Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori...

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea II

290
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța)

Mesajul Generalului Constantin – Batolomeu Săvoiu cu ocazia acordării unor înalte distincții la Napoli și Vatican (Roma) în perioada 10 – 13 ianuarie 2019

APROFUNDAREA DOSARUUI

[A se vedea si articolul: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I]

Erori judiciare de Categoria 2

Erorori judiciare recunoscute oficial de catre Justitia franceza, înainte de cel de-al 2-lea Razboi Mondial

Chiar si înainte de sfârsitul celui de-al 2-lea Razboi Mondial, când a aparut varianta „revizuita” si „reglementata” (din punct de vedere juridic–împreuna, cu „algoritmul” asociat), a revizuirii condamnarilor penale, Justitia penala s-a confruntat cu o serie de erori judiciare care au marcat istoria criminala a Frantei.

Iata si pe cei ei care au avut sansa sa beneficieze de reabilitarera lor în fata societatii civile, în viata sau post-mortem.

Jean Rayne, fost consilier municipal si comerciant de cereale la Douai (astazi, prefectura departamentului Nord, regiunea Hauts de France) apartinând, atunci, Comitatului Flandra (comitat medieval situat pe teritoriul actual al Belgiei, Franței și Olandei, unul dintre cele mai importante domenii ale Regatului Franței, pâna, moartea contelui Ludovic al II-lea în 1384), condamnat la moarte si executat prin spânzurare în 1364. Se pare ca la baza erorii judiciare ar fi stat un denunt (calomnios, mincinos) din partea unor dusmani (rivali) de-ai sai care sustineau ca acesta ar „însela la cântar” atunci când îsi vine marfa. Cu alte cuvinte, ar utiliza „unitati de masura masluite” si nu cele pe care le prevedea legea. Arestat si judecat de catre un corp de magistrati la Douai (prezidat de catre un magistrat–reprezentantul autoritatii regale teritoriale, un fel de „guvernator”), acesta a fost condamnat la moarte si executat, în ciuda faptului ca ar fi facut „apel” la sentinta si ar fi vrut sa fie audiat de Rege (consiliul regal sau un reprezentant al acestuia).

Cunoscut (în teritoriu) pentru notorietatea sa ca om „politic”, dar si pentru corectitudinea sa de comerciant, fiul acestuia Lambert Rayne, împreuna cu ginerele sau Jean de Ferri, ajutati de catre autoritatile locale, vor reusi sa ajunga în audienta la Regele Frantei Charles V („Le Sage”,1338—1380), care  în timpul domniei sale (1364–1380) marcheaza sfârsitul razboiului de 100 de ani (1337–1453,  conflict de mari proportii dintre regatele Frantei si Angliei) si care a reusit sa recupereze  o mare majoritate din teritoriile franceze pierdute de catre predecesorii sai. Acessta din urma, împreuna cu consilul sau va ajunge la concluzia ca Jean Rayne a fost condamnat pe nedrept, iar printr-o  ordonanta care dateaza din 1366, el caseaza (anuleaza) sentinta de condamnare la moarte al celui din urma.Ca urmare, îl obliga pe magistratul–reprezentantul sau teritorial, sa dezlege (cu mâinile goale) cadavrul spânzurat al lui Jean Rayne (care, în principiu, ramânea agatat pâna când „cadea la pamânt si era devorat de animale”) si sa-l duca în brate la biserica Saint-Pierre  din localitate, pentru a fi înhumat (înmormântat), nu înainte ca acesta sa fie destituit din functia pe care o detinea! În plus, magistratii care au luat decizia gresita, comitând astfel, o eroare judiciara, au fost obligati ca, pe cheltuiala lor, sa oficieze Sfânta Liturghie de 3 ori pe saptamâna în onoarea acestuia.

În sfârsit, conform unei alte ordonante din 5 septembrie 1368 la Neelles-en-Vermandois (astazi, Nesle, aflat în departamentul Somme, regiunea administrativa, tot Hauts-de-France), Regele Charles V va reintegra magistratul în functia sa, obligându-l însa sa plateasca familiei lui Jean Rayne si suma de 6.000Fr galbeni (aur).

Merita sa subliniez aici faptul ca în acea perioada, cei care posedau un buget anual de cca 2.500Fr galbeni erau considerati „bogati” (cca 2 milioane din populatie, adica 1/5) pentru ca veniturile lor depaseau cu mult media veniturilor (cca 2.000Fr – în principiu, cca ½ milioane de francezi).

Jean Calas (1698 – 1762) condamnat în 1762 la Toulouse, reabilitat în 1765. Cazul în sine, reprezinta unul dintre cele mai grave erori judiciare ale secolului XVIII, devenit celebru datorita interventiei lui Voltaire (François-Marie Arouet, 1694–1778, scriitor si filozof, reprezentant de frunte al Iluminismului francez).

Un modest comerciant nascut pe 19 martie 1698 la Lacabarède (departamentul Tarn, regiunea administrativa Occitania), Jean Calas locuia pe strada Filatiers nr.16 (azi nr.50) la Toulouse. Pe 13 octombrie 1761, fiul sau Marc-Antoine s-a spânzurat în buticul (magazinul) familial. Fiind protestanti, cu scopul de a putea face obsecurile cuvenite lui Marc-Antoine, familia Calas, „deghizeaza” sinuciderea acestuia în strangularea lui de catre un necunoscut, ceea ce din punct de vedere juridic devine o „omucidere” si schimba, complet procedura.

În urma achetei, Jean Calas este inculpat, fiind considerat el „necunoscutul”, iar pe 18 noiembrie 1761, dupa o lunga deliberare tribunalul din Toulouse îl condamna „à la préparatoire ordinaire et extraordinaire” (ceea ce, din punct de vedere juridic, în Evul Mediu, însemna la o executie publica cu o rara cruzime – abolita  în virtutea declaratiei din 24 august 1780).

Torturat zile întregi (în cadrul procedurii „question préalable” – dupa care executia avea loc imediat, abolita pe 1 mai 1788,), ca sa-si recunoasca fapta, Calas, chiar si în aceste conditii, îsi clama, fara încetare, nevinovatia!

În ciuda faptului ca Jean Cala era aparat de catre Alexandre-Jérôme Loyseau (Loiseau de Mauléon, 1728-1771, avocat în Parlamentul de la Paris), prieten cu  Jean- Jacques Rousseau (filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului care influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii care se regăsesc si în schimbările promovate de Revoluția franceză, 5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799), în Apel, în Parlamentul de la Toulouse, el va fi condamnat pe 9 martie 1762 „să fie rupt în bucati cu roata (viu) si să fie expus timp de 2 ore pe o roată, după care sa fie strangulat și aruncat pe foc pentru a fi ars”.

Într-un ultim moment, judecatorul renunta „din mila” la expunerea sa pe roata, timp de 2 ore, înainte de a fi strangulat si schimba ordinea „operatiunilor” judiciare. Astfel, pe 10 martie 1762, Jean Calas este tras pe roata în Piata Saint Georges, dupa care este strangulat, iar peste 2 ore ars, conform „algoritmului” judiciar, fara ca hotârarea Parlamentului sa fi fost motivata (justificata). Executia este mai mult decât sinistra (groaznica, înspaimântatoare),  de-a dreptul barbara, specifica Evului Mediu. Exilat, un fiu a lui Calas, Pierre Calas, îl cauta pe Voltaire la Geneva (Elvetia) si îl convinge de nevinovatia tatalui sau. 

Pentru „revizuirea” procesului lui Jean Calas, Voltaire publica în 1763 lucrarea „Tratatul despre toleranta cu ocazia mortii lui Jean Calas”, în urma careia, familia Calas obtine o întrevedere la Versailles cu Ludovic al XV-lea (1710 –1774, „Le Bien-Aimé”/Cel mult iubit, fost rege al Franței și Navarei între 1715–1774).  

În 1765, ca urmare a interventiei lui Voltaire, într-un nou proces, Jean Calas este declarat „nevinovat”, deci, va fi achitat si reabilitat (social), post-mortem. În acest dosar penal, vorbim de o recunoastere oficiala a erorii judiciare comise, dar dupa decesul persoanei condamnate.

Guilaume Monnérat (Comtois, La Feuillade), impresar (showman) în a 2-a jumatate a secolului XVIII, acuzat (pe nedrept) de contrabanda de catre Compania fermierilor generali (bancheri–administratori, responsabila cu gestionarea veniturilor si impozitelor regelui pe o ferma agricola), creata în 1680 de catre Ludovic al XIV–lea („Ludovic cel Mare”, 1638–1715), fost „Regele Soare”, al Frantei și al Navarei (Regatul Pamplona–stat feudal din vestul Europei, de o parte și de cealaltă a Muntilor Pirinei, în partea de Vest, pe coasta Oceanului Atlantic), în perioada 1643–1715, la initiativa lui Jean-Baptiste Colbert (unul dintre principalii ministri ai regelui, Controlor general al finantelor între 1665 –1883).

Arestat pe baza unei „letters of the sign/signet” („lettre close”/lettre de cachet–o  scrisoare prin care avea loc transmiterea unui ordin particular al regelui care permitea printre altele, atât încarcerarea cât si exilarea sau internarea unui individ într-un ospiciu psihiatric–în  cazul unor tulburari mentale grave, fara sa fi fost judecat), Guillaume Monnérat va fi încarcerat (pe nedrept) timp de 20 de luni (din 24 aprilie 1767)  la Închisoarea Bicêtre (astazi, domeniul pe care se afla orasul Le Kremlin-Bicêtre – Métropole du Grand Paris, departamentul Val de Marne) în conditii nedemne, umilitoare.

În 1519, este procurorul regelui cel care sesizeaza (confisca) acest(a) domeniu (proprietate) fiind atunci un loc de refugiu pentru talhari, hoti cersetori, etc. În 1632, Cardianul Armand-Jean I. du Plessis de Richelieu (1585–1642) cleric, nobil și om politic francez, Prim–Ministru al Franței în perioada 12 august 1624–4 decembrie 1642) îl (re)amenajeaza complet  pentru soldatii invalizi.

Însa, la solicitarea lui Sf. Vincențiu de Paul (1581–1660, preot francez din cadrul Bisericii Romano-Catolice care și-a dedicat viața îngrijirii săracilor și combaterii mizeriei,  figură marcantă a reînnoirii spirituale franceze din secolul al XVII-lea), o parte a acestuia a servit si pentru ca azil al copiilor gasiti, abandonati. În sfârsit, Ludovic al XIV-lea, ar fi hotarât ca tot aici sa fie tratati si bolnavii de sifilis, pentru ca începând din 1656, institutia sa fie integrata în Spitalul General al Parisului si sa serveasca, în particular, la îngrijirea cersetorilor, vagabonzilor si a celor „nedoriti” de catre societatea civila.

În aceasta perioada întâlnim aici, amestecati, atât nevoiasi, cât si bolnavi sau criminali  (alienati mintali,  pâna la sosirea în 1793 a lui Philippe Pinel/1745 – 1826, medic psihiatru, psiholog, om de stiinta, membru al Academiei de Stiinte/din 1803 si al Academiei Nationale de Medicina, medic–sef al celbrului spital parizian Salpêtrière/1795–1820, homosexuali saraci, sifilitici, asasini, vagabonzi si delincventi – începând  cu escrocii si pâna la criminali).

În aceasta închisoare („cea mai grea si nedemna dintre toate închisorile pentru barbati”), devenita celebra pentru putul sau urias (cu diamletrul de 5m si adâncimea de 60m) utilizata si ca „zona de tranzit” (între 1793 si 1836 – când ea este închisa, pentru detinutii condamnati la munca silnica), catre ocnele din Guyana franceza, ar fi inventată cămașa de forța, nu de catre tapitierul Guilleret (în 1770), dar de  catre medicul David MacBride (1726–1778), în 1772. Aici a fost încarcerat si Generalul Georges Cadoudal (1771–1804, insurgent regalist, fost comandant al Armatei Catolice si Regale din Bretania) înainte de a fi ghilotinat în place de l’Hôtel-de-Ville (piata Primariei generale), pe 25 iunie 1804.

Revenind acum la Guillaume Monnérat, acesta, de fapt a fost confundat, cu o alta persoana care îi semana.

Adresându-se unui tribunal de tip Cours des Aides (curte de apel, competent în materie financiara, în special în probleme fiscale, în timpul Vechiului Regim–monarhia constitutionala, între Evul Mediu si Epoca Moderna/481–1792, aprilie 1814– martie 1815,  iulie 1815–februarie 1848, care apar la Paris în 1389 si începând cu 1437 în provincie), o curte suverana (superioara începând cu 1661) cum erau Parlamentele, Marele Consiliu (Consilul Regelui), Camerele de Conturi sau Curtile Devizelor (Monedelor), fermierii generali vor fi obligati sa-i plateasca daune morale si materiale în valoare de 50.000 de Livre tournois [monedă de referință sub Regatul Franței, în perioada Vechiului Regim, folosită pentru convertirea sumelor de bani în aceeași unitate, într-o epocă în care erau în circulație o mulțime de valori–distinctă de moneda cu care aceste operații erau efectuate, servind la omogenizarea operațiilor financiare, care se subdivide în sol=(1/20) Livra și în denier/penny=(1/240) Livra, cu o Livra =0,31 grame de aur fin, înlocuita pe 7 aprilie 1795 cu francul francez, pâna la intrarea în vigoare monedei €=6,55957Ffr, pe 1 ianuarie 1999].

Folosită mai întâi în abația Saint-Martin din Tours, unde se băteau monedele denumite „tournois”, aceasta era folosită, ulterior, în mai multe principate, îndeosebi în Hainaut și în Bourgogne, iar în 1203, cu alipirea regiunii Anjou (provincie istorică din vestul Franței, situată în cursurile inferioare ale fluviului Loaran corespunzând ca suprafață departamentului modern Maine-et-Loire) la coroana franceză sub Filip al II-lea (1165 –1223, fost regele Franței între 1180-1223), ea a înlocuit livra parisis, ca monedă de cont a domeniului regal.

