Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori...

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea III

292
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța)

      Franța (Le Parisien)

APROFUNDAREA DOSARULUI

[A se vedea si articolele autorului: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I; Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea II]

Erori judiciare de Categoria 3

Sectiunea 1.

Erori judiciare „oficioase”, nerecunoscute oficial de catre Justitia franceza (datorita respingerii revizuirii proceselor penale care le-au generat de catre CRCP – Comisisa de Revizuire a Condamnarilor Penale), cu toate ca societatea civila le considera ca erori judiciare, ca urmare a unor investigatii  nejudiciare realizate de catre mijloacele mass–media de investigatie.

Iata dintre ele, cele mai celebre, care au marcat profund societatea civila franceza („o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării” Nicolae  Manolescu)

Sébastien-Benoît (Antoine) Peytel (1804–1839) acuzat de asasinarea sotiei sale si a domesticului sau pe 1 noiembrie 1838, condamnat la moarte pe 30 august 1839 si executat pe 28 octombrie 1839.

Notar public, jurnalist politic, poet si critic literar francez, actionar al jurnalului (saptamânal) Le Voleur (Journal littéraire de Paris/Gazette des journaux français et étrangers) fondat în 1828 de catre  Saint-Charles Lautour-Mézeray (1801–1861, jurnalist, editor si înalt functionar francez, apropiat celebrului scriitor, dramaturg, eseist si critic literar  Honoré de Balzac/1799 – 1850) si  Émile de Girardin (Émile Delamothe/Émile de la Mothe, 1802–1881, jurnalist si om politic francez, fost deputat al departamentelor Seine, Bas – Rhin,  Creuse, Tarn et Garonne, între 1834–1881), Peytel este originar din Mâcon (prefectura departamentului      Saône-et-Loire, regiunea administrativa, Bourgogne-Franche-Comté).

Evenimemtul istoric are loc în prima jumatate a secolului al XIX-lea, când Franta „se scalda” într-o instabilitate politica majora ca urmare a Revolutiei  (5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799): Prima Republica (21 septembrie 1792–18 mai 1804); Primul Imperiu, cu proclamarea lui Napoleon Bonaparte împarat al Frantei (18 mai 1804–14 aprilie 1814, respectiv, 20 martie 1815–7 iulie 1815);  Regatul Frantei (1815–1830) urmat de  Monarhia din Iulie (1830– 1848) si cea de-a 2-a Republica franceza  (1848–1852), caruia îi va succede, din nou, un imperiu,  cel de-al  2-lea Imperiu (1852–1870), înainte de instaurarea celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940). În sfârsit, devenit, în 1938, notar la Belley (capitala provinciei istorice Pagus Bellicensis si subprefectura departamentului Ain–vecin cu Saône-et-Loire, în regiunea administrativa  Auvergne-Rhône-Alpes), succedând lui Cerdon, el este acuzat de justitia franceza ca si-ar fi ucis sotia, Félicie Peytel (nascuta Alcazar), împreuna cu domesticul  sau, Louis Rey, în seara zilei de 1 noiembrie 1938.De fapt, pe scurt, în seara de 1 noiembrie, pe RD (drumul departamental–judetean) care leaga  Ambérieu-en-Bugey (apartinând regiunii naturale si istorice  Bas-Bugey) de Belley (în departamentul Ain – cu prefectuala la Bourg en Bresse, în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes), Peytel si-ar fi adus sotia cu un faeton (trăsură elegantă, înaltă și ușoară, deschisă – decapotabila) de la Mâcon, ranita mortal cu un foc de arma (pistol), de catre domesticul sau. Lansându-se în urmarirea acestuia, el reuseste sa îl ajunga din urma, iar în timpul altercatiei lovindu-l cu un ciocan în cap, acesta va deceda.

Debusolat, Peytel abandoneaza cadavrul domesticului sau pe drum, unde are loc altercatia (în proximitatea podului din Andert-et-Condon, aflat deasupra râului Furans, la cca 6 km de Belley) si îl previne pe Joseph Thermet („maréchal-ferrand”–potcovar  de cai), un localnic, care împreuna cu fiul sau Charles, îl vor conduce (în jurulmiezului noptii) la Belley, la casa în care locuia presdintele Tribunalului civil (M. Jordan) si cumnatul sau, doctorul Martel, care va si constata decesul lui Félicie (Félicité-Thérèse Alcazar, o creola, fata unui colonel mort în serviciul Angliei, originara din La Trinité, una dintre cele 3 subprefecturi ale departamentului–regiune Martinica, colectivitate teritoriala franceza  în spatiul – marea Caraibilor). Ca urmare, Substitutul (procurorului) Guyonnet, va demara (în regim de urgenta), imediat, o ancheta si deplasându-se la fata locului, îi gaseste cadavrul tânarului Louis Rey (la cca 800 m de pod).Acesta din urma, conform unor surse ale epocii, ar fi fost amantul lui Félicie, care la Rândul ei l-ar fi cunoscut, înainte de casatorie, la cumnatul sau (M. de Montrichard), în timpul unui sejur la acesta.

Conform unor documente de arhiva, s-ar parea ca, de fapt, în seara zilei de 1 noiembrie 1838, cei 3 protagonisti,  sotii Peytel si Rey ar fi venit în 2 faetoane diferite (sotii find în primul, care venea în urma celui condus de catre domestic), iar în proximitatea podului din Andert-et-Condon (într-un loc  izolat), acesta din urma s-ar fi oprit si s-a îndreptat catre faetonul sotilor Peytel cu scopul de a-i ucide pentru a recupera de la ei suma de 7.500Ffr (conform actului de acuzare) pe care acestia îi aveau asupra lor.

Conform Procurolului de Lyon (prfectura regiunii Auvergne –Rhône Alpes), versiunea lui Peytel este, putin, diferita. Cei 3 s-ar fi aflat în acelasi faeton, iar dupa ce domesticul s-a oprit în drum (dupa podul din Andert), acesta s-ar fi îndreptat catre sotii Peytel (casatoriti de numai de cca 6 luni – pe 7 mai 1838) tragând asupra lor 2 focuri de arma, care le-ar fi ranit, însa, numai pe sotia sa, din nefericie, în cap (însarcinta în luna a 6-a).Ripostând, Peytel, care ar fi tras si el 2 focuri de arma fara sa-l nimereasca pe agresor, ar fi fugit dupa acesta si l-ar fi lovit cu un ciocan (pe care l-ar fi luat cu el din faeton), pe la spate, la rinichi, iar când acesta s-a întors catre el, în cap, care i-ar fi fost fatala. Tot conform unor documente de arhiva, locul dramei va fi inspectat în timpul unei ploi torentiale, în jurul orei 04h00 pe 2 noiembrie (cu cca 4 ore dupa ce evenimentul are loc). Pentru substitut si jandarmii care îl vor însotii (sub comanda Lt. Wolff, comandantul Jandameriei din localitate), Peytel, pare, mai mult decât dubios: „ati plecat 3 persoane, iar acum reveniti singur, va arestez” (Wolff). În concluzie, va fi arestat preventiv la Belley pâna pe 8 noiembrie, de unde va fi transferat (în detentie provizorie) la Închisoarea din Bourg en Bresse. Expertizele medicale, vor contrazice, si ele, versiunea lui Sébastien Peytel. Avocatul sau, Claude Margerand  (de la Curtea Regala din Lyon) îl va delega pe colegul sau Charles Guillon care îl va vizita în închisoare, dar, numai o singura data, în toata perioada detentiei. Acuzatia (care vedea în inculpat un „calculator cinic”) va evoca relatia intima dintre cele doua victime (Félicité-Thérèse si Louis), ceea ce, evident, Peytel refuza, nedorind sa puna la îndoiala fidelitatea sotiei sale si va concluziona ca acesta din urma i-ar fi ucis pe cei 2, cu sânge rece, din gelozie.

Pe 16 augst 1839, actul de acuzare al lui Peytel este publicat în „Gazette des Tribunaux”, iar în noaptea de 30 –31 august 1839 (la miezul noptii) Curtea cu Jurati a departamentului Ain, îl condamna la moarte (dupa cca 01h¼ de deliberare). Procesul va debuta pe 26 august sub presdintia consilierului la Curtea Regala de la Lyon, Durieu.

Pe 10 octombrie 1839, Camera Criminala a Curtii de Casatie (având ca raportor pe Vincens Saint Laurent si avocat general pe Pascalis, în prezenta avocatului apararii Lanvin, care îl reprezenta pe Margerand) confirma sentinta de condamnare la moarte a Juriului Popular al departamentului Ain, însa, înainte, în cursul lunii septembrie, apropiati de-ai lui vor sprijini prin mobilizarea opiniei publice în favoarea nevinovatiei lui. Este vorba de Louis Desnoyers (originar din Roplonges – departamentul Ain, prieten vechi si fost coleg de scoala cu Peytel la Mâcon si martor la casatoria lui), atunci, director lietrar al jurnalului  „Le Siècle” (cotidian politic, literar si de economie sociala cu tendinte monarhist – constitutionale, fondat pe 1 iulie 1836 – care va apare pâna pe 28 iunie 1932) la care Honoré de Balzac (1799–1850) era colaborator (ca de altfel si in saptamânulul „Le Voleur”) si care la rândul sau îi ia si el apararea, respectiv, Paul Gavarni (Sulpice-Guillaume Chevalier, 1804 – 1866, desenator, aquarelist si litograf francez, tatal pictorului Pierre Gavarni/1846 – 1932) si Alphonse de Lamartine (Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine, 1790 – 1869, martor si el la casatoria lui Peytel). Balzac si Paul Gavarni vor efectua un sejur în departamentul Ain între 7 – 12  septembre si vor obtine autorizatia de a-l vizita, pe 9 septembrie,  în închisoare. Pe 10 septembrie se vor deplasa la locul dramei, la podul din Andert, unde se vor lansa într-o veritabila ancheta neoficiala. În ciuda faptului ca Balzac credea în vinovatia lui Peytel, desi afirma contrariul într-o scrisoare adresata lui Armand Dutacq („Napoleon al presei”, 1810–1856, patron de presa si editor francez), dar admitea ca acesta ar fi actionat fara premeditare si fara cupiditate (conform Michel Lichtlé – profesor la Universitatea Paris-Sorbonne), el publica între 27–29 septembrie în jurnalul „Le Siècle (fondat de catre Dutacq)  o pledoarie care îl putea disculpa pe condamnat si în care solicita casarea sentintei, ceea ce, din pacate, pe 10 octombrie, nu s-a întâmplat. Materialul este reluat pe 3 octombrie (numai cu o saptamâna înainte de verdictul Curtii de Casatie) si în  „La Presse” (cotidian francez lansat în 1836 de catre Émile de Girardin).

În plus, Balzac care vede în Sébastien Peytel un nou Jean Callas (1698–1762) condamnat la moarte si executat pe 10 martie 1762 la Toulouse si reabilitat în 1765, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea II] cere sprijinul Ducesei de Abrantès (Laure Adélaïde Constance Junot, 1784–1838, memorialist francez), fiica lui Charles Martin Permon, administrator civil în Corsica si aprovizionator al Armatei Americane în timpul implicatiei Frantei în independaenta SUA, urmata de tratatul de alianta ofensiva si defensiva semnata pe 6 februarie 1778 de catre Ludovic al XVI-lea (1754 – decapitat  în 1793, laParis, fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793, ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze) si Benjamin Franklin (1706–1790, una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Founding Fathers, diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic), reprezentant al celui de-al 2-lea Congres Continental (adunare de delegați ai celor 13 Colonii – ale Imperiului Britanic din America de Nord, care s-au întrunit începând cu 10 mai 1775, în Philadelphia, Pennsylvania imediat după ce schimburile de focuri în cadrul American Revolutionary War începuseră).Din pacate, demersul acesteia pe lânga autoritati va fi la fel de devaorabil lui Peytel, ca de altfel „verdictul” opiniei publice din Belley, care este convinsa de vinovatia condamnatului. În sfârsit, merita de subliniat faptul ca pe parcusul anchetei, dosarul criminal al lui Peytel devine, unul politic.

Conform unor documente de arhiva, acesta ar publicat (cu 7 ani în urma) în „Le Siècle” (sub pseudonimul „Louis Benoît–gradinarul”), un material caricatural „La Physiologie de la poire” (ilustrat de catre caricaturistul si dramaturgul francez Henry Monnier/1799–1877), în care ridiculizeaza Regele Ludovic-Filip al Franței (Ludovic-Filip de Orléans, membru al dinastiei  Bourbon-Orléans, 1773–1850, fost rege al francezilor în perioada Monarhiei din Iulie).

