Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori...

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea IV

478
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța) 

Franța (Le Parisien)

APROFUNDAREA DOSARULUI

[A se vedea si articolele autorului: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I; Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea II; Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea III].

Erori judiciare de Categoria 3

Sectiunea 2. (Dosarul criminal Dominici)

Erori judiciare „oficioase”, nerecunoscute oficial de catre Justitia franceza (datorita respingerii revizuirii proceselor penale care le-au generat de catre CRCP – Comisisa de Revizuire a Condamnarilor Penale), cu toate ca societatea civila le considera ca erori judiciare, ca urmare a unor investigatii  nejudiciare realizate de catre mijloacele mass–media de investigatie. 

Gaston Dominici (1877–1965, muncitor agricol, devenit fermier; de origine italiana), acuzat de asasinarea a 3 turisti britanici (englezi) Jack Drummond (biochimist, în vârsta de 61 de ani), sotia sa Anne Wilbraham (în vârsta de 45 de ani, o fosta studenta a lui) si fiica lor Elizabeth (în vârsta de 10 ani) cu o carabina semiautomata de tip USM1 calibrul 30 (United States Carbine, Caliber .30, model Rock Ola, fabricata în SUA de catre  Winchester Repeating Arms Company, între 1942–1973 în 6.332.000 exemplare), pe 5 august 1952, la cca 165m de ferma familiala La Grand’Terre din Lurs (departamentul Basses-Alpes, astazi, Alpes-de-Hte-Provence, regiunea administrativa PACA–Provence–Alpes–Côte d’Azur), condamnat la moarte pe 28  noiembrie 1954, de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului, la Digne les Bains (prefectura departamentului).

Comutata la munca silnica pe viata, iar ulterior, la închisoare pe viata, în 1957, de catre Presedintele René Coty (1882–1962, în functie, între 1954–1959) si gratiat pe 14 iulie 1960 (de Ziua nationala a Frantei) de catre Presedintele Charles de Gaulle (1890–1970, „cel mai illustru dintre franezi” – conform  predecesorului sau care demisioneaza în favoarea lui, în functie, între 1959–1969),  având în vedere vârsta sa înaintata, Gaston Dominici moare peste 5 ani la Ospiciul din Digne-les-Bains (prefectura departamentului Alpes de Haute Provence) cu inima neîmpacata, pentru ca în fata Justitiei a ramas (înca si astazi) un criminal, având în vedere faptul ca încercarile de revizuire ale procesului sau au esuat. Cu toate ca astazi, desi misterul legat de asasinarea familiei Lordului Drummond este înca neelucidat, societatea civila, nu se mai îndoieste de nevinovatia acestuia.

O noua instrumentare a dosarului va avea ca rezultat în 1956 un „non lieu”  (anularea urmarii penale) a condamnatului, pentru ca vinovatia acestuia, în ciuda faptului ca el s-a autoacuzat în declaratia sa adresata comisarului Edmond Sébeille (pe 15 noiembrie 1953), nu a fost formal, niciodata, stabilita, iar anchetatorii aveau serioase îndoieli în privinta comiterii triplului asasinat de catre inculpat si ulterior, condamnat la moarte. Aceasta decizie, desigur, ar fi servit (folosit) la gratierea lui de catre Presedintele Coty, dar nu i-a anulat condamnarea la moarte, motiv pentru care onoarea familiei Dominicii, „pierduta” dupa inculparea lui Gaston Dominicii, oficial, nu a fost niciodata „recuperata” (restabilita) .

S-a vorbit atunci (mult, atât în presa locala cât si cea nationala, dar si în cea straina) de o tripla crima crapuloasa, dar si de o posibila razbunare din partea serviciilor secrete americane (fiind dat faptul ca Drummond ar fi fost agent al CIA) sau cele rusesti (KGB). Aceste conjecturi nu au fost sustinute cu probe materiale. Din contra, cu aproape 3 decenii dupa moartea lui Dominici si cu 4 decenii, dupa condamnarea sa la moarte, pe 23 martie 1994 Curtea de Casatie a respins anularea condamnarii lui Dominici în urma unei cereri depuse la CRCP/CRDP. O noua cerere a fost depusa pe 28 februarie 1997, fara ca aceasta sa fie fost acceptata. La Grand’Terre, ferma lui Dominici, cumparata pentru suma de 40.000 ffr (6.000 €) în 1962, a fost revânduta pentru suma de 930.000 ffr (140.000€) în 1995. Transformata în pensiune (agroturism) în 1979, este vanduta din nou cu cei 10.000 m2 de teren, prin licitatie pentru suma de 400.000 Ffr (60.000 de Euro) pe 4 martie 1999. Conform dosarului de instructie, tripla crima (în care a fost implicata familia Drummond) ar fi avut loc în noaptea de 4–5 august 1952, în proximitatea vehicului lor, nu departe de ferma familiala La Grand’Terre al patriarhului Dominici Gaston, din comuna Lurs (din regiunea urbana a orasului Forcalquier–subprefectura departamentului Alpes de Haute Provence).

Sir Jack Cecil Drummond (12 ianuarie 1891– 4/5 august 1952, originar din Leicester, oraș și Autoritate Unitară în regiunea East Midlands, professor at University College London had led to his appointment as chief scientific adviser to the ministry of food during the war”) era un om se stiinta londonez care lucra în domeniul nutritiei aplicate la alimentatia militarilor britanici în timpul celei de-al 2-lea Razboi Mondial (1939–1945), dar, în egala masura si la alimentatia populatiei civile. Conmform unor surse oficioase, foarte probabil, acesta ar fi lucrat (în paralel) si pentru CIA, ca specialist în arme chimice si bacteriologice (Sunday Empire News din 8 august 1954). Exista surse care sustin ca ar fi fost, foarte probabil, un agent dublu, care ar fi avut contacte si cu KGB sovietic.Sotia sa Lady Anne Drummond (10 decembrie 1907 – 4/5 august 1952, nascuta Anne Wilbraham, „secretary, writer”, originara din Epsom, oraș în comitatul Surrey, regiunea South East), o fosta studenta de-a lui (iar ulterior, colaboratoare la o serie de lucrari stiintifice, pe care acesta le-a elaborat de-a lungulu cariei sale) va da nastere la Londra fetiei lor Elizabeth Drummond pe 23 martie 1942. Cei 3 vor fi inhumati în cimitirul din Forcalquier (aflat între Muntii Lure si Masivul Luberon din Alpii de Haute Provence) aflat la câtiva km de locul dramei, mai exact, la borna km 32 pe drumul national DN96 (actualmente, drumul judetean  RD 4096), exact, unde familia Drummond s-a oprit cu masina, un Hillman (cu numarul de inmatriculare NNK 686), produsa (între 1907–1931), de catre Rootes Motors Limited (activ, între 1913–1971) fondat în 1913 de catre William Edward Rootes (1894–1964, 1st Baron Rootes GBE–The Most Excellent Order of the British Empire, ordin cavaleresc al Regatului Unit fondat la 4 iunie 1917 de catre Regele George V) în 1913, în Kent (comitatat ceremonial al Angliei).Pentru ca, conform legislatiei britanice în vigoare (atunci), persoanele decedate în exteriorul Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (monarhie constituțională cu o democrație parlamentară), aflata începând cu putin timp înaintea dramei (din 6 februarie 1952) sub domnia reginei Elisabeta a II-a (n.1926), nu puteau fi repatriate în tara pentru a evita introducerea unor boli si propagarea acestora.Fiul lui Clémentine–Rosalie Dominici (1856–1895) si casatorit la Brunet (departamentul Basse Provence, asztazi, Alpes de Haute Provence), pe 3 octombrie 1903 cu Marie–Delphine–Joséphine Germain  („La Sandrine”, 1879-1974), cu care conform spuselor sale „nu s-ar fi înteles niciodata”, Gaston Dominici, dupa efectuarea stagiului militar la vârsta de 21 de ani (la Gap), va „genera” un vast clan familial, cu cei 9 copii ai sai, dupa cum urmeaza: Ida–Agnès– Marie (n.1904, dintr-o relatie anterioara a lui „La Sandrine” cu David Calvez/n.1880, casatorita cu François Balmont/n.1900), Clovis–Antoine–Justin (1905–1959, casatorit cu Rose Boyer/n.1905), Augusta–Adrienne–Joséphine (n.1907, casatorita cu Clément Caillat/n.1907), Gaston–Marie–Adrien  (n.1909, casatorit cu Marie X/n.1909), Clotilde (n.1911, casatorita cu Angelin Araman/n.1910), Marcel (n.1913, casatorit prima oara cu X  Curnier/n.1913, iar a 2-a oara cu Victoria Esteve/n.1920), Germaine (n.1915, casatorita cu Roger Perrin/n.1910, cu un baiat, Roger Perrin junior/n.1935), Gustave („Tatave”, 1919–1959, casatorit cu Yvette Barth/n.1932, cu 3 cpooii: Alain/n.1951, Claude/n.1953, Josiane/n.1955) si Aimé (1922–2017, casatorit cu Marinette–Mauricette Girard/1927–2017), al carui patriarh devine si cu care se va muta pe ferma Grand’Terre, temporar, în 1931 (defintiv în 1932, când o va achita integral), dupa ce timp de un deceniu (între 1909 – 1919) închiriaza Ferma „Prieuré” din Ganagobie (comună în departamentul Alpes-de-Haute-Provence din sud-estul Franței în regiunea administrativa PACA–Provence–Alpes–Côte d’Azur), iar ulterior, pe cea „La Serre”  (aflata la cca 3km de Peyruis).

Photo prise au début des années 50 de la famille Dominici à Lurs, avec parmi eux: Gaston Dominici (D) et sa femme (2eD), Clovis (G), Gustave (4eG) et son épouse Yvette (3eG). Accusé de l’assassinat d’un couple de campeurs anglais, Jack et Ann Drummond, et de leur fille, Gaston Dominici sera condamné à mort le 29 novembre 1954 puis libéré en 1960 en raison de son âge. Sa culpabilité n’a jamais été formellement établie.

Gaston Dominici (cu tatal necunoscut) a fost un copil „nedorit” (mama lui, Clémence (Clémentine) –Dominici  care avea intentia de a-l avorta) a trait toata viata în departamentul Basses-Alpes (astazi, Alpes de Haute Provence) si niciodata nu s-ar fi îndepartat mai mult de cca 50km de Lurs. Plasat de la frageda vârsta în grija asistentei publice, el lucreaza la diferite ferme ca agricultor–zilier, iar ceva mai târziu ca cioban, pâna când în 1898 îsi termina stagiul militar la Gap, cu un certificat de „buna instruire si conduita”, de care va fi foarte mândru.

Totusi, în acea perioada, certareti, (destul de) violent si alcoolic (cu un consum de cca 4l de vin zilnic), într-o zi, „la lăsa lat” (bate foarte tare, până la leșin) cu o bâta, un vecin, cu toate ca este considerat de comunitate un om cinstit si muncitor, pe care se poate conta. Dar mai târziu, în 1924, Gaston Dominici este fost decorat cu „La médaille de la Reconnaissance française” (medalia recunostintei franceze, medalie de onoare acordata civililor în perioada 13 iulie 1917–14 februarie 1959, în 15.000 de cazuri, creata printr-un decret pe 13 iulie 1917) pentru ajutorul furnizat autoritatilor în arestarea unui bandit, judecat si condamnat la moarte, iar ulterior, executat. Conform declaratiei acestuia la proces, la vârsta de 18 ani ar fi fost si consilier municipal la  Ganagobie.

Autoritar, dar fara cazier judiciar, era greu de conceput faptul ca un om în vârsta (de 74 de ani) poate comite o tripla crima cu sânge rece, fara niciun fel de remuscari, fara niciun fel de scrpule, cu atât mai cu cât cea de-a 3-a victima era un copil de 10 ani. Acest „amanunt”, din contra, nici macar nu i-a deranjat pe anchetatori.

În momentul derularii evenimentului dramei, Gustave (agricultor si zidar, decedat în 1996), favoritul lui Gaston, traia la ferma parintilor sai (achizitionata de catre Gaston în 1931) cu famila lui compusa din el, sotia sa Yvette (nascuta Barth, în 1932–fiica lui François – Louis – Joseph Barth/1901 – 1998  si Marguerite – Marcelle – Ida Girard/1911 – 1999), cu care s-a casatorit cu 2 ani înainte de drama (în 1950) si fiul lor Alain (în vârsta de 10 luni), care, devenind major, de-a lungul anilor s-a zbatut (fara succes) pentru revizuirea procesului bunicului sau, Gaston Dominici si reabilitarea sa sociala.

Fratele lui mai mare, Clovis (putin apreciat de tatal sau, Gaston si delasat – probabil pentru faptul ca a plecat de pe ferma si s-a angajat la SNCF – Societatea  Nationala a Cailor Ferate), sprijinit de catre fratele sau Gustave si sotia sa Yvette, care locuia, nu departe, în comuna Peyruis (la cca 6km de ferma familiala), lucra la instalarea sinelor în cadrul SNCF pe linia PLM (ParisLyonMarsilia) lunga de 863km, care lega primele cele mai mari 3 aglomeratii urbane franceze (astazi, Métropole du Grand Paris–gara  Lyon, via Métropole de Lyon – gara Perrache  cu destinatia Métropole d’Aix-Marseille-Provence–gara Saint-Charles). Cei 2, împreuna cu nepotul lor comun Roger Perrin („Zézé”/n.1935, baiatul lui Germaine, minor, în vârsta de 17 ani) se înteleg foarte bine si lucreaza împreuna la ferma patriarhului Gaston.

În seara de 4 august familia Dominici sarbatoreste împreuna cu familia si cu câtiva vecini sfârsitul recoltei (grâului), care se vor întâlni (de mai multe ori) pe drum cu familia Drummond, aflata în vacanta în proximitatea fermei La Grand’Terre. În noaptea de 4–5 august 1952, în jurul orei 01h10 se vor auzi 6-7 focuri de arma, iar în jurul orei 04h30, trecând prin zona cu camionul sau, soferul Marceau Blanc, remarca în fata masinii, marca Hillman (a familiei Drummond), un pat de campanie, în timp ce geamurile acesteia (inclusiv parbrizul) erau acoperite cu o cuvertura. La ora 04h50, un alt vecin (martor) Joseph Moynier, nu sesizeaza acest lucru, în timp ce, un trecator în zona, Jean Hébrard (alt martor), în jurul orei 05h20, vede patul de campanie lipit de masina si nu în fata ei, asa cum a remarcat Marceau Blanc.

În ceea ce îl priveste pe Gustave Dominici, acesta declara ca s-ar fi sculat la ora 05h30, iar cadavrul micutei Elizabeth Drummond (îmbracata în pijama, având capul spart cu patul pustii – carabinei americane de tip Rock Ola) l-ar fi descoperit la ora 05h45, la 77 m distanta de la masina, pe panta ducând la Durance (cel mai important râu en Provence din sud –estul Frantei, cu o lungime de 323,8 km care se revarsa în Rhône, caruia este cele de-al 2-lea afluent dupa  Saône). Din contra, cadavrele sotilor Drummond, Anne si Jack (distins cu titlul onorific de Lord în 1944 pentru conceptia unor complemente alimentare deosebit de utile atât Armatei britanice cât si populatiei civile) de catre George VI (1895–1952, fost rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936 până la decesul său din 6 februarie 1952), ucisi cu 3, respectiv, cu 2 focuri de carabina (de tip USM1 calibrul 30), se aflau, oarecum, în proximitatea vehicului, de o parte si de alta a drmului (atunci DN96). Probabil ca alte 2, auzite la miezul noptii de catre, membri ai familiei  Dominici, ar fi ricosat si s-ar fi oprit în podul de beton aflat în apropiere. N-ar fi exclus ca fetita, asistând la drama, ar fi încercat sa fuga si s-ar fi îndreptat catre râul Durance, dar ar fi fost ajunsa din urma de catre asasin, ceva, mai devreme, în timp ce cobora pe panta.De fapt, gloantele ricosate, descoperite si extrase din structura de rezistenta a podului, ar confirma conjectura ca asasinul ar fi tras si asupra lui Elizabeth (fetita cuplului) dar acesta (probabil un neprofesionist) si-ar fi ratat tinta. Conform documentelor de ancheta din dosarul de instructie, desi arma era automata, asasinul ar fi folosit-o ca o arma, simpla (neatomata), care trage „foc cu foc”.

În sfârsit, atât precizia cu care a tras asasinul, cât si modul în care a utilizat arma, para ca acesta sa fi fost un neprofesionist, un diletant în materie de mânuirea armelor. Problema este ca arma identificata de catre Gustave si Clovis, ca arma a crimei apartinânnd lui Gaston, era într-o stare (foarte) proasta, ceea ce puna la îndoiala serios faptul ca asasinul, adica, batrânul Gaston (atunci  în vârsta de 74 de ani), fara cazier judiciar, un om onest, respectat si de catre localnici, chiar daca era dur si sever cu membrii familiei sale, s-ar fi putut angaja în „vânatoarea” unor oameni pe care nu-i cunostea si care nici nu-l interesau. Acesta beneficia în plus, de stima parintelui Lorenzi din Ganagobie, care era Mândru ca îl avea ca prieten si care l-a ajutat si în achizitionarea fermei Grand’Terre din Lurs. Ferm convins de nevinovatia lui Gaston, a si refuzat sa  vina ca martor la proces si sa depuna marturie, Tot Gustave este cel care îl roaga (chiar, „îl însarcineaza”) pe motociclistul Jean-Marie Olivier, care în drum spre munca sa alerteze jandarmii din Oraison (apartinând aglomeratiei urbane Durance-Luberon-Verdon), având în vedere faptul ca Lurs facea parte din comunitatea de comune ale Pays de Forcalquier-Montagne de Lure (care din punct de vedere administrativ era legata de aglomeratia urbana de mai sus).Comisarul Edmond Sébeille, seful anchetei i-a reprosat lui Gustave ca ar fi comis o mare eroare (motiv pentru care, de altfel, va fi si sanctionat cu 2 luni de închisoare) pentru ca nu s-a dus, el, personal sa-i anunte pe jandarmi, având în vedere faptul ca avea si el motocicleta.

Studiind însa documentele de arhiva, dupa parerea mea, în contextul social– politic al epocii, nici nu avea de ce sa faca acest „serviciu” musafirilor britanici, pentru ca anii postbelici în Franta, având atunci în fruntatea statului pe Vincent Auriol (1884–1966, primul presedinte al celei de-a 4 Republici franceze/1946–1958, în functie între 1954–1959), erau marcati, în afara de nenoricirile lasate de nazistii celui de-al 2-lea Razboi Mondial si de razboaiele coloniale, Razboiul din Indochina (19 decembrie 1946–21 iulie 1954), iar ulterior, de Razboiul din Algeria (1 noiembrie 1954–9 septembrie 1962), ambele terminate cu independenta coloniilor (a Vietnamului, respectiv, a Algeriei). Ca urmare, Gustave nu avea de ce sa faca un drum special la Jandarmerie Nationala[1], pentru ca benzina era scumpa, pe englezi nu-i cunostea si în sfârsit, stia ca va fi luat la întrebari (ceea ce, de altfel, oricum, se va întâmpla), mai ales ca Olivier, trecea prin apropierea Jandarmeriei. Fara sa mai vorbim de faptul ca Gustave era destul de abruti, insensibil, caracterial si las, ceea  ce, desi, era mai mult decât grav, nu implica, sub nicio forma, ca acesta ar putea fi si un asasin cu sânge rece.

În fond si la urma urmei, Gustave nu se scula niciodata la ora indicata anchetatorilor, dar în dimineata zilei de 5 august (o zi de vara torida, ca de altfel si ziua precedenta) voia sa verifice umiditatea pamântului familial aflata în apropierea podului pe care lucerna era irigata cu apa din canalul Manosque (lung de 57km, cu cca 175km de canale secundare), pentru ca fiind în panta, se temea de o eventuala alunecare de teren peste sinele de cale ferata ale SNCF (companie nationala, de stat), ceea ce în contextul în care, o mare majoritate dintre salariatii acesteia erau în concediu, ar fi fost o adevarata drama, pentru familia Gaston. În concluzie, verificarea trebuia facuta înainte ca trenurile sa înceapa sa circule pe ele, pentru ca în cazul deraiarii unui tren, chiar si cu consecinte minore, costurile (despagubirile) ar fi fost uriase, iar familia Dominicii, avea de toate, mai putin, bani!De fapt, s-ar parea, conform unor documente de arhiva, ca mama lui, Marie („La Sandrine”), ar fi uitat sa lasa în jos opritorul care bloca patrunderea apei din canal în pompa de irigatie. Conform altor documente (care n-au fost facute publice), pompa ar fi fost lasata deschisa intentionat de Marie, cu scopul ca sa asigure pamântului o umiditate suficienta în timpul noptii, pentru ca ea sa fie închisa în dimineata zilei urmatoare (în jurul  orei 05h00), de catre unul dintre membri familiei Dominici (desigur, Gustave–preferatul lui Gaston, devenit în timpul anchtei acuzatorul acestuia) pentru a nu provoca o eventuala alunecare de teren pe sinele SNCF, în timpul zilei, din cauza trepidatiilor. Altfel, fiind aproape, Gustave, Clovis sau ceilalti membri ai clanului Dominici s-ar fi putut deplasa pâna la canalul Manosque pentru a închide pompa.

Conform investigatiilor pe care le-am facut în acest dosar, ar fi fost interzisa functionarea pompei în timpul noptii (nesupravegheata), deci varianta cu „uitatul” (neglijenta), din punct de vedere juridic (dar si administrativ), ar fi fost mai putin grava, în cazul unei, eventuale, raspunderi penale (nerespectarea intentionata a regulamentului). Ca urmare, data desteptarea la ora 04h00, începând cu ora 05h00 membrii clanului Dominici „erau deja în picioare” si „operativi”,  dupa o noapte care a fost destul de scurta. În sfârsit, în jurul orei 06h30, Faustin Roure (venind pe un velomotor din Peyruis), îi depaseste pe Clovis Dominici si pe cumnatul sau Marcel Boyer (mergând pe bicicleta) în drum spre podul de la calea ferata (aflata în apropiere) pentru a vedea daca sinele au fost sau nu afectate (acoperite cu pamânt) ca urmare a unei posibile alunecari de teren (din cauza functionarii pompei în timpul noptii), ceea ce Gustave le-ar semnalat acestora, în jurul orei 21h00, când cei 2 au fost la ferma lor, în seara precedenta.

Însa, cei 2 se opresc La Grand’Terre, unde afla de la Gustave, ca la miezul noptii ar fi fost trase niste focuri de arma si ca el a descoperit cadavrul unei fetite pe panta ducând la râul Durance. Ca urmare  Clovis si Marcel „se precipita sa ajunga cât mai repede la locul dramei”. În drum se întâlnesc din nou cu Roure (care se întorcea de la calea ferata), pe care îl iau cu ei, dar la cca 15m la iesirea de sub pod, ei gasesc cadavrul lui Elysabeth. În ceea ce îl priveste pe Marcel, acesta ar fi fost surprins de faptul ca, Colvis cunostea exact pozitia corpului si îi împiedica, pe el si pe Faustin sa se apropie de acesta.

Urcând panta, cei 3 vor descoperii si cadavrele sotilor Anne si Jack Drummond, amândoi cu fata în sus, ea (în camasa de noapte) acoperita cu o cuvertura (ucisa cu 3 gloante, toate în spate), în partea stânga a masinii si paralela cu aceasta, la o distanta de cca 5-7m, iar el (atins cu 2 gloante, dintre care unul în spate, în proximitatea inimii), de cealata parte a drumului national DN96 (astazi, drumul judetean  RD 4096), acoperit cu patul de campanie.

Apoi, auzind conversatia „susotita” dintre cei 2, în drum spre ferma La Grand’Terre, pe 6 august 1952, când va fi audiat de catre jandarmul Louis Romanet, Marcel Boyer, va nega faptul ca ar fi fost cu ei la fata locului (dramei), ca de altfel si Faustin Roure, dar acesta din urma, „nu rezista” pe 20 august  interogatoriului Comisarului Edmond Sébeille (1908 – 1988, intrat în Politie în 1930, mai întâi la Montpellier–prefectura departamentului Hérault, regiunea administrativa Occitania, iar ulterior transferat la Paris, în cadrul DPJ – Directia Politiei Judiciare[2 ]a Sigurantei Nationale, numit dupa razboi la Aix en Provence – Marseille Métropole, înainte de a fi detasat al cea de –a 9-a Brigada Mobila al SRPJ – Serviciul Regional al Politiei Judiciare[2]). Ca urmare, va face dezvaluiri complete.