Dar, pe 10 iulie 1769, decizia tribunalului Cour des Aides (cu competenta teritoriala în judecarea cazului), Jean-Jacques Prévost reprezentând Marrières si Laroche (directorii fermei de tabac) obtine casarea sentintei, deosebit de defavorabila acestora din urma, pe baza unui raport al abatelui de Molesme si Troarn, Joseph Marie Terray (1715 –1778, om de stat francez, lord al La Motte-Tilly, ultimul controlor general al finantelor al lui Ludovic al XV-lea, 1769-1774, „Cel mult iubit” rege al Franței și Navarei din 1715 până în 1774), pe 10 februarie 1770 de catre Consilul Regelui si Monnérat va fi arestat din nou.

Ca urmare, pe 28 mai 1770, Cour des Aides va deschide o noua informatie judiciara în dosarul Monnérat (având ca efect repararea erorii), care prin „dezvoltarile” sale politice (ca eroare judiciara, pâna la urma) va contribui la evoluarea practicilor judiciare ale Vechiului Regim, la insistentele lui Chrétien-Guillaume de Lamoignon de Malesherbes (1721–1794, magistrat, botanist si om de stat francez, cazut în dizgratie si ghilotinat pe 22 aprilie, dupa ce tot printr-o „lettre de cachet”, este condamnat la exil pe 8 aprilie 1771), un sustinator, în calitate de sef al cenzurii regale, al lucrarii Enciclopedia (Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers/Enciclopedia, sau dicționarul sistematic al științelor, al artelor și al meseriilor, publicata între 1751– 1772) a lui Denis Diderot (1713–1784, scriitor, filozof, enciclopedist francez) si Jean Le Rond d’Alembert (1717–1783, matematician, fizician, filozof si enciclopedist francez) si aparator la proces al regelui Ludovic al XVI-lea al Franței (1754–1793, ultimul  rege al Franței și Navarei în vechiul Vechiului Regim, între 1774 –1789 si al francezilor între  1789–1792, ghilotinat la Paris pe 21 ianuarie, care a locuit în Palatul de la Versailles). În acest dosar penal, vorbim de o eroare judiciara recunoscuta oficial de catre autoritati, în timpul vietii condamnatului.

Hugues Nicolas Joseph Lesurques (1763–1796), originar din Douai (departamentul Nord, astazi, regiunea administrativa Hauts de France) este victima a unei grave si celebre erori judiciare în dosarul Curierului din Lyon, fiind ghilotinat pe 3 octombrie 1796 la Paris. Casatorit (cu Jeanne Campion si tatal a 2 copii–o fata si un baiat cu vârstele de 6 si 8 ani), acesta (un tip scund – cca 1,60m, blond, cu ochi albastri si fata rotunda, cu o cicatrice în partea dreapta, de sus a fruntii si un deget lipsa pe mâna dreapta, respectabil) locuia (în momentul arestarii sale) la Paris, pe strada Montmartre n°205 (sectoarele n°1 si n°2).

În noaptea de 27–28  aprilie 1796, diligența (poștalionul–trăsură  mare, acoperită, cu care se făcea în trecut transportul regulat de poștă și de călători pe distanțe lungi) care asigura curieratul între Paris si Lyon  este atacata si jefuita în proximitatea comunei Vert-Saint-Denis (Departamentul seine et Marne, Grand Paris – Ile de France, aflata la cca 40km sud de Paris), iar curierul si escorta, ucisi. Mentionez aici faptul ca evenimentul are loc în timpul Directoratului (între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799, regim politic de tip dictatorial în timpul Primei Republici Franceze (21 septembrie 1792–18 mai 1804), însărcinat cu puterea executivă, urmașul Convenției Naționale (numele dat adunării constituante care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792–26 octombrie 1795 în timpul Revoluției Franceze) care a urmat Adunării Legislative și a pus bazele Primei Republici, dar si alungarea de la putere a lui Ludovic al XVI-lea (1754 – 1793, fiul delfinului Ludovic al Franței și al lui Marie-Josèphe de Saxonia, ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze, decapitat pe 21 ianuarie).

Prejudiciul material se ridica la cca 80.000 Livre în monede si 7M în asignat (cu o valoare cuprinsă, în princiu între 2 și 30 de soli) devenita monedă în 1791, iar în timpul Revoluției Franceze, o monedă fiduciară (instrument financiar, mijloc de plată, a cărui valoare nominală era superioară valorii sale intrinsece pe care i-o acorda utilizatorul ca valoare de schimb si care se sprijinea pe principiul de garanție apărată de catre o instituție centralizatoare). Acesti bani erau adresati Armatei Italiene (a Revolutiei franceze, activa între 1792–1801), pâna când Bonaparte Napoleon (1769–1821, Rege al Italiei între 17 martie 1805–11 aprilie 1814 si Împarat al Frantei între 18 mai 1804–6 aprilie 1814, respectiv, 20 martie 1815–22 iunie 1815, primul Consul al Republicii franceze între 10 noiembrie 1799–18 mai 1804), ajunge în fruntea acesteia.Ghinionul lui Joseph Lesurques ar fi fost ca, atunci, când jaful are loc el se afla la Paris si ar fi fost „singurul blond” vazut (identificat) de catre martori, pe traseul diligentei, în departamentul Seine et Marne (între Lieusaint si Melun).

Ca urmare, a unei anchete minutioase si laborioase, 6 persoane vor fi cercetate penal (în dosar), Joseph Lesurques, Etienne Couriol, Charles Guénot, Joseph Richard, Antoine Bruer si David Bernard care vor fi si inculpati pentru jaf, respectiv, pentru cele 2 asasinate, iar primi 3, vor fi condamnati la moarte pe 5 august 1796 si executati pe 3  octombrie.Dupa citirea sentintei, Couriol, indignat, se ridica si, pentru a-si clama propria culpabilitate, îl disculpa pe Lesurques, pe care, de altfel, martorii l-au confundat cu adevaratul vinovat, André Dubosc. În ciuda acestei marturii, sentinta (verdictul) de condamnare la moarte a lui Joseph Lesurques este mentinuta.Într-o scrisoare adresta sotiei sale, acesta din urma mentiona: „Iubita mea, când vei citi aceasta scrisoare, eu noi voi mai fi; un fier crud va curma zilele mele pe care urma sa ti le consacru cu atâta placere, dar asa este destinul pe care nu-l putem  sfida sub nicio forma ; ar trebui sa fiu asasinat din punct de vedere juridic”. 

Dupa executie, judecatorul de instructie Antoine-Grégoire Daubanton care avea îndoieli în privinta vinovatiei lui Joseph Lesurques, reia ancheta si reuseste sa-l identifice pe pasagerul pe care martorii l-au vazut urcându-se în trasura, care îl va divulga numele compliciilor sai, printre care si pe cel al  lui  André Dubosc, în loc de Lesurques, cu care semana destul de bine. Judecat pentru (simpla) complicitate la jaf si cele 2 asasinate, pe 8 decembrie 1880, Dubosc va fi condamnat la moarte si executat prin ghilotinare. Dupa moartea lui Lesurques (ca „victima a uneia dintre celee mai deplorabile erori judiciare”), familia acestuia va avea si ea un sfârsit dramatic. Sotia sa va fi afectata de grave tulburari psihice si ajunge într-un ospiciu, unde moare nu peste mult timp.

Fata lui se sinucide, iar baiatul lui se înroleaza în Armata lui Napoelon, care este ucis în timpul invaziei franceze a Imperiului Rus între 24 iunie – 12 decembrie 1812, cunoscut în istorie sub numele de Campania din Rusia („razboiul patriotic din 1812”– un conflict militar din cadrul războaielor napoleoniene, care a opus Imperiul Rus, pe de o parte, Franței și aliaților săi, pe de altă parte, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe fronturi, de la râul Neman până la Moscova, precum și pe alte două secundare, pe flancurile celui principal: unul în nord, între Dvina și Neman, și altul în sud, în zona Volîniei).

Tetative de reabilitare ale lui Joseph Lesurques în dosarul Curierului de la Lyon au existat, ca si în cazul lui Jean Rayne si Jean Calas, dar fara succes.

În ciuda unor scrisori adresate cu acest scop lui Napoleon I (Bonaparte Napoleon), Ludovic al XVIII-lea (Louis Stanislas Xavier de France, 1755 – 1824, fost rege al Franței și al Navarei între 6 aprile 1814–20  martie 1815  și apoi în perioada 1815 – 1824, pâna moartea sa, pe 16 septembrie), Carol al X-lea (Charles-Philippe de France, 1757 –1836, fost rege al Franței și al Navarei între 1824 și 1830 (în perioada Restaurații – nume  dat perioadei din Istoria Franței între 1814 și 1830, caracterizata prin revenirea regimului monarhic, suveranitatea fiind exercitată de către monarh în limitele Cartei din 1814, care va da naștere, ulterior, abdicării lui Napoleon Bonaparte la data de 6 aprilie 1814), Maria Amalia Teresa a celor Două Sicilii (Marie-Amélie de Bourbon, principesa de Napoli si a Siciliei, 1782 –1866,  fosta regină a Franței ca soție a regelui Ludovic-Filip) si în sfârsit, Napoleon III (Charles-Louis-Napoléon Bonaparte, 1808—1873, primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848, devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea), Joseph Lesurques, nu va fi declarat nevinovat, deci nu va fi reabilitat.

Justitia franceza si-ar fi motivat decizia prin faptul ca vinovatia lui Dubosc, nu l-ar disculpa pe Lesurques. Chiar si dupa interventia lui Victor Hugo (1802–1885, celebru poet, dramaturg, scriitor si romancier, reprezentant al romantismului francez– considerat unul dintre cei mai mari scriitori de limba franceza) care solicita într-o scrisoare reabilitarea acestuia din urma si despagubirea familiei acestuia.

O reforma a legislatiei permitând revizuirea procesului unui condamnat dupa executia sa este aprobata în 1867, dar familia lui Lesurques nu va putea beneficia nici de aceasta reforma, iar pe 17 decembrie 1868, dosarul acestuia va fi clasat definitiv, dupa ce revizuirea condamnarii sale a fost refuzata.

Daca Éric Dagnicourt, comandantul Jandarmeriei, fostul responsabil cu ancheta în dosarul lui Lesurques, ca de altfel si istoricul Éric Alary (n.1969, istoric universitar – enseignant chercheur, om de stiinta, specialist în istoria celui de-al 2-lea Razboi Mondial si în istoria Jandarmeriei), sunt convinsi de vinovatia lui Lesurques, în calitate de „comanditar” al jafului si al celor 2 asasinate, confiscarea bunurilor lui Lesurques a fost revocata de catre magistrati, ceea ce în cazul celor condamnati la moarte, era „obligatorie si automata”. Acest lucru ne convinge de faptul ca desi eroarea judiciara în dosarul lui Lesurques nu a fost recunoscuta oficial de catre autoritati, magistratii au recunoscut în acesta o eroare judiciara oficioasa.

Émile – François – Guillaume Clément (Vicontele de La Roncière, 1803 – 1874, fost ofiter de cavalerie, distins cu Legiunea de Onoare în 1862) este victima unui scandal judiciar, dupa care devine administrator colonial – cel de –al 8 –lea Guvernator francez al Thaiti (apartinând Colectivitatii teritoriale peste mari – Outre   Mer/TOM Polinezia Franceza–situata în sudul Oceanului Pacific, care alaturi de alte 4 insule:  Moorea, Maiao, Mehetia si Tetiaroa, formeaza  grupul de 5 insule  ale Vântului) în Arhipelagul Societății (formata pe lânga insulelele enumerate din Bora Bora, Huahine, Maupiti, Raiatea cu Uturoa și Tahaa, Tupai, Manuae/Scilly, Maupihaa si Motu One/Bellingshausen).

Evenimentul are loc în timpul Restaurației franceze (perioada din Istoria Franței cuprinsa între prima abdicare a lui Napoleon Bonaparte – Napoleon I, pe 6 aprile 1814 și revenirea acestuia la putere pe 20 martie 1815, respectiv, între caderea Primului Imperiu pe 7 iulie 1815 si a cele de-a 2-a Revolutii franceze „Les Trois glorieuses”/cele 3 zile glorioase : 27, 28, 29 iulie 1830).

Fiul lui François – Marie  Clément (Contele de La Roncière, 1773 – 1854, celebru spadasin, general al Revolutiei Franceze si al Imperiului care a servit în timpul lui Napoleon I si erou al Bataliei de la Monte-Alto), Émile–François– Guillaume,  evident, cum era si de asteptat se angajeaza de tânar în Armata Franceza, fiind afectat ca locotenent de cavalerie la Cayenne (Guyana franceza– departament francez Otre Mer/Peste mari in nordul Americii de Sud), la Cambrai (sub-prefectură a departamentului Nord, în fosta regiune administrativa Nord-Pas de Calais, astazi Haut de France) si la Saumur  (sub-prefectură a departamentului Maine-et-Loire în regiunea administrativa Pays de la Loire).

În 1834, când Clément se afla Saumur, celebra scoala de cavalerie este condusa de catre baronul si Generalul de Brigada Charles-Robert de Morell (1788 – 1862, fiul  lui Marie Anne de Saint Germain si al lui Robert François de Morel, cavaler din 1699, fost muschetar în garda personala a Regelui), unul dintre  cei mai straluciti ofiteri superiori de cavalerie al Grande Armée (Marea Armata – armata imperiala a lui Napoleon I, între 1804–1814 si ulterior în timpul celor 100 de zile, dupa revenirea acestuia la putere, între 20 martie 1815 – 22 iunie 1815), care s-a remarcat într-o serie de razboaie importante, printre care si în campaniile din Prusia, Polonia si Rusia (în timpul Razboiului celei de-a 4 Coalitii între 1806–1807, contra lui Napoleon I, la care au participat Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei), în Bătălia de la Wagram (5 – 6 iulie 1809, cea mai importantă confruntare militară a Războiului celei de-a 5-a Coaliții, desfășurându-se pe câmpia Marchfeld, în apropierea insulei dunărene Lobau și în dreptul localității Deutsch-Wagram, la 10 km nord-est de Viena, în care o armată franco-germano-italiană, condusă de Împăratul Napoleon I, invinge cea austriaca, comandata de arhiducele Carol de Austria-Teschen), iar mai târziu, în Batalia de la Brienne (pe 29 ianuarie 1814), în cea de la Vauchamps (pe 14 februarie 1814), respectiv, în cea de la Waterloo (pe 18 iunie 1815).