În ceea ce îi priveste pe sustinatorii lui (Alphonse de Lamartine,  Paul Gavarni si Honoré de Balzac) sprijinul acestora nu-i va fi de mare folos, pentru ca justitia îi va reprosa primului „parizianismul sau neadaptat mentalitatii provinciale”, celui de-al 2-lea „pozitia sa politica antiguvernamentala” (prezenta în caricaturile sale), iar marelui Balzac, „tinuta sa indecenta, neglijenta” în fata unei instante judecatoresti supreme. Ca de altfel, nici cele cca 90 de scrisori de sustinere a lui Peytel adresate justitiei de catre apropiatii sai (jurnalisti, oameni de litere, etc.). De altfel, chiar si la procesul în Prima instanta (care debuteaza pe 27 august 1839 în fata Juriului Popular al departamentului Ain),  Gavarni soseste prea târziu pentru a depune marturie în favoarea prietenului sau, iar Lamartine este sfatuit de catre Balzac sa nu depuna, legat de moralitatea, marturie în favoarea lui Peytel pentru ca nu-l cunostea (suficient de) bine”.

În ceea ce privea ultima sansa de supravieturie a „gradinarului Louis Benoît”, era evident, gratierea regelui, Ludovic-Filip, dar nimeni nu se îndoia din anturajul sau de faptul ca acesta va avea ca replica:  „Lasati Justitia sa-si urmeze cursul”. În concluzie, dupa cum era si de asteptat, conform avocatului sau, pe 28 octombrie 1839, Peytel devine „martir al onoarei sale” în piata centrala din Bourg en Bresse, unde va fi ghilotinat, nu înainte însa ca la procesul sau, dupa o pledoarie care a tinut cca 6 ore sa se se întoarca catre jurati si sa afirme cu fermitate: „Domnilor jurati, Peytel este nevinovat, nu sunteti dvs cei care îl veti declara vinovat”!

Dupa ora 22h30, juratii vor intra în sala de deliberare. Cu un sfert de ora înainte de miezul noptii, acestia anunta verdictul. Din pacate, atât pentru Peytel cât si pentru avocatul sau, Margerand ei au fost de alta parere.  

Iata raspunsurile lor, la întrebarile presedintelui Juriului:

  • Antoine–Sébastien Peytel si-a ucis volunar, sotia sa Félicité si domescticul sau, Louis Rey?
  • Da, cu o majoritate de voturi.
  • Cele 2 crime au fost comise cu premeditare?
  • Da, cu o majoritate de voturi.

Ca urmare, condamnarea la moarte a lui Peytel a fost doar o formalitate.

Ulterior, vom afla însa si faptul ca Gavarni avea o datorie de 10.000Ffr fata de Peytel, iar Balzac l-ar fi pus pe acesta din urma sa suporte cheltuielile (lui) de deplasare la proces, de la Paris, în  Bourg en Bresse (dus – întors). Acesta din urma, conform unor documente istorice, l-ar fi aparat pe Peytel, pâna la urma, nu pentru ca l-ar fi considerat pe acesta, un posibil Jean Callas, dar pentru ca ar fi avut si el parte, în familie, de o eroare judiciara, într-un dosar de crima de sânge, în care unchiul sau a fost condamnat la moarte si ghilotinat, pe nedrept, pentru uciderea unei tinere fermiere, respectiv, pentru ca îl cunostea bine si avea un respect deosebit pentru acesta.

În încheiere, Peytel, a fost sau nu asasinul sotiei sale si al domesticului sau? Conform opiniei publice „locale”, da. Acesta, ar fi fost un „calculator” si „manipulator” care ar fi premeditat asasinatele si conceput scenariul pâna în cele mai mici detalii, cu scopul de a se razbuna pe sotia sa si domesticul sau, care ar fi fost amanti si cu ceea ce el ar fi fost la curent. Cu atât mai mult cu cât, conform unor documente de arhiva, relatia dintre cei 2 soti era mai mult decât tensionata (din cauza „violentei sotului”), iar casatoria dintre Peytel si sotia sa Félicité, ar fi fost mai mult „un aranjament” marital (matrimonial), care, sub nicio forma nu se baza pe dragoste („relatie amoroasa”), Aceasta din urma, de „vârsta frageda”, docila si resemnata („putin instruita” dar înstarita), dupa casatoria cu intelectualul elitist, Sébastien Peytel (conform cumnatului ei, Casimir Broussais) ar fi redactat un testament care îi era foarte favorabil în cazul decesului ei.

Din contra, Istoria îl considera nevinovat, daca tinem cont, în general de intelectualii elitisti ai societatii civile, si în particular, de lucrarea reputatului profesor de la facultatea de drept Pierre-Antoine Perrod (1907–1994), autor a numeroasae lucrari stiintifice, avocat la Curtea de Apel Lyon (din 1927) si membru corespondent al Institutului Francez (creat în 1795, cu scopul de a reuni elitele stiintifice, literare si artistice ala natiunii în cadrul a 5 academii: Academia franceza–40  de membri, Academia de Stiinte–263 de membri, Academia de belles-lettres–55 de  membri,  Academia de beaux-arts – 63 de membi si Academia des sciences morales et politiques–50 de membri), care într-0 lucrare (în 610 pagini) consacrata dosarului Crimelor de la podul din Andert, prezinta sistematizat o serie de elemente social–economice si politico–juridice convingatoare din viata lui Peytel, favorabile acestuia si care pun serios la îndoiala culpabilitatea lui si întaresc  conjectura, conform careia, din pacate, acesta din urma ar fi fost victima unei grave erori judiciare, ca de altfel si unchiul lui Balzac.Albert–Joseph–Pierre Bruneau (1861–1894, preot catolic), condamnat la moarte si executat pe 30 august 1894 pentru uciderea preotului Constant Fricot din Entrammes (departamentul Mayenne), pe 2 ianuarie 1894, pentru ca ulterior, bona acestuia sa declare (marturiseasca) ca si-ar fi acuzat stapânul  numai pentru a-si proteja adevaratul criminal, nepotul sau.

Dupa absolvirea unui „Mic” Seminar Teologic (învatamânt secundar în Franta – în raport cu un „Mare” Seminar Teologic, care corespunde învatamântului superior), abatele Bruneau (care în timpul studiilor ar fi fost banuit ca a furat în repetate rânduri de la profesorul sau de latina) este numit în 1886 vicar (ierarh auxiliar care îndeplinește funcții administrative, ca locțiitor al patriarhului sau al altor demnitari. Bisericești) la Astillé (comună în cantonul Cossé-le-Vivien, aflata în departamentul Mayenne, regiunea administrativa Pays de la Loire), unde traieste „pe picior mare”, cheltuind cca de 3 ori mai mut decât salariul cu care era remunerat.

Desi mosteneste 16.000Ffr de la călugărița Agathe Beuchaux din Evron (comuna în acelasi departament), abatele Bruneau are o proasta reputatie, pe de o parte pentru ca este banuit ca ar fi implicat în mai multe furturi care au loc în anturajul sau, iar pe de alta parte, pentru ca frecventeza cu regularitate casele de toleranta din Laval (prefectura departamentului Mayenne), unde, conform unor documente (istorice) de arhiva, în centenarul 1845–1945, ar fi existat (oficial) 4 bordeluri (case de toleranta) în centrul orasului, inclusiv, în perioada, în care Bruneau le frecventa (pe str. Saint-Nicolas nr.4–între Biserica Saint-Vénérand si Tissus d’Avesnières; în proximitatea acestuia, pe str. Lices nr.21– „Le Printemps”–astazi, nr.29, frecentat cu precadere de burghezie si militari;  pe str. Ridelleries nr.4–la capatul soselei Robert-Buron, respectiv, pe str. Ernée nr.115 – preferat de catre Abatele Bruneau, astazi, str. Bernard-Le-Pecq), închise, de altfel, în 1946, conform proiectului de lege depus pe 13 decembrie 1945 la Consilul Municipal Paris de catre Marthe Richard (Marthe Betenfeld, devenita prin casatorie Richer, 1889–1982, prostituata, aviatoare, spioana, scriitoare, decorata în 1935 cu Legiunea de Onoare si om politic de nationalitate franco–britanica–consilier municipal la Primaria Paris, între 1945–1947, fondatoarea premiului de literatura erotica „Tabou” si autoarea, printre altele, si a cartii  „Appel des sexes” aparuta în 1951), mai ales pentru faptul ca aceste locuri de prostitutie s-ar fi „compromis, printre altele si cu reprezentantii celui de-al 3-lea Reich”.Nota. Viata lui Marthe Richer, este mai mult decât interesanta. Originara dintr-o familie modesta din Blâmont (departamentul de Meurthe-et-Moselle, regiunea administrativa Grand Est), compusa din tatal (Louis Betenfeld alcoolic si violent), mama (Marie Lartisant, domestic), fratele sau Camille si sora sa Jeanne (mai în vârsta), Marthe (care desi a fost trimisa într-o institutie catolica pentru a învata meseria de croitoreasa – ca de altfel si sora sa mai mare) este arestata pentru prima data, pentru racolaj, în primavara anului 1905 si adusa acasa la parinti. La vârsta de 16 (dupa ce fuge din nou de acasa), la Nancy (prefectura departamentului Meurthe-et-Moselle) se îndragosteste de un fals pictor italian (în realitete, un proxenet), care o „landseaza”, în mediul prostitutional, cu precadere, în „bordelurile soldatilor” din Nancy, unde are cca 50 de clienti, zilnic. Contractând sifilisul, ea este denuntata Politiei din Nancy si va fi înregistrata în fisierul national al prostituatelor minore, pe 21 august 1905, motiv pentru care este obligata sa paraseasca Nancy si sa se stabileasca la Paris, unde se va angaja la o „institutie balneara” din str. Godot-de-Mauroy (o casa de toleranata cu un „standing ridicat” în sectorul parizian nr.9), unde în cursul lunii septembrie 1907 îl întâlneste pe viitorul ei sot, industriasul  Henri Richer (mandatar la celebrele Halles pariziene – care în acea perioada vând cca 17.000 t de unt, 1.100 t de brânza gruyère si 33 de t roquefort, cca ¼ milon de oua, cca 55.000 t de carne, 28.000 t de peste, 11.000 t de scoici si melci, 20.000 t de fructe si legume, 24.000 t de pasari, etc.), cu care se casatoreste pe 13 aprilie 1915, ceea ce îi va permite sa devina o „burgeza respectabila” a perioadei „La Belle Époque” (Franta între 1879 – 1914, desi conform istoricilor exppresia apare în 1919)  si sa se stabileasca în hotelul particular (imobil cu mai multe etaje, cu multe încaperi, care îl face sa aiba o alura de hotel) al acestuia din str. Odeon (în sectorul parizian nr.6 – celebru pentru cladirile si hotelurile sale luxoase). În sfârsit, pasiunea lui Marthe Richer pentru aviatie dateaza dupa ce viitorul ei sot îi cumpara un avion (Caudron, de dimensiuni mici, produse între 1909 – 1946  de catre Société des avions Caudron–cunstructor de avioane francez al fratilor Gaston Caudron/1882 – 1815 si René Caudron/1884 – 1959, pionieri ai aviatiei franceze, integrat în 1933 în grupul Renault–fondat de catre Louis Renault/1877 – 1944) si obtine brevetul de pilot (cu no 1369, pe 23 iunie 1913), devenit astfel ce-a de-a 6-a femeie dispunând de un asemenea document. Dupa ce îsi dobândeste experienta în cadrul Areroclubului (femin) Settla, fondat pe 10 februarie 1909 la Paris, de catre militanta feminista Marie Surcouf  (Marie-Valentine Nelly Bayard, 1863–1928, devenita Surcouf, dupa casatoria ei cu inginerul, industriasul si aeronautul  Édouard Surcouf/1862–1938), Marthe participa la diverse meetinguri aeriene regionale (de la Château-Gontier din departamentul Mayenne, Pornic din departamentul Loire Atlantique si Nantes, prefectura regiunii), înainte sa fie grav ranit pe 31 august 1913 într-un accident la La Roche-Bernard (din departamentul Morbihan, regiunea administrativa Bretania), ocazie va ramâne în coma cca 3 saptamâni, ceea ce nu o va împiedica, de altfel, sa participe la meetingul aviatic de la Zurich, pe 5 februarie 1914, cu noul sau avion Caudron G.3. În sfârsit, devine spion, gratie amantului sau anarhist georgian  Jean Violan (agent secret rus, naturalizat francez,  având numele adevarat Joseph Davrichewy), dupa ce sotul ei moare pe front (pe 25 mai 1916), ca militar în cadrul Armatei (Terestre) franceze.