De fapt, motivul pentru care acesta a mintit, va iesi la iveala mult mai târziu, peste un an si jumatate, pe 13 moiembrie 1953, când Clovis Dominici reveleaza (dezvaluie) faptul ca Gustave i-ar fi vorbit lui de „strigate (tipete) groaznice din cauza durerilor” ale sotilor Drummond în prezenta lui Marcel Boyer si Roger Drac (un alt apropiat al familiei), în cadrul audierilor în tipmul reconstituirii evenimentului (devenit istoric) initiata pe 12 noiembrie 1953, de catre Comisarul Edmond  Sébeille. Cu aceasta ocazie, Gustave declara: „Este tatal meu, Gaston, cel care a comis triplul asasinat, iar fratele meu Colvis este si el, la curent”. Acest lucru va fi confirmat cu vehementa si de catre Yvette, sotia lui Gustave, dar si de catre Roger Perrin („Zézé”, baiatul lui Germaine, minor, în vârsta de 17 ani) nepotul lui Gaston. De fapt, amândoi, stiau acest lucru, nu din surse diferite, dar, tot de la Gustave, ceea reduce sensibil fiabilitatea (credibilitatea) declaratiilor lor.   Ca urmare, adus la tribunalul de la Digne les Bains (prefectura departamentului Alpes-de-Haute-Provence în regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur) si confruntat cu declaratia lui Gustave, Clovis Dominici, crezând la început ca Sébeille glumeste, afirma convingator (strângându-si fratele în brate!): „Daca Gustave a vorbit, nu mai exista niciun motiv sa mai ascund adevarul, tatal nostru este asasinul”.

Din acest moment, Sébeille este aproape convins ca „îl tine” pe asasin, pe Gaston, care, evident, riposteaza si spune („urlând cu gura mare” – cu accentul sau din sud) ca baietii sai îl acuza pentru ca vor sa puna mâna pe mostenire (pe ferma, pe pamânt, etc.), dar ulterior, se retracteza si spune ca habar nu are de ce vor copii sai „sa-l pedepseasca, pe nedrept, cu atâta rautate”.

Pâna la urma, ramas singur cu agentul de politie (de ordine publica) Victor Guérino, Gaston, încurajat de catre acesta din urma („daca aveti ceva sa ne spuneti, acum este momentul, pentru ca având în vedere vârsta dvs vom tine cont”)  începe sa vorbeasca, practic, „neîntrebat” si face niste dezvaluiri socante, care vor schimba, radical, cursul istoriei în acest dosar criminal: „Da, este un accident, ei au crezut ca sunt un pradator… Eu i-am ucis pe englezi. Din cauza acestei nenorocite alunecari de teren. (…). M-am dus pâna acolo s-o vad. Mi-am luat pusca (carabina). De ce am luat-o cu mine. Englezii erau prin preajma (cu tabara lor), m-am dus la ei. Englezul a sarit la mine. Am tras….” si vor contribui la „pierdeea onoarei familiei Dominici”!

De fapt, asa cum povestea, la originea acestei drame s-ar fi aflat, pe de o parte, posibila alunecare de teren din cauza irigatiei excesive a solului (ceea ce l-ar fi determinat sa sa faca un drum pe terenul cu lucerna pentru scoaterea din uz a pompei– caz în care, sotia sa, Marie, ar fi uitat, într-adevar, sa încida robinetul), iar pe de alta parte, luna plina, sub care ar fi zarit-o pe Anne (sotia lui Jack) sumar îmbracata, în proximitatea masinii, cu care ar fi avut „chef de sex”, dar care l-a refuzat! Dar aceasta declaratie nu (prea) corerspunde cu o serie elemente înregistrate, deja, în dosar, ca probe materiale (considerate fiabile).În paralel, însa, fratii Dominici vor arata si locul unde arma crimei ar fi fost ascunsa. Dupa arestarea lui Gaston Dominici, pe 19 noiembrie 1953, el va face aceasta dezvaluire de 9 ori si o va nega, „de numai”, 5 ori. Ca urmare, atât Gustave Dominici cât si sotia sa Yvette Dominici se vor retracta, dar nu cu foarte multa convingere, afirmând ca ar fi fost santajati de catre politisti (cu închisoarea) daca nu vor  sustine vinovatia lui Gaston. Pâna la urma, numai Clovis Dominici îsi va mentine depozitia pe tot parcursul anchetei, ca de altfel si la proces. Daca tinem cont de „scorul” de mai sus, dar si de faptul ca în cele 12 zile de proces (între 17–28 noiembrie 1954), Gaston Dominici (atunci, în vârsta de 77 de ani) ar fi pronuntat cca 40 de cuvinte, în timp ce avocatul general al acuzarii între 3.500 – 3.700 , fara sa neglijam nici participarea a 175 de jurnalisti francezi si straini, care au influentat, oarecum, juriul–si nu neaparat 6in sens favorabil inculpatului, putem imagina ca, condamnarea acestuia la moarte de catre Juriul Popular al departamentului Basses-Alpes (astazi, Alpes-de-Hte-Provence) la Digne les Bains, pe 28  noiembrie 1954 (în jurul orei 14h30), a fost doar o „simpla formalitate”.Merita sa subliniez aici faptul ca familia Dominici, se va „sfâsia” („sfârteca”), efectiv, la proces, care la rândul sau, va fi mai mult decât o (adevarata) „mascarada”. Ca urmare, practic, acesta nu va duce la niciun rezultat notabil, cu atât mai putin la descoperirea adevarului istoric. Cu toate ca Dominici va fi condamnat la moarte, în absenta unor probe reale, fiabile, îndoiala în privinta nevinovatiei sale era atât de „semnificativa”, încât nici el (de altfel, mai mult decât glumet – cu accentul sau sudic, în timpul audierii sale) si nici celebrul sau avocat Emile Pollak (1914 – 1978) nu se îndoiau de achitarea lui.

Sala de audienta fiind prea mica, autoritatile judiciare (locale) au fost obligate sa monteze difuzoare în exteriorul palatului de justitie, pentru ca lumea (curioasa) sa poata participa si ea, la acest proces de exceptie, efectiv, „în direct”, având în vedere faptul ca prezenta în sala a celor 175 de jurnalisti „acreditati”, era prioritara. Chiar si în urma verdictului pronuntat (fara sa ridicam problema gravei erori judiciare oficioase ca si în dosarele Seznec, respectiv, Mis si Thiennot, a se vedea si articolul autorului: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea III), Gaston Dominicimarcheaza istoria celor condamnati la moarte în Franta prin simplul fapt ca a fost cel mai vârstnic sanctionat cu pedeapsa capitala pâna la abolirea acesteia în 1981, de catre ministrul jutitiei, Robert Badinter (n. 1928, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei între 23 iunie 1981-19 februarie 1986; Părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța, pe 9 octombrie 1981; participant la elaborarea Constituției României în 1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez între 4 martie 1986-4 martie 1995 și presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016), numit în aceasta functie de catre presedintele Statului, François Mitterrand (1916–1996, în functie, între 1981–1995), dupa câstigarea alegerilor prezidentiale pe 10 mai 1981. Din contra, asa cum am mentionat, nici Gustave nu scapa de închisoare, pentru ca înainte ca Gaston sa fie judecat, acesta va face si el „dezvaluiri complete” în care recunoaste ca, atunci când ar fi ajuns la locul dramei si ar fi „descoperit-o”pe Elisabeth, aceasta gemea, adica, ar fi fost înca în viata.Ca urmare Comisarul  Sébeille îl va inculpa de „non assistance à personne en danger” (neacordare de ajutor unei persoane aflate în pericol), ceea ce CPF (conform art.223-6 aliniatul) sanctioneaza penal cu 5 ani de închisoare (maximum) si 75.000€ (astazi), în functie de complexitatea si riscul interventiei. Revenind acum la derularea evenimentelor, conform documentelor din dosarul de instructie (care, mai mult sau mai putin, difera de declaratiile martorilor sau de relatarea evenimentelor în diferite mijloace mass – media), stim ca Jean-Marie Olivier, va anunta jandarmii din Oraison, în jurul orei 06h00, dar pâna când acestia ajung la locul dramei, în jurul orei 07h00, Jean Ricard care a petrecut noaptea în cortul sau ridicat pe platoul Ganagobie, trecând prin zona, observa vehiculul englez marca Hillman cu o „dezordine neobisnuita” în jurul acestuia, ceea ce îl face curios. Apropiindu-se de de acesta, vede un corp de femeie cu fata în sus, acoperit de sus pâna la genunchi cu o patura, asezat de-a lungul masinii si paralel cu aceasta cu picioarele în directia  fermei La Grand’Terre. Pe de alta parte, tot în jurul acestei ore, Yvette Dominici, sotia lui Gustave (atunci însarcinata cu cel de-al 2-lea copil), vazând ca jandarmii de la Oraison nu sosesc, îsi ia bicicleta cu scopul de a se duce la ferma lui Sylvie (negociatoare la Giropey) pentru a-i suna pe jandarmi, dar în proximitatea fermei Guillermain (situata la cca 350 m, la sud de La Grand’Terre) ea se întâlneste cu Aimé Perrin (tatal lui Zézé – Roger, baiatul lui Germaine Dominici, nepotul lui Gaston), caruia îi spune ca Gustave ar fi descoperit cadavrul unei fetite în panta catre râul Durance care, împreuna cu parintii sai ar fi fost vazuta în cursul serii trecute, în compania unei femei îmbracate în negru (evident, tot conform relatarii lui Gustave) si îl roaga sa-i sune el pe jandarmi.

Întorcându-se acasa, în drum, acesta se întâlneste cu jandarmii Louis Romanet si Raymond Bouchier, în cartierul Croix, pe care îi informeaza si pe care îi însoteste la locul dramei, unde vor ajunge în jurul orei 07h30. Cei 2 jandarmi constata cu stupefactie „contaminarea scenei crimei”! Atât a cadavrelor (îmbracamintea acestora) cât si a vehicului (portiere, portbagaj, bara din fata, geamuri, interiorul). La cca 06,40m distanta, în spatele vehicului, jandarmi descopera o uriasa pata de sânge de, cca 1m2.

Mentionez aici faptul ca nicio prelevare de sânge nu va fi efectuata (conform documentelor din dosar) si nu vom afla nicioda (nici în timpul anchetei si nici la proces) cui apartinea aceasta pata stranie de sânge. Tot cu aceasta ocazie, tot cei 2 jandarmi, constata în proximitatea vehicului 2 „perechi” de cartuse grupte (distantate la cca 9m), dintre care unul tras (de tip LC4) iar celalat, intact (WCC43 si WCC44), la cca 3m, în spatele masinii, respectiv, la cca 5m perpendicular pe partea stânga – fata a acesteia si la cca 1,50m de Anne Drummond.

Din contra, în jurul cadavrului lui Elizabeth, ei descopera urme (amprente) de pantofi noi cu talpa de cauciuc, 100% natural (tipic Sioux, de o calitate deosebita, fabricati cu precadere în anii 1950), dar care nu pot fi exploatate pentru ca „au fost sterse de vântul care sufla cu violenta de dimineata” (Judecatorul Périès, Ordonanta si PV – proces verbal de transport, D2, 5 august 1952).

O alta versiune judiciara indica însa ca; „Catre ora 16h00, când soseste Politia Mobila, un inspector, neatent, le distruge, calcând peste ele accidental, ceea ce nu permite efectuarea unui mulaj si nici fotografierea lor” (Cpt. Albert, Raport Judecatorului  Pierre Carrias, 1 mai 1955, C 38, pag 12 – în cadrul achetei suplimentare). O alta disconcordanta poate fi semnalata si legata de ora de sosire a Politiei Mobile: „Sosirea Politiei Mobile are loc în jurul orei 15h00” (P. Degrave, Subprecet de Forcalquier, 20 ianuarie 1956, C385). Între timp, jandarmul Romanet ia bicicleta sotiei lui Perrin (Germaine Perrin) care ajunge la locul dramei, cautându-si sotul si se duce la ferma Sylvie pentru a solicita ajutoare.

În jurul orei 07h45, Faustin Roure, întorcându-se de la Peyruis, unde l-a informat pe seful districtului, se opreste din nou la ferma La Grand’Terre, unde îl vede pe Gaston ocupându-se de caprele lui, ca si cum niciun eveniment deosebit n-ar fi fost descoperit în cursul diminetii. Catre ora 08h00, jandarmul Bouchier ramânând de paza la locul dramei, îl vede Roger Perrin mergând pe bicleta La Grand’Terre, care peste putin timp se întoarce împreuna ca bunicul sau Gaston si unchiul sau Gustave, fiul acestuia din urma si fratele lui Germaine Perrin (mama lui Roger) Gaston solicita jandarmului sa-l lase sa acopere cadavrul fetei, cu o cuvertura aflata pe patul de campanie, fara sa fi vazut cadavrul acesta. Anchetatorii au încercat sa speculeze faptul ca, Gaston nu avea de unde sa stie ca Elizabeth avea corpul dezvelit, decât daca ar fi fost la locul crimei mult mai devreme. Ori, cu acest lucru l-a informat, tot, fiul sau Gustav, care a fost deja la fata locului, dupa cum stim, mult mai devreme.În plus, vestea dramei se raspândeste rapid si lumea din regiune începe sa se aduna la fata locului. În ciuda faptului ca locul va fi încercuit (baricadat) si oarecum, izolat, de catre jandarmi, curiosii veniti (chiar de la distanta) sa vada un lord englez asasinat cu familia sa, vor „viola”, efectiv, scena crimei si exista în dosarul de instructie si documente care atesta chiar si faptul ca, cadavrele ar fi fost miscate, pentru verificarea identitatii acestora si a efectelor lor personale (bani, ceas, bijuterii, etc.). Ori, nimeni n-ar fi avut dreptul sa se apropie de locul dramei pâna la sosirea anchetatorilor de la SRJP[2](Serviciul Regional al Politiei Judiciare) Marsilia, sub comanda Comisarului Sébeille.

Din pacate însa, majoritatea functionarilor (de politie, de la jandarmerie, de pe ambulante, etc.), erau în concediu, ceea ce a îngreunat considerabil deplasarea acesteia la Lurs (un sat, oarecum izolat, aflat la cca 612m altitudine si la cca 7 km, respectiv, 11km, de comunele Pierrerue si Forcalquier, limitrof cu Ganagobie, Les Mées, Oraison, La Brillanne, Pierrerue si Sigonce). Conform echipei de anchetatori judiciari (care, atunci când ajung la fata locului, în jurul orei 13h30 – cadavrele le gasesc în faza de descompunere  datorita temperaturii foarte ridicate), probabil ca fetita dormea în masina, pe bancheta din spate, iar parintii sai, în exteriorul acesteia, pa patul de campanie, in the moonlight („sub clar de luna”). Nimeni nu se va întreba niciodata, ca de ce, oare, aceasta familie cun un status social ridicat (high social status, high degree of social,  high level of social) care împreuna cu familia vizita sudul Frantei, ar fi recurs la „petrecerea” noptii toride de vara în aer liber (sub „clar de luna”), într-un loc, desi șarmant, rustic si placut, dar totusi, „usor” izolat, uitat de lume.

Nasul lui Jack Drummond, Michael Austin-Smith (conform marturiei sotiei sale Inette Austin-Smith) care a vizitat scena crimei a doua zi, a fost socat de debandada care a vazut la fata locului („un haos de nedescris (…) locul crimei plin de oameni  (…) si eșecul poliției de a-i reține“). Lordul englez Jack Drummond avea o reputatie de om de stiinta prestigios în Anglia. Profesor universitar de chimie, la Universitate Londra, pâna în 1940 (când se casatoreste cu fosta sa studenta si colaboratoare Anne Wilbraham, care îl va ajuta si la redacatrea operei sale principale „The englishmen food”, Drummond devine în 1946 membru onorific a Academiei de stiinte din New York  si directorul celei mai mari întreprinderi farmaceutice britanice Boots UK Ltd (Boots the Chemists Ltd Boots–fondata în 1849), leader european în sectorul producerii si distribuirii produselor famaceutice, devenita în urma fuziunii cu Alliance UniChem (fondata în 1997), Alliance Boots (în 2006), integrat pe 31 decembrie 2014 în concernul Walgreens Boots Alliance, Inc (american holding company headquartered in Deerfield – statul Illinois, cu o cifra de afaceri de cca 131,5Md$US).

De fapt, luni pe 4 august 1952, dupa ce familia Drummond – cazata la Grand Hôtel de la Digne, a asistat la un spectacol de Coridă (luptă cu tauri, practicată mai ales în Spania, în țările Americii Latine, Portugalia dar și în sudul Franței) se îndreapta la bordul vehicului lor Hillman, pe RN96 (Drumul National nr.96) catre Villefranche sur mer (astazi, Métropole de Nice–Côte d’Azur, departamentul Alpes-Maritimes, regiunea administrativa région Provence-Alpes- Côte d’Azur), unde sunt invitatii unor prieteni, dar în jurul orei 20h10 ei se opresc într-un loc pitoresc, la cca 1km de satul Lurs, într-o parcare (neamenajata) aflata pe malul Râului Durance, unde se hotâresc sa petreaca noaptea torida de vara „sub clar de luna”, aflata în proximitatea fermei La Grand’Terre a clanului Dominici, avându-l ca patriarh, pe Gaston Dominici. Merita sa mentionez aici faptul ca distanta dintre Lurs si Nisa (separate prin 2 parcuri naturale regionale, cel de Verdon, respectiv, cel de Préalpes d’Azur), astazi, pe Autostrada A8 (care trece prin sudul parcurilor naturale regionale, prin localitatile: Manosque, La Brillanne, Saint Paul lès Durance, Rians, Saint Maximin – la  Sainte Baume, Le Luc, Fréjus, Cannes) este de o lungime de cca 213km, care, legal, poate fi parcursa în cca 02h30, care atunci înca nu a existat.

Atunci, când triplul asasinat are loc, în vara anului 1952, aceasta distanta pe RN96 (astazi, RD4096) era mult mai mare si trecea prin mai multe departamente (prin sau în proximitatea localitatilor Monastère de Ganagobie, Pont romain de Lurs, Forcalquier, Manosque, Gorges du Verdon, Défilé de Mirabeau, Aix-en-Provence, Oppidum d’Entremont, Montagne Sainte-Victoire, Massif de la Sainte-Baume) care necesita 5 – 6 ore pentru a fi pacursa. O alta varianta, mai scurta, dar mult mai dificila ar fi fost prin nordul parcurilor naturale regionale, de la Digne les Bains pe RD (drumul judetean) care trece prin saint Andre les Alpes, Entreveaux, mai scurt (cca 180km) dar sinuos si destul de dificil prin munte, care necesita astazi pentru a fi parcurs un timp de cca 3h30, motiv pentru care sotii Drummond au si renuntat la aceasta varianta.

Eu cred ca ei s-au oprit la Lurs (aflat între comunele la Brianne si Peyruis, la borna km32 pe RN96) pentru ca si-au dat seama ca nu vor putea ajunge în timp „util” (pâna la culcare) la prietenii lor de la Villefranche sur Mer (Nisa), iar în cazul în care s-ar fi cazat la un hotel la Forcalquier, ar fi fost putin probabil ca sa-si reia drumul în zorii zilei de 5 august (datorita confortului), pentru a ajunge la destinatie, în dimineata zilei (pâna în prânz), ceea ce aveau de gând sa faca. Din aceste considerente, proximitatea fermei la Grand’Terre apartinând satului Lurs (situata între RN96 si calea ferata) marginit pe colina de Monastère de Ganagobie (dirijat catre Parintele Lorenzi), ar fi fost locul ideal pentru campare, adica, pentru o stationare „sub clar de luna” de câteva ore, având ca obiectiv, o scurta odihna, în comparatie cu alte localitati periferice regiunii naturale de la Verdon, mai putin „sigure”, unde, foarte probabil, i-ar fi apucat miezul noptii. În sfârsit, Cpt. Henri Albert (de la Jandarmeria[1] din Oraison) soseste la locul dramei, doar în jurul orei 08h15 (si nu, la ora 07h00–cum este mentionat în reportaje si în alte documente ale mijlocelor mass – media, si nu singur, dar însotit de jandarmii Crespy, Rebaudo si Romanet–pe care îl ia de la familia Perrin, de la Giropey), iar pe drum a fost informat deja de existenta celor 3 cadavre, a lui Elizabeth si a sotilor Drummond, Anne si Jack (contrar unor surse media de prestigiu care sustin ca acest lucru ar fi aflat la loul dramei).

Imediat dupa sosire, acesta observa un velomotor în apropiere, pe care (dupa placutele de inmatriculare), Afla ca este al lui Gustave, care audiat, afirma ca l-ar uitat acolo în timp ce ar fi prestat niste servicii jandarmilor  Romanet si Bouchier, ceea ce cei 2 o vor nega, evident. Între timp, acesta va dispare de la locul dramei, fara ca anchetatorii sa sesizeze si fara sa afle cine l-a luat de acolo si când! Catre ora 08h30 soseste la locul crimei si primarul localitatii (satului) Henri Estoublon (în functie între 1941–1965), împreuna cu doctorul Henri Dragon care începe sa faca primele constatari stiintifice pe cadavrele identificate.

Legistii Girard si Pierre Nalin, care vor efectua autopsia în seara zilei de 5 august la spitalul din Forcalquier, vor confirma concluziile acestuia. În jurul orei 09h15, ajungând la cadavrul lui Elizabeth, tot acesta observa faptul ca partea superioara a corpului (membrele superioare si pieptul) nu era înca rigida, iar picioarele copilului erau curate si nevatamate, ceea ce parea, absolut, anormal (imposibil), daca copilul ar fi coborât fara încaltari pe panta accidentata (cun un învelis de pietre) catre râul Durance. Pe de alta parte, încaltarile ei n-au fost gasite la fata locului. În concluzie, fie copilului i-au fost luate (furate) încaltarile, fie acesta a fost depus acolo si ar fi fost ucis în alta parte. Tot în jurul acestei ore sosesc si parintii lui Yvette Gustave (familia Barth) la ferma Dominici, evident, fara Yvette. Care cu macelarul Nervi era la piata din Oraison, cu toate ca, în general, ea merge la cumparaturi la Forcalquier, iar în jurul orei 12h00, revine acasa pentru masa de pranz. Din contra, toti 3 vor reveni împreuna, la ferma Dominici în jurul orei 16h00. În sfârsit, în jurul orei 09h30, apare pe scena crimei si procurorul Republicii Louis Sabatier si judecatorul de instructie Périès, însotit de grefierul Émile Barras, de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Digne les Bains.Jandarmul (maître-chien) Legonge cu câinele (politist) nu ajunge însa decât în jurul orei 10h00, iar acesta va avea o „traiectorie”, mai mult decât surprinzatoare, la care nu se asteptau, mai ales, membrii familiei Dominici prezenti la fata locului: Gaston, Gustave si Roger. Dupa ce coboara pe malul râului si parcurge cca 50m, acesta se îndreapta catre directia nord, pentru ca ulterior sa coboara la calea ferata, iar dupa cca 100m de-a lungul acesteia sa se îndrepte în directia Peyruis pe RN96, pâna la locul dramei.La prânz, în bucataria lui Gaston, Clovis si Paul Maillet (angajat al cailor ferate, coleg de munca la gara Lurs al lui Clovis, braconier notoriu, subordonatul lui Roger Autheville, suspendat si exclus pe 30 noiembrie 1950 din PCF – Partidul Comunist Francez, datorita infidelitatii sale) în compania lui Gustave, afla (ca urmare a rezultatelor doctorului Dragon), ca fetita Elizabeth ar fi fost în viata atunci când a fost descoperita de catre acesta din urma. Toti se declara socati de gestul, absolut, inuman al lui Gustave, care datorita indiferentei sale, lasa micuta agonizând, în loc sa-i ofere primul ajutor. Maillet (care îsi va mentine declaratia pâna când moare în 2003), de altfel, va declara si politistilor de la SRPJ Marsilia (Inspectorului Ranchin): „Fara sa-l fi întrebat, Gustave mi-a spus ca…. daca tu ai fi vazut, …daca ai fi auzit strigatele de oroare ale micutei, nu stiam ce sa fac…”, ceea ce îl va determina pe Gustave sa-si recunoasca fapta de lasitate, de altfel, o infractine, pentru care a si fost sanctionat penal. Acesta îl va si denunta Politiei pe Gustave în luna septembrie 1952 dar îsi va reitera depozitia sa (de acuzare) si pe 3 octombrie 1952 în fata Comisarului Fernand Constant (când Comisarul Sébeille era în concediu). Din contra, el nu se îndoia nici de culpabilitatea lui Gaston, pe care îl considera autorul triplului asasinat, cu toate ca acesta a confirmat atât în timpul audierilor, cât, ulterior, si la proces ca aceasta carabina de tip USM1 nu l-ar fi vazut niciodata la familia Dominici (ca un apropiat al familiei, prin intermediul lui Clovis).      Practic, procedura de excludere din PCF a lui Maillet începe dupa denuntatrea lui Gustave (de când este perceput în cadrul colectivului de munca ca un „balance” – tradator), cu atât mai mult cu cât îl avea ca sef direct pe François Barth, tatal lui Yvette (sotia lui Gustave). Paralel însa, începe sa aiba probleme si în viata de zi cu zi. Printre altele, pe 17 noiembrie 1952 el este victima unui atentat cu un fir metalic (întins perpendicular pe drum) de care se loveste cu motocicleta ranindu-se, relativ, usor. Autorul actului atentator nu poata fi fost nici Gaston, care pâna pe 20 noiembrie era bolnav (la pat, cu temperatura), ca urmare a unei raceli contactate datorita curentilor de aer puternici care încep sa-si faca aparitia, în regiune, înca de la mijlocul lunii septembrie.

