şcoală care să pregătească viitorii agenţi de informaţii. În Franţa, candidaţii selecţionaţi urmau un curs de instruire de 5 zile şi primeau, la final două sfaturi: „Sistemul D (descurcă-te singur, de la verbul débrouiller) este cel mai bun aliat al vostru” şi „Să nu aveţi încredere în femei”.

Experienţa primului Război Mondial a condus la o echilibrare a balanţei între mijloacele tehnice şi factorul uman, redându-i acestuia locul pe care îl merita în elaborarea strategiilor geopolitice viitoare înainte de izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale. În planul muncii de spionaj/contraspionaj, această experienţă poate fi considerată un laborator pentru cel de-al doilea Război Mondial. O anumită particularitate a muncii specifice serviciilor secrete, apărută chiar în timpul primei conflagraţii mondiale, este din păcate este valabilă şi astăzi: şefii structurilor de spionaj/contraspionaj trebuie să învingă uneori nu doar reticenţa decidenţilor politici, dar şi pe cea a unor comandanţi aflaţi temporar în fruntea Armatei. La începutul lunii februarie 1916, căpitanul Georges Ladoux, şeful contraspionajului francez, a încercat, fără succes, să-l convingă pe mareşalul Joseph Joffre, comandantul armatei, că germanii au concentrat forţe importante la nord şi est de Verdun, în vederea lansării unei ofensive de proporţii (declanşată câteva zile mai târziu, la 21 februarie 1916!).

Motivele ignorării unor date importante culese de agenţii comandantului Ladoux? Doar câteva, identificate de istoricii francezi: Mareşalul Joffee considera că Verdun era atât de fortificat că nu poate fi atacat niciodată (sic!); după victoria de la Marna, acesta pregătea detaliile pentru viitoarea bătălie de pe râul Somme; Afacerea Dreyfuss zdruncinase încrederea în capacitatea firavelor structuri de informaţii…Culmea este că, nu numai comandanţii armatei franceze nu au luat în considerare informaţiile primite de la servicii, ci şi adversarii. Astfel, generalul Erich von Falkenhain, şeful Marelui Stat Major al Armatei germane, ştia de la spionii săi că Joffre ordonase diminuarea efectivelor şi a echipamentelor militare de la Verdun şi deplasarea acestora spre Champagne şi că singura cale de aprovizionare rămânea o linie de cale ferată veche şi prost întreţinută! Informaţii extrem de utile pentru pregătirea ofensivei ce a urmat. Generalul german nu a luat în seamă, însă, raportările ulterioare ale spionilor din teritoriile ocupate cu privire la starea de spirit a populaţiei autohtone, considerând, greşit, că Franţa este cu economia distrusă şi cu moralul populaţiei la pământ. Era exact contrariul!

La 100 ani de la primul Război Mondial, istoricii, dar şi analişti militari, nu au dat un răspuns concludent la o întrebare firească, am spune noi: care a fost motivaţia antrenării omului în spionaj? Patriotism, spirit de aventură, raţiuni financiare, sau care? Fără a exclude vreo variantă, am să mă opresc puţin la avantajele de natură materială. Problematica pecuniară s-a dezvoltat pe toată perioada conflagrtaţiei, ca efect cumulat al doi factori majori: condiţiile de viaţă din teritorile ocupate şi raportul de forţe dintre serviciile secrete ale ţărilor aliate.

Să fim realişti: În pofida patriotismului ce nu poate fi contestat şi a dispreţului faţă de ocupant, majoritatea agenţilor nu-şi puteau pemite să refuze anumite avantaje, inclusiv financiare, pentru riscul asumat. Pe de altă parte, competiţia dintre serviciile secrete ale ţărilor aliate îndemna agenţii să prefere angajatorul care plătea mai bine, trecând uneori cu arme şi bagaje în serviciul acestuia, sau lucrând şi pentru unii şi pentru alţii. Pentru evitarea fricţiunilor într-un domeniu atât de sensibil, s-a încercat o repartizare geografică a competenţelor, iar fenomenul a fost combătut la nivelul liderilor politici din statele aliate, cu prilejul unor reuniuni confidenţiale desfăşurate în 1915-1916…în final, s-a constatat că serviciul cel mai bine organizat şi cu cea mai consistentă forţă financiară – cel britanic, evident – a preluat mare parte din spionii valoroşi şi reţelele clandestine ale propriilor aliaţi, îndeosebi belgieni şi francezi!!! Disputele dintre serviciile de intelligence au fost şi rămân un adevărat război ocult, prin esenţă şi vocaţie, iar informaţiile despre acestea sunt rare şi lipsite uneori de substanţă.

România era conştientă de rolul important al spionajului şi contraspionajului în cunoaşterea şi dejucarea planurilor inamicului, însă lipsa resurselor bugetare sau direcţionarea acestora spre alte sectoare au făcut imposibilă organizarea unui serviciu eficient de informaţii. Putem afirma, fără teama de a greşi prea mult, că Primul Război Mondial a găsit România nepregătită din punct de vedere al experienţei serviciilor secrete, îndeosebi în sfera informaţiilor externe, şi că lipsa unor date care să susţină deciziile politice a condus la reacţii emoţionale şi mai puţin raţionale ale guvernului.
Să luăm doar un exemplu, fără a intra în detalii… În august 1916 s-a încheiat Convenţia politico-militară între România, Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Antanta garanta integritatea României, recunoştea dreptul de unire a teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria, precum şi aceleaşi drepturi ca şi Puterilor Antantei la viitoarele tratative de pace. Dar, cu trei zile înainte de semnarea Tratatului cu Antanta, Franţa şi Rusia se angajau în secret ca, în spatele României, să se înţeleagă asupra deciziilor pe care le vor lua ulterior (neadmiterea statului român la viitoarele negocieri de pace cu titlu egal al principalelor puteri ale Antantei, teritoriile care vor fi atribuite României şi alte măsuri) .
Întrebarea care se pune acum este: Mai adera România la Antantă, sau putea negocia intrarea în război în condiţii mai avantajoase dacă avea informaţii despre aranjamentele secrete ruso-franceze? Poate da, poate nu, dar acesta este un aspect care trebuie clarificat de istorici. Şi, în final, o întrebare retorică: Ce informaţii din teren au stat la baza motivării transferării aurului românesc tocmai în Rusia, imperiu în care, la nici două luni de la primul transport (12-14 decembrie 1916) izbucnea Revoluţia bolşevică (februarie 1917)? Ce să mai zicem de cel de-al doilea transport, efectuat la peste patru luni de la abdicarea Ţarului Nicolae al II-lea şi într-un moment în care extinderea revoltelor bolşevicilor anunţa prăbuşirea imperiului?

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 – 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională” – Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.