În plus, de Morell era si o ruda apropiata al Maresalului Jean-de-Dieu Soult (1769–1851, Duce de Damatia), Ministrul Razboiului (1830–1834), Presedintele Consilului de Ministri si Ministrul Razboiului (1832 –1834, 1840–1847), Presedintele Consilului de Ministri si Ministrul Afacerilor Externe (1839 –1840), fost membru al Camerei superioare a Parlamentului (La Chambre des pairs/Chamber of Peers, între 1814–1848) în 1815 si 1827, care a jucat un rol important în crearea Legiunii Straine (franceze) si care, în 1847, este onorat cu titlul unic de „Maresal general al Frantei ” de catre „regele francezilorLudovic-Filip de Orléans (Ludovic-Filip I, 1773–1850, primul „print de sânge” în timpul Restauratiei franceze, din dinastia Bourbon-Orléans), fost rege în timpul Monarhiei (constituionale) din Iulie (instaurata pe 9 august 1830 si pâna la proclamarea celei de–a 2-a Republici franceze, pe 24 februarie 1848)

Acesta din urma, avansat la gradul de „Maresal al Imperiului” pe 19 mai 1804 (de catre Napoleon I), dupa Batalia de la Austerlitz (pe 2 decembrie 1805) – la  victoria careia a avut o contributie importanta, este considerat de catre împarat ca „le premier manœuvrier de l’Europe” si care alaturi de alti 4 maresali ai Imperiului (cu numele lor gravate pe Arcul de Triumf), Louis-Nicolas d’Avout (Davout, 1770–1823, Duce de Auerstaedt, Print de Eckmühl, „Le Maréchal de fer”, „La Bête de Hambourg”), general al Revolutiei franceze si Maresal al Imperiului din 1804), Jean Lannes (1769–1809, Duce de Montebello, general al Revolutiei franceze si Maresal al Imperiului din 1804, fost Guvernator general al Marelui Ducat al Varsoviei si al Ligii Hanseatice – alianță militară și comercială a orașelor de la Marea Nordului până la Marea Baltică, începând cu Evul Mediu târziu/secolul al XIII-lea si până în secolul al XVII-lea, Ministru al Razboiului, primar al orasului  Savigny-sur-Orge–Metropole du Grand Paris, în departamentul Essonne, înhumat la Panthéon în 1810), André Masséna (1758 – 1817, Duce de Rivoli si Print de Essling,  general al Revolutiei franceze si Maresal al Imperiului din 1804) si Louis-Gabriel Suchet (1770 – 1826, Duce de Albufera, general  al Revoolutiei franceze si Maresal al Imperiului din 1811, membru al camerei superioare a Parlamentului „La Chambre des pairs”/1814–1848, camera superioara a Parlamentului în timpul Restauratiei), „sunt capabili sa dirijeze Marea Armata în absenta împaratului”.

Subliniez aici si faptul ca, cu titlul de „Maresal general al Frantei” („Maréchal général des camps et armées du roi”) nu au fost onorati decât „7 magnifici” (dintre care unul, Solut) care au marcat profund istoria Frantei.

  • între 1594–1602: Charles de Gontaut (1562–1602, Duce de Biron), celebru pentru prietenia sa cu Henric de Bourbon (Henri IV, 1553–1610, „Henric cel Mare”, „regele nostru Henric” în regiunea sa de origine Gasconia, primul rege din familia de Bourbon, fost rege al Frantei 1589 –1610 si al Navarei/Henric III, 1572 –1610), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), condamnat la moarte pentru „înalta tradare” pe 29 iulie si executat pe 31 iulie la Bastilia.
  • între 1621–1626: François de Bonne (1543–1626, Duce de Lesdiguières, Conte de Pont-de-Veyle, ultimul „Grand Constable of France” – comandant al armatei în absenta regelui, membru al „La Chambre des pairs” în 1611, Guvernator de Grenoble în 1591 si Dauphiné în 1612, Consilier al Statului în 1595)
  • între 1660 – 1675: Henri de La Tour d’Auvergne (1611 – 1675, Viconte de Turenne), remarcat în conflictul purtat sub pretext religios, cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani (1618 – 1648), în Războiul de devoluțiune (1667-1668), un conflict militar între Franța și Spania, prin care acestea și-au disputat Țările de Jos Spaniole), respectiv, în Razboiul de la Hollande (1672 – 1678), în care Franta si aliatii sai (Anglia, Münster, Liège, Bavaria si Suedia) iese învinge Cvadrupla Alianta (Provinciile Unite, Sfântul Imperiu, Brandebourg si Spania), dupa care, conform tratatului de la Nimègue devine prima putere europeana.
  • între 1733–1734: Claude-Louis-Hector de Villars (1653–1734, Maresal al Frantei în 1702, Duce de Villars din 1705 si Viconte de Melun, membru al „La Chambre des pair de France” în 1709, Membru al Academiei franceze din 1714, presedintele Consilului de Razboi între 1715 – 1718), distins cu titlul de Maresal general al Frantei de catre Ludovic al XV-lea („Le bien–aimé”, rege al Franței și Navarei între 1715 – 1774).
  • între 1747 – 1750: Maurice de Saxe (1696-1750, fost Maresal general de Saxe al lui Ludovic al XV-lea, fost Guvernator al Castelului de Chambord), Conte de la Route (1696– 1710) si de Saxe (1710–1750), care s-a remarcat în Războiul pentru succesiunea poloneză (1733-1738), un conflict între armatele aliate ale Rusiei și Austriei împotriva Franței pentru controlul Poloniei, respectiv, în Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), izbucnit odată cu moartea împăratului romano-german Carol al VI-lea, care instituise în timpul vieții sale Pragmatica Sancțiune – diplomă  oficială întocmită pe 19 aprilie 1713 de împăratul romano-german Carol al VI-lea (1685–1740, fiul împăratului Leopold I și tatăl împărătesei Maria Tereza. A făcut parte din Casa de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman din 12 octombrie 1711 și până la moarte, totodată rege al Ungariei sub numele de Carol al III-lea, rege al Boemiei sub numele de Carol al II-lea, principe al Transilvaniei etc.) care prevedea pe de o parte, indivizibilitatea țărilor Coroanei Habsburgice, iar pe de altă, parte admitea succesiunea feminină la conducerea acestor țări. Pragmatica Sancțiune a devenit necesară ca urmare a faptului că împăratul Carol al VI-lea nu avea descendenți masculini, iar în aceste condiții exista la moartea sa riscul destrămării sau împărțirii țărilor Coroanei Habsburgice., recunoscută inițial de toate puterile europene.
  • între 1789 – 1792: Victor-François de Broglie (1718–18014, aristocrat, Duce de Broglie si Print de Broglie si al Sfântului Imperiu roman germanic – facut de catre Francisc I Ștefan de Lorena/1708 – 1765,  fost duce al Lorenei/1729-1737, mare duce al Toscanei/1737-1765 și împărat al Sfântului Imperiu Roman/1745–1765; Guvernator de Trois-Évêchés, al Alsaciei, de Metz si Pays messin, fost secretar de Stat al Apararii), devenit Maresal general al Frantei în 1789 (si radiat de pe lista acestora dupa emigrarea sa în Rusia în 1797, unde este numit Generalfeldmarschall– Feldmarschall  al Rusiei din 1997), care s-a remarcat atât în Războiul pentru succesiunea poloneză, respectiv, în cel pentru cel de succeasiune austriacă, cât si  în Războiul de șapte ani (1754 și 1756–1763, Războiul Pomeranian, Războiul francez și indian) care a generat lupte atât în Europa, cât și în colonii, la care au participat marile puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii – cu coloniile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice și Regatul Irlandei și Hanovra, pe de-o parte, respectiv, Regatul Francez–cu Principatul Saxoniei, Noua Franță și Indiile Orientale Franceze, Arhiducatul Austriei, Imperiul Rus, Suedia pe de altă parte si care a avut ca efect decăderea puterii Franței, atât pe continentul  american – unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guyana Franceză, Saint-Domingue și Saint Pierre și Miquelon, cu Guadelupa și Martinica, cât și pe continentul european, respectiv, în Războiul primei coaliții (parte a războaielor revoluționare franceze și a războaiele de coaliție pe care prima republică a Franței le-a purtat împotriva mai multor puteri europene, de-a lungul celor mai zbuciumați și sângeroși ani ai săi în perioada 1792–1797).În sfârsit, de Broglie, va fi la comanda armatei contrarevolutionare a lui Louis Henri de Bourbon (Louis VI Henri Joseph de Bourbon-Condé, 1756 – 1830, Prinț de Condé între 13 mai 1818 – 27 august 1830).

Într-un a semenea context social–istoric are loc scandadul judiciar în care va fi implicat Émile – François – Guillaume Clément.

Atunci când incidentul are loc, generalul de Morell, în calitatea sa de comandant al Scolii de Cavalerie din Saumur locuieste împreuna cu sotia Augustine Gabrielle Zélie de Mornay de Montchevreuil (1896 – 1866) si fiica sa, Augustine Marie (n.1819) în oras, care semnaleaza tatalui sau ca în repetare rânduri ar fi primit niste scrisori stranii de amenintare, semnate „E de la R”. Ceea ce, imediat, face din Émile de La Roncière, un suspect (cu toate ca acesta îsi sustine nevinovatia), cu atât mai  mult cu cât, el  avea, oarecum, în anturajul sau o reputatie (mai mult sau mai putin) de „afemeiat”.

În realitate, Marie de Morell este sincer îndragostita de tânarul  locotentent de cavalerie Émile de La Roncière, care stiind cine este tatal ei, Generalul  Charles-Robert de Morell, încearca sa o (men)tina pe aceasta la o „oarecare distanta”, rezumându-se cu ea la simple flirturi (în sensul unor conversații ușoare, cu aluzii de dragoste, nevinovate, care pot avea loc între 2 persoane). Dar, pe 24 septembrie 1834, Marie este gasita „to gag” (sufocata) în camera sa, afirmând ca ar fi fost victima unei tentative de viol din partea Vicontelui Émile de La Roncière. O acuzatie, oarecum, asemanatoare cu cea a lui Emilie R. contra lui Loïc Sécher cu un secol si jumatate mai târziu, în care cel din urma, desi condamnat la 16 ani de recluziune criminala pe 12 decembrie 2003 (pentru ca ar fi violat-o pe aceasta, pe 27 noiembrie 2000), va fi achitat si reabilitat în cadrul procesului sau revizuit desfasurat în perioada 20–24 iunie în 2011. [A se vedea si articolul: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I].

Scandalul devine istoric pentru ca sunt implicate în acesta 2 familii, aristocrate, de militari de rang înalt, reputate si prestigioase, pe de o parte, familia La Roncière, iar pe de alta parte, de Morell, care, „nici nu se simpatiezeaza” reciproc. De fapt, Generalul La Roncière (François–Marie  Clément), tatal lui Emile, este un opozant (si chiar dusman) al Maresalului Soult, ca soldat, care la rândul sau, este o  ruda apropiata a lui de Morell. În ciuda faptului ca Emile va dispune de o aparare solida asigurata de catre celebrul avocat Gustave Louis Adolphe Victor Aristide Charles Chaix d’Est-Ange (1800–1876, fiu al Procurorului general de pe lânga Curtea Criminala de la Reims, om politic francez, fost decan al Baroului parizian între 1842–1844, Senator al celui de-al 2-le Imperiu/2 decembrie 1852–4 septembrie 1870), de Morell va câstiga procesul, chiar daca, practic, nu existau niciun fel de probe fiabile în dosar.

Mentionez aici faptul ca Emilie a beneficiat la acest proces si de un important sprijin din partea varului sau Athanase Louis Marie Clément de Ris (1782–1837, colonel de cavalerie, distins cu titlul de „Cavaler al Imperiul” si cu Legiuinea de Onoare, membru al „La Cambre des pairs de France”) care s-a distins în Războaiele Revoluției Franceze (o serie de conflicte armate între 1792–1802, între Guvernul Revoluționar Francez și câteva state europene), respectiv, în Războaiele napoleoniene (o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța în perioada 1799–1815,  într-o oarecare măsură, o continuare a războaielor declanșate de Revoluția franceză din 1789, continuate la rândul lor de cele ale regimului celui de-al 2-lea Imperiu francez, care au revoluționat armatele europene, precum și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Ca urmare, pe 10  iulie 1835, Curtea Criminala al departamentului Seine (creat în 1790 sub numele de departamentul Paris, suprimat în 1968 ca urmare a aplicarii legii din 10 iulie 1964 privind reorganizarea teritoriala si crearea regiunii pariziene – Ile de France)  îl condamna pe Emile de la Roncière la 10 ani de detentie criminala. (A se vedea Procesul detaliat)

Esecul în fata Curtii de Casatie îl va tine pe Emilie de la Roncière încarcerat timp de 8 ani, înainte ca demersurile facute de catre familia acestuia sa obtina liberarea lui în 1843. Cu toate acestea, reabilitatea definitiva nu va avea loc decât cu un deceniu si jumatate dupa incident, în 1949.