Gustave nu putea fi atentatorul, sub nicio forma, pentru ca începând din 12 septembrie el este încarcerat la închisoarea Digne les Bains, în dosarul de asasinarii familiei Drummond, într-o procedura corectionala, pentru „neacordare  de ajutor unei persoane aflate în pericol” (Elizabeth), ca urmare a condamnarii sale de catre Camera Corectionala a TGI Dignes les Bains, la 2 luni de închisoare, în ciuda faptului ca el este aparat (ca si tatal sau) de catre celebrul avocat (al timpului) Emile Pollak (1914– 1978, figura legendara a baroului francez începând din 1940 si pâna la moartea sa, fost si avocatul ultimului condamnat la moarte în Franta, Hamida Djandoubi si executat pe 10 septembrie 1977, angajat profund în abolirea pedepsei capitale, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam Christian Ranucci)  asistat de catre Pierre Charrier de la Baroul din Marsilia (astazi, Métropole d’Aix–Marseille–Provence).

Pollak a intervenit cu succes si în alte mari dosare celebre ale epocii, aparându-i, în special, pe fratii Guérini [familie corsicana originara din Calenzana compusa din Antoine, Barthélémy–sefii clanului, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude–implicata în traficul de stupefiante via French Connexion,  prostitutie si proxenetism, racket, extorcare de fonduri, spalare de bani si evaziune fiscala, etc., a se vedea pentru detalii ciclul de articole al autorului: Montaje financiare frauduloase în legatura cu „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le „French Connexion”)] sau pe Pierre Goldman (1944–1979, intelectual de extrema stânga implicat în infractiuni de crima organizata, asasinat de catre o grupare de extrema dreapta, misterioasa si neidentificata  „Honneur de la Police”, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Drama de la Douronne, crima politica sau razbunare crapuloasa?! In cautarea adevarului istoric !). În urma recursului, pedeapsa va fi confirmata si de catre Curtea de Apel din Marsilia.

Aici mentionez faptul ca, presupunerea doctorului Dragon, conform caruia Elizabeth ar fi fost în viata, atunci când Gustave a descoperit-o, nu a fost confirmata de catre medicii legisti care au efectuat autopsia cadavrelor. De fapt, aceasta a mentionat si faptul ca fetita ar fi decedat cu 2-3 ore mai târziu decât parintii sai, foarte probabil, în jurul orei 02h30. În acest context, Gustave nu putea fi vinovat de „neacordare de asistenta unei persoane aflate în pericol”. Dar, dupa ce si-a terminat examinarea cadavrelor, Dragon, se duce la ferma Dominici pentru a se spala pe mâini, unde observa o pereche de pantaloni pusi la uscat, care ar fi fost patati cu sânge. Acest lucru constata, independent, si Inspectorul Charles Girolami, care l-a însotit. Ca urmare, din punctul lor de vedere, n-ar fi fost exclus ca familia Dominici sa fi fost implicate în drma. Probabil ca si acest element a jucat un rol imoprtant în inculparea lui Gustave în dosarului tripluuil asasinat de la Lurs, cel putin în procedura corectionala, pentru „neacordare de asistenta unei persoane aflate în pericol”.

Sunt convins ca anchetatorii sperau ca Gustave, „strans cu usa” va face dezvaluiri. Si într-adevar, acesta va face dezvaluiri, dar nu cele asteptate. Dupa un lung interogatoriu, acesta recunoaste, atât în fata Comisarului Sébeille (considerat un „specialist în crimele taranesti si cele din mediul rural”), care îsi face propria ancheta bazându-se flerul sau, cât, ulterior, si în fata judecatorului de instructie Périès, ca într-adevar, depozitiile lui Clovis, Roger si Yvette sunt adevarate, pentru ca el, însusi, i-ar fi dat aceasta veste, pentru ca, oarecum, ar fi avut remuscari. În jurul orei 13h30, Comisarul Sébeille de la SRPJ Marsilia ajunge la locul dramei, unde este asteptat de catre judecatorul de instructie Périès. Surse mass – media ale epocii sustin ca acesta nu ajunge la Lurs decât în jurul 16h30-17h00, când cadavrele ar fi fost deja rdicate, din ordinul judecatorului de instructie Périès (dupa cum am mentionat, în jurul orei 15h30).

Cu alte cuvinte, el, care va fi însarcinat cu ancheta în dosar (de catre magistratul instructor Périès), nici macar nu le-ar fi vazut în pozitia în care se aflau pe sol si nici starea în care se aflau dupa drama. Din contra, documente de arhiva mentioneaza un conflict de tip altercational dintre Sébeille (atunci când soseste la locul dranmei), pe de o parte, respectiv, Périès si Albert (care erau deja la locul dramei), reprosandu-i întârzierea exagerata, ceea ar fi permis violarea perimetrului de securitate si ar fi creat „debandada” la locul crimei, care ar fi contribuit la distrugerea unor probe incriminatorii. Acesta sustine însa ca era la Lurs înca de la ora 13h30, ceea ce va fi contrazis de catre mai multi jurnalisti (prezenti si ei la locul dramei), care sustin ca acesta din urma ar fi sosit, în realitate, în jurul orei 16h30. Dar, conform unei scrisori a Procurorului Republicii de Digne, Sabatier, din 14 octombrie 1952 (care se afla la locul dramei) catre procurorului general de pe lânga Curtea de Apel de Aix en Provence (Marsilia), „camionul de identitate judiciara, cu anchetatori, venind de la Marsilia, a ajuns la locul crimei în jurul orei 13h30”.

Aici merita sa mentionez si faptul ca, într-adevar, judecatorul de instructie ordona ridicarea cadavrelor si transferul lor la morga de la Spitalul de la Forcalquier, la ora 15h00 (Judecatorul Périès, Ord. si PV – proces verbal de transport, D2, din 5 august 1952), ceea ce n-ar contrzice neaparat afirmatia ca la ora 15h30 victimele au fost duse la spitalul de le Forcalquier (Jandarmeria Nationala, Forcalquier, 31 august 1952, B35, pag. 4), daca tinem cont de, un eventual, declaj orar între ordinul dat si executarea ordin. Dar, din pacate, exista si documente judiciare conform carora, corpurile (cadavrele) ar fi fost ridicate la ora 17h00 (P. Degrave, Subprefect de Forcalquier, 20 ianuarie 1956, C385) sau la ora 16h00 (conform medicilor legisti de la Spitalul de la Forcalquier).

În sfârsit, anchetatorii – jandarmi vor identifica o bucatica de lemn (de cca 10-11 cm), care s-ar fi aflat, initial, pe capul lui Elizabeth si care s-ar fi rupt din patul pustii atunci când asasinul a lovit-o în cap (gasit de catre Robert Eyroux), iar politistii lui Sébeille, vor identifica si ei 2 carcase de cartuse trase si 3 cartuse intacte de calibrul 8mm, respectiv, carabina Rock-Ola. Versiunea aceasta difera putin, de cealata versiune din dosrul de instructie (a jandarmilor), care ar fi gasit 2 perechi de cartuse distantate (la cca 9m una de alta) în fiecare dintre ele, unul fiind tras, iar celalat, netras, probabil, din cauza starii vetuzte a carabinei. Din contra, carabina carabina USM1 calibrul 30 Rock-Ola, este descoperita în râul Durance, rupta în 2 bucati, mult mai târziu, în jurul orei 18h00 de catre inspectorii Ranchin si Culioli, apartinând echipei de anchetori condusa de catre comisarul Sébeille.

Mentionez aici faptul ca în principiu, orice arma de foc, are ca parti esentiale: ţeava cu anexele (camera cartuşului, canalul de racordare, ghinturile ţevii), mecanismul de dare a focului (aracterizat prin sistemul de construcţie, locul de amplasare, forma arcului declanşator, componentele transmisiei declanşării dintre trăgaci şi percutor, sistemul de montare şi locaşul percutorului, forma şi dimensiunea percutorului (acţionat printr-un arc, fie printr-o piesa denumita cocoş) şi ştiftul arcului, închizatorul, mecanismul de alimentare (care asigura alimentarea cu cartuşe a armei, fie, un cu cursor, când alimentarea se face de pe bandă, fie, un arc, din încărcător ori direct din magazia de cartuşe – în cazul carabinelor), patul armei (partea de asamblare) si acesoriile (aparate de ochire mecanice, compuse din înălţător şi cătare, aparate de ochire optice, aparate de ochire cu grile şi corectoare).

Analizând detaliat carabina asasinnului USM1, anchetatorii au constat ca aceasta avea câteva piese lipsa, iar multe dintre celelalte existente, au fost bricolate („mesterite”) grosolan. Daca tinem cont de aceasta observatie importanta, ne este foarte greu sa admitem faptul familia Drummond ar fi fost masacrata de un killer platit de CIA sau KGB, cu care Jack Drummond ar fi colaborat în timpul razboiului, si ulterior. Pâna la urma, nici nu cred ca numarul de cartuse trase si cele ramase intacte putea fi un element decisiv pentru ancheta, pentru ca, cu certitudine, ar fi fost un singur asasin si neprofesionist (echipat cu o carabinq veche, uzata atât moral cât si fizic si char defectuoasa), asa cum rezulta din alte elemente circumstantiale identificate la locul crimei.

Ceea ce vor gasi politistii A. Culioli et H. Ranchin, în plus, va fi o bacnota de 5.000Ffr gasita într-un carnet apartinând lui Jack Drummond dar si o pereche de chiloti de fetita patati cu sânge  în „boschetii dintre calea ferata si râul Durance”, la o distanta de cca 450m de ferma La Grand’Terre, în proximitatea garii Lurs, ceea ce inspectorul Ranchin va si confirma în scris Cpt. Albert, în cadrul contraanchetei, pe 25 august 1955 (Cpt. Albert, Raport Judecatorului  Piere Carrias, 1 mai 1955, C38, pag. 7 – în cadrul suplimentului de ancheta).

Pe de alta parte, inspectorii de politie H. Ranchin si A. Culioli declara: „Am descoperit o bucata de chiloti în boscheti, nu în proximitatea fermei La Grand’Terre, dar aproape de gara Lurs, între calea ferata si râul Durance, la cca 450m distanta de cadavrul tinere Elizabeth”.

Analizat de catre profesorul Ollivier, acesta mentioneaza în raportul sau ca legat de chiloti Baby Roger’s: „petele ar fi de natura fecala si foarte putin probabil de natura sanguina, dar în orice caz, nu datorita unor rani, care ar fi putut servi, eventual, pentru stergerea mâinilor sau organului genital si ar fi fost taiati cu ajutorul unei foarfece sau a unui obiect cu lama de taiat, însa, cu certitudine nu are, absolut, nimic de-a face cu lenjeria lui Elizabeth Drummond” (Raspunsul SRPJ de Marseille, Judecatorului Carrias,  25 august 1955, Cota C156). Între timp si alti martori vor depune declaratii legat de caz (triplul asasinat din Lurs) si la sectiile de jandarmerie din comunele vecine, cu atât mai mult cu cât Sunday Dispatch si Samedi Soir au fixat o recompensa de 1MFfr celui care ar putea furniza informatiile necesare pentru identificare criminalului (criminalilor). Este semnificativa, cea a unui alt camionagiu (sofer de camion), Ode Arnaud, tot pe 5 august, depusa la Jandarmeria de la Château-Arnoux-Saint-Auban (circumscriptia Digne les Bains – prefectura departamentului Alpes de Hte Provence, regiunea administrativa PACA) în care acesta sustine ca ar fi vazut în jurul orei 23h15, în vehiculul Hillman (al familiei Durmmond), un barbat  pe partea stânga a banchetei din spate, iar putin rimp dupa miezul noptii ar fi fost depasit cu cca 3km înainte Manosque de o moticleta cu atas (cu atasul, nu pe partea dreapta – conform regulamentului în Franta, dar pe partea stânga – corespunzând circulatiei rutiere pe partea stânga, adica, în Anglia). Mai târziu, Gaston Dominici (care va interogat pentru prima data de catre comisarul  Sébeille în jurul orei 19h30, în proximitatea locului unde Gustave ar fi descoperit corpul lui Elizabeth) va sustine aceasta versiune, cu mentiunea ca ora ar fi fost 23h30. Este foarte probabil ca aceasta depozitie sa fi avut ca scop discreditarea denuntatorului lui Gustave, conform caruia, acesta din urma, ar fi fosst vazut, vorbind cu un necunoscut, în exteriorul fermei între 23h30 – miezul noptii.Un alt martor, Francis Perrin, factorul postal din Lurs, declara jandarmilor ca ar fi urmarit familia Drummond plecând din Lurs, în masina, între ora 11h30 si prânz. Perrin si-a confirmat depozitia, din nou, pe 3 octombrie 1952 si comisarului Fernand Constant. În ziua urmatoare, pe 6 august are loc audierea (îndelungata) a familiei Dominici. Acestia declara ca ar fi auzit focurile de arma, dar nu si tipatul fetitei. Ei nu s-ar fi impacientat pentru ca regiunea era plina de braconieri. Gaston afirma ca el ar fi gastit bucatica de lemn din patul carabinei US M1 (pe care a înmânat-o jandarmului Bouchier), la cca 30cm distanta de capul fetei, putin dupa ora 08h00 si tot atunci ar fi acoperit si corpul acesteia cu o cuvertura gasita în masina.

Audiat pe 6 si 7 august, un al 3-lea camionagiu, Lucien Duc (din La Roche-de-Rame din circumscriptia Briançon–subprefectura departamentului Hautes Alpes, tot din regiunea administrativa PACA) va declara la jandarmeria din La Bessée ca în jurul oreo 00h20 când el a trecut pe la locul crimei (însotit de fratele sau Georges Duc), ei ar fi vzaut acolo (la cca 60m distanta, în directia fermei La Grand’Terre) un necunoscut cu o „fata ciudata” (cu vârsta de cca 40 de ani, corpulent, cca 1,80m înaltime cu un par mare). Având însa în vedere faptul ca Gustave a descoperit cadavrul lui Elizabeth, acesta va fi supus unui interogatoriu sever de catre Sébeille, iar conform declaratiilor acestuia, el ar fi venit acasa la ferma în jurul orei 20h30, iar în jurul orei 23h30 ar fi fost trezit de un zgomot puternic de motocicleta, auzind vorbind si niste indivizi, într-o limba straina.

În jurul orei 01h30, pe 5 august, ar fi auzit 5-6 focuri de arma, la ora 04h00 s-ar fi trezit, iar la 5h30 ar fi fost pe plantatia cu lucerna pentru a verifica umiditatea pamântului si a bloca irigarea acesteia, cu scopul evitarii unei alunecari de teren peste sinele de cale ferata ale SNCF, înainte ca trenurile sa înceapa sa circule. Atunci ar fi descoperit corpul lui Elizabeth si l-a oprit pe motociclistul Jean-Marie Olivier, pentru ca acesta sa-i anunte pe jandarmii din Oraison.

Atunci, cum mentioneaza în declaratia sa, Gustave, nu stia nimic de existenta carabinei Rock Ola, dovedita ulterior, ca ar fi arma crimei. În ceea ce îl priveste pe Gaston Dominici, tatal sau, acesta a declara ca ar fi auzit focuri de arma în jurul orei 01h10, dar nu s-ar fi alarmat ca erau multi braconieri prin zona, iar masina englezilor, Hillman, ar fi zarit-o pe 4 august în jurul orei 18h30. Acesta a adaugat la declaratia sa ca în jurul 23h00 ar fi auzit la ferma, vocea unui strain, care îi striga sotia, dar n-a acordat nicio importanta, deci nu s-ar fi deranjat sa afle despre ce ar fi fost vorba si nici ce anume voia individul. Acest fapt ar fi fost confirmat si de catre alti martori, în intervalul 23h00-23h30. El ar fi aflat numai în jurul orei 08h00, pe 5 august, ca englezii care au campat lânga ferma sa, au fost ucisi. Arma crimei, piesa principala în dosar, care ar fi putut conduce la identificarea asasinului a fost aratata mai multor persoane. Atunci când Sébeille a aratat-o lui Gustave, acesta s-a înrosit si a cazut în genunchi fara sa spuna ceva, un gest caruia comisarul nu ar fi acordat importanta cuvenita. În cursul lunii septembrie, Sébeille, epuizat, îsi ia un scurt conediu si îl însarcineaza, cu ancheta în dosarul triplului asasinat din peoximitatea fermei Dominici, pe colegul si „adjunctul”sau, comisarul Fernand Constant, care, înca de la începutul anchetei este convins ca ara crimei apartinue unui individ originar din regiune, care i-ar fi fost vânduta, foarte probabil, la piata din Forcalquier, de catre  Joseph Chavé, un comerciant ambulant. Mai multi vor declara comisarului Constant ca între ora 11h00m – prânz, pe 4 august, ar fi vazut si o alte masina (englezeasca) care mergea în directia Peyruis. Acest lucru nici nu stiu daca era important, pentru ca atunci, pe DN96 treceau multe masini englezesti în acea directie, în particular catre Nisa si în general catre Coasta de Azur. Din contra, depozitia motociclistului Jean-Marie Olivier, pe care Gustave l-a acostat si l-a rugat sa conacteze Jandarmeria din Oraison, dupa ce a descoperit corpul lui Elizabeth, îl pune în dificultate pe acesta din urma, pentru ca ar fi mintit în depozitia sa în ceea ce priveste locul unde s-ar fi întâlnit cu el. Olivier declara ca Gustave s-ar fi aflat în fata capotei masinii Hillman, în timp ce Gustave a declarat ca nu se afla în proximitatea masinii. Acest „element”este important pentru faptul ca, Gustave a afirmat într-o declaratie anterioara ca masina Hillman si cadavrele sotiilor Drummond le-ar fi descoperit mult mai târziu, dupa ora 0800, iar atunci când l-a oprit pe Olivier, ar fi gasit doar cadavrul lui Elizabeth.

Pe 6 august 1952 comisarul Sébeille obtine depozitia lui Henri Conil (antreprenor în constructii) care afirma ca între 01h30–01h35 când trecea cu caminonul sau în fata vehicului Hillman, ar fi zarit o silueta miscându-se pe lânga vehicul, ceea ce ar fi sugerat faptul ca asasinul sau un complice de-al lui era la locul crimei. Versiunea lui Conil este confirmata pe 13 august si de catre Jean Brault (student la medicina) aflat în vacanta la Peyruis, care se afla în camionul lui Conil la miezul noptii pe 4 – 5 august.

O perchezitie efectuata pe 7 august la ferma La Grand’Terre permite descoperirea unei carabine de 9mm, dar si a unei pusti de vânatoare de calibrul 12, o pusca de razboi Gras (creata în 1874 dupa modelul Chassepot conceput si fabricat din 1866– prima arma de umar adoptata de catre Armata franceza care utiliza cartuse metalice). Dupa cum stim însa, aceste arme nu erau incriminate pentru ca arma utilzata în triplul asasinat a fost identificata cea gasita în râul Durance, USM1 calibrul 30.

Audiat (oficial) la Peyruis, pe 8 august, prima data (timp de 4 ore), Gustave îsi mentine declaratiile sale anterioare, iar Roger Roche care locuia pe partea cealalta a râului în catunul Dabisse (din Les Mées) face o depozitie la jandarmeria din Malijai (circumscriptia Digne les Bains), în care afirma ca s-ar fi aflat în gradina în momentul dramei si ca ar fi auzit 4 – 5 focuri de arma din directia fermei La Grand’Terre. Sustine ca ar fi auzit, parca, si niste strigate, dar nu poate confirma cu certitudine. Din contra, el sustine ca n-ar fi vazut pe nimeni pe DN96 si niciun vehicul prin preajma. Însa, în dupa amiaza zilei, când comisarul Sébeille arata carabina USM1 lui Clovis Dominici acesta cade în genunchi în fata acestuia, ca si cum ar fi recunoscut arma crimei, apartinând familiei. Dar, adus la  Peyruis si audiat, ore în sir, acesta va nega, pâna la urma, ca ar recunoaste arma crimei.

Pe 12 august Aimé Perrin (din Giropey) va fi audiat de catre jandarmul Romanet, legat de întâlnirea sa cu Yvette Dominici, în dimineata zilei de 5 august, care relateaza cele spuse de catre Yvette, printre altele si prezenta unei femei îmbracate în negru la locul crimei, dar si faptul ca asasinatiul ar fi fost comis de catre un oarecare Bourgues (responsabil la SNCF cu instalarea sinelor), sugerate de catre sotul ei, Gustave. Acest lucru  nu pare sa fie credibil, pentru ca numitul de mai sus „avea alibi în beton” si nu se afla sub nicio forma în zorii zilei de 5 august în proximitatea fermei La Grand’Terre, pentru ca în seara de 4 august nici n-a fost invitat. În concluzie, el nici n-a avut ocazia sa întâlneasca familia Drummond.Semnalez aici si faptul ca în declaratia sa, Yvette, mai afirma ca Gustave, venind de la ferma Girard, i-a spus ca ar fi zarit familia Drummond campând în proximitatea locului numit Ponts et Chaussées, dar în 1955, în timpul coantaanchetei infirma aceasta afirmatie. Ea reitereaza depozitia lui Gustave din 8 august si în plus, mentioneaza ca n-ar fi miscat deloc din bucatarie si ca nimeni nu i-ar fi cerut nici mâncare si nici apa (deci, nici Anne si nici Elizabeth Drummond) si nici autorizatie de campare, în proximitatea fermei. Din contra, PCF (Partidul Comunist Francez), ia apararea membrilor sai si emite conjectura conform careia  masacrarea familiei Drummond ar fi rezultatul luptei dintre serviciile secrete engleze si americane în departamentul  Basses-Alpes (Aples de Hte Provence). În concluzie, organul sau de presa L’Humanité, publica o fotografie a lui Jack Drummond, în uniforma de ofiter  al Home Guard cu ofiterii de la Wehrmacht, în spatele frontului, în Olanda, la începutul lunii mai 1945.

Pe 13 august, Yvette este audiat de catre jandarmii Romanet si Bianco, acasa (pe ferma La Grand’Terre), iar în depozitia sa relateaza întâlnirea sa cu Perrin (pe care îl roaga sa suna la jandarmerie), în drum spre ferma Sylvie, fara sa spuna nimic de existenta unei „femei în negru” la locul dramei, pe care ar fi vazut-o Gustave.

Pe 16 august, Sébeille obtine o noua depozitie, a marochinerului din Marsila, Raymond Franco, care era în vacanta la Les Mées, care spune ca ar fi auzit (de la camera ferestrei sale), în noatea dramei, 2 focuri de arma (de vânatoare) grupate, iar ulterior, distantate 3 sau 4.

În sfârsit, Boyer, audiat si el de catre jandarmul Romanet desi afirma ca în dimineata zilei de 5 august nu s-ar fi oprit la ferma La Grand’Terre si sa-r fi dus, direct, la gara din Lurs, pe 20 august si pe 23 iunie, recunoaste în fata comisarului Sébeille, ca a mintit, dar afirma ca dupa ce a auzit discutia din Gustave si Clovis a panicat si a prefrat sa nu aiba de-a face cu evenimentul dramatic.