În sfârsit, în 1893, Abatele Bruneau va fi mutat, tot ca vicar, dar în oraselul Entrammes (mult mai mare decât comuna Astillé, aflat în regiunea urbana Laval) în Parohia Abatelui Fricot Constant (1842-1894), disparut pe 2 ianuarie 1894 si gasit mort în putul din locuinta sa de prezibiter.  Vicarul Albert-Joseph-Pierre Bruneau (atunci, în vârsta de 33 de ani) este un  vinovat „ideal” pentru comunitate si ca urmare, imediat, va fi interpelat, inculpat, încarcerat si condamnat la moarte pe 12 iulie 1984, în cadrul unui proces care se va derula între 9 – 12 iulie. Cum gratierea lui prezidentiala este refuzata de catre presedintele Frantei în exercitiu, atunci, Jean Casimir Périer (1847 – 1907, presedintele Republicii între 27 iunie 1894–16 februarie 1895, când demisioneaza si se retrage definitiv din politica, fiind cel mai putin timp în functie: 6 luni si 20 de zile), executia (ghilotinarea)  lui Bruneau va avea loc în piata centrala a orasului Laval (Place de la Trémoille), pe 30 august 1894, loc stabilit de catre administratie pe 28 august, în fata a cca 6.000 de „spectatori” (8.000 – conform unor documente de arhiva apartinând cotidianului New York Times), care, atunci când capul celui executat cade în cos (în jurul orei 04h55), aplauda si striga  satisfacuti: „bravo” (conform saptamânalului de Rennes din 2 septembrie 1894).

Mentionez aici faptul ca presedintele Jean Casimir Périer ajunge în fruntea Statului (pe 27 iunie 1894), dupa asasinarea pe 24 iunie 1984, la Lyon, al predecesorului sau Marie François Sadi Carnot (1837–1894, în functie între 3 decembrie 1887–25 iunie 1894, fost ministru al Finantelor/1885–1886 si al Lucrarilor Publice/6 – 16 aprilie  1885 si 1880 –1881), cu un cutit cu lama dubla (având mânerul rosu si negru–coulorile anarhismului), de catre anarhistul–brutar  italian Sante Geronimo Caserio (1873–1894), ghilotinat pe 16 august 1894 (dupa ce pe 3 august, el este condamnat la moarte de catre Curtea cu Jurati a deparatementului Rhône). Numit de catre Carnot, Presedintele Consilului de Ministri pe 3 decembrie 1983,  Périer, este ales presedinte al Repblicii cu sprijnul parlamentarilor de dreapta, cu 451 voturi, contra 195. Într-un asemenea context social–politic, în care Périer era proaspat ales presedinte, iar opinia bublica, total, nefavorabila lui Bruneau, pare evident faptul ca acesta nu voia sa-si asume în fata istoriei gratierea acestuia din urma.

Nota. Cu executia lui Bruneau („criminal, „libertin/desfrânat si hot”) este însarcinat călăul Louis–Antoine–Stanislas Deibler (1823–1904), „Exécuteur en chef des arrêts criminels”, descendent al unei familii de călăi germani (scharfrichter), care, începând cu 1694 exersau în Landul  Württemberg (regiune în sud-vestul Germaniei, din 1952, parte a landului federal german Baden-Württemberg). Conform marturiei acestuia (catholic, practicant, cel al 3-lea călău în Franta Metropolitana exrersând aceasta profesie) executia preotului Bruneau ar fi fost pentru el cea mai penibila dintre toate cele în care a fost angajat. Tatal lui Louis,  Josef Anton Deubler (1789–1874, devenit Deibler dupa naturalizar), fost soldat în Armata lui Napoleon Bonaparte, se va stabili  în 1815 în departamentul Ain, unde îsi cunoaste sotia Marguerite Boyer si pe Claude Chrétien, călăul de la Lyon. Acesta îl va recomanda executorului local din Dijon (departamentul Côte d’Or), Louis Antoine Stanislas Desmorest, pe care îl va asista un timp, unde se si naste fiul sau Louis–Antoine–Stanislas Deibler, care îi va si purta numele. De-a lungul carieri sale lungi, Joseph Deibler a acvitat, succesiv, la Saintes (departamentul Charente Maritime, atunci Charente-Inférieure, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine), la Saint-Flour (departamentul Cantal, regiunea administrativa Auvergne – Rhône Alpes), iar ulterior, pâna la pensionare, la Rennes (prefectura departamentul Ile et Vilaine si a regiunii administrative Bretania). Louis, care, de la frageda vârsta îl asista pe tatal sau, între timp (în 1853) pleca la Alger (Algeria franceza, între 1830 – 1962) pentru a-si face „ucenicia” în, relativ, noua colonie al celui de-al 2-lea Imperiu Francez (1852–1870), unde se si casatoreste cu Zoé, fiica patronului sau, Antoine Rasseneux) cu care va avea 2 copii, Berthe-Hélène, nascuta în 1861 si Anatole, în 1863–anul în care va fi numit, ofoicial si călău, în locul tatalui sau, care se pensioneaza, pentru ca, începând din 24 iulie 1871 sa devina adjunct al executorului national metropolitan (în Franta Metropolitana) de la Paris. Dându-si demisia pe 28 decembrie 1898, din considerente de hematofobie (frica extremă și irațională de sânge, „fobie de sânge-injectare-prejudiciu”, deseori cauzată de traumatisme directe din copilărie sau adolescență), el moare de cancer pe 6 septembrie 1904. În 1890, fiul sau Anatole Deibler (1863–1939) va asista oficial pe tatal sau, care în timpul carierei sale va participa la executia a 395 de persoane  (între  1885 – 1939), dintre care în 299 de cazuri (1899–1939), în calitate de „executor sef”, ceea ce va face din el, unul dintre cei mai celebri călăi francezi („gratie”, în special, perioadei în care a activat), în timpul celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940).

În sfârsit, totusi o îndoiala serioasa în ceea ce priveste vinovatia lui Bruneau (un preot catolic, atipic, libertin, adept al banului si al luxurii/„desfrânarii”), persista chiar si astazi, în special, datorita modului în care s-a desfasurat ancheta, respectiv, procesul, în general, dar mai ales, datorita lipsei de impartialitate de care ar fi dat dovada autoritatile autoritatile politienesti si judiciare ale epocii, în particular. Cu atât mai mult cu cât în secolul al XIX –lea, chiar si cele mai abominabile crime comise de catre preoti erau foarte rar sanctionate cu pedeapsa capitala, iar în 1901, bona victimei ar fi marturist ca ucigasul adevarat ar fi fost nepotul sau si nu Abatele Bruneau (conform „Le Palmarès de Sywan”).În plus, afirmatia acesteia ar fi fost confirmata si de catre arhivele ecleziastice, ale caror deschidere peste un secol, pune la dispozitia specialistilor, marturii facute „pe patul de moarte” de catre apropiatii  Abatelui Fricot, conform carora, un cuplu de vecini al acestuia ar fi fost responsabil de uciderea lui (conform lui Xavier Villebrun, istoric, fost director al muzeelor si patrimoniului din Laval).

Astfel, revenind la executia preotului Bruneau, nici nu este de mirare ca jurnalistii (care, conform unei circulare a Ministerului de Interne, din 15 februarie 1877, nu mai aveau acces în închisoare pentru a putea comunica cu condamnatii la moarte, în ziua executiei) si scriitorii vor exploata acest dosar criminal iesit din comun (în care protagnistul este un preot catolic, libertin, ostil restrictiilor bisericesti), ceea ce, ulterior, va da nastere, printre altele, chiar si la o piesa de teatru (în 3 acte) cu numeleNos deux consciences (Cele două conștiințe ale noastre) scris de Paul Anthelme Bourde (1851–1914, jurnalist, dramaturg si administrator colonial francez), care va fi jucata în 1902 la Teatrul de la Porte Saint Martin (aflat pe Bul. Saint Martin nr.16 Paris, sectorul nr.10 – devenit monument istoric începând cu 30 martie 1992), iar, mai târziu, piesa va fi si la originea scenariului filmului lui Alfred Hitchcock (1899 – 1980, cineast britanic – realizator, scenarist si producator, considerat cel mai mare cineast, conform unui clasament – stabilit în 2007,  de catre criticii de specialitate – publicat în  The Daily Telegraph) : „Loi du silence” (Legea tăcerii), dupa ce mostenitorul acestuia (al lui Bourde) a vândut drepturile de autor lui Louis Verneuil (Louis Jacques Marie Collin du Bocage, 1893 – 1952, dramaturg, scenarist si actor), autor a 38 de piese de teatru si a altor 25 în colaborare cu Georges Berr (1867–1942, actor si autor dramatic, secretar al Comédie-Française/Théâtre-Français, din sectrorul parizian nr.17) care a transmis piesa cineastului.

Mentionez aici si faptul ca cel din urma, Louis Verneuil, fiul lui Louis Georges Collin, avându-i ca parinti pe Auguste Collin (1827-1862) si Noémi Barbié du Bocage (1829-1904), este descendent al unei prestigioase familii franceze de geografi. El este stranepotul celebrului geograf si cartograf Jean-Denis Barbié (Barbié du Bocage, 1760–1825,  profesor si decan al Facultatii de litere a Universitatii Paris/1815–1825,  membru al Institutului Francez) si nepotul lui Jean-Guillaume Barbié du Bocage (1793-1843), el însusi, un geograf reputat.

În sfârsit, în 1994, avocatul Jacques Leconte de la Baroul din Laval, studiind documentele din arhiva, reuseste, gratie „unor incoerente si contradictii aflate în dosarul de instructie”, conservate la Dioceza, „sa demonstereze nevinovatia lui  Bruneau”, cee ce face si din acesta, victima unei grave erori judiciare. De altfel, conform documentelor istorice, Bruneau intra în vizorul autoritatilor dupa ce la „prezbiterie” (presbyterium – locuinta preotului la catolici sau protestanti) au loc mai multe furturi si incendii (unele dintre ele, evident, voluntare), iar acesta din urma ar fi vrut sa beneficieze de despagubiri (pentru daune) de la compania de asigurari.Având în vedere trecutul sau de „hot” si „proasta sa reputatie” (de libertin), ceea ce de altfel, va fi confirmata pe 14 aprilie 1894 în fata judecatorului de instructie si de catre Sora Louise Bouvier (directoarea scolii din Entrammes), nici acesta din urma si nici procurorul republici nu vor pune la îndoiala vinovatia acestuia: „Am aflat vestea pe 3 ianuarie, de la Abatele Bruneau care mi-a spus: Parintele este în put. L-am vazut ieri prin fereastra camerei sale, cu capul aplecat catre orgă (organum), dar nu l-am urmarit. Pentru ca memoria lui sa nu fie patata, am aruncat niste butuci deasupra lui, ceea ce va permite lumii sa creda ca ar fi fost victima unei crime si nu a unei siuncideri.”

Ca urmare, pe 30 aprilie Camera de Acuzare al Tribunalului de înalta Instanta de la Angers (prefectura departamentului Maine-et-Loire în regiunea Pays de la Loire) încearca chiar si o conexiune dintre asasinatul preotului Fricot si asasniarea vaduvei Bourdais (florista în Laval, fosta amanata a lui Bruneau) pe 15 ilie 1893, al carui asasin nu a fost niciodata identificat, ceea ce pentru nefericitul Bruneau, cel putin teoretic, era si mai dramatic. Procesul (la care vor participa toti marii jurnalisti ai epocii, de la marile cotidiane franceze si chiar straine) are loc între 9–12  iulie 1894 la Laval, în fata Juriului Popular al departamentului Mayenne, iar pe tot parcursul acestuia, Bruneau neaga faptele care îi sunt reprosate. Condamnat la moarte, acesta va depune o cerere de casare a sentintei la Curtea de Casatie, care pe 9 august o respingere cu unanimitate de voturi.

Cazul preotului Bruneau este (foarte) mediatizat pe întregul teritoriu national. Marile cotidiane nationale, L’Avenir national, consacra 11,5% acestuia în paginile sale, iar La Croix, cca 6%. Dar contextul social –politic este (complet) nefavorabil lui Bruneau (mai ales datorita asasinarii presedintelui Republici, Sadi Carnot, pe 24 iunie – catre care se va îndrepta atentia societatii civile), pe care presa politica  de provincie si în special,  cea „regionala” (L’Avenir de la Mayenne, L’Avenir national, L’Avenir de Rennes, L’Illustration, etc.) îl identifica (desemneaza) ca vinovat, cel putin, pentru asasinarea preotului Fricot, vazând în acesta, un „preot asasin”.