Daca aparent, cariera militara a acestuia parea terminata, gatie succesului si ascensiunii fratelui sau, stralucit ofiter de marina, Camille Adalbert Marie Clément (1813–1881  Baron de La Roncière-Le Noury, admis în 1929, în celebra Scoala Navala militara si de ingineri– fondata în 1830, la numai vârsta de 16 ani), care se evidentiaza, în special, pe 17 octombrie 1854 în Asediul Sevastopolului  (cea mai importantă acțiune militară din timpul războiului Crimeii, între 9 octobrie 1854–11 septembrie 1855, ca urmare a debarcarii în Crimeea, a trupelor aliate ale Franței, Regatului Unit și ale Regatului Sardiniei, care au asediat orașul și fortăreața Sevastopol – sediul flotei Mării Negre al Imperiului Rus, flotă care părea că amenință Marea Mediterană), iar ulterior, în timpul Asediului Parisului (1870– 1871), un episod al razboiului franco–prusian, îi va permite lui Emile, odata cu  proclamarea celei de-a 2-a Republici franceze, sa devina comandant al Garzii Nationale, iar ulterior, în 1853, Inspector al Colonizarii în Algeria (începând cu 1830, cu ocuparea capitalei Alger si pâna la  câstigarea independentei acesteia în 1962, în timpul celei de-a 5-a Republici franceze, începând din 1958), pentru ca în 1859 sa fie numit sef al serviciilor coloniale la Chandernagor (Chandannagar, oras situat pe malul drept al Râul Hooghly (un afluent cu o lungime de aproximativ 260 de kilometri al fluviului Gange în Bengalul de Vest din India) si apoi comandant al Insulelor Saint-Pierre-et-Miquelon (arhipelag francez în America de Nord, situat între Oceanul Atlantic de Nord si insula canadiana Terre-Neuve, fost departament francez peste mari–Outre Mer/DOM, astazi coolectivitate teriroriala franceza peste mari–Outre  Mer/TOM) post în care va ramâne pâna în 1863, unde se va bucura de aprecierea populatiei locale (autohtone).

În sfârsit, consacrarea carierei lui Emile de la Roncière are loc în 1864, când îl înlocuieste pe capitanul de vas Louis Eugène Gaultier de La Richerie (1820 – 1886, ofiter al marinei si administrator colonial francez) în Thaiti (pâna în 1869) în calitate de Guvernator al EFO (Institutiile Franceze din Oceania), atunci Insulele (Arhipelagul) Societății (devenite mai târziu Polinezia Franceza), în perioada domniei reginei Pōmare IV ou Pomaré la Grande (1813–1877, apartinând dinastiei tahitiene Pomare) între 1827 – 1877, care l-a apreciat si ea, în mod deosebit pentru realizarile sale exceptionale ca guvernator (farul de la Pointe de Vénus, soseau cu carosabil care leaga carrossable capitale Papeete de Tarravao, plantatia Terre Eugénie, etc.).

Alfred Dreyfus (1859-1935), ofiter (capitan) francez evreu de origine alsaciana, arestat pentru „înalta tradare pe timp de pace–spionaj în favoarea Germaniei” si încarcerat pe 15 octombrie 1894 la Închisoarea „Cherche Midi” (veche închisoare militara în centrul Parisului, functionala între 1847–1950, aflata pe bulevardul Raspail n°54, unghi cu strada Cherche-Midi n°38), este victima unei grave erori judiciare care este la originea unei profunde crize politice la începutul ceie de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870 – 10 iulie 1940).

În urma unui proces în fata Consiliului de Razboi (de la Paris)  pe 19 décembre 1894 în care el este gasit vinovat (aparat fiind de celebrul avocat Charles Gabriel Edgar Demange/1841–1925, el este degradat pe 5 ianuarie 1905 în „Curtea de Onoare” a Scolii Militare si condamnat munca silnica pe viata.

Ca urmare, pe 21 februarie 1895 el este îmbarcat pe un vas la Saint Nazaire (departamenul Loire Atlantique, regiunea administrativa Pays de la Loire) cu destinatia ocnele din Guyana franceza, unde va fi debarcat, pe 8 martie pe Insula Regala (pe coasta Guyanei franceze) si tranferat pe 13 martie pe Insula Diavolului.

Dupa casarea sentintei de catre Curtea de Casatie, Alfred Dreyfus este repatriat pentru a fi judecat din nou de catre un alt Consilu de Razboi, pe 7 august 1899, la Rennes (prefectura departamentului Ille et Vilaine si a regiunii administrative Bretania). Gasit din nou vinovat, dar cu „circumstante atenuante” el va fi condamnat din nou, dar „numai” la 10 ani de detentie.

Pe 21 ianuarie 1896, Locotent-Colonelul Georges Picquart, devenind seful serviciului de informatii (SR), în iulie 1895, intercepteaza un document, „Le petit bleu” care îl va incrimina pe Comandantul Marie Charles Ferdinand Walsin Esterházy (1847 – 1923) si îl va disculpa pe Alfred Dreyfus. În 1898, Emile Zola (1840–1902, romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței), publica celebrul sau articol „J’accuse” în Jurnalul „L’Aurore” cu care aduce Procesul Dreyfus în plin centrul unui conflict social-politic major al Republicii a III-a, având printre consecinte si anularea primei sentinte judecatoresti a lui Dreyfus. Pe 9 septembrie 1899 datorita polemicii asupra Dosarului Dreyfus care a „zdruncinat” cea de-a III-a Republica Franceza din temelii, sentinta de condamnare este anulata, iar pe 19 septembrie, noul Presedinte al Frantei Emile Loubet (1838 – 1929, în functie între 1899–1906)  îl gratiaza. Pe 12 iulie 1906 Curtea de Casatie anuleaza condamnarea lui.

Este reabilitat si reintegrat în armata franceza cu gradul de „Sef de Escadrila”, fiind distins si cu „Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler (Chevalier de la Légion d’Honneur). În 1908 este victima unui atentat cu ocazia ceremoniei transferului cenusei lui Emile Zola la Panthéon, aparatorul lui de neînduplecat. În timpul Primului Razboi Mondial (1939–1945), el este mobilizat si lupta în Armata Franceza contra Puterilor Centrale, având gradul de Locotent-Colonel.

Moare în 1935 la Paris, în urma unui atac cardiac.

În ciuda faptului ca Dreyfus a fost „total” reabilitat, scandalul politico-social caruia a dat nastere procesul lui, i-a frânat considerabil cariera militara. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse la Paris.

Transferul cenusei sale la Panthéon a fost prevazut de catre presedintele Frantei Jacques Chirac (n.1932, în functie între 1995 – 2007), dar pe 5 iulie 2006 el a renuntat, în ciuda unor insistente din partea celor „pro Dreyfus”, având în vedere faptul ca el, înainte de toate, a fost o victima si ca daca exista un „erou” în dosarul lui, atunci, acesta a fost Emile Zola, deja transferat la Panthéon.

Celebrul abolitionist, profesorul de drept Robert Badinter (n.1928) „justitiarul” lui François Mitterrand (1916–1996, pin functie între 1981–1995), parintele abolirii Pedepsei Capitale în Franta, Liga Drepturilor Omului si CRIF (Consiliul Reprezentativ al Institutiilor Evreiesti din Franta), toti erau de aceasi parere. [A se vedea pentru detalii, articolele autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I); angorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)].

Jules Durand (1880–1926, sindicalist, libertaradept al libertatii individuale absolute), acuzat ca ar fi fost „responsabilul moral” în asasinarea lui Louis Dongé (un sef de echipa non-grevist, „spargator de greva”), în portul din Le Havre (sub-prefectura departamentului Seine Martimes, regiunea administrativa Normandia) cu ocazia unei greve generale (pe termen nelimitat) declansate în cadrul companiei maritime franceze CGT (Compania Generala Transatlantica – „Transat”,  „French Line”) fondata în 1855, de catre fratii Émile Pereire (Jacob Rodrigue Émile/1800–1875 si Isaac Pereire (Isaac Rodrigue/1806–1880), la mijlocul lunii august 1910, al carei leader era considerat, condamnat la moarte pe 25 noiembrie 1910,  de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Seine Maritimes la Rouen (prefectura departamentului Seine Maritimes si a regiunii administrative Normandia). Gratiat partial si liberat din închisoare pe 6 februarie 1911 (ca urmare a comutarii pedeapsi sale la 7 ani de detentie criminala), el  va fi reabilitat (comlplet) în 1918, ca urma a casarii sentinei de condamnare catre Curtea de Casatie.

Mentionez aici faptul ca termenul de „libertar” („libertaire”, a nu se confunda cu libertin – persoana care sfidează regulile decenței și ale moralei; indecent, ușuratic, desfrânat) în majoritatea cazurilor este asociat cu cel de anarhism, iar prin analogie cu cel de proletar, este introdus pentru prima oara de catre Pierre-Joseph Proudhon (1809–1865, economist, sociolog, jurnalist politic, scriitor si teoretician socialist francez, considerat părintele anarhismului, ales deputat socialist la Revolutia din 1848 al Constituantei–Adunare  formată din reprezentanți aleși democratic, pe baza sufragiului universal, având sarcina de a vota sau a modifica constituția sau de a îndeplini funcțiile parlamentului), autor în 1840 al celebrei lucrari „Qu’est-ce que la propriété?” (Ce este proprietatea – „Este un furt”!), iar în 1846, al lucrarii Le Système des contradictions économiques ou Philosophie de la misère” (Sistemul de contradictii economice sau Filozofia mizeriei”) considerata de posteritate ca cea mai importanta  creatie a sa. Anticleric în lucrarea sa din 1858, „Justitia în Revolutie si în Biserica”, el militeaza pentru abolirea oricarei forme  de gândire si organizarea eclesială în favoarea formelor egalitare, anti-ierarhice. În alte lucrari ale sale, în cea din 1863 „De la Principiul federativ si a anecesitatii reconstruirii Partidului Revolutiei”, respectiv, în cea din 1865, „De la Capacitatea politica a claselor muncitoresti”, Proudhon, este unul dintre primii teoreticieni ai federalismului, utilizând, ca jonctiuni, în special, industrie si agricultura, respectiv, muncitoeul si taranul. 

În sfârsit, nu rareori, eroarea judiciara în cazul lui Jules Durand este comparata cu cea din dosarul „Alfred Dreyfus”, care la rândul sau este considerat, de altfel, un dosarde tip „Dreyfus al saracilor” sau „Dreyfus al clasei muncitoare”.

Anarhist si sindicalist revolutionar, secretar al Sindicatului docherilor – carbunari (însarcinati cu descarcarea si încarcarea carbunelei în docuri – bazine  portuare împreună cu construcțiile și instalațiile aferente, în care vapoarele sunt încărcate, descărcate sau întretinute în cadrul unor servicii tehnice și administrative), în 1910, atunci când evenimentul istoric are loc, Jules Durand lucreaza în cadrul portului Le Havre (sub-prefectura departamentului Seine Martimes, regiunea administrativa Normandia) si este (considerat) principalul leader al grevei generale a cărbunarilor (pe termen nelimitat), contra „masinizarii (robotizarii) portuare” si a „scumpirii (excesive a) vietii”, respectiv în „favoarea cresterii salariului si a remunerarii orelor suplimentare”.Nota. Fondat pe 8 octombrie 1517 de catre Francisc I (1494 – 1547) fost rege al Franței între anii 1515 și 1547 (fiul lui Charles d’Angoulême și al Louisei de Savoia), întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII (1462–1515, domnitor între 1498–1515, numit „Le Père du Peuple”/Tatăl Poporului al 35–lea rege al Franței și unicul monarh al ramurii Valois-Orléans a Casei Valois)  pe partea dreapta al estuarlului Senei, asediat în timpul Razboaielor Religiilor dintre catolici si protestanti (1562-1598),  distrus în al 2-lea Razboi Mondial (în special dupa debarcarea trupelor aliate în Normandia pe 6 iunie 1944), Le Havre, cel de-al  2-lea port francez ca importanta (dupa Marsilia si al 6-lea în Europa), fondat în 1530, orasul natal si de resedinta al lui René Coty (cel de-al 2-lea Presedinte al celei de a 4-a Republici Franceze, în functie între 1954 – 1959, predecesorul Generalului Charles de Gaulle la cel de-al 2–lea mandat de Presedinte, fondatorul Republicii a V-a, în 1958),  urmeaza sa devina (via portul Rouen), conform noii reforme administrativ-teritoriale (reducerea celor 22  de regiuni metropolitane la 13 si crearea gigantului urban Mlétropole du Grand Paris – prin integrarea celor 3 departamente limitrofe, Haut de Seine-92, Seine Saint Denis-93 si Val de Marne-94 în Paris intramuros), pe baza unui plan urbanistic al arhitectului Antoine Grumbach (Proiect Seine-Métropole), un port al noii metropole pariziene Grand Paris (HAROPAHavre/Rouen/Paris), una dintre primele 4, cele mai mari metropole mondiale (alaturi de New York, Londra si Tokyo).

Ca si Marsilia (departamentul Bouches du Rhône, regiunea administrativa Provence-Alpes-Côte d’Azur, sudul Frantei, port la Marea Mediterana), Le Havre (diametral opus pe axa centrala a Hexagonului francez), astazi, un oras dinamic în plina expansiune al carui port permite accesul în Oceanul Atlantic prin Canalul Mânecii, est o metropola maritima mondiala în devenire (conform noului plan de dezvoltare urbanistic–regional în desfasurare, mai sus mentionat), deci favorabila, inclusiv, desfasurarii unor activitati de crima organizata (de vârf), inclusiv, comertul cu bunuri (obiecte) mobiliare de valoare rezultate din jafuri armate (în special bijuterii din aur si diamante) sau cel ilicit cu arme (de razboi), traficul de stupefiante (dure – de mare risc), trafic de fiinte umane, prostitutie, proxenetism, etc., în care, din pacte, numerosi compatrioti de-ai nostri, români (si mai putin rromi !), ai diaspoeri sau lumpendiasporei (Alina Mungiu-Pippidi) sunt implicati si ei „trup si suflet˝, pentru a câstiga, dupa parerea lor,  un „ban cinstit˝. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Diaspora româna, o (lumpen)diasporă aflată într-o profundă criză de identitate !].Multi dintre ei sunt anihilati în urma unor anchete complexe, de mare anvergura (nu reori cu interventiile Europol si Interpol), condamnati si încarcerati pe perioade lungi de închisoare, iar altii „isi aleg˝ ca „resedinta˝ secundara mediul carceral, desfasurand activitatile lor infractionale (non-stop), fara niciun fel de regrete, atât în libertate cât si in mediul privat de libertate.

Exista însa si infractori români, care în ciuda nenumaratelor fapte antisociale comise, în general, nu foarte grave, reusesc chiar sa ramâna în libertate, si sa traiasca în anonimat de pe o zi pe alta sau altii mai putin norocosi, care, în cazuri rare, chiar arestati si inculpati pentru fapte grave, datorita unui context social-juridic favorabil, reusesc totusi sa ramâna fie nepedepsiti, fie sanctionati penal doar cu pedepse simbolice. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Procesul proxenetilor romani de la Le Havre. Vastul „dispozitiv˝ romanesc de proxenetism pe teritoriul francez !)