O depozitie interesanta este facuta pe 17 august 1952 de catre Jeanne Christianini, la jandarmeria din Marsilia – Nord, care sustine ca trecând la locul crimei în jurul orei 20h30, ar fi vazut un individ, care din descrie putea sa fi fost Jack Drummond, aplecat cu capul asupra motorului sub capota ridicata a masinii. Ceea ce ar explica prezenta lui Anne si Elizabeth Drummond la ferma La Grand’Terre, cu scopul de a solicita proprietarului apa pentru radiatorul vehicului Hillman (al carui sistem de racire a fost conceput pentru temperaturile, relativ scazute, din Marea Britanie si nu pentru caldurile toride de vara din sudul Frantei). Aceasta marturie era în concordanta cu cea a lui Roger Perrin (Zézé, în vârsta de 16 ani), un alt martor al acuzarii, care în timpul derularii dramei exploata ferma „La Serre” (aflata la o distanta de cca 3km de ferma La Grande’Terre), dar se ocupa mai mult de noul domeniu familial „La Cassine” aflat în zona Saint Auban (tot în regiunea PACA, dar în departamentul vecin Alpes-Maritimes). Ca urmare, noaptea de 4–5 august, el a petrecut-o pe ferma „La Serre”, singur, în timp ce parintii sai pe cea  de la „La Cassine”, dupa ce seara ar fi petrecut-o pe ferma La Grand’Terre. Suspus mai multor interogatorii succesive, de fiecare data, el a dat versiuni diferite, de fiecare data. Practic, nu avea niciun fel de alibi si era considerat de catre anchetatori un adolescent care „mintea cu nerusinare, fara niciun fel de jena”, motiv pentru care acestia l-au si numit „regele mincinosilor”. La interogatoriul sau din 7 mai 1953 (la care a fost convocat din timp de catre Sébeille), acesta face o destainuire surprinzatoare, care pâna atunci nu a fost  semnalata de niciun martor. Este vorba de vizita lui Anne si Elizabeth Drummond la ferma Gtand’Terre în seara de 4 august cu scopul de a face rost de niste apa. Ar fi fost Yvette, sotia lui Gustave care le-ar fi servit. Gaston, le-ar fi aratat caprele sale, iar Gustave s-ar fi trezit nu la ora 05h30, cum afirma, dar la ora 03h45.

Conform declaratiei lui Yvette, desteptarea la ferma La Grand’Terre ar fi fost data la ora 04h00, dar dupa ce s-au spalat si s-au îmbracat barbatii, „o mica gustare”, ar fi fost servita, deci,  Gustave n-ar fi fost exclus sa nu fi ajuns la locul dramei înainte de 05h45, asa cum, de altfel, este înregistrat si în dosarul de instructie, chiar daca s-ar fi sculat la ora 04h00 (Yvette) sau la ora 03h45 (Roger). Într-adevar, în privinta orei de desteptare exista o serie de contradictii, care nu stiu însa, în ce masura ar putea fi relevante în privinta triplului asasinat, pentru ca, oricum, conform documentelor de ancheta, acesta ar fi fost comis, putin timp dupa miezul noptii (în jurul orei 01h00) si nu în zorii zilei de 5 august. Din contra, daca Gustave ar fi fost la locul dramei în jurul orei 03h45, n-ar fi fost exclus ca el sa fi gasit pe Elizabeth, înca în viata. Dar oricum, el a fost si condamnat, în dosar, de catre Camera Corectionala a TGI Digne les Bains, pentru „neacordare de asistenta unei persoane aflate în pericol”, ceea ce, de fapt, a recunoscut si el. Pâna la urma, o reconstituiree este organizata la locul masacrului (dramei) de catre judecatorul de instructie Périès si comisarul Sébeille, în noaptea de 17–18 august (când „luna era plina” – ca si în noaptea dramei). Scopul acesteia era descoperirea (eventuala) a modului în care sotii Drummond si fiica lor, Elisabeth au fost asasinati.

Vor fi prezenti fratii Lucien si Georges Duc din La Roche-de-Rame (circumscriptia Briançon–subprefectura departamentului Hautes Alpes), cei care au declarat cu ocazia audierii lor (pe 6 si 7 august) ca în jurul orei 00h20, tracând la locul dramei ar fi vazut (la cca 60m de ferma La Grand’Terre) un necunoscut, corpulent, cca 1,80m înaltime, ca par mare si „privire (fata) ciudata”, dar si camionagiul Marceau Blanc, care în jurul orei orei 04h30, remarca în fata masinii, marca Hillman (a familiei Drummond), un pat de campanie, dar geamurile acesteia (inclusiv parbrizul) erau acoperite cu o cuvertura.

Pe 19 august, cultivatorul Jean Garcin din Ribiers (circumscriptia Gap – prefectura departamentului Hautes Alpes) depune o depozitie la jandarmeria din localitate, în care afirma ca în jurul orei 03h45, când a trecut la locul crimei, ar fi vazut niste perne depuse pe sol, în jurul vehicului Hillman.

Pe 20 august Gustave se deplaseaza la Peyruis si înmâneaza comisarului Sébeille o scrisoare primita de la fratele sau Aimé Dominici (cu domiciliul în Eygalières, în departamentul Bouches-du-Rhône, tot în regiunea administrativa PACA), în care acesta din urma da o „explicatie” initialelor RMC de pe carabina USM1. Conform acestuia, initialele de pe arma ar identifica un fost locuitor din Lurs, pe nume  René-Marcel Castang, decedat în 1946, de la ferma caruia, vecina cu cea a lui Paul Maillet, arma ar fi fost furata în ziua obsecului (înmormântarii). Si conform unei alte scrisori anonime, chiar de catre acesta din urma! Din contra, initialele ar fi putut reprezenta si numele fabricantului: „Rock-Ola Manufacturing Corporation”, iar în ascest caz, conjectura lui Aimé Dominici nu mai este sustenabila.

Tot pe 20 august, Giovani Colussel (un alt martor) care venind din Peyruis, ar fi trecut la locul crimei în jurul orei 05h00, va declara la jandarmeria de la La Saulce (departamentul Hautes Alpes, regiunea administrativa PACA) ca ar fi vazut o cuvertura întinsa (complet) la o distanta de cca 1,5m în fata vehicului Hillman, iar  Germain Garcin (camionagiu si el, ruda cu Jean Garcin) în declaratia sa depusa la jandarmeria de resedinta din Laragne (departamentul Hautes Alpes) sustinea ca în jurul orei 03h50 când el a trecut pe acolo, ar fi vazut o portiera a vehicului deschisa si un individ corpulent aplecat asupra motorului (cu o lanterna în mâna) sub capota ridicata, fapt confirmat si de catre soferul de autobuz Joseph Juliany, care în depozitia sa de la jandarmeria Manosque afirma ca la revenirea din Corps (departamentul Isère, astazi, regiunea administrativa Auvergne – Rhône – Alpes) în jurul orei 23h30, ar fi vazut acelasi lucru, ceea ce coroborat si cu alte declaratii, ar face credibila afirmatia lui Roger Perrin (nepotul lui Gustave) conform careia Anne si Elizabeth ar fi putut veni la ferma La Grand’Terre cu scopul a face rost de apa (pentru radiatorul masinii). În concluzie, n-ar fi exclus ca masina sa fi avut niste probleme legate de sistemul de racire, ceea ce l-ar fi putut convinge pe Jack Drummond sa campeze (în proximitatea fermei familiei Dominici (si sa nu-si mai continue drumul catre Nisa), fie pentru a face rost de apa (pentru radiator), fie, daca problema ar fi fost mai grava, în cursul zilei diminetii (pe 5 august) sa faca apel la serviciile unui mecanic (service) auto.Pe 24 august jandarmii identifica autorul scrisorii anonime, o cultivatoare de lavanda, care afirma ca ea ar fi vazut arma agatata în sura familiei Maillet în vara anului 1950, când ar fi fost în vizita la aceasta. Dar, într-o alta scrisoare anonima, postata la Sisteron (departamentul Basses-Alpes, astazi, Alpes-de-Haute-Provence) pe 25 august 1952 si adresata comisarului Sébeille, autorul acesteia sustine ca l-ar fi vazut pe Gustave în exteriorul fermei, cu un individ necunoscut, între 23h30 si miezul noptii, pe 4 august. Pe 27 august, un oarecare Panayoutou afirma într-o depozitie ca ar fi asisat la triplul asasinat, dar, ulterior, s-a dovedit ca marturia acestuia ar fi fost falsa.

O perchezitie efectuata la Paul Maillet, pe 29 august, permite sesizarea a 2 PM Sten complete (pistol – mitraliera britanic utilizat în 1941, cu teava de 106m, cu munitie de tip 9×19 mm Parabellum si cu un încarcator cu capacitate de 32 de cartuse). Audiat în legatura cu cele 2 arme de foc (pâna la ora  19h00, la  Forcalquier), Maillet nu va da anchetatorilor nicio explicatie plauzibila, însa, deodata, brusc îsi va aminti ca în dupa masa zilei de 4 august ar fi auzit  detonatia unei pusti (carabine) de razboi din proximitatea râului Durance, atunci când lucra la calea ferata nu departe de gara din Lurs. Având în vedere informatiile furnizate anchetatorilor, acesta din urma, cu acordul Parchetului, nu va fi inculpat pentru detinere ilegala de arme de foc. În sfârsit, în cursul aceleasi zile, Paul Delclite (seful statiei SNCF Sigonce din circumscriptia Forcalquier), care dormea (din când în când) la ferma Guillermain (aflata la o distanta de cca 350 la sud de ferma La Grand’Terre) declara jandarmilor Romanet si Bouchier, ca pe 4 august, în jurul orei 22h00, când el s-a deplasat (pe bicicleta) pâna la  gradina sa din cartierul St-Pons (aflata la cca 1km la nord de ferma Grand’Terre) ar fi trecut prin fata masinii Hillman si ar fi remarcat niste cuverturi pe partea stânga a acesteia, dar n-ar fi remarcat nici pat de campanie si nici cort, sau alte ustensile de campare.

Pe 1 septembrie 1952, Jean-Claude Coudouing, operator specializat în radiestezie (pretinsa facultate a corpului uman de a percepe radiațiile electromagnetice neluminoase și neinfraroșii care permite găsirea de surse de apă subterană, zăcăminte de metale, țiței, pietre prețioase, obiecte ascunse, precum și a anomaliilor biologice și/sau patogene ale scoarței terestre cu ajutorul unor instrumente de formă specială, fie din lemn – de alun la vechii fântânari, fie din metal – sârmă de cupru, oțel, argint), va vizita locul dramei, iar la ora 16h10, acesta gaseste un glont ricosat, în calea ferata, la cca 100m la nord de pod, în directia Peyruis, care, dupa expertiza, pare sa fi fost un cartus tras cu carabina USM1. Din contra, o perchezitie la François Barth (tatal lui Yvette Gaston) nu va conduce la niciun rezultat. În zilele de 3–4 septembrie, în cadrul interogatoriilor (conduse de catre comisarii sefi Sébeille, Constant si comisarul principal Mével – sefului celui de-al 9-lea grup de jandarmerie mobila, adjunctul comisarului sef Harzic) carora sunt supuisi Gustave si Yvette Dominici la jandarmeria Forcalquier se contrazic cu motociclistul Olivier, legat de locul în care se afla Gustave atunci când în zorii zilei de 5 august, l-a acostat si l-a rugat sa anunte jandarmeria pentru ca ar fi descoperit cadavrul lui Elizabeth. În orice caz, dupa cum stim, acesta a fost arestat si încarcerat din 16 octombrie (la închisoarea Digne les Bains), iar ulterior,  pe 12 noiembrie 1952, condamnat, pâna la urma, de catre Tribunalul Corectional din Dignes les Bains, pentru n-ar fi acordat primul ajutor lui Elizabeth. Atunci judecatorul de instructie interogat de presa franceza, afirma cu, o oarecare, mândrie: „închisoarea, în general, este un bun sfetnic pentru acest tip de martori ca sa ajute justitia”.

Si într-adevar în timpul detentiei sale scurte (între 16 octombrie–15 decembrie 1952) la închisoarea Saint Charles din Digne les Bains (închisoare mica si vetuzta, cu numai 45 de locuri – în 1962 si 38 de locuri – în 2015, în folosinta din 1790 (în care vor avea loc si 2 executii, în 1919 si în 1930), pe 20 octombrie, Gustave, recunoaste cele spuse de catre judecatorul de instructie: „pe 5 august, atunci când am ajuns la fata locului, micuta Elizabeth era înca în viata”. Numai ca pe 28 octombrie, doctorul Jouve de la Spitalul Dignes les Bains, afirma în raportul sau ca ranile lui Elizabeth ar fi fost atât grave, încat „acestea erau incompatibile cu viata”. Cu alte cuvinte, Gustave, chiar daca i-ar fi sarit în ajutor, fetita nu putea fi salvata. Începând cu 5 septembrie (si pâna la sfârsitul anului), comisarul Fernand Constant îl înlocuieste oficial, pe comisarul Edmond Sébeille la ancheta legata de triplul asasinat de la Lurs.

Pe 16 septembrie,  L’Humanité, organul de presa al PCF îi vine în ajutor din nou lui Gustave Dominici, publicând un carnet calcinat (ars) în mare parte, apartinând lui Jack Drummond, care ar fi fost gasit (de catre elevi, în ordurile menajere) la Long Eaton (unde locuia lordul), apartinând regiunii urbane Nottingham (al 8-lea oraș ca marime, a coaliției English Core Cities Group și o Autoritate Unitară în regiunea East Midlands din Anglia, situat în Nottinghamshire, si a 7-a  zonă urbană ca mărime, situată între Liverpool și Sheffield, atazi cu o poulatie de aproape 1 milion de locuitori). Conform unei note din acest document (datând din luna iulie 1947), Drummond ar fi avut o întâlnire cu cine în Lus, la ora 18h00.De altfel, federatia departamentala PCF a organizat un comitet de sprijin pentru Gustave Dominici în cursul lunii august, urmând ca în cursul lunii septembrie acesta sa programeze o ampla manifestatie antipolitieneasca, dar un ordin prefectoral a stopat aceasta actiune (initiativa).

Pe 29 septembrie, un alt camionagiu la Orpierre (departamentul Hautes-Alpes – circumsriptia Gap), Henri Chastel, declara inspectorului Ranchin, ar fi vazut la miezul noptii (pe 4 august) un om slab de talie mijlocie (medie) cu „mânecile de la camasa suflecate”, care apasa din exterior pe una dintre portierele vehicului Hillman, utiându-se peste geam în interior. Acesta nu semana cu Jack Drummond, dar putea fi fost individul vazut si catre camionagiul Ode Arnaud spre miezul noptii, în jurul orei 23h15.

Pe 30 septembrie Paul Maillet este suspendat din functia de secretar al celulei locale al PCF Lurs de catre federatia departamentala (judeteana) sub pretextul ca acesta ar sustine Việt Minh (Liga pentru Independența Vietnamului– mișcare  comunistă revoluționară de eliberare națională formată de H Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), în Indochina– teritoriu al imperiului colonial francez (Uniunea indochineza între 1887-1941 si federatia indochineza între 1941-1954), dar si pentru faptul ca, în cadrul anchetei legate de triplul asasinat, jandarmii au gasit la el arme de razboi detinute ilegal si ca ar fi depistat ca acesta fura curent în detrimentul EDF (Électricité de France–înființată  în 1946, astazi, cea mai importantă companie de utilități din Franța si Europa, primul producator si furnizor mondial de electricitate, producând aproximativ ¼ din energia electrică a Uniunii Europene). În sfârsit, tot pe 30 septembrie profesorul Ollivier depune si raportul sau privind carabina Rock-Ola, din care reiese ca lubrifiantul din aceasta era diferit de cele din carabinele lui Gustave Dominici si Paul Maillet, deci, sub nicio forma acesta nu au servit la masacrarea familiei Drummond. Din contra, pe 2 octombrie o pusca de tip Springfield M1903 (cu masa 3,9kg si lungimea 1.115mm, cu 5 cartuse, cu bataia maxima de 1.200m, produsa între 1903–1957, în variantele sale A1, A2, A3 si A4, la început de catre Springfield Armory, iar ulterior, de catre Remington Arms, si Rockisland, utilizata de catre Armata Americana în primul razboi mondial) apartinând lui Aimé Perrin (din Giropey), fratele lui Roger Perrin (tatal lui Zézé) este confiscata pentru ancheta. Cu aceasta ocazie, Aimé declara ca ar fi fost el autorul focului de arma auzit de catre Paul Maillet în dupa masa zilei de 4 august, care ar fi tras  asupra unor ciori de pe terenul sau viticol.

Mentionez aici si faptul alte surse judiciare ale epocii sustin ca arma lui Perrin n-ar fi fost o pusca Springfield M1903, dar un M1 Garand (pusca semiatomata cu masa 4,7kg si lungimea 1.092mm, cu 8 cartuse, cu bataia maxima de 1,600m, reputata pentru precizia sa, care va înlocui Springfield M1903, utilizata de catre US Army, cu precadere, în cel de-al 2-lea Razboi Mondial, brevetata în 1934 si fabricata de catre Springfield si Winchester din 1936 si în variantele M1C si M1D) utilizând acelasi tip de munitie 30-06 (7.62 x 63 mm) si având aceasi lungime a tevii (610mm).

Tot în aceasi zi, comisarul Constant înregistreaza la Peyruis declaratia (radio)electricianului Germain Champsaur, proprietarul unui cinema ambulant, în care autorul sustine ca în jurul orei 00h50 (în noaptea de 4–5 august), venind din Lurs, ar fi trecut pein fata vehiculului Hillman si n-ar fi remarcat, absolut, nimic anormal. Nici cuverturi la gemuri, nici în exterior pe sol, nici lumini aprinse, iar în drumul sau el nu s-ar fi intersectat pâna la sosirea sa la Peyruis, cu niciun alt vehicul. Dupa cum constatam, aceasta depozitie contrazice, toate declaratiile martorilor care la miezul noptii ar remarcat un individ în preajma vehiculului Hillman sau ar fi sesizat nereguli în proximitatea acestuia. Pe 15 octombrie, Paul Maillet („la balance”- turnatorul) îl informeaza pe comisarul Constant ca, Gustave, în drum spre terenul de lucerna, irigat cu pompa din râul Durance,  ar fi auzit gemetele lui Elizabeth. Maillet ar fi povestit acest lucru (cca o luna dupa drama) si lui  Émile Escudier (proprietara unei bacanii din comuna La Brillanne), careia sugera si faptul ca Gustave ar fi asistat chiar si la triplul asasinat. S-ar parea ca ar fi fost ea cea care l-ar fi îndemnat sa-l denunte pe Gustave. Adus la Dignes les Bains si confruntat cu Clovis si Maillet, Gustave  „admite” ca ar fi auzit  „gemete” neregulate, dar neaga faptul ca acest lucru i-ar fi spus lui Maillet la prânzul din 5 august la ferma Grand’Terre a lui Gaston Dominici. Din contra, dupa întoarcerea acasa, el ar fi povestit acest lucru mamei sale, Marie si lui Yvette (sotia sa) si insista asupra faptului ca în timpul notii n-ar fi parasit deloc ferma, pâna la ora 05h30. În ceea ce îl priveste pe Clovis, acesta recunoaste ca l-ar fi sfatuit pe Gustave sa taca. În fata comisarilor Sébeille si Constant, care se deplaseaza la ferma Dominici, atât, Marie (audiat de catre cel din urma),  cât si Gaston, respectiv Yvette (audiati de catre Sébeille) vor sustine ca ei habar nu ar fi avut ca Elizabeth ar fi fost în viata când Gustave a descoperit-o. Dar pe 16 octombrie, în fata comisarului Constant, Gustave neaga din nou ca ar fi fost în proximitatea podului când îl striga pe motociclistul Olivier si ca ar fi vazut-o pe Elizabeth agonizând. Acest lucru nu-l împiedica însa pe judecatorul de instructie Périès sa-l suspecteze pe Gusatve de „neacordare de ajutor unei persoane aflate în pericol” si sa-l încarcereze, la caderea serii, preventiv (în detentie provizorie) la închisoarea Saint Charles. În ciuda interventiei avocatului Émile Pollak, în audierea Gustave (pe 20 octombrie), acesta va fi condamnat, pe 12 noiembrie la 2 luni de închisoare, confirmata si de catre Curtea de Apel din Aix en Provence (astazi, Métropole dÁix – Marseille – Provence). Apartenenta acestuia, în trecut, la FTPF (Francs-Tireurs et Partisans Français, miscare de rezistanta interna creata în 1941 de catre PCF) l-a ajutat sa fie condamnat la pedeapsa minima. Pe 29 octombrie, comisarul Constant este informat de catre Siguranta de la Marsilia ca un „indic” (informator al Politiei) sustine ca Clovis si Jacky Barth (fratele lui Yvette, Cumnatul lui Gustave) ar fi fost vazuti la ferma La Grand’Terre în compania, unui oarecare Jo (vazut si de catre Pollak, avocatul lui Gustave, dar si de catre companionul lui, Nelly Leroy). Interogati pe 5 noiembrie de catre comisarul Constant, Gaston si Marie Dominici, François Barth si fiica sa Yvette (sotia lui Gustave) vor nega cu vehementa acest lucru.  

Pe 6 noiembrie, comisarul Constant va audia, fara succes, pe necunoscutul vazut de catre fratii Duc (Lucien si Georges), identificat în persoana lui Marcel Chaillan, l-ar fi vazut la miezul noptii, în jurul orei 00h20. Cu aceasta ocazie, Constant va interoga si pe nepotul sau Fernand, împreuna cu fratele sau, Louis. Contra comisarului Sébeille, Constant este ferm convinsa ca Marcel Chaillan ar putea fi individul remarcat de catre Ode Arnaud la ora 23h15 (la cca 105m distanta de vehiculul Hillman) si de catre camionagiul Henri Chastel, la miezul noptii, respectiv, de catre fratii Duc la ora 00h20 (la cca 60m distanta de vehicul), care poate fi, desigur, si individul în compania caruia ar fi fost vazut Gustave între ora 23h30 si miezul noptii, conform scrosorii anonime depuse la jandarmeria din  Sisteron. Ca urmare, pe 7 septembrie, Gustave va fi din nou interogat, în închisoare. Acesta sustine ca nu stie nimic de Jo, dar ca în seara respectiva ar fi venit la ferma lor, factorul postal din Lurs, Francis Perrin si poate ar stii el ceva.

Audiat în cursul aceleasi zile, acesta spune ca ar fi vazut avocatii si o jurnalista, ca de altfel si pe tatal sau; Louis Perrin, dar nu si pe François  si Jacky Barth. Louis Perrin confirma faptul ca ar fi fost la ferma La Grand’Terre, unde ar fi vazut-o pe Nelly Leroy (cu fiica sa) în compania lui Jacky, dar nu si pe tatal sau, François Barth. Conform declaratiei lui Nelly Leroy pe 12 noiembrie, vizita lor la ferma Dominici ar fi avut loc pe 8 septembrie, dar ea nu-si aminteste sa fi vazut, în afara de membri familiei Dominici, decât pe Jacky Barth. Din contra, în timpul vizitei lor, un necunoscut s-ar fi apropiat de ferma, dar n-a insistat saintre si ar fi disparut destul de rapid. 

Pe 15 decembrie (când Gustave este liberat din închisoare), un individ pe nume Wilhelm Bartkowski (detinut la închisoarea Stuttgart din 9 august 1952) pretindea ca el ar fi fost la volanul vehiculului comandoul de ucigasi (recrutati în Republica Federala Germania de catre un serviciu secret din Estul Europei) care a executat familia Drummond. Interogat de catre comisarul principal Charles Gillard, acesta se va retracta nu peste mult timp. Începând cu 20 ianuarie 1953, comisarul Sébeille îsi reia, oficial, activitatea de anchetator sef în dosarul triplului asasinat de la Lurs.

Pe 23 ianuarie, Paul Maillet face revelarea jandarmilor de la Forcalquier si pe 27 ianuarie comisarului Sébeille, ca Gustave Dominici ar fi asistat la asasinarea familiei Drunnond de pe terenul cu lucerna unde a venit în zorii zilei sa opreasca irigarea acesteia cu apa din râul Durance. Tot pe 27 ianuarie, Aimé Perrin, îl contacteaza pe comisarul Sébeille si îi aduce la cunostinta faptul ca în seara de 4 august Gustave si Yvette ar fi vazut o femeie îmbracata în negru în proximitatea vehicului Hillman, ceea ce putea confirma si  Clotilde Araman (nascuta Dominici, sora lui Gustave, fata lui Gaston Dominici), fapt reiterat, de altfel, si de catre Roger Perrin (Zézé, nepotul lui Gaston Dominici) în fata comisarului Sébeille, pe 29 ianuarie.

Conform jandarmului Bouchier (audiat pe 2 februarie 1953), Roger Perrin ar fi trecut în jurul orei 08h00 în fata lui (pe 5 august) catre ferma, iar mai târziu, acesta tinându-si bicicleta lânga el, împreuna cu Gustave si Gaston ar fi venit la locul de campare al familiei Drummond. Aceasta versiune va fi negata însa atât de catre Gustave cât si de catre Gaston, în cadrul contraanchetei, în fata judecatorului de instructie Batigne, pe 19 noiembrie 1955.