Executia prevazatua initial pentru 28 august, a fost amânata pentru 30, pentru ca avocatul condamnatului Dominique, decan al Baroului din Laval, a insistat sa-l întâlneasca pe proaspatul presedinte  Jean Casimir Périer (în functie din 27 iunie 1894), ceea ce, din pacate, nu a putut schimba cursul istoriei. Conform lucrarii lui Henri Massonneau („Devant l’échafaud”, Paris, Editura Ernest Flammarion 1898, 325 pagini), acesta ar fi fost ultimul autorizat  sa penetreze în seara de 29 august în celula preotului Bruneau, care ar fi obtinut, de altfel si permisiunea de a fi în preajma eșafodului (în timpul executiei), în noaptea de 29 – 30 august.

Este interesant (din punct de vedere istoric), faptul ca delivrarea permisiunii de vizita a lui Massonneau, ca de altfel si asistarea la executia lui Bruneau lânga  eșafod (pe 30 august), a fost delivrata  de catre prefectura departamentului Mayenne, întocmai, într-o perioada de „discontinuitate” prefectorala (reala), tranzitorie, în care, prefectul Albert–Louis–Joseph–Félix  Blondin (28 noiembrie 1885–29  iulie 1894) iesiind la pensie, este înlocuit cu Raphaël–Michel–Eugène–Jules Dupuy (31 iulie 1894 – 6  ianuarie 1897).

Conform acestuia, începând cu ora 21h00, lumea („pornita atât contra preotului Bruneau cât si contra avocatului acestuia, Dominiquie”) dornica sa asiste la „spectacol” începe sa se adune în preajma pietii de executie Saint-Tugal (dupanumele lui Tugdual de Tréguier – fosta Piata a Artelor), din centrul  orasului medieval, strigând sloganul: „Capul lui Bruneau sau cel al lui Dominique”. Imediat, dupa ce a primit ordinul de executie, în jurul orei 17h00 pe 29 august, Procurorul Republicii îl informeaza pe călăul Deibler, jandarmeria, politia, respectiv,  pe capelanul (preotul) Foulbert în legatura cu executia (ghilotinarea) lui Bruneau, care urma  sa aiba loc în noaptea de 29 – 30 august. În jurul orei 02h30, furgonul cu ghilotina, escortata de catre 6 jandarmi ajunge în fata Palatului de Justitie (Tribunalul de Înalta Instanta) aflat lânga Piata Catedralei romano–catolice Sainte-Trinité (monument istoric, alaturi de alte 1.034 obiective antice si medievale), apartinând Diocezei Laval. Magistratii (printre care si Procurorul Republicii) penetreaza în celula în jurul orei 04h00 si îl „pregatesc” sufleteste pe Bruneau pentru executie.La întrebarea procurorului, daca (mai) are ceva sa marturiseasca, acesta raspunde, calm, ca nu, ca este nevinovat, nu numai crima pentru care a fost achitat (asasinarea amantei sale, vaduva lui Bourdais) dar si pentru cea care a fost condamnat (asasinarea superiorului sau ierarhic, ecleziastic,  Abatele Fricot). În timp ce îi înmâna acestuia o scrisoare, mentiona cu un ton scazut: Sunt vinovat numai de atentat la pudoare ( infracțiune care constă în încercarea de a viola o femeie), n-am comis nicio crima (de sânge)”.

Executia trebuia sa aiba loc la ora 05h15, dar va avea loc cu cca o jumatate de ora mai devreme, dupa ce capelanul Foulbert se întretine timp de 10 minute cu condamnat (probabil, pentru confesiune), într-un loc retras într-un colt al capelei, în spatele unor ridouri (paziti de catre 2 gardiaeni)

Merita sa mentionez aici faptul ca, Abatele Bruneau nu a fost singurul preot condamnat la moarte si executat în secolul al XIX – lea. Un alt preot catolic, Abatele Jean-Louis Verger (1826–1857, ostil dogmelor Imaculata Concepție sau Neprihănita Zămislire) va asasina, pe 3 ianuarie 1857 (de sarbatoarea Saninte Geneviève), în biserica Saint-Etienne-du-Mont, arhiepiscopul Parisului (între 1848–1857) Mgr Marie–Dominique– Auguste  Sibour (1792–1857 , fost Cler între 1840 – 1848 la Dioceza  Digne – provincia eclezeastica Marsilia). Condamnat la moarte pe 17 ianuarie de catre Juriul Popular Paris, el este executat (ghilotinat) pe 30 ianuarie 1857. Înainte de a fi executat (atunci când executorii au venit sa-l ridice din celula sa), acesta s-a exclamat: „Daca trebuie sa mor, vreau sa mor fara preoti si  moaște” (riguros, conform definitiei – „oseminte, rămășițe din trupul unui sfânt sau al unui fericit, veșminte sau alte obiecte ale sfinților sau strămoșilor unui popor, sau obiecte care au servit la martirizarea celor care au fost proclamați sfinți sau fericiți”)

Un alt preot, abatele Mingrat Antoine, a fost si el condamnat la moarte în 1822 (prin contumacie) de catre Curtea cu Jurati al departamentului Isère, dupa ce, în luna mai 1822 a violat si asasinat la Saint-Quentin (departamentul Isère–regiunea administrativa Auvergne – Rhône – Alpes),  o tânara femeie, Marie Gérin (în vârsta de 26 de ani, casatorita cu Etienne Charnalet – strungar, într-un cătun din sudul – estul Frantei). Acesta, reusind însa sa fuga în Savoie (anexat în 1792 „Frantei Revolutionare”),  astazi, departament din estul Frantei cu prefectura la Chambéry (frontalier cu Italia, Valea Aostei – regiune  autonomă cu o singură provincie, Aosta si o suprafata de cca 3.263,25 km2, împartita în 74 de comune cu o populatie de cca 130.000 de locuitori), apartinând regiunii administrativa Auvergne–Rhône Alpes, va fi totusi arestat si încarcerat  în Fortareara (Fort) din Finestrelle, fara sa fi fost extradat de catre Regele din Sardinia (devenit regele Italiei, dupa unificarea din 1860), fiind din 1720, un regat independent sub casa de Savoia (conducătorii Piemontului).

În sfârsit, un alt preot, Jean-Baptiste Delacollonge (n.1795) de la Parohia Sainte-Marie-la-Blanche (aflata în regiunea urbana Beaune, subprefectura departamentului Côte d’Or, regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté) este condamnat pe 4 martie 1836, de catre Juriul Popular al departamentului Côte-d’Or la munca silnica pe viata pentru furt si asasinarea amantei sale Fanny Besson (catolica practicanta, draguta, originara din Lyon, de profesie  modista–creatoare de palarii, în cartierul La Croix-Rousse), în noaptea de 24–25 august, cadavrul careia este descoperit pe 31 august 1835, la Sainte-Marie-la-Blanche, într-un sac, de catre pe Rose Renaud (sotia lui François Gillot Gillot) si Jeanne Poupon (adolescenta în vârsta de 14 ani, fiica primarului, viticultor) care spalau rufe pe malul unei balti, în nordul comunei, la locul numit „Vers chez Ecard“.Autopsia cadavrului (deja în putrefactie) este efectuata de catre Dr. Molin (din Beaune), care precizeaza ca ar fi vorba de o femeie cu vârsta cuprinsa între 30-35 de ani (cocheta si îngrijita, apartinând „clasei superioare a societatii”) aflata în apa de cca 3-4 zile, ucisa cu cca o saptamâna în urma. De fapt, ea era o „verisoara” îndepartata („petite-cousine”) al preotului Jean-Baptiste Delacollonge, la care si locuia în momentul dramei, ceea ce a si facut „conexiunea”, de altfel, dintre cei doi.

Originar dintr-o familie modesta din Bagnols (departamentul Rhône), Delacollonge („dragut si viguros”), pasionat de femei frumoase, în 1820 devine vicar la Parohia Saint-Pierre de la Lyon, unde va începe deja o legatura amoroasa cu victima, deci,  înainte de a fi mutat la Parohia Sainte-Marie-la-Blanche, unde relatia celor doi va continua. Ea va locui la început la Chalon-sur-Saône si apoi la Dijon (prefectura departamentului Côte-d’Or, capitala regiunii Bourgogne – Franche-Comté., unde, de altfel, va si naste un copil mort (o fetia).

Conform autoritatilor de ancheta ale epocii, preotul ar fi ucis-o (strangulat-o si decupat-o în bucati) pentru ca relatia lor amoroasa ar fi fost descoperita, ceea ce ar fi generat un scandal de proportii în cadrul Diocezei. Gasind umbrela ei la preotul Delacollonge, la care anchetatorii vor identifica si o pereche de pantaloni patati cu sânge (de om), un mandat de arestare contra acestuia va fi emis la începutul lunii septembrie. Acesta ar fi cunoscut-o pe Fanny Besson înca din 1820, dar relatii intime ar fi avut cu aceasta numai din 1831 (conform dosarului de instructie). Descoperita relatia, Delacollonge este „transferat” la Thoissey (departamentul Ain) în calitate de director de studii la colegiul (scoala generala) din localitate (unde, de altfel, nu va ramâne decât câteva luni), la recomandarea Clerului de Belley-Ars. Cei 2 nu se vor desparti nici aici si se vor întâlni (regulat) în hotelul du Cheval blanc din Lyon, unde era cazat, preotul în timpul deplasarii sale la Episcopie, iar ea îl va urma (în calitate de „verisoara”–în fata publicului, din luna mai 1833) si la Parohia din  Sainte-Marie-la-Blanche (în cadrul Diocezei Dijon), unde va fi mutat pe 25 decembrie 1832. Ca urmare a acestor „pelerinaje”, Fanny Besson, îsi va pierde clientela si magazinul ei va da filement.

În concluzie, „protejarea” ei de catre „varul” ar fi devenit o necesitate, cu atât mai mult cu cât ar fi si ramas fara resurse materiale. Astfel, la început Delacollonge o instaleaza pe Fanny într-o camera mobilata la Chalon-sur-Saône, sub numele de fata a mamei sale (Desgarennes – care va deceda numai cu câteva zile înainte de proces), unde o viziteaza regulat, dar  localnicii afla de „incursiunile în penibil” ale preotului, motiv pentru care începând din 1 septembrie 1934, sub numele de Dubreuil, o muta pe aceasta la  Dijon, la Marguerite Valotte (într-un apartement cu 2 camere pentru 830Ffr – deasupra magazinului ei, aflat în unghiul format dintre Place d’Armes si strada Rameau, lânga Café du Centre), în „calitate” de „sora”, care va naste o fetita moarta, pe 12 februarie 1835, cu ajutorul doctorului Dominique Mathelot, asistat de catre moasa Chicotot. Ca urmare, pentru ca totul sa desfasoara într-o totala discretie, Delacollonge este obligat sa sustraga 285Ffr de la casieria parohiei, ceea ce de altfel, la proces va fi considerat un „furt calificat” în dauna acesteia din urma.Pe 7 august, cei 2 decid sa paraseasca Dijon pentru a se instala la Sainte-Marie, la presbiterie (presbyterium), cu care servitoarea Françoise Bourgeois va fi pusa la curent, care la rândul ei, din „fidelitate” fata de ei, va preveni primarul. Pentru a scapa de Fanny, preotul, o stranguleaza, o decupeaza în bucati (dupa ce o decaptând-o) iar ramasitele corporale le pune într-un sac, pe care îl arunca noaptea (între orele 21h00 – 22h00) în râu, spunând celor din jur ca Fanny a plecat.

Dupa descoperirea cadavrului, el hotareste sa fuga în Elvetia, sustragând înca 40Ffr din casierie, necesari pentru obtinerea unui pasaport fals (cu ajutorul cumnatului sau), pe numele de Pierre Chevin. Dar, pe 30 septembrie, dupa o luna de la descoperirea cadavrului, el este arestat de catre 5 agenti de politie la Biroul Diligentelor din Lyon cu destinatia Geneva. Fara sa opuna vreo rezistenta, îsi declina identitatea si se lasa arestat, pentru a fi dus la Beaune, unde, ore în sir, va fi audiat de catre anchetatori.

La procesul sau de la Dijon din 1-4 martie 1836 în fata Juriului Popular al departamentului Côte-d’Or (sub presedintia judecatorului Simerey, având avocat general pe procurorul Varemberg), Jean-Baptiste Delacollonge (aparat de avocatul Koch), calm, îsi recunoaste fapta, dar sustine ca strangularea lui Fanny ar fi fost un act involuntar, în cadrul unei dispute volente. Declat vinovat pentru ucidere voluntara, fara premeditare si beneficiind de circumstante atenuante în ceea ce priveste furtul din casieria  parohiei, Delacollonge (atunci în vârsta de 42 de ani), dupa cca 02h30 de deliberare (între orle 16h30–19h00), este condamnat la munca silnica pe viata si expus (public) în în centrul istoric al orasului Dijon (Champ du Morimont, Place du Morimont–piata  executiilor, aproape, timp de 5 secole), începând din 1921, Place Émile Zola (1840-1902, celebru jurnalist si scriitor francez).  