Începându-si cariera ca docher, ulterior, Jules Durand devine, ca si tatal sau de altfel, cărbunar (muncitor calificat în procedeele de transformare ale lemnului în carbune si de prelucrare a acestuia), sef de echipa la Docks et Entrepôts” cu toate ca acesta voia ca fiul sau sa devina artizan (meșteșugar, meserias, care lucrează si executa obiecte de artizanat).

Angajat la început ca si tatal sau la „Docks et Entrepôts”, în 1908, va fi concediat pentru „propaganda si actiuni sindicaliste”, motiv pentru care devinre docher – carbunar (dintre care 90% erau alcoolici, în timp ce Durandnu nu consuma decât apa) în port, unde vine în contact cu organizatia sindicala, a carei secretar devine în 2010.Frecventeaza Universitatea Populara a Bursei loculurilor de munca, unde, vine în contact cu alti muncitori – sindicalisti si adera, rapid, la ideile marxist – leniniste, acordând o importanta deosebite „luptei de clasa” în orânduirea capitalista, gratie, în special, a lucrarilor lui  Proudhone, Clémence-Louise Michel (1830–1905, o institutoare, activistă anarhistă, franc masonă, adeptă a blanquiștilor, cu idei feministe și una dintre figurile importante ale Comunei din Paris/28 martie– 28  mai 1871, prima care a arborat steagul negru, și care l-a popularizat în mișcarea libertară, si deportată în Noua Caledonie–colectivitate teritoriala franceza peste mari /TOM în vestul Oceanului Pacific, unde se convertește la anarhism) numita „Enjolras” (Fecioara Roșie), de catre Paul Verlaine (1844 —1896, poet francez, considerat șef curentului simbolist, unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi) sau  Émile Pouget (1860–1931, militant anarhist, antimilitarist, sindicalist si revolutionar francez, fondator al jurnalelor libertare   „Le Père peinard”, „La Sociale”, respectiv, „La Révolution” si secretar al Sindicatului CGT–Confederatia Generala muncitorilor, în perioada 1901–1908, a se vedea pentru detalii:  Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT, calitate în care participa în 1906 la redactarea materialului de referinta al sindicalismului în Franta, ai sindicalismului revolutionar si al luptei sindicale – „La charte d’Amiens”).

Astfel, Durand devine unul dintre sindicalistii revolutionari care contribuie la constituirea uniunilor sindicale de departament (judet) si este ales ca secretar al sindicatului muncitorilor specializati în prelucrarea carbunelui de la Le Havre (care în 1910 avea cca 450 de aderenti), dar si ca membru a LDH (Liga Drepturilor Omului). În plus este si un militant antialcooloic, motiov pentru care el este „clasat” (considerat) de catre patronul (angajatorul) sau „periculos” si „suspect”, cu atât mai  mult cu cât, acesta din urma îi platea pe docheri cu jetoane ale caror valori, într-un procent de cca 10%, trebuia cheltuit într-un local (bar, cafenea, etc.) pe bautura alcoolizata. Greva nelimitata lansata de catre docherii–carbunari din portul Le Havre (HaRoPa), avându-l primar pe Henry Génestal (1908–1914), va debuta pe 18 august 1910. Pentru combaterea acestei ample miscari sindicale, companiile maritime si portuare din HaRoPa decid sa angajeze muncitori platiti de 3 ori mai scump.

Antigrevisti, nnumiti „renards” (vulpi) sau „jaunes” (galbeni), apartinand „sindicatelor galbene”–dreapta proletara („yellow unions”–în alte tari), in opozitie  cu „sindicatele rosii”–stanga   proltara (socialiste sau comuniste), acestia, considerati non–grevisti („tradatori”), vor prelua activitatile lucrative ale grevistilor, sabotand astfel, indirect, actiunea acestora.Nota. Sindicalismul galben” apare pentru prima data la sfârsitul secolului al XIX-lea, ca urmare a grevei generale din perioada septembrie–octombrie 1899 de la Creusot (departamentul Seine et Loire, regiunea administrativa Bourgogne–Franche Comté) ca urmare a unei sentinte de arbitraj (o jurisdicție alternativă față de tribunal sau judecătorie, având caracter privat și care dă posibilitatea părților participante la încheierea de contracte să prevadă ca orice litigiu decurgând din sau în legătură cu aceste înscrisuri să fie soluționat prin procedura arbitrală), semnata pe 7 octombrie 1899 de catre Pierre–Marie–René–Ernest  Waldeck-Rousseau (1846–1904, fost ministru de interne în perioada 1981–1985, respectiv, ministru de interne si presedinte al Consiliului de Ministri în perioada 1989–1902), unul dintre fondatorii sindicalismului francez (legea Waldeck-Rousseau din 21 martie 1984, care aborga cea a lui Isaac-René-Guy Le Chapelier/1754 – 1794, promulgata pe 14 iunie – care interzicea sindicalizarea, în special, în cazul muncitorilor corporatisti).

Conform aceastei sentinte de arbitraj, care, printre altele, autorizeaza crearea de sindicate muncitoresti la initiativa angajatorilor, Charles–Prosper–Eugène  Schneider (Eugène II Schneider, 1868–1942, industrias si om politic francez, director al uzinelor metalurgice, productie de fier, fonta si otel din Creusot) impulsioneaza crerarea sindicatului „corporatiilor muncitoresti din Creusot” (si din comunele sale limitorfe, Comunitatea Urbana Creusot- Montceaus, din 1970) pe 29 octombrie 1899.

Pe 8 noiembrie 1899 vor fi create „sindicate galbene” si în alte orase din regiune: Gueugnon, Montchanin, Carmaux, Belfort, etc., iar un alt mare sindicalist, Pierre Biétry (1872–19180, fost deputat al departamentului Finistère între 1906 si 1910, va reunii acestea într-o federatie cunoscuta sub numele de „Federatia Sindicatelor Nationale Gabene din Franta”. Dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial, „sindicate galbene” s-au raspândit pe întregul teritoriu francez, nu rareori schimbându-si numele în UGT (nationalista si populara, creata în 1970, activa pâna în 1973, care voia sa se impuna ca o organizatie legata de noua oridine mondiala în domuniul muncii), CGSI (Confederatia Generala a Sindicatelor Independente, ale caror baze apar în 1947 sub forma unui CEES – Comitet  de Studii Economice si Sindicale si care pâna în 1970 erau prezente în sectorul indistriei de automobile, al Postelor si cadrul primariilor pariziene), CFT (Confederatia Franceza a Muncii, activa între 1959 – 1977, care are la baza  CTI – Confederatia   Muncii Independente, creata în 1947, prezent în uzinele Donnet-Zédel de Nanterre – Métropole du Grand Paris, cumparata în 1935 de  Simca, filiala a uzinelor Fiat), care între 1977 – 2002 va activa sub numele de CFL (Confederatia Sindicatelor Libere) si care chiar si dupa dizolvarea ei ^si continua activitatea sub alte nume (SIA–Sindicatul Independent al Automobilistilor la Citroën, SIATT–în cadrul primariilor pariziene, FO 9–Force ouvrière la Peugeot, UNSA– Uniunea Nationala a Sindicatelor Autonome la Servair–Compagni  de exploatare a serviciilor auxiliare aeriene, filiala a grupului Air France–KLM, d’exploitation des services auxiliaires aériens), etc. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului: Les grandes Organisations syndicales françaises. La FO,  Les grandes Organisations syndicales françaises. La CFDT, Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT).

Este foarte probabil ca si „Mișcarea vestelor galbene” din Franta (o mișcare politică populistă pentru justiție economică), contra maririi TICPE (Taxe Interne la Carburati si la Produse Energetice) care dateaza de peste 8 luni si jumatate (din 17 noiembrie 2018) are la origine, tot, sindicalismul galben. Aceasta miscare are ca principale revendicari: schimbarea politicii fiscale, ameliorarea nivelului de trai a claselor populare si medii, instaurarea refrendumului pentru luarea de decizii politice (de importanta nationala) si demisia presedintelui Emmanuel Macron (în functie din 2017).

Revenind acum la greva generala declansata de catre sindicatul muncitorilor – carbunari de la HaRoPa, în care Jules Durand ar fi jucat un rol de leader, mentionez ca o drama are loc pe 9 septembrie în urma unui rix (rixe – altercatie) între 4 persoane, mai mult sau mai putin, alcoolizate.Conform documentelor de arhiva, 3 muncitori–carbunari sindicalisti „rosii” ai lui Jules Durand (conform documentelor judiciare: Durand, Jules-Gustave/n.1880, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe quai de Saône, n°51, fost secretar general al sindicatului si anarhist, membru al unei asociatii a antialcoolicilor), Edouard Mathien (conform documentelor judiciare: Mathieu,  Edmond/Eduard-Albert/n.1867, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe strada Michel Yvon n°4, aparat de catre Jules Jennequin), François Couillandre  (conform documentelor judiciare: Couillandre,  François-Guillaume/n.1879, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe strada Guillaume Letestu, n°27, aparat de catre Grille) si Charles Lefrançois (conform documentelor judiciare: Lefrançois, Charles-Onésiphore/n.1882, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe strada Berthelot, n°49, aparat de catre Raoul Coutray) ar fi fost insultati de catre Louis Dongé (maistru–„renard”, „tradator”, adica, non–grevist) aflat în posesia unui revolver, care, cu scopul de a fi dezarmat, este doborât la pamânt si batut cu bestialitate (fara mila).Ulterior, va apare în dosarul de instructie si un al 4-lea posibil complice, Adolphe Bauzin (conform documentelor judiciare: Bauzin,  Adolphe-François/n.1876, domiciliat în momentul dramei  la Le Havre,  pe strada Turenne, n°26) care va fi aparat ca si Charles Lefrançois, de catre Raoul Coutray. Toti cei 4 erau cunoscuti autoritatilor politienesti si judiciare pentru mai multe infractiuni delictuale.

Mathien (Mathieu) avea o reputatie (de infractor) deplorabila. Era un alcoolic, muncea rar si avea marcate în cazierul sau judiciar 16 condamnari pentru vagabondaj, ultraj, violenta cu circumstante agravante, lovituri si maltratari de persoane, cu consecinte grave pentru victima, etc. Couillandre, ca si Mathieu, era un betiv notoriu, prefera sa lucreze cu ziua (pentru a fi mai mult liber), însa, în cazierul sau judiciar nu avea decât 4 condamnari, pentru vagabondaj si furt. Lefrançois si Bauzin, mai putini agresivi si mai putin adepti ai alcoolui, au fost condamnati de 10 ori (în special pentru furt, dar si pentru ultraj si rebeliune), respectiv, de 5 ori.

În sfârsit, în cursul zilei urmatoare, adica, pe 10 septembrie, ca urmare a unor rani deosebit de grave (multiple fracturi ale craniului si leziuni cerabrale), „incompatibile cu viata”, acesta, moare la spitalul general din localitate.Moartea lui Louis Dongé (victima a unor sindicalisti „rosii” si alcoolici) va fi perceputa, oarecum, ca o „drama nationala” (cel putin din partea patronatului), ceea ce va avea ca efect, arestarea pe 11 septembrie a presupusilor instigatori, adica, a lui  Jules Durand (secretar pâna cu putin timp în urma al sindicatului, „asasin social”si „vânatori de vulpi”) si ai fratilor,  Henri Boyer (conform documentelor judiciare: Boyer, Ernest–Henri/n.1877, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe strada Montivilliers n°43) si Gaston Boyer (conform documentelor judiciare: Boyer, Louis–Gaston/n.1879, domiciliat în momentul dramei la Le Havre, pe strada Dumont d’Urville n°23), secretar, respectiv, trezorier al aceluiasi sindicat, care, de fapt, nu ar fi avut, absolut, nicio legataura cu drama si, încarcerarea lor la Închisoarea Danton (Maison d’Arrêt – centru de detentie provizorie, de pe strada Lesueur nr. 25 la Le Havre), functionala între  1860 – 2010. Dupa închiderea penitenciarului, cei cca 200 de detinuti privati de liberate au fost transferati la Centrul Penitenciar construit în localitatile  Saint-Aubin-Routot si Gainneville (ale regiunii urbane Le Havre) cu o capacitate operationala de 690 de locuri si cu 300 de gardieni (supraveghetori).

Cei 3 sindicalisti vor fi inculpati în privinta persoanei lui  Louis Dongé, de „incitare si complicitate la omucidere”. Unii autori mentioneaza faptul ca la o reuniune a membrilor sindicatului, Jules Durand ar fi afirmat ca Dongé (atunci, membru si el al aceluiasi sindicat) ar trebui eliminat, pentru ca este un „tradator”. Iar fratii Boyer, în discursul l-ar fi considerat si ei un ca pe un „faux-frère” (frate fals), care munceste, deci tradeaza, motiv pentru care el trebuie corectat!”, ceea ce n-ar fi fost suficient, conform declaratiilor unor spargatori de greva (tradatori, vulpi, galbeni, etc.).Cu alte cuvinte, sindicatul ar fi votat moartea lui Dongé.

Desigur, exista o serie de controverse pe aceasta tema(tica), însa, conform investigatiilor pe care le-am întreprins, sub nicio forma, Durand, nu s-ar fi referit la uciderea lui Dongé, când vorbea de ëliminarea” lui, dar la excluderea acestuia din organizatia sindicala. Din contra, s-ar parea ca nu Dongé ar fi fost cel care i-ar fi provocat pe cei 4 sindicalisti (la bataie), dar, acestia din urma, sunt cei care l-ar fi „insultat si fugarit” victima, aflata, oarecum (dupa parerea mea!), atât într-o stare de ebrietate avansata, cât si într-o legitima aparare!