Pe 19 martie 1953, Cpt. Henri Albert obtine o declaratie din partea jandarmului Émile Marque de la brigada Valensole (departam,entul Alpes de Hte Provence) conform careia, acesta ar fi vazut familia Drummond sosind la hotelul Ermitage în jurul orei 18h15, dar aceasta ar fi plecat cca o ora mai târziu, când în locul lor ar fi sosit un alt cuplu englez (cu femeia îmbracata în negru) care l-a întrebat daca ar fi vazut cumva vehiculul Hillman al sotilor Drummond. La raspundul afirmativ al acestuia, femeia a ramas lânga masina, iar barbatul ar fi intrat în hotel pentru efectuarea unei convorbiri telefonice. Cuplul ar fi parasit locul dupa cca un sfert de ora. Pe 3 mai, comisarul constant remite raportul sau, sefului sai ierarhic comisarul sef Harzic, în care mentioneaza printre altele si o stransa colaborare „fructuoasa”cu „comunistii locali”. În sfârsit, când Roger Perrin (fiul) lucreaza ca macelar debutant la Digne les Bains, pe 7 mai 1953, dezvaluie comisarului Sébeille, existenta unui recipient de apa invelita în pânza (utilizat de catre turisti cu ocazia camparilor sau de catre militari), cu care Anne si Elizabeth ar fi venit la ferma lui Gaston Dominici pentru a lua niste apa. În cursul zilei urmatoare, acest lucru a fost confirmat si de catre mama sa, Germaine Perrin (fata lui Gaston) careia Yvette s-ar fi destainuit. De altfel, în urma unui inventar al obiectelor personale al membrilor familiei Drummond, ,qi ,ulte dintre lucrurile lor qu dispqrut; printre care si un aparat de fotografiat (de valoare), ar fi disparut.

Pe 13 mai 1953, comisarul  Sébeille înregistreaza la Marsilia depozitia lui Jean Ricard care a campat în seara premergatoare dramei pe platoul Ganagobie. Acesta menentioneaza în declaratia sa ca, în jurul orei 07h00 când ar fi trecut în fata vehicului hillman (în dimineata zilei de 5 august), ar fi vazut-o pe Anne Drummond întinsa pe spate, paralel cu vehiculul si în partea stânga a acestuia, cu picioare spre sud (ferma La Grand’Terre) si corpul, partial, acoperit, pâna deasupra genunchilor. Ori, în jurul orei 07h30, atunci când jandarmii  Romanet si Bouchier, însotit de catre Aimé Perrin, ajung la locul dramei, corpul era asezat cu fata în jos (pe burta) si acoperit în întregime, cu picioare în directia nord – vest (catre râul durance). Modificarea pozitiei corpului lui Anne nu putea fi facuta de catre Gaston Dominici, pentru ca acesta a revenit cu caprele sale la ferma La Grand’Terre doar în jurul orei 07h45 de la cca 2km sud, din directia Giropey. Pe 21 august, Sébeille îl interogheaza din nou pe motociclistul Olivier care a aleratat de catre Gustave, va sesiza jandarmeria din Oraison, unde îl are ca interlocutor pe jandarmul Gibert, care confirma cele declarate si Cpt. Albert, dar adauga si faptul ca cele 2 femei Dominici (Marie – sotia lui Gaston si Yvette – sotia lui Yvette) se aflau în fata fermei si supravegheau (urmareau) cu atentie actiunea desfasurata de catre Gustave. În ceea ce îl priveste pe Roger Perrin (fiul, Zézé), un alt martor al acuzarii lui Gaston (bunicul sau), acesta când este interogat de catre jandarmi pe 5 august, acesta spune ca s-ar fi sculat la ora 05h00 pentru a se ocupa de animalele la ferma, înainte de a pleca (în jurul orei 06h00) catre  Peyruis dupa lapte la parintele Puissant, care, dupa ce a ajuns la cesta, i-ar fi spus ca buteliile (cu lapte) ar fi fost deja ridicate de catre prietenul sau Jean Galizzi si dusa la Pont-Bernard (în proximitatea cailor ferate, apartinând comunei Ganagobie). Ca urmare, de la acesta ar fi aflt de moartea englezilor, ceea ce Galizzi va si confirma la început (dupa primul interogatoriu), numai ca, deplasându-se la Peyruis, jandarmii afla ca parintele ar fi decedat  în noiembrie 1951. În concluzie, atât Perrin cât si Galizzi au mintit, iar acesta din urma, confirma ca ar fi fost rugat sa minta de catre Perrin.

Conform declaratiei lui Daniel Garcin, angajatorul lui Galizzi, acesta din urma, ar fi dormit în noapte de 4 – 5 august 1952 la ferma „La Cassine”, iar parintii acestuia la cea „La Serre”. Într-un asemenea context, Perrin îsi schimba declaratia afirmând ca ar fi fost informat  de catre Faustin Roure (sef de echipa la instalarea cailor ferate din Lurs) care ar fi facut, în dimineata zilei de 5 octombrie, o „halta” la ferma La Serre. Auditionat de catre jandarmi, acesta va infirma spusele lui Perrin, dar va le va confirma la procesul lui Gaston Dominici. Pâna la urma, Perrin declara ca s-ar fi deplasat la locul dramei pe bicileta împrumutata de la varul sau Gilbert Dominici, fiul Clovis Dominici, însa, acesta sustine ca bicileta nu i-ar fi împrumutat-o decât pe 18 august 1952.

Pe de alta parte, dupa cum stim, jandarmii n-ar fi vazut în dimineata zilei de 5 august decât bicicleta lui Gustave Dominici sprijinita de un Dud (agud –  gen de 10–16 specii de foioase care cresc în regiunile temperate sau subtropicale din Asia, Africa, Europa și America de Nord, majoritatea speciilor fiind originare din Asia, care poate ajunge la o înălțime de cca 15 m, cu tulpina dreaptă, gri, ramificată de la înălțime mică, cu coroana rară si frunzele  subțiri, foarte diferite ca formă, cu baza rotundă și cu marginea neregulat serată, divizate în 3-5 lobi inegali sau nedivizate, glabre, netede, puțin lucioase pe față și scurt pubescente la nivelul nervurilor, pe dos). Ulterior, Perrin va spune anchetatorilor ca ar fi luat bicicleta mamei sale Germaine (fata lui Gaston si sora lui Gustave) de la ferma La Cassine, dupa ce a plecat de la ferma La Serre, unde a dormit (singur, deci fara alibi!) în noaptea de 4 – 5 august. Interogat în legatura „cu cele facute” în seara de 4 august, acesta afirma ca la începutul serii s-ar fi dus în cartierul  Saint-Pons (aflat la cca 1 km nord de ferama La Grand’Terre) unde ar fi udat (irigat) parcela lor de fasole si s-ar fi întretinut cu Paul Delclite care lucra pe un teren vecin, numai ca acesta din urma nu va confirma spusele tânarului („micutului”) Perrin. Pâna la urma, el va furniza un nou alibi, al mamei sale Germaine (Dominici) Perrin care l-ar fi ajutat la udarea parcelei, care, evident, va confirma aceasta versiune. Dar Perrin a uitat faptul ca pe 23 septembrie 1952, el a declarat comisarului Constant ca mama sa, pe 4 august 1952, la ora 14h00, ar fi plecat cu bicicleta la sotul sau Roger Perrin (tatal) la ferma  La Cassine (dincolo de Peyruis). În concluzie, iata si informatiile obtinute de catre anchetatori, adunate, într-o forma, mai mult sau mai putin „compacta”. Individul vazut (zarit) între la miezul noptii  orele 23h15 – 00h20 aflat la locul dramei, nu semana nici cu Jack Drummond si nici cu Gaston Dominici. Din contra, Gustave, ar fi fost vazut în exteriorul fermei, între 23h30 – miezul noptii în compania unui individ, care ar putea fi Chaillan (vazut si de catre fratii Duc) sau Jo (prezenta caruia la ferma, la începutul lunii septembrie, ar fi fost, oarecum,  confirmata).În privinta focurilor de arma trase, nu exista o concordanta. Depozitia lui Gaston este confirmata de catre cea a lui Roger Roche (vecinul cu gospodaria aflata de cealata parte a râului Durance), în timp ce depozitiile lui Gustave si Yvette (identice) sunt confirmate de cea a lui Raymond Franco (marochinerul din Marsilia). La locul dramei, cel putin dupa drama, ar fi fost prezenti mai multi indivizi (localnici) care au modificat pozitiile corpurilor victimelor si ar fi  umblat prin obiectele personale ale acestora. Gustave neaga, ceea ce Olivier confirma, adica, de unde a strigat la el, sa mearga si sa anunta jandarmii din Oraison, cadavrele sotilor Drummond erau vizibile, deci acesta ar fi stiut deja ca Elizabeth n-ar fi singura victima – care, atunci, ar fi fost înca în viata, gemând de durere. În sfarsit, clanul Dominici, sigur, nu ar fi strain de cele întâmplate (adica, de triplul asasinat si de cele întâmplate la locul dramei, ulterior acesteia), iar membri sai mint si char se contrazic, nu rareori.

În dimineata zilei de 12 noiembrie 1953 o noua reconstituire este organizata la locul dramei pentru „examinarea” derularii evenimentelor din dimineata zilei de 5 august 1952, cu participarea lui Marcel Boyer, Jean Ricard, Faustin Roure, Clovis Dominici, dr. Dragon si Jean – Marie Olivier. Gustave va fi adus mai târziu, dar datorita numeroaselor versiuni foarte diferite ale depozitiilor acestuia, respectiv, ale contradictiilor care vor avea loc în dezvaluirele celor prezenti la locul dramei, acesta ramâne suspectul nr. 1  în dosar. Ca urmare, împreuna ca Ricard, Roure, Clovis Dominici, Maillet, va fi transferat la Palatul de Justitie din Dignes les Bains.

Merita sa subliniez aici faptul ca pâna la aceasta faza a anchetei, Gaston Dominici, acuzat ulterior si inculpat în dosar pentru triplul asasinat, era „mai presus de orice banuiala”. Confruntat cu cei adusi la tribunal, în fata judecatorului de instructie Périès, Gustave va admite, în sfârsit, ca englezii ar fi venit la ferma, dar în absenta lui. În privinta lui Elizabeth afirma ca ar descoperit-o în jurul orei 04h00 (deci s-ar fi sculat la ora 03h45 – cum a declarat  Roger si nu la ora 05h30), atunci când ea era în viata, gemând, dar cadavrele parintiler sai le-ar fi descoperit la ora 05h45. Cu alte cuvinte, aceste afirmatii erau în concordanta cu cele declarate de catre Roger Perrin, comisarului Sébeille. Mai târziu, Gustave este fortat (datorita declaratiilor martorilor) ca tot el este si cel care ar fi deplasat cadavrul lui Anne Drummond, justificând gestul prin faptul ca sub corpul ei ar fi cautat cartuse, care eventual, ar fi provenit de la ferma La Grand’Terre. Acest lucru, ar explica si faptul ca el ar fi „vazut” 2 perechi de cartuse  distantate (dintre fiecare, unul tras iar celalat intact) – pentru ca, foarte probabil, el le-ar fi arajat asa. Adica, ar fi fost vorba, doar, de o simpla înscenare! Marturiseste si faptul ca ar fi fost luat prin surprindere de catre Jean Ricard si n-ar fi avut cum si unde sa se ascunda.

În dimineata zilei de 13 noiembrie, în jurul orei 09h30, sunt adusi la tribunal de catre jandarmi, atât pe Germaine Perrin, împreuna cu fiul sau Roger, cât si pe Yvette (sotia lui Gustave). Întrebata la ce ora au fost englezii la ferma Dominici (sustinut de catre Roger), Yvette neaga ca ea i-ar fi vazut, chiar si dupa ce judecatorul de instructie o asigura ca Gustave ar fi recunoscut. La ora 10h00, Yvette este confruntata cu Roger si Germaine, dar ea neaga, în continuare ca ar fi intrat în contact cu Anne si Elizabeth. În acest context sordid, în jurul orei 14h45, Gustave, nu mai rezista interogatoriului lui Sébeille si cu lacrimi în ochi, afrima ca este Gaston Dominici, tatal sau, cel care ar fi comis triplul asasinat, iar el încerca sa-l protejeze pe acesta. La ora 16h30, Gustave va fi interogat din nou de catre judecatorul de instructie Périès, în fata caruia recunoaste ca ar fi fost sculat de catre focurile de arma (trase), dupa care nu ar mai fi putut dormi. Ca urmare, în jurul orei 04h00 l-ar fi auzit pe tatal sau Gaston sculându-se, cu care s-ar fi întâlnit în bucataria lor „batrânilor” (Marie si Gaston), în care acesta din urma i-ar fi destainuit faptul ca ar fi fost el, autorul focurilor de arma, trase cu carabina (de razboi) cu existenta careia Gustave n-ar fi fost la curent si pe care o tinea camuflata, în camera sa (ciobaneasca). Dupa el, probabil ca „Gaston ar fi plecat la miezul noptii sa vâneze iepuri”, iar „englezii s-ar fi aflat în calea lui” (l-ar fi deranjat cu ceva?!). În sfârsit, Gaston i-ar fi marturist ca el i-ar fi ucis pe englezi.Mai întâi pe Jack Drummond si apoi pe Anne, sotia acestuia. Din contra, el nu i-ar fi spus cum a ucis-o pe Elizabeth si nici cum s-ar fi debarasat de arma. În plus, Gaston ar fi fost si cel care i-ar fi ordonat sa taca si sa nu dezvaluie adevarul. Problema este ca, conform legistilor, datorita „ranilor sale incompatibile cu viata”, Elizabeth n-ar fi putut supravietui mai mult de 1h00–1h30 dupa ranirea ei grava, iar Gustave (daca s-ar fi sculat, dupa cum a declarat si ar fi fost la locul dramei la ora 05h45), nu putea descoperi pe aceasta, înca în viata (conform Doctorului  Paul Jouve). În plus, exista o serie de contradictii (în acest caz) si cu declaratiile martorilor (fiabili) care au trecut la miezul noptii si în zorii zilei la locul dramei. Cu toate acestea, lui Gustave se va alatura si Clovis, dar si nepotul lor, Roger, care la rândul lor vor sustine culpabilitatea lui Gaston în asasinarea englezilor. Din contra, daca acesta din urma sustine la început ca cei 3 comploteaza împotriva lui pentru a putea pune stapânire pe ferma, în cadrul contraanchetei din 1955, el îi desemneaza ca vinovati de asasinate pe fiul sau Gustave si nepotul sau Roger.

Gaston este adus la tribunalul de la Digne les Bains de catre Cdt. Bernier, în jurul orei 19h00 si este interogat, oficial, pâna la ora 22h30 (dar, toata noaptea, conform unor surse judiciare ale epocii). În cursul diminetii de 14 noiembrie 1953, Gustave si Clovis Dominici, vor arata anchetatorilor locul unde carabina USM1 a fost ascunsa de catre Gaston pe ferma La Grand’Terre, în timp ce Gustave va fi audiat de catre judecatorul de instructie pâna la ora 18h00 sub supravegherea agentului de ordine publica Guérino, caruia, în jurul orei 19h00 (în timpul unei pauze scurte) se destainuie si se autoacuza de triplul asasinat („I have killed the English”), adaugând însa faptul ca ar fi vorba de un accident, înainte de a-si schimba versiunea, afirmand ca, de fapt, s-ar fi suparat pe ei pentru ca l-ar fi confundat cu un pradator si l-ar fi jignit. Ca urmare, îl roaga pe agentul Victor Guérino sa-l aduca pe comisarul Pierre Prudhomme de la Digne les Bains pentru a se destainui în scris, refuzând sa faca acest lucru comisarului Sébeille.

În timp ce Victor Guérino se duce dupa comisarul Prudhomme, Gaston, în fata colegului sau subbrigdierul Joseph Bocca si  Simon Giraud, administratorul Palatului de jusitie, începe sa ezite în declaratia sa, iar la sosirea comisarului (în jurul orei 20h00), în timul  redactarii acesteia, Gaston este depait de problema propriei sale culpabilitati si începe sa glumeasca (mai mult sau mai putin, sub o forma sa aulta–cu superbul sau accent din sud) si încearca sa sugereze ca, în realitate, n-ar avea, absolut, nimic de a face, cu triplul asasinat. În concluzie, vazând ca este mai mult decât incoerent si confuz în declaratiile sale, Pierre Prudhomme îi sugereaza o crima de natura sexuala, ceea ce lui Gaston îi convine si accepta ca mobil, fara niciun fel comentarii. Cu alte cuvinte, din partea lui, ar fi fost vorba de o atractie sexuala pentru Lady Anne Drummond (mai ales ca ea era dezbracata – fiind într-o camasa de noapte, subtire), ceea ce va declara si lui Sébeille în timpul noptii. Adica,  la baza triplului asasinat ar fi stat o „crima pasionala”.

Agresând-o sexual, sotul ei Jack aude zgomotul si se trezeste, ceea ce va genera o altercatie între acesta din urma si el, Gaston, care, pentru a pune capat, va trage un cartus, nimerindu-l la mâna pe Jack. Apoi, pentru a scapa de el, va mai trage înca unul în spate, dupa care alte 3 cartuse în directia sotiei sale. Elizabeth care s-a trezit din cauza zgomotului produs de focurile de arma, a încercat sa fuga catre pod, dar Gaston a ajuns-o din urma pe panta catre râul Durance si a lovit-o (cu brutalitate) în cap cu patul pustii, nu înainte însa sa fi tras si asupra ei un cartus (ultimul, conform declaratiei lui) cu care ar fi atins-o pe Elizabeth la urechea dreapta.

Subliniez aici faptul ca desi declartia de autoacuzare a lui Gaston, teoretic, permite inculparea lui pentru triplul asasinat, practic, ea contrazice faptele. În primul rând, Anne Drummond, nu era dezbracata si în camasa de noapte (transparenta, provocatoare), dar era îmbracata (îmbracamintea ei fiind perforata de cele 3 gloante), ceea ce nu-i permitea lui Gaston „sa-i vada formele ei generoase si feminine”, iar în al 2-lea rând, autopsia nu a putut pune în evidenta niciun fel de agresiune sexuala înainte de a fi ucisa. De altfel, nici sacul de dormit nu ar fi fost desfacut, ceea confirma, clar, ca sotii drummond nu erau pregatiti de culcare. Mai mult ca sigur, urma sa faca, eventual, o promenda. În sfârsit, nici surpriza nu va întârzia.  În dimineata zilei urmatoare, pe 15 noiembrie, în jurul orei 10h15, în fata judecatorului de instructie Roger Périès (si al grefierului acestuia Emile Barras), Gaston se retracteaza, îsi clameaza nevinovatia si afirma ca adevaratul asasin ar fi fiul sau, Gustave. Dupa o pauza de cca 1 ora, la 11h15, Gaston accepta din nou sa recunoasca ca ar fi singurul autor al triplului asasinat si ar fi fost pentru prima oara când ar fi tras cu carabina sa USM1, cu care ar fi încercat, din întâmplare, în noaptea de 4-5 august sa vâneze (niste) iepuri. În total, ar fi tras 6 cartuse (de tip 7.62 x 33 mm), dintre care 2 goale si 2 intacte, ar fi fost gasite pe sol, în contextul în care carabina USM1 (produsa si în variantele M1A1, M1A3, M2 si M3 între 1942–1973 în SUA, în cca 6,3 milioane de exemplare, de catre Winchester Repeating Arms Company, Inland Mfg. Division and Saginaw Steering, Gear Division of General Motors, Underwood, IBM, Rock-Ola Manufacturing, National Postal Meter, Standard Products Co., Quality Hardware Co) era semiatomata, cu o bataie de cca 275m si cadenta de 30 de lovituri pe minut, iar capacitatea încarcatorului era cuprinsa între 15 – 30 de cartuse. Exista si aici o serie de contradictii. În primul rând, cartusele lipsa. Încatorul ar fi fost plin (conform declaratiei lui Gaston, care, cred ca nici nu cunostea, exact, capacitatea încarcatorului) dar atunci unde sunt celelate cartuse, chiar daca în afara de cele 6 trase, alte 2-3 s-ar fi ricosat, undeva, în pod. În al 2-lea rând, Gaston folosind arma pentru prima oara afirma cu n-ar fi stiut ca aceasta era semiautomata, motiv pentru care ar fi utilizat-o în regimul foc cu foc. În plus, daca tinem cont si de faptul ca el era miop si nici nu purta ochelari, cum ar fi îndraznit sa atace cu o pusca veche, uzata, care functiona defectuos, 2 adulti alertati (care ar fi putut riposta) si sa reusesca sa o nimereasca pe Anne (deja îndepartându-se suficient de mult de el) si sa raneasca la urechea dreapta pe Elizabeth, de la o distanta de cca 60m? Fara sa mai mentionez si faptul ca pare improbabil ca Gaston, la vârsta lui si la „gabaritul” sau, care umbla si cu un baston, ar fi putut sa o ajunga din urma pe Elizabeth (având în vedere distanta dintre ei) ca sa o poata lovi în cap cu patul carabinei! Dar ce conteaza, pentru Sébeille, vinovatul a fost identificat. Acesta si-a recunscut fapta, deci ancheta, se desfasura în directia buna. Atât procurorul Republicii  Louis Sabatier cât si juecatorul de instructie Périès, erau de partea acestuia din urma. În dupa amiaza zilei de 15 noiembrie 1953, judecatorul Périès îi aminteste lui Gaston de pantalonii patati cu sânge si spalati, pusi la uscat în curtea lui (pe arborii viței de vie) sub fereastra camerei sale, remarcati, independent, atât de catre inspectorul Charles Girolami, cât si de catre doctorul Dragon, pe 5 august, când acestia s-a dus la ferma Dominici (în jurul orei 15h00) pentru a se spala pe mâini, ceea ce de altfel, inspectorul va mentiona si în scris pe 24 august 1955, în cadrul suplimentului de ancheta oronat în dosar, pe 9 decembrie 1954, pentru „complicitate la omucidere voluntara”. (C. Girolami, 24 august 1955, C 155).

Referitor la acest „element” din dosarul de instructie, pe 14 februarie 1954, subprefectul Degrave va expedia Cpt. Albert de la jandarmeria din Forcalquier, o scrisoare, în care si el îl va informa pe acesta, în mod oficial (Cota C 38.PV 424/129 din 20/01/1956; Cota C384 al comisarului  Chenevier – fost director adjunct al Sigurantei Nationale, înregistata în ADAHP – Arhiva Departamentala Alpes de Haute Provence de la Digne). Ca urmare, pe 16 noiembrie 1953 are loc o noua reconstituire la locul dramei, fara inculparea lui Gasston Dominici, în infractiune în raport cu legea din 8 decembrie 1897 al instructiei criminale, dar în urma careia urma sa fie inculpat, conform preocedurii. Având însa în vedere declaratiile confuze si contradictorii (putin credibile) ale acestuia, anchetatorii voiau sa fie „siguri” ca îl vor putea inculpa pe acesta fara a fi considerati „irationali” si „amatori”. Adus acasa la ferema sa, Dominici indica în încapere o alta etajera (pe care ar fi ascuns carabina USM1) decât cea indicata de baietii sai, Gustave si Clovis, pe care, practic, nici nu avea cum sa o ascunda, pentru ca era goala. De fapt, Gustave pretindea ca ar fi observat carabina USM1 la locul indicat (etajera de sus, pe care erau înghesuite o serie de obiecte, utile si neutile la ferma) la începutul anului 1952, cu putin timp de la plecarea fratelui sau Aimé de la ferma. Aceasta ar fi ramas la ferma dupa plecarea americanilor. Numai ca, în primul rând, Aimé nu s-ar fi casatorit în decembrie 1951, dar în 1950, iar în al 2-lea rând, cu ocazia perchezitiei efectuate de catre jandarmi în 1948, carabina USM1 nu se afla la ferma (conform procesului verbal al acestora), ceea ce conduce la ideea ca, arma nu i-ar fi apartinut lui Gaston si ca aceasta ar fi fost adusa la ferma, de cineva, ulterior sau ea nici nu s-ar fi aflat la ferma înainte de drama si ar fi fost ascunsa acolo, dupa drama.

În ceea ce îl priveste pe Clovis, acesta, sustinea (mai „sec”), într-o prima versiune, ca ar fi remarcat carabina în iulie 1951 si inclusiv, înaintea dramei, iar în declaratia sa din 23 februarie 1954, acesta afirma ca s-a înselat si ca, de fapt, ar fi vazut-o cu cca 3 sau 6 luni înaintea dramei. Mentionezi aici faptul ca perchezitia efectuala la ferma Dominici în 1948 are loc ca urmare a unui control rutier (de rutina) al unui muncitor de la caile ferate Saube (în proximitatea fermei Dominici), care marturiseste ca ar fi sustras un încarcator PM Sten de la ferma La Grand’Terre. În cadrul acestei perchezitii, jandarmii vor confisca la ferma Dominici, o carabina Mauser  (producător german de arme de foc–puști cu repetiție și pistoale semi-automate,  în activitate între 1811–1945, fondata de catre Wilhelm Mauser/1834–1882, din 1995 Mauser-Werke Oberndorf Waffensysteme GmbH filială a Rheinmetall, pâna în anul 2000 când va fi achiziționată de Lüke & Ortmeier) cu munitie si un PM Sten, pe care Gustave le-a adus acasa de pe vremea când facea parte din Rezistenta Franceza (si pe care le tinea ascunse în chemineul gospodariei, dar si a unui pistol 6.35 (.25 ACP, arma de categoria B – cca 300/350g, produs si vândut între 1913 – 1969 de catre Manufrance/Manufacture française d’armes et cycles din Saint-Étienne –fondata în 1887 si lichidata judiciar în 1995, cu lungimea de 11cm si o înaltime de 8cm, cu o teava de 6cm si o capacitate de 7/8 cartuse). Cu aceasta ocazie, conform documentelor judiciare de arhiva ale epocii, Gustave ar fi fost condamnat la o amenda penala de  6.000Ffr, cu supendare.