Conform arhivelor departamentului Côte-d’Or (série 2U 1391), pe 19 iulie, cu alti 170 de condamnati la munca silnica, este transferat de la Închisoarea Bicêtre la Ocna din Brest (departamentul Finistère, regiunea administrativa Bretania), institutie penitenciara (de tip militara) activa între 1749–1858 (constructia terminata în 1751), cu corpul sau central construit între  1750 – 1751 de catre Antoine Choquet de Lindu (1712 – 1790, inginer – arhitect în Marina Militara). A 2-a ocna în Franta Metropolitana (ca dimensiune si importanta) dupa cea de la Toulon (prefectura departamentului Var, regiunea administrativa PACA–Provence– Alpes–Côte d’Azur) deschis între 1748–1873, ocna de la Brest, avea o capacitate operationala de cca 3.700 de locuri si ar fi gazduit cca 60.000 de detinuti condamnati la munca în timpul existentei sale.Conform unei anchete (laborioase) efectuate În perioada 1830 – 1836, numai 2 detinuti evadati (anual) n-ar fi fost gasiti, majoritatea dintre ei, fiind arestati (recuperati) deja în cursul zilei. Astfel, dintre cele cca 350 de tentative de evadare, numai 14 ar fi fost reusite, iar cei (re)prinsi au fost, fie „bastionati” (foot whipping, bastinado), fie încarcerati în izolare, iar în cazurile mai grave, acestora , pedeasa le-a fost prelungita.

Cele 2 ocne, de la Toulon si Brest vor fi închise, dupa „legalizarea” celor din colectivitatile teritoriale franceze: Guyana francezaDOM/ROM (cu statut de departament/regiune Outre Mer), în nordul Americii de Sud, functionala între 1795-1953   si Noua Caledonie–TOM (Teritoriu Outre Mer), functionala între 1864 – 1924. În ceea ce îl priveste pe Jean-Baptiste Delacollonge, acesta, moare la Ocna din Brest, lasând impresia, celor care îl supravegheau, a unui ocnas model (de foarte buna reputatie), pe toata perioada detentiei sale.

Joseph-Marie-Guillaume Seznec (1878–1954), proprietarul unei fabrici de cherestea la Morlaix (departamentul Finistère, regiunea administrativa Bretania), arestat pe 1 iulie 1923, condamnat pe 4 noiembrie 1924, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) al departamentului Finistère la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) de la Quimper, fara probe materiale fiabile, fara sa-si marturiseasca fapta, si în absenta corpului (cadavrului)  victimei, la închisoare (munca silnica) pe viata, pentru asasinarea lui Pierre Quéméneur (Pierre Quéméner, 1877–1923, Consilier general al departamentului Finistère, regiuna administrativa Bretania, vestul Frantei), care dispare fara urma in noaptea de 25-26 mai 1923, respectiv, fals în înscrisuri private (art. 441-1 din CPF). Confirmat si de catre Curtea de Casatie pe 8 ianuarie 1925, între 7 aprilie 1927 si 14 mai 1947, Guillaume Seznec efectueaza munca silnica timp de 20 de ani în Ocna de la Cayenne din Guyana franceza (DOM – Departament Outre Mer/nemetropolitan în Nordul Americii Latine). El este gratiat dupa aproape un sfert de secol (24 de ani de detentie în Franta metropolitana si în Guyana franceza), în 1946, de catre Generalul de Charles de Gaulle (1980-1970, fondatorul si primul presedinte al Republicii a V-a/1959-1969), pe atunci Presedintele Primului Guvern Provizoriu al republicii Franceze (1944-1946), dupa ce în perioada 1943-1944, acesta a fost si Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala, considerat de catre René Coty (1882–1962, presedinte al celei de-a 4-a Republici Franceze, fost membru al Consilului Constitutional în perioada 1959–1962), care demisioneaza din functia suprema a statului în favoarea acestuia, „cel mai ilustru dintre francezi”.        Revenind în Franta pe 1 iulie 1947, Seznec moare pe 13 februarie 1954 ca urmare a ranilor sale „incompatibile cu viata” provocate întrun accident rutier, pe 14 noiembrie 1953, de o camioneta.

Dosarul criminal Seznec (în care sunt implicat si eu, indirect, prin intermediul lucrarilor mele), este considerat astazi, de catre sociatatea civila franceza (inclusiv, si de catre o serie de personalitati politice atât de stânga cât si de dreapta), una dintre cele mai grave erori judiciare ale tuturor timpurilor, din întraga istorie criminala a Frantei. Încercarile de revizuire a condamnarii penale a lui Seznec, au început, practic, dupa ce condamnarea lui a ramas definitiva, pe 8 ianuarie 1925, adica, de aproape 9 decenii, dar ele (14 la numar, solicitate de catre descendentii lui Seznec), din pacate, au esuat, toate, pâna în prezent. Ultima tentativa dateaza din 5 octombrie 2006, când contrar tuturor asteptarilor, Curtea de Revizuire ale Conamnarilor Penale (criminale), cea ma înalta instanta judecatoreasca (jurisdictie) franceza (compusa, în principiu, din 30-40 de magistrati de elita) care intervine numai în cazuri exceptionale (!), nu s-a conformat Avocatului General Jean-Yves Launay, care solicita acesteia anularea condamnarii din 4 noiembrie 1924 a lui Joseph-Marie-Guillaume Seznec si revizuirea procesului acestuia.Ca urmare a acestui esec, pe 14 decembrie 2006 (05-82.943, Arrêt n° 5813 Cour de Cassation–Chambre Criminelle), celebrul Dosar criminal interbelic  Seznec (unul dintre cele complexe si cele mai misterioase din întrega istorie criminala a Frantei dar si cele mai mediatizate ale secolului XX), ramâne nesolutionata pâna în prezent si parea ca ar fost ultima sa sansa istorica de a fi rejudecat ceea ce ar fi putut avea ca efect reabilitarea lui Seznec în fata societatii civile. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I; Repararea erorilor judiciare în Franţa și responsabilizarea magistraţilor; NecenZuratmm.ro: ,,Repararea” erorilor judiciare în cadrul Jusitiției Franceze ]. Si acesta în ntr-un context social-istoric,  în care, într-un proces similar derulat în aceasi perioada (23 noiembrie-20 decembrie 2006) în fata Juriului Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa, si în care am fost, tot indirect, implicat în urma investigatiilor mele, Jean-Maurice Agnelet a beneficiat pentru a 2–a  oara de un non-lieu (achitare) privind disparitia lui Agnès Le Roux în 1977! (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Procesul secolului! Dosarul Agnelet-Le Roux. O noua pista dupa 30 de ani.).

Din nefericire (pentru el), Ministerul Public face apel (recurs) la sentinta, iar pe 11 octombrie 2007, acesta din urma este rejudecat le Aix en Provence (Aix – Marseille  Métropole) în fata Curtii cu Jurati al departamentului Buches du Rhône si condamnat la 20 de ani de recluziune criminala. Dar Jean–Maurice Agnelet nu se lasa si face recurs la Curtea de Casatie si solicita liberarea sa conditionata sub control judiciar. Dar pe 13 decembrie 2007, liberarea lui conditionata sub control judiciar este refuzata, iar pe 15 octombrie 2008, recursul sau în fata Curtii de Casatie este respins. În concluzie, condamnarea lui ramâne definitiva. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Dosarul criminal Agnès Le Roux – Jean-Maurice Agnelet. Un sfârșit dramatic. În căutarea adevărului istoric. (Le dossier criminel Agnès Le Roux – Jean-Maurice Agnelet. Une fin dramatique. En quête de vérité)].

În sârsit, o noua lege (Legea n° 2014-64)  privind revizuirea condamnarilor penale ramase definitive votata (relativ, recent) pe 20 iunie 2014 (si promulgata pe 21 iunie), va permite nepotilor si stranepotilor celor condamnati definitiv si decedati, solicitarea unei (noi) revizuiri, ceea ce ar permite si lui  Denis Le Her-Seznec, nepotul lui Joseph-Marie-Guillaume Seznec, o noua cerere de revizuire a procesului bunicului sau (cea de a 15-a), deci indirect „renasterea” acestuia din urma si reabilitarea lui sociala. Ceea ce în trecut (înainte de noua lege n° 64/2014) nu a putut face decât prin intermediul mamei sale Jeanne Seznec (decedata în 1994), fiica lui Gauillaume Seznec, pentru ca nepotul unui condamnat, decedat,  nu putea solicita revizuirea procesului bunicului sau conform art.623 aliniatele 1°-3° din CPPF (Codul de Procedura Penal Francez), mai putin daca cererea era depusa de catre Ministrul Justitiei (conform art.622-626 din CPPF), asa cum a procedat si Marylise Lebranchu (n.1947, Om politic de Stanga/Partidul Socialist, fost primar la Morlaix între 1997-2012, în regiunea careia s-ar fi derulat drama,  Ministru al Justitiei în Guvernul Jospin/200-2002), în ultima cerere de revizuire (a 14-a) pe 30 martie 2001 acceptata de catre Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale pe 11 aprilie 2005  si examinata de catre Camera Criminala a Curtii de Casatie pe 5 octombrie, dar care  pe 14 decembrie 2006, respinge, din pacate, din nou, revizuirea procesului.

În încheiere, mentionez aici faptul ca fac si eu parte din grupul care îl sustine în prezent, în demersul sau juridic, pe Denis Le Her-Seznec (prin intermediul unor investigatii private–favorabile revizuireii procesului), în privinta reabilitarea bunicului sau Guillaume Seznec. [A se vedea  pentru detalii si ciclul de articole al autorului: Dosarul criminal (secular) Seznec. Una dintre cele mai grave erori judiciare oficiose ale lumii contemporane. În căutarea adevărului istoric. (Le dossier criminel séculaire Seznec. L’une des plus graves erreurs judiciaires officieuses du monde contemporain. En quête de vérité)].

Gabriel Thiennot si Raymond Mis, acuzati si inculpati pentru asasinarea lui Louis (Lucien) Boistard (în vârsta de 35 de ani, „garde-chasse”/paznic padurar–padurar paznic/persoana însarcinata cu respectarea legii si regulamentului legat vânat, flora si fauna, în perioadele de vânatoare) pe 29 decembrie 1946, al carui cadavru cu 4 gloante, este descoperit de catre René Baigneux (si el, padurar – paznic al Regiei/Ocolului Silvic  din Blizon) în dimineata zilei de 31 decembrie (în jurul orei 09h15), într-un lac (balta Saules), cu putin timp înainte de încheierea unei sedinte de vânatoare la castelul Blizon de la St-Michel en Brenne (Departamentul Indre, Centre–Val de Loire) al lui Jean–Gustave–Marie–Georges–Joachim Lebaudy (1894– 1969, industrias francez, apartinând celebrei familii Lebaudy din Franta, una dintre cele mai bogate ale secolului XIX-XX), achizitionat de catre acesta din urma în 1872, aflat pe un treren ocupat 23 de ferme (cca 2.800ha). Condamnati în cadrul a 3 procese succesive (datoratate unor vicii de forma – procedura), de catre 3 Curti cu Jurati ale TGI (Tribunale de Înalta Instanta) apatinând departamentelor Indre (pe 26 iunie 1947, la Châteauroux), Vienne (pe 3 decembrie 1948, la Poitiers) si Gironde (pe 5 iulie 1950, la Bordeaux)– care va si ramâne definitiva, la 15 ani de munca silnica si 10 ani de interdictie de sejur în departamentul Indre (în primul proces), apoi, la 20 de ani de munca silnica (în cel de-al 2-lea proces) si în sfârsit, la 15 ani de munca silnica (în cel de-al 3–lea), Gabriel Thiennot (1927–2003) si Raymond Mis (1927–2009) vor fi gratiati pe 22 iulie 1954 de catre presedinte Frantei în exercitiu René Corty (1882-1962), al 2-lea si ultimul presedinte al cele de-a  IV -Republicii (1946-1958), mai mult datorita insistentei unor membri „influenti” ai societatii civile (convinsi de nevinovatia celor doi), dupa ce ei au efectuat, deja, jumatate din pedeapsa la care au fost condamnati.  Deci, practic, conform legislatiei franceze în vigoare, relativ la executarea pedepselor private de libertate, cei 2 erau, oricum, „conditionabili”, adica, putea fi liberati, conditionat, sub control judiciar.  Alaturi de cei 2 vinovati principali, în acest dosar vor fi condamnati si alti 6 tineri, complici (participanti la sedinta de vânatoare), dar într-un dosar corectional (delictual), de catre Tribunalul Corectional din Blanc cu pedepse cuprinse între 18 luni si 2 ani de închisoare. Este vorba de Emile Thibault, Stanislas Mis si Bernard Chauvet, sanctionati cu 2 ani de închisoare, respectiv, de Gervais Thibault, André Chichery si Jean Blanchet, cu 18 luni de închisoare, inculpati cu capul de acuzare: „abtinere voluntara pentru a impiedica o crima (de sânge) si de complicitate la crima (de sânge)”.