Conform investigatiilor mele, Dongé ar fi lucrat fara întrerupere timp de 48h, iar în ziua dramei, acesta ar fi fost liber si ar fi „petrecut” în cartierul Quai d’Orléans. În jurul orei 20h30, acesta paraseste cafeneaua (berarie) din cartier (unde ar fi consumat „acool în canitati considerabile”) si se dirija catre podul Vauban, atunci când zareste în preajma lui „niste umbre”, ceea ce îl face (instinctual) sa se refugieze într-o alta cafenea (de fapt, o alta berarie), de unde ar fi fost expulzat de catre patron sub pretextul ca „era beat”.Aflat în calea sindicalistilor „rosii”, acestia încep sa-l insulte si sa „îi striga în fata: tradatorule”, dupa care „încep sa dea în el” pâna când îl doboara la pamânt, dupa care este expus (mai ales la cap) unor puternice si repetate lovituri cu picioarele. Reusind, totusi, sa se ridice, „cu fata desfigurata, însângerata, plina de contuzii si hematoame”, aceasta încearca sa-si gaseasca un refugiu la cafeneaua Kuhn, dar expluzat de catre patron, este ajuns din urma de banda „rosiilor”, care „îl iau din nou în primire” cu alte lovituri necrutatoare, fara mila, spunându-i acestuia: „ti-a ajuns” sau „mai vrei înca”. Ca urmare a traumatismului cranian suferit (leziuni grave în mai multe locuri ale capului), Louis Dongé ajunge la centrul spitalicesc regional de la Le Havre într-o stare deplorabila. În ciuda interventiei medicilor în regim de urgenta, în cursul zilei urmatoare, acesta va deceda la sectia de terape intensiva a spitalului datorita ranilor sale deosebit de grave „incomatibile cu viata”.

În orice caz, conform unor documente de arhiva (consemnate în dosarul de instructie), Dongé ar fi fost condamnat, oricum, la moarte, pentru ca Couillandre si Mathien, „i-ar fi pus gând rau”. Acesta din urma îl avertiza pe celalat: „trebuie sa terminam cu el”. Atunci, cei 2 iau decizia sa-l arunce în apa (înca, fiind în viata), peste podul Vauban, în bazinul râului Eure (din nord a Franței, care de lângă Marchainville în departamentul Orne și curge în Sena lângă Pont-de-l’Arche), dupa cum mentioneaza procesul verbal („sa-l aruncam în bazin!). Nefericitul „galben” scapa de acest act oribil si necugetat numai datorita unor trecatori care îl zaresc la pamânt, gemând si agonizând.

De fapt, moartea lui Dongé (considerata o „crima sociala si judiciara” de catre majoritatea specialistilor epocii – printre care si John Barzman, Jean –Pierre Castelain, Christiane Marzelier, Joseph Andras, Johan Boennec, Hervé Delamare, Nicolas Eprendre, Alain Gouiffes, Christian Louvet, Michelle Perrot, Ernest Pignon – Ernest, Gaton Prunier, etc.), întocmai datorita „deciziei” celor 2 „carbunari rosii”, ar fi fost considerat de catre autoritatile judiciare (ca urmare a instrumentarii dosarului de catre magistratul instructor Georges Vernis), „un fel de executie organizata în cadrul noului Sainte Wehme” (societate secreta de drept international, de inspiratie crestina creata în Westfalia  în secolul al XIII –lea si activa pâna la începutul  secolului al XIX – lea, care întretine relatii diplomatice cu statele lumii si este membra a Organizatiei internationale–persoana juridica de drept public fondata pe baza unui tratat international) personne morale de droit public fondée par un traité international), actionând în numele Sfântul Scaun (subiect de drept internațional public, care reprezintă Biserica Catolică în relațiile cu statele, cunoscut și sub denumirea de Scaun Apostolic dar denumirea aceasta aparține oricărui Scaun stabilit de un apostol, în special cele trei originare: Roma, Alexandria, Antiochia).  Merita sa mentioneez aici faptul ca, conform raportului întocmit de catre Comisarul Albert-Eugène Henry (catre judecatorul de instructie Vernis) pe 24 septembrie 2010, ar fi existat si martori care ar fi declarat ca Louis Dongé ar fi fost în posesia unei arme de foc în ziua dramei. Cu toate ca vaduva acesteia, Marie Fourgères (constituita la proces în parte civila – repreentata de catre Jean Brack) nu l-ar fi vazut niciodata cu o arma de foc (si nici altii, din anturajul sau) si nici nu stia daca sotul ei ar fi fost în stare sa se serveasca de asa ceva.

Este vorba de 2 persoane (aparent oneste, cel putin din punct de vedere juridic) Legouis Marcel (locuitor al cartierului Orléans) si Mme Leroy (administratoarea unui local din strada Marie-Thérèse), în fata carora, Louis Dongé ar fi exhibat un revolver. Ca acest lucru n-ar fi fost imposibil, rezulta dintr-o ancheta realizata de catre Comisarul Henry, în cadrul caruia, conform armurierului Demay (de pe stada Paris), o arma de foc (un revolver) de calibru mic, dar periculoasa, ar fi fost fost cumparata, într-adevar,  pe 25 august, de catre carbunarul Béblond (Leblond) Théophile, angajat si el al Companiei generale transatlantice (si prieten cu Louis Dongé), cumnatul lui Eugène Foucques, maistru si el, în cadrul aceleasi companii, care împreuna, i-ar fi acuzat pe cei 3 sindicalisti ca ar fi instigatorii crimei.  

Din contra, conform declaratiei unui alt martor în dosar, Yves Floch, anchetatorii lui Henry l-ar fi identificat pe numitul Lemâle Achille (zilier, în port), care afirma ca acesta ar fi procurat o arma de foc, pe care ar fi „împrumutat-o” lui Couillandre si care ar fi dismulat-o în mâna lui Dongé, în timpul rixului. Împrumutul ar fi avut loc acasa, la Arquis Emile (din strada Saint Jacques, nr.17).

În ceea ce îl priveste pe Floch, acesta urma sa-si recupereze arma în cursul zilei urmatoare de la Achille, dar acesta s-ar fi debarasat de arma în râul Eure (în proximitatea pontonului New York), imediat dupa ce Dongé a decedat, pentru nu fi acuzat de complicitate la omucidere.

În sfârsit, judecatorul de instructie Georges Vernis (însarcinat cu instrumentarea dosarului în procedura criminala la TGI–Tribunalul  de Înalta Instanta) de la Le Havre (subprefectura departamentului Seine-Inférieure) va inculpa alaturi de cei 3 leaderi de sindicat si ceilalti 4 membri ai acesteia (dintre care primii 3 – Mathien, Couillandre si Lefrançois, participanti, direct, la rix–altercatie, iar Adolphe Bauzin, complice), care, în scurt timp (numai dupa o luna de investigatii, între 10 septembrie–10 octombrie), va si trimite pe „cei 7 magnifici – carbunari rosii” în fata Juriului Popular de la Rouen (Curte cu Jurati – prezidata de catre Casimir Mourral si având avocat general pe Henri Destable), astazi, al departamentului Seine Maritimes (regiunea administrativa Normandia), în ciuda faptului ca în raportul sau catre magistrat, Comisarul Albert-Eugène Henry (seful Sigurantei de la Le Havre) nu este „convins”, cel putin, de vinovatia, celor 3 sindicalisti. 

Dupa tragere la sorti, Juruiul va fi prezidat de catre un medic si va fi compus din comercianti (proprietari de magazine comerciale), artizani (artisti – meșteșugari), rentieri (persoane care trăiesc dintr-o rentă, fără să desfășoare vreo activitate productivă pentru a-și câștiga existența), un fermier (cultivator), un director de uzina si un muncitor.

Dupa un proces mai multde forma” decât de „fond”, pe 25 noiembrie (în jurul orei 22h00) si o deliberare expeditiva (care a durat cca 02h00), Juriul Popular  (compus într-o mare majoritate din „reprezentatii micii burghezii înstarite”) îl condamna la moarte pe Jules Durand (aparat atunci de catre tânarul concetatean al sau, avocatul (lipsit atunci de experienta)  René Coty (1882–1962, devenit în perioada 1954–1959 presedinte al celei de-a 4-a Republici Franceze, fost membru al Consilului Constitutional în perioada 1959–1962, care demisioneaza din functia suprema a statului în favoarea Generalului Charles de Gaulle/1890–1970, în functie între 1959–1969, fondatorului celei de-a 5-a Republici, considerându-l „cel mai ilustru dintre francezi”). De fapt este singurul dintre  cei 7 inculpati, care a fost sanctionat cu pedeapsa capitala, în calitate de „comanditar” al asasinatului. Cu restul, Juriul Popular va fi mult mai indulgent.

Principalii vinovati, Mathien (Mathieu) va fi condamnat la 15 ani de munca silnica, Couillandre si Lefrançois la 8 de munca silnica, fiecare, în timp ce fratii Boyer  (aparati si ei, tot, de catre Jules Jennequin) si Bauzin vor fi achitati.

Merita sa subliniez aici si faptul ca dupa pronuntarea sentintei, mai multi membri ai juriului au considerat ca pedeapsa ar fi prea severa si au hotarât sa-l sustina pe condamnat în fata Curtii de Casatie pentru anularea (casarea) pedepsei. Cu atât mai mult cu cât cei condamnati, în general, la peste 8 ani de munca silnica, erau obligati ca dupa executarea pedepsei sa ramâna pe teritoriul Guyanei franceze (adica sa ramâna exilati, fara pierderea drepturilor drepturilor civile si politice). Ca urmare a sentintei, pe 28 noiembrie o noua greva generala de 24h00 va fi lansata de catre sindicalistii „rosii” de la CGT care va paraliza complet portul Le Havre (HaRoPa). Simultan însa, Durand este supus unui soc psihic, care va (con)duce, destul de rapid, la deteriorarea (ireversibila) a capacitatii sale mintale.

LDH (Liga Drepturilor Omului–al carui membru era si Jules Durand) împreuna cu un Comitet de Sprijin (Comitetul Durand – creat rapid, ad-hoc), din care vor face parte si importante personaliati ale epocii ca Anatole France (Jacques Anatole François Thibault, 1844–1924,  celbru scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921) si Jean Jaurès (Auguste Marie Joseph Jean Léon Jaurès, 1859 – 1914, profesor de filozofie, orator și parlamentar socialist–dupa ce la începutul cariei sale de politician era republican, remarcându-se prin pacifism și opoziția față de izbucnirea Primului Război Mondial dar si ca aparator al Alfred Dreyfus) vor milita neîncetat pentru revizuirea procesului sau, mai ales, dupa ce Curtea de Casatie (avându-l ca avocat general pe François Eon), respinge anualarea sentinetei pe 22 decembrie 2010, ca urmare a unei cereri înaintate pe 3 noiembrie, având în vedere faptul ca Louis Gensoul, Procurorul general de pe lânga Curtea de Apel Rouen este convins de vinovatia lui Durand.

Aceasi soarta va avea si Charles Lefrançois, singurul dintre cei 3 participanti la rix, care a facut apel la sentinta de condamnare, care va fi liberat (din ocna) pe 10 septembrie 1918, dupa executarea pedepsei în Guyana franceza, în tabara de munca St-Jean du Maroni (aflat la 17 km sud de St-Laurent du Maroni), unde este transferat pe 14 ianuarie 1912.

Ca urmare a demersurilor facute de catre Comitetul Durand, pe lânga Ministerul Justitiei, care sustinea cauza erorii judiciare si în cazul lui Lefrançois, acesta va fi gratiat pe 31 iulie 1924 de catre Presedintele Republicii Gaston Doumergue (1863– 1937, în functie între 1924–931) si liber sa paraseasca insula, pentru a reveni la Le Havre, pe 26 septembrie 1924, dupa ce pe 17 iulie, Guvernatorul Guyanei de la Ministerul Coloniilor, acorda un aviz favorabil gratierii acestuia.

Mentionez aici faptul ca pentru cei deportati în Ocnele din Cuyana franceza si Noua Caledonie, începând din 1868, costul transportului de reîntoarecre în Franta Metropolitana, este  suportat, integral, de catre condamnat, motiv pentru care nici nu-si vor permite sa se întoarca, chiar daca, dupa punerea lor în libertate, sunt gratiati. Dar nu este si cazul lui Lefrançois, care se întoare la Le Havre, munceste ca zilier si locuieste pe strada Haudry nr. 8, iar pe 14 martie 1925, se casatoreste cu Anna – Louise Renouf (cu un an mai în vârsta decât Charles), care munceste si ea cu ziua.

Martor la casatoria lor (la Le Havre), va fi fratele sau, Lucien–Ferdinand Lefrançois (n.1885, zilier), care moare pe 26 septembrie 1926. Amândoi, împreuna cu alti militanti – sindicalisti, participa la înmormântarea lui Jules Duran, pe 23 februarie 1926. Din pacate, cei 2 divoreaza pe 9 decembrie 1926 la Tribunalul Civil din Le Havre, iar sotul va avea câstig de cauza. Devenind între timp carbunar, el se muta pe strada St Jacques nr. 62 care, iar pe 19 decembrie 1930, se va casatori, pentru a 2-a oara, cu Marie Eugénie Lapert, cu care (muncitoare cu ziua, atunci în vârsta de 40 de ani), recent, divoratata de sotul ei, Pierre – Adolphe Le Jean. Dar, Charles Lefrançois, este ghinionist. Marcat profund de anii petrecuti în ocnele Guyanei, el moare, pe 16 februarie 1931.

În ceea ce îl priveste pe fratele sau, Julien, acesta din urma, nu a fost mult mai norocos, nici el. Se angajeaza  în 1904, ca voluntar, pentru 5 ani în al 5-lea Regiment de Infanterie Coloniala la Langres (sub-prefectură a departamentului Haute-Marne, în fosta regiunea administrativa Champagne-Ardenne, astazi Grand Est), dar peste 27 de zile este reformat  pentru ectopie testiculara dubla, congenitala („defect de coborâre a unuia sau a ambelor testicule în scrot – afecțiune care se întâlnește la aproximativ 5% din nou-născuții la termen, în timp ce la nou-născuții prematur procentajul crește până la 30%”).  Dar pe 8 octombrie 1907 este, incorporat, din nou, în al 36-lea Regimenmt, de Infanterie, dar va fi reformat, iarasi, pe 28 octombrie 1907, pentru tuberculoza pulmonara. Din contra, în 1914 (dupa declansarea Primului Razboi Mondial) este recunoscut apt pentru serviciul militar si este înrolat în armata, pe baza decretului din 9 septembrie 1914, în al 129-lea Regiment de Infanterie, în cadrul caruia va fi activ între 25 februarie 1915 – 8 martie 1918. Fiind ranit de catre bucati de obuz (proiectil, în general de formă cilindrică și ogivală, conținând o încărcătură de exploziv sau substanțe incendiare aruncat spre obiectiv cu ajutorul unui obuzier sau tun) la cap si la bratul drept, pe 2 iunie 1915, la Neuville St. Vaast (departamentul Pas de Calais, atunci, regiunea administrativa Hauts de France, fosta, Nord – Pad de Calais), el va fi (re)integrat în serviciile auxiliare ale regimentului, iar pe 11 octombrie în al 25-lea Regiment Teritorial. Pe 31 mai 2016, va fi încarcerat preventiv, iar 31 iulie, va fi condamnat (din motive disciplinare) la 2 ani de munca în folosul comunitati de catre Consiliul de Razboi al celei de-a 8-a Regiuni, dupa care va fi mutat la al 22-lea Regiment de Artilerie.