În rest, reconstituirea triplului asasinat se va derula rapid si fara alte constatari decât cele pe care le-am mentionat si care erau suficiente pentru inculparea lui Gaston. Cu atât mai mult cu cât, o tentativa de sinucidere (ad – hoc) a lui Gaston, a fost si ea interpretata ca o „semnatura a marturiei” vinovatiei sale. Dupa terminarea reconstituirii (formale), Dominici este inculpat în dosar pentru triplul asasinat, chiar în furgonul jandarmeriei (contrar procedurii criminale) care l-a adus de la tribunal si în sfârsit, în ciuda numeroaselor confuzii si contradictii în dosar (favorabile inculpatului) si în urma contestatii (justificate) din partea avocatului apararii, Emile Pollak, Curtea de Casatie valideaza aceasta inculpare la sfârsitul lunii iulie 1954. Titulaturile acordate lui Gaston Dominici în  mass–media franceza: „ucigasul tatuat” (datorita unui tatuaj mare, pe care Gaston îl avea din tinerete si care ar fi facut si „impresie proasta” anchetatorilor), „sângerosul din  Basses-Alpes”, „monstrul din Lurs”, etc. sau cea enlgeza („the Monster of Lurs unmasked“),  asociate cu „violenta sexuala a lui Gaston Dominici”, cu „toate viciile femeilor ale familiei Dominici”, dar si cu  „incontinenta sexuala a femeilor insulare” (în privnta lui Anne Drummond – originara din Insulele Britanice), vor contribui rapid  la  „onoarea pierduta” a clanului Dominici, care din pacate, nu va fi niciodata „recuperata”, cum nici Gaston Dominici, nu va fi niciodata reabilitat social, în fata justitiei, cel putin, oficial si pâna în prezent.Dupa inculparea lui Gaston si pâna în în vara anului urmator (1954), toti martorii din dosar vor fi readuti (de mai multe ori), iar contradictiile si minciunile acestora (în special ale celor din clanul Dominici si ale apropiatilor sai) vor genera un haos, practic, imposibil de gestionat de catre autoritatile de ancheta (judecatorul de instructie, Politia Judiciara[2] si Jandamerie [1]), care, efectiv, vor fi depasite de eveniment. Desi autoritatile britanice se ofera sa acorde sprijin autoritatilor judiciare franceze, acesta este refuzat de catre procurorul Republicii de la Digne les Bains sub autoritatea caruia (si în particular, a judecatorului de instructie numit de catre el pentru instrumentarea dosarului– Périè) se vor desfasura (derula) toate investigatiile. În sfârsit, pe 21 decembrie 1953, comisarul Sébeille primeste o depozitie a lui Phillys Marrian, în care ea mentioneaza, ceva necunoscut pâna atunci de catre anchetatori. Este vorba de faptul ca familia Drummpond (Jack, Anne si Elizabeth) se aflau în vacanta la Villefranche-sur-Mer (astazi, Métropole de Nice – Côte d’Azur), împreuna cu ea, sotul ei Guy Marrian (profesor de biochimie la Universitatea Edinburgh) si fetele lor (Valery si Jacqueline), începând cu data de 1 august 1952, iar înainte de a se îndrepta catre Digne, Jack Drummond ar fi luat cu el o importanta suma de bani (în cash, într-un plic), în dimineata zilei de 4 august 1952.

Din pacate, acest plic cu „o suma (foarte) mare de bani”, nu a fost niciodata gasita de catre anchetatori, nici portofelul acestuia (continând si acesta o suma copnsiderabila de bani în cash), ceea ce întareste ideea ca triplul asasinat de la Lurs ar fi avut ca mobil o crima crapuloasa, iar ca scop jefuirea familiei Drummond. Cu alte cuvinte, sub nicio forma, n-ar fi fost Gaston Dominici cel care ar fi recurs la un asemenea act. Din contra, n-as putea spune acelasi lucru, nici despre Gustave sau despre Clovis si Roger sau despre alti martori din dosar, apropiati acestora.

Conform unor documente de arhiva britanice (nefacute publicie), se pare ca în ceea ce priveste vizita în sudul Frantei (în regiunea Provence), a familiei Drummond nu ar fi fost prevazuta, inițial, pentru luna august, dar o hemoragie cerebrală cu câteva luni mai devreme, l-ar fi obligat pe Jack să-și anuleze participarea la o conferință de la Paris în luna aprilie, ceea ce l-ar fi determinat, ulterior, sa efectueze o călătorie de familie, mai lunga, împreuna cu vechiul sau prieten și coleg, Guy Marrian, care, detinea (împreuna cu familia sa) o vilă în Villefranche-sur-Mer (Nisa).

Astfel, familia Drummond ar fi părăsit casa (locuinta) ei din Nottingham vineri, pe 25, iulie, în noul lor vehicul Hillman, în directia Londra, unde, dupa o scurta oprire, au continuat drumul (cu feribotul) la Dunkerque, luni, pe 28 iulie, de unde s-au îndreptat catre Reims, pentru ca Elizabeth sa poata vizita locul de nastere al lui Ioana d’Arc (Jeanne d’Arc, Fecioara din Orleans) la Domrémy (Ducatul de Bar) de unde apoi s-ar fi îndreptat catre Digne les Bains, via Aix-les-Bains (departamentul Savoie, regiunea administrativa  Auvergne–Rhône–Apes), unde au petrecut joi seara, pe 31 iulie, la Grand Hotel, înainte de a se îndrepta catre Villefranche (Nisa), unde au petrecut veek-endul cu familia Marrian, în vila lor. Înainte însa, La Digne, Elizabeth a observat un afiș care anunța o corida la ora 16h00, în ziua de luni, pe 4 august 1952 (în care taurul nu ar fi fost ucis) si ea inista sa asiste la spectacol, motiv pentru care, sotii Drummond, împreuna cu ea s-ar fi întors sa asiste la spectacol. Ca urmare, pe 4 august, familia Drummond pleaca spre Digne, devreme, lăsând  acasă (în vila familiei Marrian) pașapoartele lor și majoritatea obiectelor de valoare.După ce au participat la corida, sotii Drummond s-au oprtit la o cafenea în oras (barul La Taverne), iar în jurul orei 19h00 parasesc în directia Marsilia, prin DN96, un traseu mai ușor, înapoi spre Villefranche (de-a lungul vaii râului Durance). Martorii Rolland (receptionista la Grand Hôtel), Josien (Director la EDF de la Digne) si Bizot (barmanita de la barul La Taverne) confirma acest lucru (conform procesului verbal PV – Cota D301). Un alt eveniment remarcabil va avea loc pe 9 februarie 1954, când judecatorul de instructie Périès va sesiza si armele de vânatoare ale lui Clovis Dominici si ale familiei Perrin de pe ferma „La Serre” pentru a fi expertizate în laborator tehnic al Politiei din Marsilia (prefectura regiunii PACA – Provence – Alpes – Côte d’Azur, în care drama a avut loc), ceea ce n-ar fi fost facut si în cazul celor 2 PM Sten sesizate la Paul Maillet pe 29 august 1952 si nici în cazul pustii M1 Garand (sau Springfield M1903) sesizat pe 2 octombroe 1952. Probabil ca judecatorul a considerrat ca expertizarea lor nu era necesara! Pe 23 februare 1954, îsi va face aparitia un dosar, un alt „amanunt” necunoscut pâna atunci.Un oarecare Abel Bastide, de profesie sarpantier (specialist în constructia si montarea acoperisului) afirma ca pe 26 august 1944, când repara acoperisul imobilului de pe ferma La Grand’Terre, ar fi vazut cu un american command – car  (probabil, Dodge WC, produs între 1940-1945), încarcat cu arme, s-ar fi oprit la ferma Dominici, iar ulterior, dupa care, un soldat american ar fi facut o demonstratie de tiruri catre colina din zona, în prezenta lui Gaston si Gustave. Dupa acest test, cei 3 ar fi intrat în casa, deci martorul nu ar fi putut vedea daca între Dominici si soldat ar fi avut loc vreo tranzactie de arme. Confruntat cu acesta din urma, Gustave neaga ca ar fi fost prezent la aceasta demonstratie, pentru ca începând din 19 august ar fi fost mobilizat cu FTPF (Francs-Tireurs et Partisans Français) la Sisteron. În ceea ce îl priveste Gaston, acesta îl numeste „un betiv, mincinos”.

Pe 24 februarie, Gaston sugereaza judecatorului Périès ca el îl banuieste pe nepotul sau Roger ca ar fi implicat în triplul asasinat, cel putin ca „instigator”, pentru ca ar fi un profitor si manipulator. Audierea lui pe 8 martie 1954 nu va conduce la niciun nou rezultat. Acesta va confirma declaratia data comisarului Sébeille, iar în rest, afirma (fiind minor) ca Yvette (sotia lui Gustave) i-ar fi interzisa mai vorbeasca. Pe 9 si 27 martie 1954, profesorul Ollivier expertizând lubrifiantul utilizat în carabinele, afirma ca acesta este foarte apropiat de cel gasit în carabina USM1, arma crimei. Dar între timp, pe 15 martie, cu ocazia vizitei judecatorului la ferma lui Clovis Dominici, acesta ar fi probat ca la ungerea armelor sale el nu foloseste decât ulei de masline.

Interogându-l din nou, pe 20 martie, în legatura cu scrisoarea pe care a adresat-o, pe 29 ianuarie 1954, lui François Barth (tatal lui Yvette) – în care  pretinde ca el sa faca presiuni asupra ginerelui sau, Gustave Dominici, pentru a „povesti diferite baliverne” – care risca sa-l acuze (sa-l aduca în prim plan), Clovis sustine ca ar fi fost informat  de catre comisarul Canale (de la RG – Serviciul de informatii generale) de viitoare confruntare dintre Gustave si Gaston, adaugând si faptul ca aceasta ar fi fost  scrisa la initiativa sotiei sale (Rose) si pentru faptul ca ar fi convins ca Gustave este manipulata de catre Yvette, sotia sa si surorile ei. Din contra, tot el, Clovis, considera atunci în fata jdecatorului de instructie, un „detaliu” faptul ca desi ar fi stiut de la Gustave înca din 8 august 1952, ca Gaston ar fi fost asasinul, ar fi uitat sa-i spuna acest lucru, pretextând ca pâna la conversatia lor de la Saint Pons, el refuza sa creada în vinovatia tatalui sau. Pe 9 aprilie, profesorul Ollivier intervine din nou cu disgnosticul sau legat de expertiza armelor, afirmând ca numai lubrifiantul din pusca lui Clovis prezinta foarte mari simulitudini cu cel utilizat în carabina USM1, cu care familia Drummond a fost masacrata, dar judecatorul Périès, avându-l pe Gaston ca inculpat deja, nu cauta neaparat un alt vinovat, motiv pentru care pe 21 aprilie prezinta (citeste) în fata lui Gaston rechizitoriul sau, bazat pe recunoasterea faptelor de catre inculpat (în ciuda faptului ca acesta s-a retracat si îsi clama nevinovatia), coroborat cu acuzatiile fiilor sai Gustave si Clovis, respectiv, al nepotului sau Roger, care se contrazic în declaratiile lor („minciuni cusute cu ata alba”) pe tot parcursul anchetei, dând dovada, deasemenea, de multa lasitate si  lipsa de caracter, pentru ca pe 27 aprilie sa încheie instrumentarea dosarului si sa-l expedieze Cameri Criminale (de acuzare) Curti de Apel Aix en Provence (astazi, Métropole de Aix – Merseille – Provence).

Prin acest act al magistratului, Gaston Dominici este trimis în fata unei instante de judecata, în procedura criminala, Curtea cu Jurati (Juriul Popular – compus din 12 jurati: 3 magistrati si 9 ceteteni ales prin tragere la sorti de pe listele electorale) al departamentuluil Basse Alpes (astazi Alpes de Haute Provence) de la Digne les Bains (prefectura departamentului). Merita sa mentionez aici faptul ca, concluziile acestuia difera esentialmente de cele mentionate în dosarul de instructie, înainte de inculparea lui Gaston. În primul rând, Elizabeth, n-ar fi fost ucis (conform expertizei doctorului Dragon) în acelasi timp cu parintii sai Jack si Anne Drummond, dar cu cca 3 ore mai târziu (ceea ce de fapt, cel putin, teoretic, era mai nefavorabil lui Gustave, decât lui Gaston), iar acolo, unde cadavrul ei a fost gasit (în panta râului Durance, nu departe de podet), ar fi fost transportat de catre asasini, daca tinem cont de faptul ca (conform noilor expertize efecuate), Anne ar fi fost victima a „2 tragatori încrucisati”, fara sa suferit agresiuni sexuale din partea lui Gaston (revendicata de catre acesta în depozitia sa autoacuzatoare – ulterior, negata cu vehementa) care, îsi clama nevinovatia, de când si-a dat seama ca este victima complotului fiilor sai Gustave si Clovis, respectiv, al nepotului sau Roger, pentru a putea „prelua conducerea fermei” La Grand’Terre.

Probabil, pentru ca parea prea stupid (aberant) faptul ca Gaston (la cei 75 de ani ai sai si cu fizicul sau mai mult decât „greoi”), miop si fara ochelari, ar fi reusit sa o nimereasca pe Anne cu 3 cartuse (sub „clar de luna”), de la o distanta considerabila (peste 20m), dupa care fugind dupa Elizabeth (aflata la cca 60m, deja), ar fi ajuns-o pe aceasta din urma, în panta, în proximitratea podetului si ar fi avut forta si ura necesara ca sa o pota lovi, mortal, cu patul carabinei, atât de tare. încat acesta, efectiv, sa se dezintegreze. Autopsia efectuata pe cadavrul lui Jack Drummond ar fi pus în evidenta faptul ca acesta ar fi fost atins cu 2 gloante, pe la spate (dintre care unul ar i-ar fi atins coloana vetebrala si nu regiunea inimii, iar celalt, nu mâna dreapta asa cum afirma Gaston în depozitia sa), iar vezica lui (urinara) era goala, de unde reiesea faptul ca n-ar fi fost trezit din somn de catre Gaston (datorita tentativei sale de agresiune sexuala asupra lui Anne – asa cum a declarat). În plus, pata de sânge aflata în spatele masinii, dar, dispersata si pe sosea (conform noilor expertize) nu putea fi explicata decât daca corpului acestuia, ar fi fost deplasat, tot de catre asasini, de cealata parte a drumului (soselei N96).

©PHOTOPQR/LA PROVENCE ; Reproduction d’une photographie de l’affaire Dominici à Lurs
La police lors de l’enquête sur les lieux du crime

Pe 23 iunie 1953 are loc înca un eveniment notabil. Este vorba de excluderea lui  Roger Autheville din PCF (dupa suspendarea lui în martie 1953 din functia sa de secretar departamental) datorita „raporturilor sale, mult prea strânse cu politia” si „lipsa sa de vigilenta” în dosarul criminal al lui Gaston Dominici. Conform unor surse ale epocii, acesta ar fi vândut saptamânalelor Detective si Radar, fotografii ai celor implicati în dosar pentru suma de 7.500Ffr. N-ar fi exclus ca moarta sa (în clinica dotorului Jouve la Aiglun, dupa o coma profunda de câteva ore) ca urmare a unui accident rutier pe 9 noiembrie 1954, la ora 13h45 (atunci când circula pe un scooter) în cartierul Épinettes, la Digne les Bains sa fi avut legatura cu cele ce i-ar fi reprosat partidul.

Procesul lui Gaston Dominici (atunci în vârsta de 77 de ani) va debuta pe 17 noiembrie 1954 (sub presdintia lui Marcel Bousquet, în vârsta de 51 de ani, avându-l ca avocat general pe Calixte Rozan – substitut general la Curtea de Apel Aix en Provence) la care vor participa, printre imoprtante personalitati ale epocii si scriitorul Jean Giono (1895–1970, fost presedinte al juriului de la festivalul de la Cannes în 1961), prieten apropiat al scriitorilor Lucien Jacques (1891–1961, poet, editor, pictor, desenator, gravor si dansator), André Gide (1869–1951, romancier) si Jean Guéhenno (Marcel-Jules-Marie Guéhenno, 1890–1970, critic literar), respectiv, al pictorilor Eugène Martel (1869–1947), Georges Gimel („le Maître du Feu”, 1898–1962, sculptor expresionist) si Serge Fiorio (1911–2011, originasr din Piemont, una dintre cele 20 de regiuni ale Italiei, stabilit în departamentul Basses Alpes), respectiv, Armand–Camille  Salacrou (1899–1989, autor dramatic, fost presedinte al juriului de la festivalul de la Cannes în 1963).

Ceilalti membri ai Curtii cu Jurati sunt: magistratii Roger Combas si André Debeaurain, iar cei 9 jurati alesi de pe listele electorale: A. Girard, de Mirabeau, J. Ventre, de Colmars, Alincourt, de Château-Arnoux, D. Sube, de Pierrerue, J. Martin, de Ste Tulle, M. Bernard, de Saumane, P. Auzet, des Dourbes, J.-E et D. Ailhaud, de Villemus. Partea civila (Lady Constance Wilbraham, mama lui Anne Drummond)  este reprezentata de catre Claude Delorme (avocat la Baroul din Marsilia) si Charles Tartanson (avocat la Baroul din Digne les Bains). Gaston Dominici este aparat de catre Emile Pollak si Pierre Charrier (avocati în Baroul din Marsilia)  si Léon si Bernard Charles-Alfred (avocati la Boaroul din  Digne les Bains). Desigur, elementul cheie la proces va fi carabina USM1, care nu apartinea nimanui (sau „era a nimanui” – cum nu a revendicat-o nimeni), cu toate ca aceasta ar fi fost vazuta la Paul Maillet în vara anului 1950, apoi, aratata doctorului Morin de catre Gustave Dominici la ferma La Grand’Terre în vara anului 1951 si depusa (dusa), ulterior, la ferma La Serre a familiei Perrin (conform declaratiei lui Gaston) de catre Clovis (dupa „sedintele” de braconaj pe care le întreprindea cu Roger Perrin – Zézé).

Dupa cum rezulta din rechizitoriul lui Calixte Rozan Avocatul general (al acuzarii–reprezentând Ministerul Public), arma crimei ar fi apartinut lui Clovis Dominici, iar în ciuda insistentelor avocatului (principal) al lui Gaston Dominici, Emile Pollak, care „demonta” din aproape în aproape, toate capetele de acuzare, procesul îsi continua cursul, ca si cum totul ar fi fost clar si n-ar fi existat niciun fel de de contradictii, niciun fel de îndoiala în privinta vinovatiei lui Gaston Dominici. Conform documentelor epocii, acesta ar fi fost o „harababura”, o „mascarada”, o adevarata parodie, fara precedent în istoria proceselor criminale având la baza crime (multiple) de sânge. În ciuda declaratiilor (auto)acuzatoare ale lui Gaston (pentru a-si proteja familia, care dupa parerea sa n-ar fi fost straina de triplul asasinat) înregistrate în dosarul de instructie, la întrebarea comisarului Prudhomme, care, l-a început îi sugera acestuia: „poate este vorba de un accident….”, raspunsul lui Gaston: „pai da, bineînteles ca este vorba de un accident, ei m-au atacat, iar ei i-am ucis pe toti trei”, nu a convins pe nimeni. În ceea ce priverste „crima pasionala” de natura sexuala nici atât, sugerata, ulterior, tot, de catre comisarul Prudhomme, nici atât. Nici pe anchetatori (magistrati si politisti), nici pe reprezentantii presei si nici macar pe cei curiosi prezenti în sala de audienta sau aflati în exterior, îngramaditi în jurul acesteia. Cu atât mai putin pe membri juriului, care era profund debusolati  si nu prea stiu ce decizie, sa ia. Ca urmare, Gaston Dominici si echipa sa de avocati, toti erau convinsi ca acesta din urma va fi achitat, cel putin în „beneficiul îndoielii”, cum se întâmpla, în general, în asemenea situatii. Dar, surpzia, în verdictul sau din 28 noiembrie 1954, Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentul Basses Alpes (astazi, Alpes de Haute Provence) de la Digne les Bains, dupa 12 zile de audienta, îl gaseste vonivat de triplul asasinat pe Gaston Dominici (atunci, în vârsta de 777 de ani), fara niciun fel de circumstante atenuante (!) si îl condamna, fara niciun fel de ezitare, fara niciun fel de remuscari, la moarte (prin ghilotinare). În concluzie, acesta din urma este reîncarcerat la închisoarea Dignes les Bains, de unde pe 2 decembrie este transferat la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (centru penitenciar aflat în sectorul nr.9 al Marsiliei aflat pe chemin de Morgiou, nr. 239), construit între 1933–1939, cu o capacitate operationala de 1.373 de locuri, dintre care 1.182 pentru barbati, pe o suprafata de 30.370 m2), desemnata ca închisoarea în care vor avea loc, conform legii din 24 iunie 1939, executiile din departamentul Bouches du Rhône din regiunea administrativa PACA (Provence–Alpes–Côtes d’Azur) si care, începând din 1952 va fi singurul loc unde vor fi executati toti cei condamnati la moarte depinzând de Curtea de Apel Aix en Provence (astazi, Métropole Aix–Mareseille– Provence), adica, cei condamnati la moarte de catre TGI (Tribunal de Înalta Instanta) Nice, Draguignan si Digne les bains.

Între 10 noiembrie 1949 si 1961, aici, 11 condamnati la moarte vor fi executati, dar si ultimii 3, înainte de abolirea pedepsei capitale în Franta (în 1981, votata de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie la prpounerea Ministrului de Justitie, profesorul de drept penal Robert Badinter, în timp ce cca 66-67% din populatia franceza era favorabila pentru mantinerea acestei sanctiuni!): Ali Ben Yanès (pe 12 mai 1973), Christian Ranucci (pe 28 iulie 1976) si Hamida Djandoubi (pe 10 septembrie 1977, aparat, tot, de catre Emile Pollak ca si Gaston Dominici), dintre care ultimii 2 sub mandatul prezidential al lui Valéry Giscard d’Estaing [n.1926, în functie între 1974–1981, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam Christian Ranucci – Thomas CSINTA)].În sfârsit, o noutate  absoluta legat de acest proces (al lui Gaston Dominici) este transmiterea radiofonica a rechizitoriului Avocatului general Calixte Rozan în exteriorul salii de audienta, în absenta autorizatiei scrie al presedintelui Curtii cu Jurati, Marcel Bousquet, ceea, cel putin teoretic, ar fi constituit un  viciu de procedura, deci anularea (casarea) sentintei judecatoresti de catre Curtea de Casatie, ceea ce, din pacate nu se va întâmpla.

În privinta condamnarii la moarte a lui Gaston Dominici, cred ca un rol important ar fi jucat, mai mult decât orice, „reglarile de conturi familiale” dezbatute (detaliat) în public, în care membri clanului (mai mult sau mai putin frustrati din cauza personalitatii si autoritatii excesive a patriarhului), s-au sfâsiat, efectiv, fara mila, fara niciun fel de rezerve. Mai mult decât surprins, dupa anuntarea verdictului (chiar înainte de a fi transportat la închisoarea Saint Charles), Gaston Dominici, îl informeaza pe unul dintre avocatii sai (mai apropiati), Léon Charles-Alfred, ca dupa drama din 5 august 1952 ar fi asistat (fara sa fi fost vazut) la o conversatie dintre Yvette (nora sa) si Gustave (fiul sau), pe 7 august, conform careia, corpul lui Elysabeth ar fi fost deplasat de catre acesta din urma, ajutat de catre Roger Perrin (nepotul sau)–un element, considerat oarecum „nou” în dosar, ceea ce îl determina pe avocat sa-l informeze pe ministrul justitiei Guérin–Jean–Michel  du Boscq de Beaumont (1896–1955, în functie între 3 septembrie 1954–20 ianuarie 1955, dreapta republicana), care, va ordona, Procurorului general Orsatelli (de la Parchetul din Aix en Provence–Marsilia) o nou instructie (instrumentare a dosarului), pe 9 decembrie 1954, în cadrul unei contraanchete sub forma de „ancheta suplimentara”, pentru „complicitate la omucidere voluntara”. În urma acestei decizii, judecatorul de instructie Roger Périès solicita mutarea sa la Parchetul de la Marsilia, iar în locul acestuia va fi transferat (si numit) la Digne les Bains, pe 7 ianuarie 1955 (si confirmat pe 3 februarie) ca judecatror de instructie (pentru instrumentarea „anchetei suplimentare”), un judecator (suplinitor) de la Parchetul din Toulon,  Pierre Carrias.