Trebuie sa mentionez aici si faptul (deosebit de important pentru ancheta) ca evenimentul (partida, sedinta de vânatoare) are loc într-o provincie istorica a Frantei, Le Berry (Berri, astazi, pe teritoriul departamentelor Cher – Haut Berry  si Indre – Bas Berry), cu capitala la Bourges, care va dispare defintiv cu Revolutia Franceza (5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799), unul dintre cele mai vaste teritorii agricole ale Frantei, care se compune dintr-o serie de rezervatii naturale (Val de Loire–între  Gien si Sancerre, Sologne–între Vierzon si Aubigny-sur-Nère, Pays-Fort, Sancerrois, Champagne berrichonne, Boischaut Nord, Boischaut Sud si Brenne), cu specialitati gastronomice „celebre” în toata lumea (preparate culinare: Pâté berrichon ou pâté de Pâques, Jau au sang, Pâté aux pommes de terre, Galette aux pommes de terre, Œufs en couille d’âne, Millats, Soupe à l’oseille, Poirat, Citrouillat, Poires au vin, etc.; legume: Lentilles vertes du Berry,  Courge Sucrine du Berry, etc.; brânzeturi: Crottin de chavignol, Pouligny-saint-pierre, Selles-sur-cher, Valençay, Fromagée, etc.; fructe: Pommes de Saint-Martin-d’Auxign, Poires Curé, Poires Cuisse Dame du Berry, Cerises Muant, Cerises Petite Noire, Cerises Marin du Berry, Châtaignes du Berry, Genouillet, etc.; vinuri: Sancerre, Menetou-salon, Quincy, Reuilly, Valençay, Châteaumeillant, Coteaux-du-giennois, etc.; bere: Crécelle, Ouche Nanon, Sancerroise,             L’atelier de la Bière, La Trinquette, etc.; alcool: La Capricieuse, Kirsch du Blanc, etc.; bomboane: Forestines de Bourges, Demoiselles de Montrond, etc.; condimente: Huile de noix, Huile de noisette, etc.).

Comuna St-Michel en Brenne, se afla localizat, de altfel, în PNRB (Parcul Natural Regional Brenne – celebru pentru  baltile sale artificiale, aflat în proximitatea subprefecurii departamentului Indre, Le Blanc),  care se întinde pe 2 vaste regiuni naturale: Brenne (cu o suprafata de 1 170,68 km2), restectiv, Boischaut (de Nord – cu  o suprfata de 340,88 km2 si de Sud – cu  o suprafata de254,64 km2).

În sfârsit, PNRB, înconjurat la rândul sau de La Grande Brenne (Brenne a baltilor), Petite (micul) Brenne si Queue (coada) de Brenne, în care, oficial, sunt înrergistrate cca 5.321 „mase de apa” (mai mult sau mai putin permanente), dulci, sarate, mlastinoase, protejate conform art. R. 212-3 din Codul Mediului Înconjurator,  contine 3.254 sunt balti, ocupând o suprafata de 7.482ha;  1.609 ape statatoare (întinse si putin adânci) pe o suprafata de 66ha si 458 sunt bazine si mase de apa diverse, pe o suprafata de 73ha.  De altfel si vecinatatile sunt bogate în aceste „mase de apa” naturale: exista 159 de balti pe o suprafata de 141ha si 175 de ape statatoare pe 6ha în Boischaut, iar în Brenne, 2.757 de balti, repartizate pe cca 6.977 ha si 1.203 ape statatoare pe 49ha.În regiune domina paduruile cu stejar pedunculat (arbore din zona temperată, înaltcare poate crește până la 35-40 m înălțime, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă și bogată cu scoarța de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă, în special furnici și anumite specii de gândaci, cu frunzele lobate, cu 4-8 perechi de lobi), în asociere cu Gorunul (specie de stejar originar din Europa și Anatolia, mai puțin pretențios decât stejarul la fertilitatea și umezeala solului, cu lemnul mai moale, utilizat des ca material de construcție și la tăbăcirea pieilor), Carpenul (specie de foioase din familia Betulaceae, cu flori unisexuate grupate în inflorescențe mixte si frunzele alterne, simple cu stipele caduce, invadatoare–datorită capacității mari de lăstărire și drajonare, ale carui rădăcini trăiesc în simbioză cu diferite ciuperci sau bacterii, cu fructul de tip achenă, utilizat ca lemn de foc sau pentru cozi de unelte și lemn de mină, datorita rezistenței sale crescute), mai putin cu Piersicul, etc.

Parcul are si o (foarte) importanta populatie de mari mamifere, printre care, cerbi (cervus  elaphus), căprioare (capreolus capreolus), mistreț (sus scrofa), etc., sau altele mai mici, printre care, nutria (myocastor coypus),  bizam (ondatra zibethicus) „genette commune” (Genetta genetta/Genette european–mamifer casrnivor nocturn, discret, confundabil cu o pisica), pârșii (gliridae, myoxidae sau muscardinidae), iepuri, etc., în total, cca 27 de mamifere, dintre cele 68 existente (contabilizate) în Franta.Parcul gazduieste si cca ¾ din totalul de 365 specii de păsări acvatice protejate în Franta, printre care si „grèbe à cou noir” (corcodel cu gâtul negru – podiceps   nigricollis), „grand butor” (din familia Ardeidele sau Stârcii), „blongios nain” (butor blongios – ixobrychus minutus), „busard des roseaux” (busard harpaye–circus  aeruginosus, din familia  Accipitridae), stârcul roșu (Ardea purpurea, din genul Ardea, familia Ardeidae), „guifette moustac” (chlidonias hybrida) sau  „guifette noire” (chlidonias niger), ambele din  familla Laridae, etc.

În timpul iernii, baltile gazduiesc, de maniera regulata, un numar impresionant de păsări acvatice, printre care acca 1.200 de rațe, 900 de grèbes (corcodei mici, pitici – tachybaptus  ruficollis), 3.000 lișițe (fulica atra),  900 mari cormorani (phalacrocoracidae), 300 „grande aigrette” (ardea alba, din familia Ardeidae), 35.0000 de „vanellus”( din familia Charadriidae), dar si „garrot à œil d’or” (bucephala clangula), respectiv, „harle piette” (mergellus albellus), ferestraș mare (ferăstraș mare, bodârlăul cu ferăstrău–mergus  merganser), rațe roșii (aythya nyroca–specie   de rață scufundătoare de mărime medie din Eurasia) sau codalbuli (Haliaeetus albicilla–pasăre răpitoare de zi, protejată, din familia Accipitridae).

În plus, în parc traiesc si cca 116 speci de păsări terestre ca „engoulevent d’Europe” (caprimulgus europaeus, din familia Caprimulgidae), viesparul (pernis apivorus), „eigle botté” (hieraaetus pennatus, din familia Accipitridae), „courlis cendré” (numenius arquata, din familia Scolopacidele), pasărea ogorului (burhinus oedicnemus – pasăre  migratoare din familia Burhinidae), eretele sur, „alouette lulu” (lullula arborea, din familia Ciocârliile–Alaudidae), silvia de tufiș (sylvia undata –specie de pasări cântătoare) sau eretele vânăt (uliul vânăt – circus cyaneus, o pasăre de pradă zveltă). Tot aici traiesc si 11 dintre cele 37 de specii de reptile autochtone protejate în Franta, printre care mentionez broasca-țestoasă europeană de baltă (emys orbicularis), care este cea mai raspândita aici, pe întregul teritoriu francez. Apoi, vipera aspis (șarpe veninos din familia Viperidae), natrix maura (șarpe de apă  viperină, natricină din genul Natrix) sau lacerta bilineata (specie de șopârle din genul Lacerta, familia Lacertidae). În sfârsit, dupa cum se poate vedea, regiunea naturala Brenne, este o zona geografica, cu totul, deosebita, în care padurarii – paznici (functionari – angajati ai statului, reprezentanti ai autoritatii publice), foarte probabil, au de facut fata unor acte de braconaj, mai mult sau mai putin agresive, mai ales în perioadele în care si vânatul este interzis. Nota. La nivel mondial, o bună parte din braconaj se datorează comerțului ilegal cu specii sălbatice. Această piață neagră, concentrată în mare parte în Asia orientală, cuprinde tigri, rechini, broaște țestoase, șerpi și alte animale și este estimată la peste 20 Md€. (În România, Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic definește braconajul ca acțiunea desfășurată în vederea obținerii acelorași efecte ca și prin acțiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite condițiile legale pentru desfășurarea acesteia din urmă).

În Franta, în timpul Vechiului Regim (în Evul Mediu, pâna la Revolutia franceza/5 mai 1789–9 noiembre 1799), vânatoarea era un privilegiu rezervat, cu precadere, claselor sociale bogate, în special, nobilimii. În noaptea de 4 august 1789 (la începutul Revolutiei) are loc abolirea tuturor privilegiilor, inclusiv, cele referitoare la vânat.

În 1844, are loc promulgarea unei noi legi care reglementeaza vânatul, entru proprietarii de terenuri, dar simultan, îsi face aparitia si braconajul, care deja la sfârsitul secolului al XIX începe sa ia proportii, pentru ca în secolul XX sa devina un adevarat flagel, greu de tinut sub control de catre autoritatile statului. Tragicul eveniment din ziua de 29 decembrie 1946, în care padurarul Louis Boistard îsi pierde viata, are loc într-un asemenea context istoric. Dupa cum am mentionat, este sotia decedatului, Louise Boistard, care îl va anunta pe Henri Béthune (administratorul proprietatii), de absenta sotului ei de acasa în seara zilei de 29 decembrie 1946, care la rândul sau previne Serviciul de Jandarmerie si Politie din Mézières-en-Brenne (Brigada de proximitate din sos. Saint-Michel nr.14), în jurul orei 04h00, dimineata.

Astfel, pe 30 decembrie  jandarmii–anchetatori  vor retine un grup de 14 vânatori dintr-un cerc de suspecti, pentru ca în final, dupa 8 zile de audieri si interogatorii sa-i aresteze pe Raymond Mis („Le pollak”, zidar– de origine poloneza, din Opaloniska, fiul fermierului Jacob Mis, respectiv, fratele lui Stanislas, decedat în noatea de 23 – 24 septembrie 2009, la vârsta de 83 de ani ca urmare a unei hemoragii cerebrale) si Gabriel Thiennot („Gaby cel rosu”–agricultor, originar din Saint-Michel-en-Brenne, fiul unui angajat al lui Bebaudy, decedat pe 2 iunie 2003, la vârsta de 76 de ani), comunist (ca si tatal sau), fost membru al Rezistentei Franceze în timpul Regimului de la Vichy ( 940–1944, în perioada celui de-al 3-lea Reich), care, „în realitate, în urma unei torturi non-stop (l’Obs)”, recunosc crima de sânge pe care n-au comis-o, motiv pentru care sunt arestati si încarcerati din 9 ianuarie 1947 la Înschisoarea (Maison d′Arrêt) Châteauroux (în detentie provizorie).Cei 2 se vor retracta însa, în fata judecatorului de instructie (magistrat independent care a instrumentat dosarul) René Haulon (atunci, un tânar magistrat în vârsta de 27 ani, lipsit de experienta profesionala) de la TGI de Châteauroux. De fapt, în dimineata zilei (friguroae si cetoase de iarna) de 29 decembrie, Gabriel Thiennot (fiul unui exploatant agricol al familiei Lebaudy, în vârsta de 19 ani), care locuia la mama sa, se deplaseaza (pe o bicicleta) la ferma Blinerie (aflata câtiva km de domiciliul sau din Mézières-en-Brenne), unde acesta se întâlneste cu Christian Grosjean (în vârsta de 17 ani) care, cu câteva zile în urma, l-a invitat la o partida (sedinta) de vânatoare.

Ei sunt însotiti de catre Albert Niceron (în vârsta de 21 de ani, domestic la ferma tatalui lui  Christian Grosjean în Saint Michel en Brenne – care  începând din 2 ianuarie 1947 va deveni principalul acuzator al celor doi inculpati Mis si Thiennot), considerat, ulterior, în urma unor expertize medicale (psihiatrice) „debil mintal profond”.