În noiembrie 1916 este transferat la al 48-lea Regiment de Artilerie. În aprilie, este mutat din nou în sectorul serviciilor auxiliare, dupa ce pe 23 martie 1917 este afectat la al 8-lea Escadron de Train (componenta a Armatei Franceze Tereste care organizeaza si coordoneaza logistica transportului material, a echipamentului militar, a munitiei, etc.). În sfârsit, pe 8 martie 1918 va fi reformat din nou si se muta la Graville Ste Honorine (unde va locui, un timp, pe strada Laiterie, Centre des Moulins). Pe 22 ianuarie 1920 este reformat definitiv.

Pe 12 iunie 1908, cand lucreaza ca coal-trimmer (în cală a unei nave cărbuniere–care transporta carbune si dervivate ale acestuia)  se casatoreste la Le Havre cu Eugénie Leroy (n.1883, fara profesie), cu care se muta (împreuna) la parintii sai (Louis Charles si Adèle Euphrasie), pe strada Turenne nr. 30. Ca si fratele sau, Charles, Lucien divorteaza pe 1 iunie 1911 la Tribunalul Civil din Le Havre, dar se recasatoreste pe 14 iunie 1912 cu Joséphine – Julienne Lavice (n.1890, ziliera), cu care se muta împreuna pe strada Kléber nr.21. Moare si el , în acelasi an ca si Jules Durand, în spitalul general Flaubert de la Le Havre (aflat pe strada Gustave Flaubert nr. 55bis), dupa ce pe 29 octombrie divorteaza si de cea de-a 2-a sotie.

În sfârsit, revenind acum la Charles Lefrançois, a carei vinovatie în dosarul Jules Durand ar fi mai mult decât îndoielnica. Dintre cei 13 martori audiati în timpul instrumentarii dosarului si 12 citati în fata Curtii cu Jurati, 2 au declarat ca acesta l-ar fi lovit, sl el, de mai multe ori pe Dongé. Este vorba de Louise Leroux (domiciliata pe quai d’Orléans nr. 109), unde a avut loc rixul (altercatia) si de Georges Normand (domiciliat pe strada E. Renan nr.131) din Le Havre. În ciuda faptului ca ceilalti 2 coacuzati Edouard Mathien si François Couillandre, au sustinut la proces ca si Lefrançois, el însusi,  si chiar Yves Floch, ca el nu ar fi participat la rix.Este si motivul pentru care acesta a facut recurs la sentinta Curtii cu Jurati de la Rouen. Probabil ca respingerea anularii pedepsei acestuia de catre Curtea de Casatie a fost influentata, mai ales, printre altele, si de trecutul sau infracrtional, considerabil.

Fiul lui Louis–Charles Lefrançois (docher zilier–analfabet) si al lui  Adèle Euphrasie Robinson (fara profesie), casatoriti pe 31 octombrie 1877 la Yvetot (departamentul Seine Maritimes), Lefrançois (care locuieste împreuna cu parintii pe strada Petit Croissant nr.56 la Le Havre), în perioada 1901–1907 are 9 condamnari, dupa ce este pedepsit de catre Tribunalul de la Rouen, pentru prima oara, la vârsta de 15 ani, pe 16 decembrie 1897, pentru furt si încarcerat la închisoarea Poissy (departamentul Seine et Oise). Pe 6 mai 1901, el este din nou condamnat de catre Curtea cu Jurati al departamentului Seine-Inférieure de la Rouen, tot pentru furt, la 2 ani de închisoare.

Apoi, condamnarile acestuia continua.

Pe 28 mai 1903 (dupa ce va fi scutit de Serviciul Militar) este condamnat de Tribunanul Le Havre, la 4 luni de închisoare pentru furt, iar pe 8 februarie 1904, la 1 luna, pentru rebeliune, respectiv, pentru tot pentru furt, la 3 luni si o zi, pe 6 aprilie 1904. Pe 26 decembrie 1904 este din nou condamnat pentru furt la o luna de închisoare, iar pe 22 mai 1905, la 2 luni, pentru furt si ultraj. Pe 5 octombrie 1906 si pe 6 septembrie 1907, el va fi din nou condamnat pentru rebeliune si ultraj, la 2 luni de închisoare, respectiv, 10 zile.

Nota. Condamnarile lui pe 6 mai 1901, 28 mai 1903 si 6 aprilie 1904, sunt cele pentru care în sentinta sa din 25 noiembrie 1910, Curtea cu Jurati de la Rouen decide exilul sau în Guyana frabnceza, dupa executarea pedepsei.

Pe 1 aprilie 1911, Edouard Mathien se sinucide  în centrul „colectare” ai prizonierilor condamnati la munca silnica din St Martin de Ré (localitate în sud – vestul Frantei, înscrisa în patrimoniul mondial al umanitatii de Unesco din 7 iulie 2008, situata pe Insula de Ré–arondismentul LaRochelle, departamentul Charente-Maritime, regiunea administrativa Nouvelle-Aquitaine)., de unde are loc transferul acestora catre Ocnele din Guyana franceza. Începând din 1883, Ocnele din Guyana franceza (departamernt Otre Mer- peste mari) si Noua Caledonie (colectivitate teritoriala peste mari) sunt gestionate nu de catre Ministerul Justitiei, dar de catre Ministerul Coloniilor. François Couillandre va deceda pe 10 iulie 1915, în timpul încarcerarii sale, în Ocnele din Cayenne ale Guyanei franceza, unde este adus pe 14 ianuarie 1912, împreuna cu  Charles Lefrançois.

În sfârsit, revenind acum la Jules Durand, în scurt timp, gratie LDH si Comitetului Durand (care vor face cunoscut evenimentul – condamnarea acestuia la moarte, nu numai pe întregul teritoriu francez, dar si în Anglia si SUA), presedintele Republicii în exercitiu, Armand Fallières (1841–1931, în functie între 1906–1913, fost presedinte si al Senatului/1899–1906, respectiv, al Consiliului de Ministri si Ministru de Interne, abolitionist) se simte obligat sa intervina si sa-l gratieze pe condamnatul la moarte, comutându-i pedeapsa pe 31 decembrie 2010, la 7 ani de detentie criminala, conform unui decret facut public pe 3 ianuarie 2011.   

Evenimentul are loc, dupa vizita efectuata, în dimineata aceleasi zile, la Palatul Republicii (Elysée) al  viitorului presedinte al Frantei René Coty (atunci, avocatul lui Durand), însotit de catre, Primarul orasului Le Havre, Henry Génestal (în functie, între 1908–1914). Pe 4 ianuarie 2011, Paul Meunier (deputat radical al departamentul Aube si avocat la Curtea de Apel Paris), noul aparator al lui Durand, solicita revizuirea procesului acesta, conform rezultatelor unei contraanchete pe care a efectuat-o. Conform unei decizii din data de 14 februarie a directorului afacerilor criminale Paul Boulloche, ca urmare a deciziei CRPCC (Comisia de Revizuire a Proceselor Criminale si Corectionale – prezidate de catre Jean–Marie Eloy Duboin),  facând apel la art.444 (suspendarea executarii sentintei de condamnare la închisoare cu executare), pe 15 februarie, Jules Durand este liberat (conform unui document semnat de catre Louis Gensoul) din închisoarea Rouen (Maison d’Arrêt–Centru de Detentie Provizorie–„prison bonne nouvelle”, dat în folosinta în 1860, o închisoare vetusta, cu o capacitate operationala de 651 de locuri), unde a fost transferat pe 16 noiembrie în vederea procesului sau. Ca urmare, pe 16 februarie 2011, Paul Meunier solicita Curtii de Casatie, casarea (anularea) sentintei Curtii cu Jurati de la Rouen si revizuirea condamnarii sale de catre CRPCC.Se întoarce „victorios” la Le Havre, unde, Comitetul Durand, LDH si sindicalistii – rosii, în prezenta Primarului Henry Génestal, îi primesc cu o fanfara municipala, cu steagul rosu si negru arborat strigând: „Traiasca Durand”.

Durand (întors la domiciliul sau din „quai de Saône”), este aclamat, ovaționat si îsi revede parintii si companionul sau, Julia (care pe 14 martie 1911 va da nastere fetitei lor Juliette). Din pacate însa, acesta este grav afectat psihic, devine depresiv, violent si se izoleaza de lume, inclusiv, de familia sa.Ca urmare a unei crize psihice profunde si de mare anvergura, pe 30 martie 2011, Durand va fi internat în azilul (ospiciul)  psihiatric din Le Havre, iar pe 4 aprilie, va fi mutat la azilul Quqtre Mares de la Rouen (din Sotteville-lès-Rouen), pâna la decesul sau (în vârsta de numai 45 de ani), survenit pe 26 februarie 1926.

Pe 9 aprilie 1911, Comisia de Revizuire a Curtii de Casatie ordona o ancheta suplimentara în dosarul sau dar si o expertiza în privinta starii sale mintale pe 16 septembrie 2011 la clinica Sainte Anne de la Paris (unde va fi transferat cu acest scop), dupa ce pe 7 aprilie, aceasi Curte (sub presedintia lui Manuel – Achile Baudoin), statueaza favorabil în vederea revizuirii procesului lui Jules Durand (conform art.443, parag. 4.).

Pe 8 iulie 1911, Camera Criminala a Curtii de Casatie (având ca presedinte pe Aphonse Bard) numeste ca experti–psihiatri pe Valentin Magnan (medic sef al biroului de interneri al azilului psihiatric Sainte Anne de la Paris), Ernest Dupré (medic sef–adjunt  al infirmeriei Prefecturii de Politie Paris) si Charles Vallon (medic sef al serviciului de pacienti–barbati al azilului psihiatric Sainte Anne). Conform raportului acestora prezentat de catre consilierul Curtii, Jules Herbaux pe 5 iunie 1912, Durand, sufera, în continuare, de degradare importanta a capacitatii sale mintale, asociata si cu un delir de persecutie (schizofrenie pranoida).

Pe 9 august 1912, ca urmare a unor noi investigatii efectuate în cadrul CGT care vor pune în evidenta marturii false din partea angajatilor, Curtea de Casatie (având ca presedinte pe Alphonse Bard si avocat general pe Séraphin Mallein), anuleaza sentinta pronuntata de catre Curtea cu Jurati Rouen, pe 25 noiembrie 2010 contra lui Jules Durand (aparat de catre Raynal).Pe 19 iulie 1917 are loc o modificare a CIC (Codul de Instructie Criminala) în Franta, prin legea propusa de catre Jules Siegfried (deputat de Havre), completând art.445 al CIC, care autorizeaza Curtea de Casatie sa statueze în privinta (re)judecarii unui condamnat în cazul în care acesta este atins, în general, de o boala mintabila incurabila si în particilar de dementa (care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, afectând modul de desfășurare a activităților uzuale de zi cu zi, având ca efecte vizibile si dificultățile de comunicare, respectiv, scăderea voinței bolnavului).

Ca urmare, conform certificatului delivrat pe 26 ianuarie 1918, de catre directorul – medicul sef al azilului de alienati mintali de la Qatre Mares – care atesta ireversibilitatea bolii de care suferea Durand, pe 15 iunie 1918, Curtea de Casatie (prezidata de catre André Boulloche, având ca avocat general pe Jean Delirieu) anunta oficial, nevinovatia lui Jules Durand si stabileste, de altfel si prejudiciul moral si material cu care acesta din urma va fi despagut în urma reabilitatii sale.

Daunele morale si materiale solicitate de catre avocatul lui Durand (atunci, Henry Mornard) au fost urmatoarele:

  • o pensie (renta) viajera anuala de 1.200Ffr, începând cu data de 4 aprilie 2011, când a fost internat în azilul de alienati mintali departamental (judetean) de la Sotteville-lès-Rouen
  • o pensie alimentara anuala de 1.825 Ffr pentru mama sa vaduva, care se afla în întretinerea lui
  • suma de 1.000Ffr reprezentând taxele judiciare pâna la reabilitarea sa
  • suma de 50.000Ffr pentru prejudiciul moral si material suferit datorita injustitiei

Din contra,  Curtea de Casatie a stabilit urmatoarele sume de bani, reprezentând despagubirea integrala a lui Jules Durand:

  • 500Ffr ca pensie viajera anuala, începând cu data de 8 iunie 1918 (data la care Curtea de Casatie recunoaste nevionovatia sa)
  • 600Ffr ca pensie alimentara anuala pentru mama lui Durand
  • 100Ffr pentru taxe judiciare de la începutul procedurilor

Nota. Pentru a putea face o idee despre ceea reprezentau atunci aceste sume de bani, mentionez ca în septembrie 2010, un carbunar care lucra cu regularitate în docurile portului de la Le Havre câstiga cca 1.500Ffr, anual. Daca tinem cont de faptul ca sumele n-au fost indexate, iar puterea de cumparare în perioada 1919–1926, practic, s-a prabusit ca urmare a devalorizarii francului si a cresterii preturilor cu cca 5,5 ori, ne putem da seama de drama care îl astepta pe Duran, daca n-ar fi murit în azil psihiatric în 1926. În plus, ceea ce nu stim, pâna în prezent este faptul ca cine ar fi fost finantatorul avocati lor lui Jules Durant de-a lungul timpului, de la arestarea lui si pâna la reabilitarea sa, iar ceea ce ne revolta, ca niciunul dintre martorii minicinosi în acest proces politico – juridic, n-au fost niciodata anchetati!