L’HALLALI DU VIEUX FAUVE DE LA GRAND’TERRE. ENFIN GATSON DOMINICI A AVOUE.

Mentionez aici faptul ca, niciodata, o asemenea ancheta n-ar fi fost propusa, nici de catre Procurorul general Orsatelli si nici de catre procurorul Sabatier, cel putin, de maniera spontana, pentru ca, concluzia acesteia ar fi putut compromite decizia unei Curti cu Jurati, ceea ar fi fost o grea lovitura, atât pentru parchetul de la Digne les Bains, cât si pentru cel de la Aix – Marseille. Ca urmare, pe 13 decembrie 1954, procurorul general Orsatelli, îl însarcineaza oficial pe Joseph Oddou (substitut de procuror la Parchetul din Marsilia) cu verificarea declaratiilor lui Gaston, avocatului sau Léon Charles-Alfred, respectiv, Ministrului Justitiei, care, dupa ce îl audiaza pe acesta, pentru aprofundarea investigatiilor va nominaliza (în aceasta misiune) 2 politisti parizieni de la Serviciul de Politie Judiciara (DCPJ[2]) comisarul sef  Charles Chenevier si comisarul principal Charles Gillard, care, la rândul lor îl vor interoga pe Gaston Dominici la închisoarea Baumettes (din Marsilia), pe 19, resperctiv, pe 20 decembrie 1954. Acesta însa nu-si confirma declaratia decât partial, afirmând ca n-ar fi exclus ca Yvette sa fi avut discutia (conversatia) pe 7 august 1952, nu cu Gustave, dar cu Clovis. Din contra, Gqston va face si alte dezvaluiri, deosebit de importante în cadrul anchetei suplimentare, printre care si faptul ca singurul din familie care ar purta pantofi cu talpa de cauciuc, 100% natural, care ar fi lasat amprentele (neidentificate) la locul dramei, ar fi Roger Perrin, nepotul sau si nicidecum el, care poarta, întotdeauna, ghete captusite (îmblanite). Apoi, mentioneaza deasemenea ca pe Gaston nu l-ar fi auzit nici iesind si nici intrând în noaptea dramei.

De regula, la masa de prânz din bucatarie, acesta se descalta si „se încalta cu papuci de casa, pentru ca dupa masa se întinde si îsi face siesta în fotoliul sau, în timp ce în ziua crimei, seara s-a dus la culcare cu bocancii sai, pentru a-i încalta în zorii zilei. Cu alte cuvinte, stia ca va iesi devreme. Dar, dupa parerea mea, acest element nu este nou, pentru ca, conform declaratiei lui Marie Dominici, aceasta ar fi uitat pompa de irrigare deschisa pe terenul lor de lucerna, deci Gustave stia ca în zorii zilei trebuie sa mearga sa o închida. Însa, în ceea ce priveste locul unde si-ar fi ascuns carabina, Gaston spune ca s-ar fi înselat de etajera pentru ca sunt politistii care i-ar fi sugerat unde ar fi fost ea gasita (conform unor indicatii ale grefierului Barras – confirmata, de altfel, pe 21 decembrie si de o alta fata a lui Dominici, Agusta Caillat). Cu alte cuvinte, el habar nu avea unde era ascunsa aceasta sopronul sau.O alta precizare legata de arma crimei, pe care face Gaston si poate fi semnificativa în dosar, este ca ar fi fost la curent cu faptul ca ea ar fi fost curatata de catre Gustave si Yvette, dupa plecarea lui Aimé de la ferma Grand’Terre, în cursul lunii ianuarie 1951. În concluzie, aceasta are se afla la ferma familiei Dominici în ziua dramei. La o partida de vânatoare, la care participa, printre altii si Gaston, împreuna cu fiul sau Clovis si Marcel, dupa un foc de arma care nu si-a atins tinta (un animal salbatic), acesta i-ar fi spus: „Daca aveam carabina, la o distanta de 140m nu l-as fi ratat”. Evident, Gaston sugera ca ar fi fost vorba de arma crimei.

Clovis ca si ceilalti vânatori, vor nega aceasta declaratie a lui, mai putin Marcel (PV 424/29 din 17/10/55 Cota C250, comisarul Chenevier si PV n° 7 din 22/12/54, comisarul Gillard, Cota C11 – ADAHP/Arhiva Departamentala Alpes – Haute Provence de la Dignes les Bains), însa acesta face referire la PM (Pistolul Mitraliera) sovietic, numai ca precizia acesteia la o distanta mai mare de cca 25m este aleatoare, deci ar fi fost imposibil ca focul tras cu acesta sa-si atinga tinta la cca 140m. În sfârsit, pe 23 decembrie 1954, comisarii Chenevier si Gillard vor întocmi primul lor raport pe care îl vor transmite procurorului republicii de Digne, Sabatier, pentru ca pe 27 decembrie, acesta sa fie transmis ministrului justitiei de atunci, du Boscq de Beaumont.Merita sa subliniez aici faptul ca în timpul detentiei sale la închisoarea La Baumettes, unde Gaston îsi astepta, pe culoarul mortii, executia, acesta va fi interogat si confruntat cu martorii din dosar de nenumarate ori de catre judecatorul de instructie de la Parchetul din Marsilia, Jacques Batigne, atât în cursul „anchetei suplimentare” cât si în cursul celei „complementului de ancheta” ordonat  pe 10 octombrie 1955 de catre noul ministru al justitiei Robert Schuman (1886 – 1963, în functie între 23 februarie 1955–31 ianuarie 1956, subsecretar de Stat în timpul celei de a 3-a Republici/4 septembrie 1870–10 iulie 1940, ministru si presedinte al Consiliului de Ministri, respectiv,  în timpul celei de a 4-a Republici/ 1946–1958, Presedintele Adunarii Parlamentului European/1958–1960, democrat–crestin si centrist ), initiatorul Uniunii Europene alaturi de Jean Monnet (1888–1979, înalt functionar international francez, presedintele Înaltei autoritati a CEACA–Comunitatea Europeana a Carbonului si Otelui, între 10 august 1952–3 iunie 1955), Konrad–Hermann–Joseph Adenauer (1876–1976, fost cancelar al Germaniei federale, între 1949–1963), Johan Willem Beyen (1897–1976, bancher, om politic si diplomat olandez, fost ambasador al Olandei în Franta, între 1958-1963), Paul-Henri Spaak (1899–1972, om de stat belgian, fost prim-ministru belfian, între 1947–1949, presedinte al Adunarii comune europene, între 1952–1954 si secretar general al NATO, între 1957 – 1961), Joseph Bech (1887–1975, om de stat si avocat luxemburghez,  29 fost presedinte al guvernului între 1953–1958) si Alcide De Gasperi (1881–1954, om de stat italian, fost presedinte al Consiliului de Ministri, între 1945–1953 si al Adunarii comune europene, între 1 ianuarie–19 august 1954). De altfel, Schuman, preia dosarul Dominici de la predesorul sau Emmanuel Temple (1895–1988, om politic, în functie între 20 ianuarie  1955–22  februarie 1955, dreapta republicana)  care succede lui Boscq de Beaumont, numit pe 20 ianuarie 1955, ministru de stat.

Pâna la gratierea definitiva a lui Gaston Dominici pe 14 iulie 1960, de ziua nationala a Frantei, de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, în functie între 1959 – 1969, fondatorul Uniunii Europene si a celei de a 5-a Republici franceze „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului sau Jules Gustave René Coty/1882 – 1962, în functie între 1954–1959, care demisioneaza în favoarea cestuia), dosarul acestuia va mai fi gestionat de înca alti 4 ministri ai justitiei: François Mitterrand (1916–1996, presedinte al Frantei între 1981–1995, în functie între 1 februarie 1956–21 mai 1957, uniunea democratica si socialista a Rezistentei franceze),  Édouard Corniglion-Molinier (1898–1963, în functie între 13 iunie 1957–5 noiembrie 1957, republicanii sociali–gaulle-ist), Robert Lecourt (1908–2004, în functie între 6 noiembrie 1957 –1 iunie 1958, miscarea republicana populara – democrat crestina si centrista), Michel Debré (1912–1996, în functie între 1 iunie 1958–8 ianuarie 1959, prim-ministru între 1959–1962, ministrul economiei si finantelor între 1966–1968, ministrul afacerilor externe între 1968–1969, ministru de stat al Apararii Nationanele între 1969–1973, Adnuarea populara republicana– gaulle-ist) si Edmond Charles Octave Michelet (1899– 1970, în functie între 8 ianuarie  1959–24 august  1961, Adunarea populara republicana).

Daca tinem cont si de primii 3 ministri ai justitiei Implicati în dosarul Dominici, Léon Martinaud-Déplat (1899 – 1969, în functie între 20 ianuarie 1952 – 27 iunie 1953, republican, radical si radical – socialist–de extrema stânga), Paul Ribeyre (1906–1988, în functie între 28 iunie 1953–18 iunie 1954, national independentist si taranesc) si în sfârsit, Émile Hugues (1901–1966, în functie între 19 iunie 1954–2  septembrie 1954, radical si radical – socialist), constatam co dosarul criminal Dominici (de la comiterea crimei si pâna la gratiere) a traversat de-a lungul a 8 ani (1952–1960), practic, toate „culorile politice”  ale justitiei din acele vremuri.

Pe 25 februarie, procurorul Republicii de Dingne, Sabatier, semneaza un rechizitoriu introductiv pentru deschiderea unei informatii judiciare contra X cu capul de acuzare „complicitate la omucidere voluntara”, însarcinându-l pe Carrias cu investigatiile.

Pe 16 martie, anchetatorii parizierni, comisarul sef  Chenevier si comisarul principal Gillard, se întâlnesc pentru o sedinta de lucru cu judecatorul de instructie Carrias, care pe 21 martie 1955, organizeaza o reconstituire pe ferma La Grand’Terre, în privinta celor declarate de catre Gaston în cadrul anchetei suplimentare. Sotii Gustave si Yvette refuza acest lucru. De fapt, în conversatia lor, Gaston ar fi auzit niste (doar) cuvinte: „bijuterii, micuta, transportata, Roger, batista, etc.”, care „legate” între ele (mai mult sau mai putin logic) ar fi constituit frazele pe care acesta le-ar fi auzit. Cu alte cuvinte, aceasta reconstituire nu va proregresa ancheta catre descoperirea asasinului (asasinilor) pentru ca cei în cauza au fost deja banuiti de complicitate si în cadrul anchetei „normale” (obisnuite) dar probele materiale contra lor nu ar fi fost suficiente pentru a-i inculpa în dosar, în ciuda faptului ca Gaston, va fi din nou auditat si de catre judecatorul Batigne pe 30 iulie, dupa ce pe 15 iunie  Carrias se consulta cu Cpt. Albert, iar pe 20 iulie delivreaza si o comisie rogatorie care va permite, practic, reluarea integrala a anchetei si audierea principalilor martorei în dosar, cu coordonarea celor 2 comisari parizieni, Chenevier si Gillard.

În august (si apoi, în luna octombrie) 1955, judecatorul Désiré Gervaise va auditiona si pe inspectorul Girolami la Casablanca (unde a fost mutat în cadrul RG – Srviciului francez de informatii generale al Protectoratului) pe baza unei comisii rogatorii (internationale) al judecatorului Carrias, având în vedere faptul ca în depozitia sa, în ziua crimei, acesta ar fi sesizat o pereche de pantaloni ai lui Gaston, patati de sânge, spalati si pusi la uscat pe gardul de vita de vie (lânga intrarea în bucatarie), pe partea aflata sub geamul camerei sale. Acesti pantaloni forte uzi (de altfel, pusi la uscat), n-ar fi fost însa nici patati cu sânge si nici cu altceva. Conform declaratiei lui Gaston, lenjeria lui este spalata si calcata la ferma fetei sale Augusta Caillat, care le aduce lui sistematic (conform Comisiei Rogatoirii nr. 3999 din 24/08/1955 al Tribunalului de Prima instanta din Casablanca, Cota C155, ADHAP din Digne les Bains).

Pe 23 septembrie, judecatorul Carrias organizeaza în biroul sau o confruntare dintre comisarul Sébeille si Gustave în prezenta grefierului Barras si a comisarului Harzic, seful comisarului Sébeille, ocazie cu care Gustave sustine ca ar fi fost victima unei presiuni intolerabile din partea politistilor (aflati în subordinea lui Sébeille), când l-a denuntat pe 13 noiembrie 1953, pe tatal sau Gaston, ceea ce desigur, acesta din urma va nega cu vehementa. Cu alte cuvinte, Gustave, ar fi fost în obligativitatea de a-l denunta pe tatal sau (chiar daca acesta ar fi fost nevinovat) pentru a fi disculpat de catre anchetatori! Ca urmare, pe 29 septembrie judecatorul Carrias („mai mult decât uman si de o onestitate profunda, care va deceda la Digne les Bains, pe 7 martie 2002 la vârsta de 77 de ani), în încercarea de a restabili adevarul istoric în dosarul de instructie, va delivra celor 2 comisari parizieni, Chenevier si Gillard, o noua comisie rogatoriecu caracter mai larg” care va fi coroborata cu ordonarea unui „complement de ancheta” pe 10 octombrie 1955. Astfel, pe 12 octombrie, Mauricette si Aimé Dominici (nora si fiul lui Dominici) vor fi interogati în legatura cu carabiina USM1, iar cel din urma lasa impresia ca aceasta arma (a crimei) ar fi vazut-o la ferma La Grand’Terre („în mainile lui Gustave, Clovis sau Gaston” – fara sa fi putut preciza cu certitudine) înainte de a se muta la definitiv (pe 24 ianuarie 1951) la Eygalières (tot în regiunea administrativa PACA, dar în nedpartamentul vecin – Bouches du Rhône).

Pe 12, respectiv, pe 16 octombrie Chenevier si Gillard vor audia pe doctorul Morin din Nisa, care în vara anului 1951 ar fi fost invitat de catre Gustave sa campeze în proximitatea fermei, ocazie cu care l-ar fi vazut pe cel din urma sa-si repare arma (carabina USM1) chiar în prezenta sa. Confruntat cu Gustave, acesta va sustine ca cele declarate de catre Morin  nu au nicio baza reala, iar acesta, foarte probabil, le-ar fi inventat; 6in ciuda faptului ca Clovis sugera anchetatorilor, pe 17 octombrie, ca Gustave ar fi putut aduce arma acasa de când a fost mobilizat în Rezistenta franceza.

Pe 21 octombrie, Jean Girard, unchiul din partea mamei al lui Yvette face cunoscut inspectorului Leclerc (subordonat al comisarului Chenevier) ca ar stii de la Aimé Dominici ca Gustave ar fi invitat familia Drummond pe terenul Ponts et Chaussées, ceea ce ar implica faptul ca acesta s-ar fi întors acasa mult mai devreme de ora 20h00 (cum pretindea), pe 4 august, iar înainte de a reveni, el ar fi avut o disputa cu familia Drummond. Confruntati cu Jean Girard pe 21 octombrie, Aimé si Clovis Dominici, primul confirma spusele lui Girard, în timp ce Clovis le neaga. În aceasi zi, Jean Galizzi, prieten al lui Roger Perrin si amant al mamei sale Germaine, declara la Jandarmeria Forcalquier ca el ar fi petrecut noaptea de 4 – 5 august 1952 la ferma La Cassine  în compania lui Roger Perrin (tatal) si a sotiei sale, Germaine Perrin.

Alte contradictii în dosar vor fi semnalate si de catre comisarul Gillard (conform PV 353/40 din 10 august 1955 si PV 12-R din 31 august 1952 de la Jandarmeria din Forcalquier) care rezulta din confruntarea dintre Clovis si lucratorul de la caile ferate Bourgues.Conform acestuia din urma, Gustave ar fi întârziat pe santier în dimineata zilei de 5 august 1952, care la rândul sau îl acuza pe Maillet ca s-ar fi întâmplat din cauza lui. Din contra, Maillet va declara ca la ora 07h15 când a a ajuns la munca, doar atunci ar fi aflat de macelul familiei Drummond de lânga ferma La Grand’Terre de la  Bourgues, ceea ce ar însemna ca Clovis n-ar fi fost prezent atunci, acolo. Pe 22 octombre, o alta contradictie importanta nu este verificata de catre comisarul Chenevier, pentru ca acesta considera ca verificarea ei nu este importanta. Este vorba de faptul ca Francis Perrin declara inspectorului Goguillot (aparttinând echipei de anchetaori a lui Chenevier) ca Gustave l-ar fi adus acasa pe 4 august 1952, pe Galizzi (pe motocicleta) în acelasi timp ca si Roger Perrin, ceea ce înseamna ca unul dintre ei ar fi mintit, fara sa stim, de ce.

În sfârsit, pe 19 ianuarie, Roger Perrin declara comisarului Chenevier ca dupa  10 zile de la anuntarea verdictului, Léon Dominici l-ar fi sfatuit pe tatal sau ca sa-l angajeze pe el în Legiunea Straina, iar vinovatia lui (recunoscuta, indirect) ar fi permis liberarea lui Gaston Dominici. Ma îndoiesc însa de faptul ca Legiunea Straina (chiar si atunci) ar fi acceptat angajarea unui individ care ar era suspectat de catre justitia franceza ca ar fi autorul unui triplu asasinat macabru.

Un alt element nou în dosar si în favoarea posibilei nevinovatii a lui Gaston Dominici, consta în declaratia  lui Jean-Baptiste Bossa, încarcerat la închisoarea Nîmes (departamentul Gard, regiunea administrativa Occitania – în sudul Frantei)  care în marturia sa sustine ca în timp ce era încarcerat la închisoarea Saint Charles  de la Digne (unde a fost încarcerat si Gaston, înainte sa fi fost transferat la închisoarea La Baumettes – pe „culoarul mortii”), el ar fi surprins o conversatie dintre Yvette si Gaston (la „Parloir” – Vorbitor), conform careia, Gaston ar fi nevinovat, iar fiul sau Gustave, împreuna cu cineva din anturajul sau ar fi implicat direct în asasinarea englezilor. Jean-Baptiste Bossa va confirma acest lucru în scris, pe 10 februarie 1956, când cei 2 comisari, Chenevier (însarcinat cu directia afacerilor criminaleîn cadrul  directiei Serviciului Politiei Judiciare de la Paris) si Gillard (adjunctul lui Chenevier), îl vor audia la închisoare.

În sfârsit, pe 25 februarie 1956, comisarul Chenevier transmite raportul sau despre „complementul de ancheta” (deschis pe 25 februarie 1955) directorului Prefecturii de Politie Paris, Roger Génébrier (1901-1988, în functie între 12 noiembrie 1955–1 decembrie 1957), care succede lui André Dubois (1903-1998, în functie între 13 iulie 1954–11  noiembrie 1955), respectiv, lui Jean Baylot (1897-1976, în functie între 12 aprilie 1951–12  iulie 1954), toti implicati, indirect, în celebrul dosar criminal Dominici, atipic si exceptional (unic, în felul sau în istoria criminala a Frantei). Conform acestuia, participarea lui Gustave si Roger Perrin la triplul asasinat pare mai mult decât probabila, ceea ce pune serios la îndoiala culpabilitatea lui Gaston Dominici.

Într-un asemea context, tânarul judecator de instructie Pierre Carrias (atunci în vârsta de 30 de ani, absolvent al Scolii Nationale de Magistratura de la Paris în 1951, fost judecator suplinitor la Parchetul de la Toulon pâna la numirea sa în functia de judecator de instructie la TGI Dignes les Bains, pe 7 ianuarie 1955), poate nu cu foarte multa experienta profesionala (dar cu un foarte bun simt al justitiei sociale), considera, ca îndoiala trebuie sa fie benefica inculpatului (conform CPP–Codul de Procedura Penala si CP–Codul Penal), motiv pentru care decide încetarea urmaririi penale a lui Gaston Dominici si închiderea,  respectiv, clasarea, dosarului triplului asasinat de la Lurs, fara ca adevaratii asasini sa fi fost descoperiti (identificati).

Acest eveniment istoric este o alta particularitate a dosarului Dominici (în afara de faptul ca el este cel mai vârstnic condamnat la moarte în Franta – poate chiar si în lume), pentru ca în nici un alt dosar criminal nu s-a efectuat o „contraancheta” (ancheta suplimentara, urmata de un complement de ancheta), dupa condamnarea inculpatului la moarte. Ca regula generala, în loc de acest demers juridic, ar fi fost indicata sesizarea CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale), pentru casarea sentintei de condamnare la moarte si rejudecarea condamnatului de catre o alta Curte cu Jurati. Cred ca acest lucru nu a fost posibil pentru ca elementul furnizat de catre Gaston, dupa proununtarea verdictului, nu putea fi considerat unul „nou” cu certitudine, având în vedere modul în care cei audiati în dosar si-au modificat sistematic depozitiile, nu rareori contrazicându-se atât între ei cât si în prpriile lor declaratii. În sfârsit, ca urmare a deciziei lui Carrias, comisarul Edmond Sébeille, pe 22 decembrie 1959 va fi mutat de la Securitatea Publica la  comisariatul de politie din cartierul la Belle de Mai din Marsilia si nu va fi promovat la gradul de comisar principal (eliminat din sistem începând din 2005) si nici distins cu Legiunea de Onoare promisa la sfârsitul lunii august 1952, când parea, ca în dosarul triplului asasinat de la Lurs, ancheta pe care a demarat-o va fi mai mult decât un succes, ceea ce va calma spiritele de cealalta parte a Canalului Mânecii, dar, în special, pe anchetatorii de la Scotland Yard, care s-au oferit sa participe la instrumentarea dosarului.

În ceea ce îl priveste pe Gaston Dominici, „încetarea urmaririi sale penale în dosar”, cel putin teoretic, îl disculpa în beneficiul îndoielii, ceea ce implica, automat, achitarea lui. Acest lucru nu se va întâmpla, practic, pentru ca evenimentul are loc dupa condamnarea lui la moarte (ramasa definitiva) si nu invers cum prevede CPP. Cu alte cuvinte, viciul de procedura este grosolan, dar nici elementul nu era suficient de „nou” pentru revizuirea procesului.

În concluzie, pentru a iesi din impas, Presedintele Coty este obligat sa-l gratieze pe Gaston Dominici la interventia avocatilor sai (în special, a lui Emile Pollak), cel putin, partial, adica, sa-i comute pedeapsa capitala, la pedepsa de „munca silnica pe viata”  înlocuita, ulterior, cu „închisoare pe viata”, ceea ce se va si întâmpla pe 3 august 1957. Acesta prevede însa si o a doua etapa al acestui proces (de gratiere), care prevedea liberarea lui definitiva din penitenciar, adica, gratierea sa totala, acordata de catre succesorul sau, Generalul Charles de Gaulle (în favoarea caruia Coty va demisiona pentru ca îl considera „cel mai ilustru dintre francezi”), pe 14 iulie 1960. Cu toate acestea, ultereior, în zilele noastre, pe 23 martie 1994 Curtea de Casatie a respins anularea condamnarii lui Dominici în urma cererii depuse la CRCP (Curtea de Revizuire a Condamnarilor Penale), iar pe 28 februarie 1997, o alta cerere va fi înaintata, din nou, acesteia, dar fara niciun rezultat. Obligat la domiciliu fortat în comuna Montfort (în circumscriptia Forcalquier din departamentul Alpes de Haute Provence), unde se stabileste, la fiica sa Clotilde Dominici (devenita Araman, în urma casatoriei cu Angelin Araman/n.1910) el  îl alege ca, confident, pe parintele Lorenzi pe care îl cunostea din 1915. Înainte de a muri (la vârsta de 88 de ani) pe 4 aprilie 1965 la spitalul – ospiciu Charles Roumieu din Dignes les Bains (unde este internat în 1962), conform traditiei locale, acesta va face confesiuni parintelui Ferdinand Bos, care nu le va dezvalui niciodata. În concluzie, Gaston Dominici, cel putin, partial, îl ia în mormânt cu el în cavoul familial al clanului Dominici, din cimitirul comunei Pertuis (din departamentul Vaucluse, regiunea administrativa PACA). Obsecul va avea loc pe 5 aprilie, la Peyrius, comuna de resedinta a fiului sau Gustave, în prezenta a peste 200 de persoane. Misterul pare sa ramâne definitiv, odata cu moartea lui Gustave Dominici (devenit, între timp, alcoolic), în 1996, daca, nu cumva, Yvette Barth (divortata, ulterior de Gustave), care ar fi înca în viata, nu va face dezvaluri, având în vedere faptul ca Clovis Dominici (care nu se va retracta niciodata în privinta vonovatiei lui Gaston) a murit în 1959, iar ceilati 2 frati, Marcel Dominici, respectiv, Aimé Dominici, care ar fi fost si ei la curent cu derularea evenimentelor, au decedat în 1999 si  în 2017.