În dupa amiaza zilei, celor 3 se vor alatura si fratii Raymond si Stanislas Mis (fii, în vârsta de 19 si 20 de ani, a unui imigrant de origine poloneza – „pollak”, Jacob, care paraseste Polonia în 1932, iar ulterior  îsi aduce sotia Salomea si copii, iar de cca ½ de an este stabilit într-o parte anexa a fermei  de la Blinerie), Emile si Gervais Thibault (în vârsta de 26 si 23 de ani, macelari în Saint Genou), Bernard si Roland Chauvet (în vârsta de 18 si 14 ani, din Augères à Palluau, veri primari, cu tatal lui Bernard, Georges, jandarm – pensionar si fratele sau Roger, jandarm si el), André Chichery  (în vârta de 26 de ani, din Augères à Palluau) si Jean Blanchet (în vârsta de 21 de ani, din  Saint Genou, cultivator). Toti acesti tineri vânatori vor fi audiati de catre jandarmnii – anchetatori aflati sub comanda Comisarului de politie judiciara Georges Daraud, în localurile primariei Mézières en Brenne, dupa care, 6 dintre ei (fratii Emile si Gervais Thibault, André Chichery, Jean Blanchet,  Stanislas Mis si Bernard Chauvet) vor fi inculpati în dosar, pentru „complicitate” la asasinatul perpetrat de catre Gabriel Thiennot  si  Raymond Mis.

Mentionez aici faptul ca alaturi de cei 11 tineri, vor fi audiati si alti 3 suspecti în dosar (adica, în total 14 persoane): Jacob Mis (tatal lui Raymond si Stanislas – care neparticipând la vânatoare este disculpat), François Kruck (cumnatul lui Jacob Mis–disculpat si el, neluând parte la vânatoare) si Jean Owschareck (prieten al familiei Mis–disculpat si el, pentru acelasi motiv ca si ceilalti doi). Dupa o ce au consumat câteva placinte (specifice locului) la familia Mis (între orele 14h00–14h30), tinerii vânatori se vor îndrepta catre padurea Jacques-des-Bœufs. În acest timp, Louis Boistard (în vârsta de 32 de ani, reprezentant al autoritatii publice din partea OFNP (Oficiul National al Padurilior), paraseste domiciliul familial, aflat în proximitate (în Catunul de Lupi), însotit de câinelui sau (Tango), pentru efectuarea unui „control de rutina” pe prprietatea familiei Lebaudy (pentru care lucreaza din 1938), aflata în Regia (Ocolului Silvic) Blizon  si întinsa pe 2.800ha (în regiunea St Michel-en-Brenne). În timpul noptii (29–30 decembrie), Tango revine singur (acasa), ceea ce o face pe Louise Boistard sa se „impacienteze” si „sa-si dreanjeze vecinul Paul Naudet (de la ferma  La Dorasserie), cu masina caruia (un Citroën C4), cei 2 vor urca la castel, unde îl previn pe Henri Béthune (administratorul proprietatii), care la rândul sau îi anunta pe jandarmii  din Mézières-en-Brenne.

Conform unor documente din dosarul de instructie (deci oficiale), în jurul orei 15h00, ar fi avut loc o disputa (mai mult sau mai putin violenta) dintre paznicul – padurar Louis Boistard si tinerii vânatori, la balta Rondières, dupa care vânatorii parasesc locul. Însa, peste cca 1h00, ei se întorc din nou la balta, unde îl vad din nou pe Boistard, iar, de suparare, Raymond Mis ar fi deschis focul catre acesta (tragând asupra lui 2 cartuse) ranindu-l, dupa care, Raymond Thiennotîl lichideaza”, cu alte 2 cartuse. Deci, cu alte cuvinte, crima ar fi avut loc în jurul orei 16h00.

Aici, trebuie sa mentionez însa faptul ca armurierul Charles Cosson din Mézières, ar declarat ca, cu 8 zile înainte de crima,  Raymond Mis i-ar fi adus arma sa de vântoare la reparatie, dar acesta era într-o stare deplorabila, deci, din punct de vedre economic, era ireparabila.

Într-un asemenea context pare mai mult decât bizar faptul ca Raymond Mis ar fi putut 2 cartuse spre Boistard, fara sa mai adaugam si faptul ca arma nu tragea decât un singur foc, dupa care ea trebuia încarcata din nou! Din pacate, aceasta arma (pusca de vânatoare) ar fi fost vânduta dupa debutul celui de-al 3-lea proces în fata Juriului Popular Bordeaux (prin licitatie publica), în iulie 1950.  În sfârsit, dupa crima, corpul padurarului, cei 2, Mis si Thiennot l-ar fi disimulat (ascuns) într-un tufis („des cu crengi mari”) din apropiere, iar în jurul orei 17h00, când revin din nou la fata locului, îl arunca în balta Saules. Cadavrul nu va fi descoperit decât în ultima zi a anului 1946, în jurul orei 09h15, de catre René Baigneux, un alt paznic – padurar (sef), al Regiei (Ocolului Silvic) din Blizon.

Pe 30 decembrie (dupa ce sotia padurarului, Louise Boistard semnaleaza absenta sotului sau de la domiciliu, în seara zilei de 29), jandarmii – anchetatori  vor audia rând pe rând tinerii vânatori în calitate de „martori”, în sala de sedinte a primarei, „sechestrata”cu acest scop.

Gabriel Thiennot, primul dintre ei, care va face niste declaratii confuze si contradictorii, în special, legate de plecarea lor de la Mis (de la Blinerie), respectiv, de numarul de focuri trase, devine primul suspect în dosarul mortii lui Boistard.  Atunci, acesta recunoaste ca ar fi mintit, când, afirma ca ei au plecat de la Mis în jurul orei 15h30, când în realitate, acest lucru s-ar fi întâmplat în jurul orei 17h00, sau ca a tras numai 3 focuri de arma, când în realitate ar fi tras 6 si în sfârsit, atunci când sustinea ca n-ar fi ucis niciun animal (salbatic), pe când, în realitate, ar fi ucis un iepure. Conform procesului verbal acesta mentioneaza: „Recunosc ca n-am procedat corect si nu-mi explic de ce am facut asa”. Dupa anuntarea Jandarmeriei, ancheta va fi preluata de catre  jandarmul Lardeau (M. d. L. chef/Maréchal des logis-chef, grad de subofiter în cadrul Jandarmeriei Nationale si în cadrul Armatei Terestre, respectiv, al Cavaleriei–corespunzând gradului de Sergent Sef) care mobilizeaza personalul din Blizon pentru cautarea cadavrului, având în vedere faptul ca înca de la început, acesta privilegiaza teza unei crime (accidentale), dar nu exclude nici ipoteza unui, eventual, asasinat.

Tot el este si cel care previne parchetul de pe lânga TGI Châteauroux, care îl însarcineaza cu ancheta pe René Haulon (care va instrumenta dosariul între 31 decembrie 1946–4  martie 1947, înlocuit cu judecatorul de instructie Duché–de la TGI Le Blanc) în colaborare cu Jandarmeria din Mézières en Brenne si a 20-a Brigada Mobila (Criminala) de la Limoges (prefectura departamentului Haute Vienne si a regiunii istorice Limousin–astazi, componenta a regiunii administrative Nouvelle Aquitaine), sub directia Comisarului de politie judiciara Georges Daraud si supravegherea Comisarului principal Tardieu.

La ancheta vor participa deasemeniea si ofiterii de politie judiciara, Maurice Vidal si Maurice Parot, respectiv, inspectorii Georges Giraud, Emile Buisson si Jean Chermette, împreuna cu jandarmii de la  Mézières en Brenne, Duris, Moulin, Plisson, Pinal si Sarrazin sub comanda Lt. Nicaud (Comandat de Companie) si M. d. L. Chef Lardeau (Sef de Brigada)

Pe 31 decembrie, în jurul orei 09h15, dupa ce corpul (cadavrul) lui Louis Boistard este gasit (descoperit) si identificat în balta Saules (în comuna Saint-Michel-en-Brenne) de catre René Baigneux (un alt padurar), Désiré Brunet (suspectat la început) semnaleaza altercatia dintre acesta si tinerii vânatori, iar Louise Boistard, sotia decedatului va si desmna 2 suspecti: pe Alphonse Menan si Gabriel Thiennot. Primul pentru ca era un exploatant agricol „rosu notoriu”, conform jandarmilor (adica, comunist) si care s-ar fi laudat  în mai multe cafenele si berarii din localitate, ca ar fi „ucis doi paznici ai castelului din Blizon”!Acesta însa nu putea fi inculpat, sub nicio forma, pentru ca el nu ar fi avut nicio legatura cu „gasca”de tânari vânatori si în plus, avea si un alibi solid („în beton”)  în ziua crimei.

În privinta lui Désiré Brunet, merita subliniat faptul ca în timpul altercatiei (la care ar fi fost „martor”, oarecum, de la cca 900m distanta), acesta îsi ara bucata sa de pamânt  pe ferma „Prends-garde à-toi” (ceea ce n-ar mai fi facut de aproape 10 ani!), fara ca sa-si dea seama de „agitatia reala” care avea loc pe terenul vecin (dintre padurar si tinerii vânatori).

În ceea ce îl priveste, pe cel de-al 2-lea suspect, Gabriel Thiennot, pe care Louise Boistard, „îl considera capabil de asasinarea sotului ei” (din razbunare) pentru ca acesta detinea niste arme de razboi, cee ce, ea, ar fi  semnalat jandarmilor din Mézières.

Dupa efectuara autopsiei de catre medicul legist Docteur Bougarel,  Inspectorul Maurice Vidal de la Politia Judiciara, asistat de catre 2 jandarmi va efectua o perchezitie la domicilul lui Gabriel Thiennot si descopera o cutie de cartuse de tip  „Gabel”, care ar fi fost extrase din cadavrul padurarului asasinat. Acest „rezultat” coroborat cu declaratiile sale confuze si contradictorii (chiar mincinoase), face din Thiennot, deja, un posibil vonovat sau cel putin, suspect. Conform rezultatelor legistului, ar fi fost tragatori, care ar fi tras, fiecare, câte 2 cartuse. Unul, ar fi tras de la distanta, iar celalat, de aproape. În concluzie, dupa parerea anchetatorilor, unul dintre ei ar fi fost identificat. În cursul acestei zile, înainte de descoperirea cadavrului lui Boistard,  Stanislas si Raymond Mis (facând parte din cercul celor 14 suspecti), care au interdictia de a parasi domiciliul lor, în virtutea obiceiului pleaca la taiat pichete de salcâm.

Jandarmii, care sunt pe urmele lor, îi pun sa semneze, atunci, un document în care recunosc faptul ca au parasit domiciliul lor contra interdictiei impuse si ca, oarecum, în felul acesta „saboteaza” derularea investigatiilor în cadrul anchetei. Din acest moment, fratii Mis (care conform achetatorilor ar fi parasit domicilul lor pentru a încerca sa stearga anumite, eventuale, urme ale crimei) devin, oficial, suspectati de catre jandarmii – anchetatori. În cadrul unei perchezitii efectuata la familia Mis, acestia din urma descopera haine patate cu sânge dar si niste saboti cu amprente asemanatoare cu cele care au fost prelevate de la locul dramei. În plus, acestia vor sesiza si pusca de vânatoare veche (practic, nefunctionala) a lui Raymond Mis, de calibrul 16, ceea ce face din acesta din urma, cel de-al 2-les suspect de asasinat.

În sfârsit, cadavrul padurarului, cu partea superioara în balta Saules (si cu fata în jos), parea sa fi fost tras (deplasat) de picioare (cu una dintre cizme iesite din laba piciorului) pe burta (de la o oarecare distanta), cu vesta ridicata (în urma frecarii cu solul) peste cap. Acesta nu prezenta niciun semn (nicio urma) de violenta fizica. Toate efectele sale personale (cascheta, geanta, pusca, etc.) era aruncate (la întâmplare) lânga cadavru, în balta. Comisarul Georges Daraud si 2 jandarmi (Moulin si Plisson) sositi la fata locului, vor examina cadavrul lui Louis Boistard si vor verifica obiectele sale personale. Acestia constata faptul ca ceasul decedatului, aflat într-un buzunar (mic) al centurii, s-a oprit la ora 17h05 (probabil din cauza socului sau datorita scufundarii acestuia în balta, împreuna cu vesta acestuia), iar în geanta sa profesionala (de padurar) erau 5 cartuse (dintre care una goala), în timp ce agenda lui, în care erau notate contraventiile, în special, cele legate de braconaj, a disparut.Într-un buzunar al vestei sale sunt gasite ale 2 cartuse de calbrul 16, iar pusca lui era descarcata. De aici, Daraud va trage concluzia (corecta, dupa parerea mea!) ca asasinatul ar fi fost comis de catre braconierii, care erau de mai multe ori înregistrati în carnet (cu infractiuni) si erau compromisi, cel putin, în fata autoritatilor forestiere si ale mediului. Din contra, placa sa de identificare (acreditare profesionala), remarcata de catre André Thiennot (nepot si domestic al lui Désiré Brunet, var al lui Gabriel Thiennot, martor la confruntarea violenta dintre Boistard si tânarii vânatori de lânga balta Rondières) era la locul ei. În vecinatatea cadavrului, Daraud, va identifica si amprenta unui pantof de piele cu talpa de lemn (gen saboti). 