În încheiere, în ciuda vietii scurte si zbuciumate, Jules Durand a scris o importanta pagina atât în istoria Frantei (în general), cât mai ales, în istoria marilor erori judiciare franceze (în particular), care a zdruncinat din temelii democratia si valorile ei dobândite dupa Revolutia franceza (5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799).

Nu exista, nici astazi, un eveniment istoric important legat de „sindicalismul rosu”  sau de marile erori judiciare de natura politica, la care Jules Durand sa nu fie mentionat sau comemorat.

Pe 3 mai 1931, cu 2  decenii dupa liberarea lui în libertate (pe 25 februarie 1911), Comitetul Durand, sindicatele autonome si anarho – sindicalistii din Le Havre fac o comemorarea de anvergura a lui în cimitriul Sainte Mare unde este înmormântat.

În 1960, adica, peste o jumatate de secol de la condamnarea lui la moarte de catre Curtea cu Jurati de la Rouen (pe 25 noiemrie 2010), reputatul scriitor Armand Camille Salacrou (1899–1989, autor dramatic, originar din Normandia) publica o piesa de teatru cu titlul „Bulevard Dourand”, care, montata în 1963 de Comédie du Nord (sub directia lui André Reybaz) va avea premiera la Laval (prefectura departamentului Mayenne, în regiunea administrativa Pays de la Loire) si va cunoaste un succes imens, atât pe plan regional „local” (inclusiv, la Le Havre si la Rouen) cât, ulterior, si la Paris. La spectacolul de lansare vor fi prezenti atât René Coty (fostul sau avocat si presedinte al Republicii Franceze) cât si Juliette Durand, fiica sa.

Pe 25 noiembrie 2010, Christiane Delpech (nepoata lui Julei Durand, fata lui Juliette), împreuna cu Comitetul Durand, LDH si Théâtre de l’Ephémère (intersindical: CGT , CFDT, etc.), Sindicatul Magistraturii si Sindicatul Avocatilor vor aduce un pios omagiu lui Jules Durant, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la condamnarea sa la moarte, pe 25 noiembrie 1910.

Amintesc aici faptul ca piese lui Armand Camille Salacrou va inspira si telefilmul cu acelasi nume realizat de catre Jean-Paul Carrère (n.1926, realizator, scenarist francez), difuzat pentru prima data pe 28 1974, iar pentru a doua oara pe 26 noiembrie 2014.   

Pe 16 februarie 2011, are loc o alta comemorare a lui Jules Durand la Rouen, cu ocazia liberarii sale din penitenciar pe 15 februarie 1911. Cu aceasta ocazie, o placa comemorativa este fixata pe imobilul unde a locuit Jules Durand la le Havre (quai de la Saône nr.51).Pe 24 noiembrie 2014, cu ocazia unui alt centenar, a deciziei Curtii de Casatie, care, pe 5 februarie 2014, decide ca Jules Durand sa fie achitat, fara sa fie rejudecat, în caz de „iresponsabilitate penala” (având în vedere alterarea importanta si ireversibila a sanatatii sale mintale), la Universitate de la Le Havre, va fi inaugurat un amfiteatru care îi poarta numele.

Nota. Mentionez aici faptul ca, desi, teoretic, Curtea de Casatie, statuând ca si o Curte de Revizuire a Condamnarilor Penale, poate achita si reabilita un condamnat, practic, acest lucru nu s-a întamplat niciodata, decât în cazul exceptional al lui Jules Durand, pentru ca acesta suferind de grave tulburari psihice, nu putea fi rejudecat. Ca regula generala oficioasa, Curtea de Revizuire, atunci când este cazul (justificat), cel mult, anuleaza (caseaza) sentinta de condamnare (ramasa definitiva), iar pe inculpat îl trimite în fata unei alte instante judecatoresti (de regula, o Curte cu Jurati), pentru a fi rejudecat. Este aceasta, care, pâna la urma,  va pronunta (daca este cazul) achitarea condamnatului.

În sfârsit, pe 30 martie 2016, un garden square va primi numele lui Jules Durand la Paris, în sectorul (arondismentul) 14.

Pe 23 iunie 2016, Sandrine Dunoyer (primar–adjunct la Le Havre, însarcinata cu cultura) si Jean-Pierre Castelain (presedinte asociatiei „Prietenii lui Jules Durand”- rezultata din Comitetul Durand) inaugureaza expozitia „Viata si lupta lui Jules Durand, docher – carbunar, 1880 – 1926” în prezenta lui Christiane Delpech (nepoata lui Jules Durand), deschisa în perioada 24 iunie – 15 octombrie 2016, în cimitirul Sainte-Marie de la Le havre.

Pe 15 iunie 2018, cu ocazia  centenarului achitarii si reabilitarii sale de catre Curtea de Casatie, la Le Havre, pe Quai Colbert (fostul ponton al carbunelui) va fi inaugurata statuia sa, realizata de catre Hervé Delamare.COMEMTARIU

Exista si un dosar criminal celebru în istoria criminala a Frantei, cunoscut sub numele de „Topaze”, în care nu este vorba de o crima de sânge, dar de un vast trafic de stupefiante (de canabis, între Maroc si sud-estul Frantei, respectiv, de cocaina, tranzitând prin Brazilia si marijuana mexicana), între 1996–1998, o „prelungire prin continuitate” al dosarului „Ocean” (un vast trafic de stupefiante compus din 5 tone de cannabis si ½ tone de heroina).

În acest dosar figureaza nume celebre ale crimei organizate franceze, dintre care, majoritatea, fosti membri (francezi, italeni, respectiv, italo–americani) si ai celebrei retele de trafic de droguri, cu caracter international, dintre Franta si SUA (prin intermediul porturilor din Marsilia si New York) care a „terorizat” pâna si Guvernul American, „French Connexion” (Corsican Connexion, activa între 1937 – 1972, fondata de catre Paul Carbone – la nivel local si Lucky Luciano – la nivel local international, în SUA), dintre care îi mentionez pe: Francis le Belge, Antoine Cossu (fost cumnat cu Le Belge, alias Tony „Anghila”–pește  teleostean migrator, catadrom, răpitor, din familia Anguillidae, cu corpul serpentiform, cilindric și foarte alungit, acoperit cu solzi mărunți și vârâți în piele), Pascal si Franck Perletto, Jean-Claude Kella („Yeux bleus”/„Le diable”), Jean-Pierre Gandebœuf, Aimé Béranger, Alain Busso, Alain Tavera, Jean-Paul Baudino, Frédéric Perlungo, Farid Berrhama si Abdeslam Ben Dohhou.

În dosarul „Ocean”, înntr-un proces în fata unei Curti cu Jurati Speciala (compus numai din magistrati ca jurati, 7 în Prima instanta si 9 în Apel) pe 5 mai 2003 la Aix en Provence (Aix–Marseille Métropole), leaderi organizatiei, Pascal Perletto este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (confirmat si în Apel), iar Frank Perletto, la 17 ani de recluziune criminala prin contumacie (evadat în timpul detentiei sale provizorii cu un elicopter din închisoarea Luynes – regiunea urbana a Marsiliei) si la 14 ani în Apel.

Pe 16 martie 2011, Pascal Parletto beneficiaza  de o libertate conditionata sub control judiciar, dar moare pe 1 iunie 2011, asasinat, în cartierul Aguillon din Toulon, în cadrul unei reglari de conturi dintre clanuri mafiote. Condamnat la la 15 ani de recluziune criminala, Jean – Claude Kella este liberat conditionat sub control judiciar în cursul lunii septembrie 2009, el moare de cancer la plamâni pe 8 iulie 2014. Din contra, Antoine Cossu, achitat la proces, este arestat în Austria în noaptea de 12–13 iunie 2014, banuit ca ar fi planificat un atac contra unui furgon blindat (transportator de fonduri în cash).

În dosarul „Topaze”, alaturi de apar o serie de „personalitati” ale traficului de stupefiante (rasini de canabis marocan si marijuana mexicana) între august 1994 – ianuarie 1995, prin intermediul „French Connexion” (deja amintite): Francis le BelgeAntoine Cossu („Tony l’anguille”/anghila), fratii Pascal Perletto si Franck Perletto, Jean–Claude Kella, dar si nume noi: Jean-Pierre Gandebœuf, Alain Tavera, Abdeslam Ben Dohhou, Aimé Béranger, Alain Busso, Jean-Paul Baudino, Frédéric Perlungo, Farid Berrhama.

În procesul din 9 noiembrie 2004, leaderi retelei, Cossu („bancherul” retelei de trafic) este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (redusa în Apel pe 29 septembrie 2006, sub presedintia lui Patrick Vogt, la 18 ani), Gandebœuf („organizatorul”), la 18 ani de recluziune criminala (redusa în Apel la 15 ani), iar ceilalti 2 „sefi”, responsabili cu „dirijarea si gestionarea” retelei, Tavera la 15 ani (redusa în Apel la 12 ani) si Ben Dohhou  (responsabil cu importul a 2 tone de cannabis) la 8 ani, ca de altfel si Franck Perletto (pedeasa confirmata si în Apel), în timp ce Kella va fi sanctionat cu 15 ani de recluziune criminala. Dar, sentinata este casata (anulata) de catre Curtea de Casatie în decembrie 2005.

În acest dosar, Topaze, apar si numeele unor persoane care nu sunt cunoscute marelui public. Este vorba de Christian Frédérick (originar din Corsica de la Ajactio, considerat ca „enciclopedie a marelui banditism”), ultimul protagonist în dosarul Topaze (instrumentat de Parchetul de la Grasse–regiunea urbana Cannes, Departamentul Alpes Maritimes, Regiuna administrativa Provence-Alpes-Cotes d’Azur), care fiind absent la proces (în cavala – fuga si contra caruia a fost emis un mandat european de arestare pe 11 ianuarie 2000), ar fi jucat un rol important în anii 1970, prin spalarea banilor proveniti din droguri în localul sau (de jocuri de noroc parizian) din Place de l’Etoile, dar si ca responsabil cu receptionarea stupefiantelor în Olanda si livrarea lor „blonzilor” (olandezilor), „adica, contactul echipe Topaze în Europa de Nord”.

Arestat pe 11 decembrie 2014 (ca urmare a unei declaratii de pierdere a documentelor), el va fi judecat si condamnat de catre Curtea cu Jurati speciala (avânu-l ca avopcat general pe Pierre Cortès) a departamentului Bouches -du-Rhône la Aix – Marseille, la 8 ani de închisoare, pe 29 ianuarie 2016 (atunci în vârsta de 78 de ani), fiind aparat tot de catre François Monneret (fost si avocatul lui Le Belge si Cossu).

Norocos, timp de 14 ani de cavala (fuga), Christian Frédérick, parea ca ar fi scapt justitiei, fara sa fie vreodata pedepsit. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)].

Din contra, Guilherme Ventura, care pe 3 iulie (în urma procesului încheiat pe 5 mai 2003), atunci în vârsta de 52 de ani, este condamnat la 10 ani de detentie criminala, a fost mai mult decât ghinionist. Pentru ca în Apel, în 2004, Curtea cu Jurati (speciala) al departamentului Bouches du Rhône ajunge la concluzia ca „acea parte a traficului de cannabis marocan între Maroc si sud-estul Frantei, respectiv, de maijuana mexicana”, în care Guilherme Ventura (împreuna cu alti acuzati), a fost inculpat si condamnat, nu „ar fi existat” în realitate. Ca urmare, toti cei care au fost condamnati sunt achitati si pusi în libertate, mai putin cel din urma, care spre deosebire de ceilalti, n-a facut apel la sentinta. El ramâne încarcerat, dar va sesiza, totusi, în sfârsit, Curtea de Casatie, pentru casarea (anularea) sentintei de condamnare si în cazul sau. Fiind vorba, practic, de o simpla formalitate judiciara, Curtea de Casatie, caseaza sentinta de condamnare la cei 10 ani de detentie criminala a lui Ventura si decide rejudecarea lui, în cadrul unui nou proces, în care, evident, va fi achitat.

Din pacate însa, pentru cei 7 ani de detentie efectuati pe nedrept (!?), având în vedere legislatia privind repararea detentiei „provizorii” în Franta, acesta nu a putut fi despagubit. (A se vedea pentru detalii articolele autorului:  Repararea detenţiei provizorii în cadrul Justiţiei franceze; Repararea erorilor judiciare în Franţa și responsabilizarea magistraţilor).

De fapt, eu cred ca Guilherme Ventura n-ar fi facut apel la sentinta, nu neaparat pentru ca „s-ar fi simtit cu musca pe caciula” (care, de altfel, executa în paralel si o pedeapsa de 8 ani de detentie, într-un alt dosar de trafic de stupefiante în care a fost condamnat de catre Tribunalul Corectional Aix en Provence – Marseille pe 11 iulie 2001) cum ar fi sugerat Ministerul Public, dar pentru faptul ca o Curte cu Jurati Speciala (instaurata în cazuri deosebit de grave: crime de sânge politice, atente-terorism, trafic tentacular de stupefiante de mare risc, spionaj, etc. – compusa  numai din magistrati ca jurati si nu cetateni, alesi, arbitar, de pe listele electorale) este, practic, imposibil de influentata, motiv pentru care, condamnatul a presupus ca demersul (recursul)  în  cauza lor,  ar fi mai mult decât, inutil, având ca efect, pierdere de timp, de bani si de drepturi în mediul carceral, care sunt „mai largite (extinse)” pentru condamnatul definitiv (fata de cel anchetat înca).

Si într-adevar, în asemenea situatii, în fata unui Juriu Popular Special, condamnatul risca, în cazul cel mai fericit, ca, aceasta sa-i confirme pedeapsa pronuntata în Prima instanta, daca nu cumva sa si o majoreze, cum se întâmpla de altfel, în majoritatea cazurilor. Din acest punct de vedere, „evenimentul” juridic din dosarul Topaze, mentionat mai sus (din punct de vedere matematic, practic, cu o probabilitate nula de realizare) este o exceptie, unica, în istoria criminala franceza.

SURSA

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea II

BIBLIOGRAFIE


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here