Nota. Dosarul criminal Dominici ramâne si astazi, unul dintre cele mai misterioase din istoria criminala a Frantei. Prabusirea blocului comunist (inclusiv, a URSS–Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) si reunificarea Germaniei (RFG–Republica Federala a Germaniei cu RDG–Republica  Democrata Germana), a permis accesul public la documentele serviciilor secrete de informatii KGB (Komitet gosudarstvennoj bezopasnosti–Comitetul Securității Statulu) si STASI (Das Ministerium für Staatssicherheit–Ministerul pentru Securitatea Statului, fost serviciul secret și poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane), dar si la arhivele americane. Dupa studiul minutios al acestora, jurnalistul de investigatie francez William Reymond (n.1971, directorul Editurilor Flamarion, rezident în SUA, la Las Vegas) asistat în ancheta sa de catre Alain Dominici (fiul cel mai mare al lui Gustave) publica în 1997 o carte cu titlul: „Dominici nevinovat, asasinii identificati” (cu prefata lui Alain Dominici Hardcover, ISBN-10: 2744111678, ISBN-13: 978-2744111679). Conform acestuia, Jack Drummond ar fi fost recrutat de catre serviciile secrete britanice în 1914, iar dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial  ar fi lucrat la proiectele „Paperclip” si „63” care avea ca scop recrutarea de oameni de stiinta germani si de a-i proteja contra amenintarii sovietice. Printre victimele ripostei acesteia ar fi fost germanul Erich Kreimer si britanicii Peck si Drummond. Arestat pe 9 august 1952 (deci numai cu 4 zile dupa drama din comuna Lurs), Wilhelm Bartkowski (un criminal de drept comun condamnat la 12 ani de detentie criminala pentru comiterea a 71 de crime, inclusiv jafuri armate, în regiunea Stuttgart), acesta ar fi marturist Politiei Germane din Baden-Baden (statiune balneara în vestul Germaniei, în landul Baden-Württemberg, situat la poalele munților Pădurea Neagră) faptul ca ar fi participat la asasinarea lui Erich Kreimer si a familiei Drummond, împreuna cu alti 3 complici: Carlo Solet (elvetian), Moradis (grec) si William Moesto (spaniol), din ordinul unei organizatii comuniste din Frankfurt. Carabina USM1, arma crimei, ar fi aruncat-o în râul Durance. Dezvaluirile facute de Bartkowski sunt consemnate într-un proces verbal pe 12 noiembrie 1952, în care adauga si faptul ca ar fi fost recrutat pentru aceasta misiune la închisoarea (secreta) Hagen în 1951 de catre un rus (cu prenumele Franz), care l-ar fi si pus în legatura cu ceilalti, toti 3 agenti KGB. Informat de catre Politia Germana, comisarul principal francez Charles Gillard fost anchetator în dosarul Dominici, alaturi de comisarul general Charles Chenevier, în timpul contraanchtei, dupa efectuarea anchetei de catre comisarul sef Edmond Sébeille (fost anchetator la Directia Politiei Judiciare de la Siguranta Nationala la Paris, iar ulterior, dupa razboi este numit comisar la Aix en Provence–Aix Marseille Métropole, detasat la cea de-a 9a Brigada Mobila a SRPJ–Serviciul Regional de Politie Judiciara din Marsilia), îsi redacteaza un raport în care îl disculpa pe Gaston Dominici, dar ulterior, revine asupra acestui raport, pentru ca, în plin razboi rece, Guvernul francez n-ar fi putut face cunoscut publicului faptul ca agentii lui Stalin puteau opera pe teritoriul national francez, dupa voia lor. Tot, conform declaratiei lui Bartkowski (care ar fi fost pe post de sofer), cei 3 complici ai sai l-ar fi rugat sa-i duca, în sudul Frantei (în Provența), unde banuia ca acestia urma sa comita niste jafuri armate. Precizia cu care el descrie DN96 din zona Dignes les Bains si a triplului asasinat, din proximitatea fermei Dominic, La Grand’Terre, unde n-ar fi fost niciodata în viata lui (cu alta ocazie), îl convinge pe Reymond de sinceritatea lui Bartkowski, dar mai ales când acesta va face dezvaluiri legate si de obiectele personale ale familiei Drummond. Mirat când ar fi aflat ca, în locul în care s-au oprit, complicii sai ar fi executat „un om de stiinta englez, cu familia sa”,  ca dovada, membri comandoului i-au aratat portofelul acestuia, continând o suna importanta de franci francezi dar si de bancnote straine. În plus si un inel (sofisticat) din aur pe care era montat un ceas „pătrat cu margini teșite”, incluzând 15 personaje gravate în interior, obiecte, care conform mamei lui Anne, Constance Wilbraham, ar fi apartinut cuplului. Ulterior, Reymond ar fi găsit si dovezi suplimentare, care confirma prezenta lui Bartkowski la locul dranmei, la ora la care asasinatele ar fi avut loc.  Un șofer de autobuz si un altul, al unui vehicul Buick, l-ar fi vazut, conform descrierii, pe Moradis („bărbatul înalt, cu fata întunecata si cu aspect sinistru”, unul dintre cei 3 membri ai  bandei). Dată fiind seriozitatea cu care poliția germană și Gillard au tratat mărturia lui Bartkowski, s-ar presupune că această informatie (extrem de importanta) ar fi fost transmisă imediat autorităților britanice, dar se pare ca biroul de externe al acestora de la Londra, ar fi primit un memoriu criptat cu acest mesaj (marcat „prioritate/secret”) de la Sir Frederick Hoyer Millar (înaltul comisar britanic de la Bonn–atunci capitala Republicii Federale Germania) numai  pe 8 octombrie 1953. Dupa arestarea, în 1953, în Germania (Federala), a celor 3 complici ai lui Bartkowski (astazi, domiciliat în Germania, în vârsta de 78 de ani), conform unor investigatii (mai mult decât aprofundate) pe care le-am întreprins în acest dosar, cu totul exceptional și unic (fara precedent) în istoria criminala a Frantei, acestia ar fi marturist (confirmat) participarea lor la asasinarea familiei Drummond, iar atunci, o alta nota informativa ar fi fost expediata autorităților franceze, fara însa ca acestea sa fi luat vreo  măsură. În sfârsit, conform conjecturii lui Reymond Sir Jack Drummond (împreuna cu fasmilia sa) a fost victima unui complot comunist specific războiului rece, din cauza presupuselor sale activități ca agent de informații secrete britanice. Din contra, din informatiile pe care detin din surse sigure, nu arexista nicio dovada a faptului că Drummond ar fi fost un spion. Deși ar fi lucrat cândva la Porton Down, investigând contaminarea alimentelor, se pare că nu ar fi fost niciodata implicat în culegerea de informații după ce a fost angajat la Boots în 1946. Din acest motiv, probabilitatea ca acesta sa fi călătorit în Franța sub acoperire cu misiunea de a obține informații despre o fabrică de produse chimice în apropiere de Lurs (care producea insecticide toxice pentru culturi), pe care Jack Drummond ar fi vizitat-o în 1947, pare, ractic nulă.  În încheiere, eu cred ca motivul pentru care autoritatile franceze n-ar fi reactionat la conjectura conspirationista a serviciilor secrete („dezagregate” dupa caderea blocului cominist) elaborata de catre jurnalistul de investigatie William Raymond ar fi fost memoriile (publicate ale) comisarului Charles Chenevier (1901–1983, devenit Directorul Adjunct al Afacerilor Criminale la Siguranta Nationala, post din care se pensioneza în 1960), în care acesta elaboreaza, fara niciun fel de ambiguitatea derularea evenimentelor. Conform teoriei acestuia, pe 4 august 1052, Gustave si Roger (foarte apropiati) ar fi organizat o partida de braconaj nocturn si l-ar fi întâlnit în calea lor pe Jack Drummond (care împreuna cu familia campa în proximitatea fermei La Grand’Tterre lânga vehiculul lor Hillman), dupa ce cu sotia sa Anne si fiica lor Elizabeth, Marie si Yvette Dominici ar fi facut cunostinta deja în timpul serii, când ele au venit la ferma dupa apa. Nemultumit de împuscaturile lor (care ar fi fost deranjante), Drummond ar fi avut cu Gustave o altercatie, pe care ar fi încercat sa-l dezarmeze, dar ca urmare a unui, posibil, accident, acesta l-ar fi ranit pe Drummond, iar pentru a iesi din impas, acesta i-ar fi ucis pe amândoi (Jack si Anne). Tot Gustave, ar fi tras si asupa lui Elizabeth, dar fiind la distanta nu era sigur ca ar fi ucis-o (sau ranit-o mortal). Din contra, ar fi fost Gaston cel care, venind la locul dramei, ar fi lovit-o pe Elizabeth cu patul pustii, în urma careia, ea ar fi decedat. Roger si Gustave ar fi fost cei care au schimbat pozitia cadavrului lui Anne si tot ei ar fi deplasat si corpul lui Elizabeth, fara sa „uite” sa fure si obiecte personale ale cuplului (portofel, bani, bijuterii, etc.) pentru a deghiza triplul asasinat într-un jaf crapulos. Din pacate, lipsa unor probe convingatoare (fiabile) în dosar l-ar fi facut pe tânarul judecator Pierre Carrias sa declare încetarea urmaririi penale contra lui Gaston Dominiciu, în beneficiul îndoielii si tot din acest motiv sa nu-i inculpe nici pe Gustave si nici pe Roger. În ceea ce ma priveste personal, eu nu cred în conjectura conspirationista a lui William Reymond, în primul rând pentru faptul ca (conform investigatiilor mele) nu exista nicio dovada certa a faptului ca Jack Drummond ar fi lucrat pentru serviciile secrete britanice, si nici pentru proiectele „Paperclip” si „63”. De altfel, Jack Drummond nici n-ar fi avut profilul unui agent de informatii. În al 2-lea rând, cei 3 presupusi asasini, pe care Raymond îi aduce în prim plan, în timpul comiterii triplului asasinat, ar fi fost foarte putin probabil sa fi fost la locul dramei. Dar ei, ar fi comis jafuri armate în regiunea PACA si ar fi cunoscut locul, ca de altfel si Bartkowski, care si el ar mai fi fost prin „zona” si cu alta ocazie si nu pentru prima data asa cum ar fi declarat. În al 3-lea rând arma cu care familia Drummond a fost executata era o arma vetuzta, bricolata, care, sub nicio forma n-ar fi fost utilizata de catre asasini profesionisti. Eu cred ca toti ar fi fost manipulati în scopuri diverse, mai mult sau mai putin meschine, în beneficiul succesului lucrarii lui Raymond. În sfârsit, eu cred în teoria lui Chenevier, dar într-o forma, putin diferita. Conform acesteia, dupa asasinarea cuplului Drummond, respectiv, ranirea (mortala cu capul pustii a) lui Elizabeth, Gustave si Roger se duc acasa si îl previn pe Gaston, care îi avertizeaza ca micuta nu trebuie sa ramâna în viata. Ca urmare, cei 2 (poate, chiar în compania lui  Gaston) se vor întoare la locul dramei ca sa se asigure ca aceasta nu va supravietui, ocazie cu care îi vor deplasa si corpul în proximitatea podului. Gustave va avertiza si pe Clovis (în zorii zilei) de evenimentul dramatic, dar nu în varianta reala (asa cum cum s-a întâmplat), dar în cea a lui personala, conform careia, Gaston ar fi facut „treaba” iar el si cu Roger l-ar fi asistat pe acesta. (A se vedea pentru detalii, cartea autorului:  Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnarilor  penale si a crimelor neelucidate. Investigații jurnalistice în serial – „În umbra vieții” Vol. 7). În 2003, cu descoperirea a 4 cartuse (trase) de Springfield 30.06 într-o caramida în timpul demolarii unei anexe pe ferma Dominici, unde Gaston îsi ascundea arma (carabina USM1) ar putea deschida o noua pista în acest dosar nesolutionat. Cu aceasta ocazie, pe 22 mai 2003, Alain Dominici (autor, cu contributia lui  William Reymond) va publica o carte la Editura Flamarion cu titlul: „Lettre ouverte pour la révision” (scrisoare deschisa pentru revizuirea procesului lui Gaston Dominici, adresata Presedintelui Jacques Chirac, în 224 de pagini, ISBN-10: 2080684612; ISBN-13: 978-2080684615. În sfârsit, triplul asasinat nu este singurul care a fost clasat de catre justitia franceza fara ca vinovatii sa fi fost descoperiti, acesta având o serie de puncte comune cu cel de la Chevaline, în care, pe 5 septembrie 2012 soţii Saad și Iqbal al Hilii, respectiv, Suhaila al-Allaf și Sylvain Mollier, sunt uciși cu sânge rece, fara ca asasinul sa fi fost identificat. (A se vedea pentru detalii articolele autorului: Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a adevărului istoric. O nouă pistă. Pista irakiană (Le masacre de Chevaline–Doussard, un crime parfait. A la recherche de l’assasin. En quête de vérité. Une nouvelle piste. La piste irakienne). Partea I; Masacrul de la Chevaline–Doussard, o crimă perfectă. În cautarea asasinului şi a adevărului istoric. O nouă pistă. Pista irakiană (Le masacre de Chevaline–Doussard, un crime parfait. A la recherche de l’assasin. En quête de vérité. Une nouvelle piste. La piste irakienne). Partea II

 

 

________________________________

[1]GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură în principiu trei tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare) şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). În 1626, odată cu suprimarea acestuia, ea este dirijată de către Mareşalii Franţei. Sintagma Mareşal al Frantei, desemnează o „demnitate”  acordată de către Statul francez militarilor cu merite excepţionale. Această demnitate nu reprezintă gradul suprem în Armata franceză, dar este rezervată exclusiv militarilor. De-a lungul istoriei, a mai existat şi varianta  „Mareşal de Imperiu” (fr. Maréchal d’Empire), folosită în perioada Primului Imperiu şi al Celui de-al 2-lea Imperiu, această variantă având în mare acelaşi sens cu cel de Mareşal al Franţei, cu excepţia că reprezenta o demnitate exclusiv civilă, acordată militarilor cu merite deosebite pe câmpul de luptă. Pe parcursul istoriei Franţei, 329 de persoane, printre care şi persoane care nu aveau naţionalitatea franceză, au primit această demnitate. În ultimii 50 de ani, Bastonul de Mareşal a fost acordat cu preponderenţă postum. Bastonul, semn distinctiv al Mareşalului, îşi are originea în 1627, anul desfiinţării titlului de Conetabil ( Connétable). Termenul este unul foarte vechi, provenind din perioada carolingiană (din cuvântul „marascahl”), din germana veche, desemnând grăjdarul regal. În Regatul francez, acest sens se va păstra până în secolul al XV-lea, când Mareşalul încetează să se mai ocupe efectiv de cai şi preia trăsăturile moderne ale „demnităţii”, devenind un Comandant militar. În timpul lui Ludovic al IV-lea, care a numit nu mai puţin de 50 de mareşali de-a lungul domniei sale, titlul de Mareşal dobândeşte o formă definită, care va fi păstrată de către toate regimurile care îl vor acorda). Termenul de „Gendarmerie” vine de la „Gens d’arme” adică oameni purtători (oficial) de armă şi care desemnează la sarsitului Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cavaleria grea. Însă este Legea din 16 februarie 1971 este cea care marchează naşterea GN aşa cum funcţionează astăzi, în zilele noastre. Legea “28 Germinal anul IV” (din 17 aprile 1798) precizează că: ”Corpul de Jandarmerie Naţională este o forţă instituită pentru asigurarea ordinii şi execuţia legilor în interiorul Republicii Franceze. Corpul de Armata fiind organizat în 25 de Jandarmerii, 50 de escadroane, 100 de Companii şi 2.000 de Brigade, cu următoarele misiuni: a) Poliţie Administrativă (supravegherea generală a teritoriului naţional, lupta contra vagabondajului, misiuni de asistenţă, escortă de convoaie, menţinerea ordinii publice prin pieţe, târguri şi cu ocazia diferitelor sărbători, respectiv, diverselor reuniuni populare); b) misiuni de Poliţie Judiciară (constatarea infracţiunilor criminale şi delictelor, întocmirea proceselor verbale, consemnarea plângerilor şi a mărturiilor, arestarea criminalilor). Purificată în timpul “restaurării” (perioada din istoria Franţei cuprinsă între căderea Primului Imperiu pe 6 aprilie 1814 şi „Revoluţia celor trei (zile) glorioase” din 27-29 iulie 1830), ea este reorganizată printr-o ordonanţă din 29 octombrie 1820. Începând din 1835, efectivul ei creşte, astfel încât Legea din 1850 fixează obiectivul: „o Brigada pe canton” (cea mai mică subdiviziune a unui departament-judeţ în Franţa), iar în 1851 GN numără deja 16.500 de militari (din care 11.800 nde călăreţi) grupaţi în 3000 de brigade. La Paris, Garda Municipală (fosta Jandarmerie Regală, respectiv, Jandarmerie Imperială, înainte) a fost transformată în Garda Republicană în 1849, ea fiind reorganizată prin decretul din 1 martie 1854. La sfârşitul celui de-al 2-lea Imperiu, GN era compusă din GD (Jandarmerii Departamentale-Judeţene), un număr de 19.500 de jandarmi repartizaţi în 3.600 de Brigade şi 25 de Legiuni. Odată cu instaurarea celei de-a a 3-a Republici franceze (care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, o  democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940), datorită noilor probleme cu care se confruntă Franţa, ea este din nou reorganizată printr-un decrat din 20 mai 1903. În timpul invaziei, în 1940 (dar şi ulterior până în 1944), GN (care dispuinea pe atunci de cca 54.000 de militari, din care cca 12.000 vor adera la “Rezistenţa franceză”) va lupta ca forţă armata militară contra invadatorilor nazişti (Regimul de la Vichy), căzând victime al celui de-al 2-lea Război Mondial, între 1.300-1.600 de oameni. După război, ea intră în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, devenind din ce în ce mai independentă de celelalte forţe armate. Începând din 1984, GN intervine într-o serie de conflicte armate din străinătate, în: Liban, Algeria, Kosovo, Ruanda, Bosnia-Herţegovina, Haiti, Republica Democratică Congo, Palestina, Macedonia, Tailanda (pe 26 decembrie 2004, identificarea victimelor după Tsunami), Afganistan, etc. GN are este un corp armat de militari activi şi rezrvisti, sispunand de următoarele servicii: DGDN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); IGGN (Inspecţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); FTGD (Formaţiuni Teritoriale constituand Jandarmeriile Departamentale-Judeţene); GM (Jandarmeria Mobilă); GR (Garda Republicană); OAS (Organisme de Administraţie şi de Sprijin); OFP (Organisme de Pregătire al Personalului); GIGN (Grupul de Intervenţie de elită al Jandarmeriei  Naţionale,  care gestionează situaţiile de criză/kidnapping, atentate – atacuri teroriste, protecţia oficilităţilor, revoltele din mediul carceral şi centrele de retenţie în special, într-un cotext de mare risc, în zonele şi regiunile periurbane, respectiv, rurale); PM (Poliţie Militară); RO (Rezrva Operaţională, formată din rezervişti); Filierele de specializare ale Jandarmeriei sunt următoarele: GM (Jandarmeria Maritimă); GAIR (Jandarmeria Aerului); GTA (Jandarmeria Transportului Aerian); GA (Jandarmeria Armamentului); GSAN (Jandarmeria Securităţii). Organismele de pregătire al personalului aflate sub autoritatea CEGN (Comandamentul Şcolilor Jandarmeriei  Naţionale) creat pe 18 iulie 1959, cu sediul la Rochefort (Charente-Maritime, Regiunea Poitou-Charentes), care organizează controlul instrucţiei (iniţiale, continue şi specifice) al întregului personal al GN sunt la EOGN (Şcoală de Ofiţeri al Jandarmeriei Naţionale) de la Melun, EG (Şcoală de Jandarmerie), care formează subofiţeri şi elevi GAV (Jandarmi Adjuncţi Voluntari) la Chateaulin, Chaumont, Montluçon, Tulle şi Rochefort şi CNF-CSTAGN (Centrul Naţional de Pregătire al Corpului de Sprijin Tehnic şi Administrativ al GN) la Rochefort. În urma deciziei Ministerului de Interne 4 şcoli ale GN şi-au încetat activităţile începând cu 1 septembrie 2009. GN dispune şi de un Institut de Cercetări Criminale (IRCGN) la Rosny sous Bois (Seine Saint Denis, regiunea urbană pariziană), având în subordine UGIVC (Unitatea de Jandarmerie de Identificare a Victimelor Catastrofelor), membră a UNIVC (Unitateta Naţională de Identificare a Victimelor catastrofelor). Efectivul total al GN în 2008, înainte de debutul crizei economice mondiale era de: 105.021 de oameni. GN are ca angajaţi, atât personal militar cât şi civil. Prima categorie se divide în: personal activ şi rezervişti, dintre care 6.450 ofiţeri şi 74.063 subofiţeri de jandarmerie, iar 239 de ofiţeri şi 4.038 de suofiteri aparţinând CTA (Corpului Tehnic şi Administrativ); 25 Ofiţeri de Armata; 14.391 jandarmi aspiranţi voluntari (GAV); peste 40.000 de rezervişti (dintre care cca 27.000 de bărbaţi şi femei au semnat un angajament ESR-Angajament pentru a servi ca jandarmi în corpul rezervistilor, din care 3.500 în GM-Jandarmeria Mobilă); 1.928 de salariaţi civili, repartizaţi în: funcţionari şi salariaţi ai Statului, angajaţi permanenţi, respectiv, contractuali cu statut sezonier. În alte structuri şi organisme ale Ministerului Apărării Naţionale erau afectaţi: 294 de ofiţeri şi 2.712 subofiţeri, jandarmi; 7 ofiţeri şi 319 suopfiteri angajaţi al Corpului Tehnic şi 581 GAV. GN fiind o forţă armata militară, gradele pe care le are în structura sa sunt definite de către Art. L4131-1 din Codul Apărării Naţionale. GN franceză este membră-fondatoare a FIEP în 1994, cu Armata Carabinierilor Italieni şi cu Garda Civilă Spaniolă, o Asociaţie Euro-Mediteraniană regrupând jandarmii şi forţele similare din Franţa, Italia, respectiv, Spania. Ulterior, au aderat la această asociaţie şi Portugalia cu Garda Civilă portugheză în 1996, Olanda cu Poliţia Regală cu statut militar şi Marocul cu Jandarmeria Regală Marocană în 1999, respectiv, Jandarmeria Română în 2002. Cele mai utilizate arme ale jandarmilor sunt: FA-MAS, PAMAS G1, Heckler & Koch MP5 (GIGN), Heckler &Koch UMP9, Sig-Sauer SP 2002, MAC model 1950 şi Manurhin MR-73. Cele mai utilizate vehicule de către GN sunt: Citroën C4, C8, Berlingo; Renault Master II, Trafic II, Clio II, Cangoo II, Mégane II, Lagună Break, Scénic II. Iveco Daily; Ford Focus, Galaxy; Land Rover; Peugeot 206, 306, Partner. Utilitare: Peugeot Jumper, Jumpy, Boxer, Ford Tranzit, Mercedes Vito. Motociclete: BMV-R1150 RT, Yamaha FJR-1300. Gradele în cadrul GN sunt următoarele: Gradaţi: Jandarm Adj. cl a 2-a, J Adj. Cl. 1,Brigadier, Brigadier Şef, Intendent (Maréchal des Logis); Subofiţeri: Elev–Subofiţer, Jandarm sub contract, Jandarm de carieră, Intendent Şef (Maréchal des Logis Chef), Adjutant, Major; Ofiţeri subalterni (inferiori): Elev–Ofiţer, Aspirant, Sublocotenent, Locotenent, Căpitan; Ofiţeri Superiori: Comandant (Maior), Locotenent–Colonel, Colonel. Ofiţeri–Generali: General de Brigada, General de Divizie, General de Corp de Armata, General de Armată. Numărul Jandarmilor ucişi la datorie este mai mic decât al poliţiştilor, iar rata sinuciderilor în GN deasemenea, însă depăşeşte media naţională franceză.

 [2]DCPJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon – Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia – Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes – Nantes; DIJP Orléans – Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză.

      Bibliografie

Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale și a crimelor neelucidate. Investigații jurnalistice în serial – „În umbra vieții” Vol. 7 (Incursion dans l’histoire des „casses du siècle” du monde contemporain. Investigations journalistiques en sérial – „A l’ombre de la vie”, 7e Tome)

            Prefață

 

În curs de apariție


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here