La ora 16h15, corpul padurarului este transportat la Ospiciul din Mézières, unde va avea loc si autopsia (efectuata de catre legistul Bougarel, în prezenta lui Henri Béthune si René Beigneux), iar conform rezultatelor acestuia (comunicate pe 14 ianuarie), Boistard, ar fi fost atins de 4 cartuse, dintre care, 2 trase cu o pusca de vânatoare de la distanta mai mare (din picioare, care l-ar fi atins la umar) iar alte 2, de la distanta mica (de aproape), dintre care uul în bratul stâng, iar celalat, în partea stânga a corpului (în regiunea inimii), care, de altfel, ar fi fost si cel ucigas (mortal). Cartusele sunt identificate ca ar fi de tip Gabel, iar plumbul extras din rani ar fi fost de nr.4 si nr.6. În stomacul victimei, mâncarea ar fi fost în stare de digestie, iar în jurul orei 16h00, acesta ar fi consumat o „coalitie alimentara compusa din produse de carmangerie si pâine”. Aici este important sa mentionez faptul ca, Boistard ar fi plecat de acasa, dupa prânz, deci, mâncat (bine), ceea ce înseamna ca, undeva, cu cineva, în jurul orei 16h00, el ar mai fi consumat, totusi, ceva.

În sfârsit, pe 1 ianuarie 1947, Daraud  va prezenta magistratului instructor Haulon un raport complet (fara autopsie) în privinta cadavrului lui Boistard, dar începe si audierea martorilor în sala de sedinte a Primariei Mézières en Brenne (cu precadere între miezul noptii si ora 05h00) având în vedere ca locarlurile jandarmeriei nu erau suficiente.Jean Blanchet, André Chichery si Bernard Chauvet vor fi primii interpelati de catre jandarmii Plisson si Moulin, care vor preda raportul lor lui Lardeau. Ei vor fi, de altfel, si primii 3 inculpati în dosar (pentru complicitate la crima), alaturi de principalii vinovati Gabriel Thionnet si Raymond Mis. În acest raport este esentiala concluzia jandarmilor, conform careia ceasul lui Louis Boistard s-ar fi oprit în momentul decesului acestuia (datorita socului suferit, în cadere). Urmeaza apoi, fratii Emile si Gervais Thibault, respectiv, Stanislas Mis (ceilalti 3 inculpati si ei în dosar, pentru complicitate la crima) si fratele mai mic al acestuia, Guy Mis (minor, în vârsta de 16 ani, care afirma ca ar fi fost brutalizat de catre anchetatori). Alti martori audiati în dosar, care au au avut un rol mai mult sau mai putin important în condamnarea celor 8 tineri vânatori, i-asi pentiona pe: René BeigneuxHenri Bethune (care vor juca si un rol important de-a lungul instrumentarii dosarlui), André Bourbonnais (muncitor agricol – ultimul care l-ar fi vazut pe  Boistard, în viata, dar care n-ar fi fost audiat, ulterior, în timpul anchetei), carmangiul Brouard , respectiv, portelainierii  Carrier  si  Pascaud (din Saint Genou, care ar fi vazut sosind vechea camioneta Hotchkiss a vânatorilor între orele 17h00–1730, fara sa fi fost audiati, ulterior; în timpul anchetei), ca de de altfel, si doamna Gauluet (fermiera în  comuna Augères à Palluau, care confirma spusele lui Carrier  si  Pascaud), Désiré Brunet (exploatant agricol– cultivator pe ferma „Prends garde à toi”), care ar fi fost „martor” la altercatie , dar fara sa fi dat seama de „amploarea acesteia”, dar si la descoperirea cadavrului padurarului–paznic), respectiv,  Guy Méry (cel care ar fi auzit fiziada–schimbul de focuri dintre padurar si vânatori, pe 29 decembrie 1946, în jurul orei 16h30), Marcelle Brunet (fata lui Désiré Brunet, care îsi va denunta tatal pentru detentie ilegala de arme), Paulette Brunet (cealalta fata a lui Désiré Brunet, care se va casatori cu Marcel Thiennot, fratele lui Gabriel Thiennot), Juliette Dessart (care locuia la Mézières en Brenne si lucra pentru familia Brunet), armurierul Cosson (din Mézières en Brenne, care a confirmat faptul ca pusca lui Raymon Mils era, practic, ireparala, neaudiat, nici el, ulterior, în timpul anchetei), Georges Chauvet (jandarm–pensionar, tatal lui Bernard si unchiul lui Roland) si Roger Chauvet (tatal lui Rolland si unchiul lui Bernard – seful Brigazii de Cautare a Jandarmeriei din Châteauroux, care va demisiona dupa eveniment), Fernand Sarrazin (jandarm  al Brigazii de la Mézières en Brenne, care va afirma, tardiv, ca l-ar fi vazut pe 29 decembrie 1946, pe Gabriel Thiennot, coborând din camioneta vânatorilor în fata Hotelui du Bœuf couronné – unde acesta îi da „iepurele vânat” lui Rmile Tibault, în schimbul a 2 cartuse, în jurul orei 17hh0), Christian Grosjean (minor în vârsta de 17 ani, participant la vânatoare) si Ghislaine Grosjean (sora lui Christian Grosjean, care pretindea ca ar fi vazut în „zona” 2 vânatori necunoscuti pe 29 decembrie 1046), Gérard Gaspard  (cultivator pe ferma Les Marnoux de la Saint Michel en Brenne, la care s-ar fi dus Grosjean si Niceron dupa vânatoare),  Paul Naudet  (Fermier la ferma Dorasserie de la Saint Michel en Brenne) si perceptorului Rabeau (din Mézières en Brenne), care fiind împrena, ar fi auzit focuri de arma pe 29 decembrie 1946, în jurul orei 16h30 (fara sa fi vazut, însa, tragatorii),  André Thiennot (nepot si domestic al lui Désiré Brunet, var primar cu Gabriel Thiennot, care ar fi fost martor la deplasarea cadavrului lui Boistard de la balta Rondières) si Marcel Thiennot (fratele lui Gabriel Thiennot, aflat într-o relatie cu Paulette Brunet, fata lui Désiré Brunet – cu care se va si casatori, care lucra pentru fermierul Laurent, pe ferma Loups, la care s-ar fi dus André Thiennot, când pretindea ca ar fi vazut cadavrul padurarului),  forjarul–artizan Pouquet  (din Saint Michel en Brenne, caruia  Brunet, ar fi solicitat ajutorul pentru transportul cadavrului si care îl va desemna pe acesta din urma, ca sasinul padurarului), Aline Moteau (sotia lui André Moteau–decedat, fost sofer în cadrul Ocolului Silvic Blizon, care va depune o marturie, tardiv, conform careia Niceron, în compania lui  Henri Béthune, facând transporturi nocturne, ar fi avut între ei o discutie, care trebuia sa ramâna secreta atât în fata magistratului instructor si a Curtii cu Jurati, cât si în fata personalului de Blizon).

  Si în sfârsit, dar nu în ultimul rând, este audiat si Jean Lebaudy, proprietarul Regiei Blizon, care, pe 4 ianuarie 1947, pentru a-i motiva pe anchetatori, îi face acestora un virament bancar în valoare de 100.000Ffr (50.000Ffr pentru Jandarmerie si 50.000Ffr pentru Politia Judiciara). În plus, acesta ofera anchetatorilor sefi, Tardiu si Daraud câini de rasa, „specializati” în identificarea infractorului, aprovizionându-i pe acestia, cu regularitate, si cu tigari dar si bautura (oficial, nealcolizata), prin intermediul administratorului sau, Henri Béthune.

Merita sa subliniez aici si faptul ca dupa inculparea celor 2 tineri vânatori, Mis si Thiennot (desemnati, oficial, ca asasini de catre  Albert Niceron), cei 2 sunt foarte prost vazuti de catre membri comunitatii din Brenne, pentru ca de la începutul secolui, Boistard, este, deja, cel de-al 3-lea padurar ucis în zona. Conform explicatiilor lui Léandre Boizeau (devenit între timp presedintele Comitetului de Sprijin), „cel care ucide va fi exclus din societate pentru ca n-a respectat nici omul si nici regula” care „gestioneaza” relatiile antagoniste dintre paznicii – padurari din regiune si vânatori.

Acuzatiile lui Albert Niceron (care afirma ca Mis ar fi tras asupra  padurarului 2 cartuse de aproape, iar Thiennot, alte 2 de la distanta – si care l-ar fi si amenintat „sa taca din gura”)  vor fi confirmate si de catre Christian Grosjean (în urma unui interogatoriu brutal cu anchetatorii). Cu toate ca Grosjean si Niceron ar declarat ca ei ar fi parasait partida (sedinta) de vânat mai devreme pentru a se întâlni cu Gérard Gaspard Jr., la Marnoux, care urma sa lucreze la ferma parintilor lui Grosjean. Când Inspectorul Vidal se deplaseaza la Marnoux pentru a verifica cele afirmate de catre cei 2, Christian Grosjean descrie altercatia avuta loc dintre padurar si grupul de vânatori, ceea ce acesta ar fi destainuit si tatalui sau, Gérard Gaspard. Cu alte cuvinte, chiar si acesta din urma, ar fost la curent cu confruntarea violenta din dupa masa zilei de 29 decembrie, iar declaratie lui concorda cu cele ale lui Désiré Brunet de la ferma „Prends-garde à-toi” („Ai grijă de tine”) aflata în proximitatea baltii Saules, unde copul padurarului – paznic a fost gasit (descoperit).

Gervais Thibault, Jean Blanchet André Chichery si chiar Stanislas Mis, vor confirma si ei acuzatiile contra lui Raymond Mis si Gabriel Thiennot, dupa ce vor fi torturati de catre anchetatorii lui Daraud, presat, oarecum, sa solutioneze dosarul, atât de catre autoritati cât si de catre angajatorul padurarului, Jean Lebaudy, care, l-a si „motivat”. De altfel, tot sub tortura, îsi vor recunoaste, pâna la urma, pe 5, respectiv, pe 7 ianuarie 1947  crima (necomisa) si presupusii „asasini” Gabriel Thiennot si Raymond Mis (inculpati în dosar, ca „executanti”), procedura care devine ilegala conform Conventiei contra torturii (adoptata pe 10 decembrie 1984, ratificata de catre Franta în 1986 si intrata în vigoare pe 26 iunie 1987). Cu alte cuvinte, obtinerea unor marturisiri sau dezvaluiri prin constrângere (fizica sau psihica) de catre anchetatori (jandarmi, politisti) devine un „viciu de forma” (procedura) în dosarul învinuitului,  deci, ca urmare, acestea nu pot fi folosite de catre magistratul instructor (care instrumenteaza dosarul) ca „probe materiale” pentru inculparea acestuia.Tot pe 7 ianuarie va face dezvaluiri complete si Bernard Chauvet (devenit recent major, spânzurat gol în fereastra primului etaj al Primariei Mézières), care, tot sub tortura îi identifica ca „asasini” pe Mis si Thiennot.

În sfârsit, mentionez aici faptul ca Emile Thibault, ar fi fost ultimul dintre cei 14 suspectati ca ar fi fost implicati în crima (ulterior, 8 dintre ei învinuti) care si-ar fi recunoscut participarea, în calitate de „complice”, dar pe care prietenii sai, Mis si Thiennot, n-au comis-o. Ca urmare, pe 8 ianuarie 1947, Judecatorul de Instructie Haulon de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Châteauroux se deplaseaza la Mézières en Brenne, unde îi audiaza (în absenta avocatilor lor) pe cei 8 (ramasi) inculpati în dosar, dupa care semneaza documentul de încarcerare al lor în detentie provizorie la Centrul de Arest Preventiv (Maison d’Arrêt) din Châteauroux (astazi, Centrul Penitenciar  din Craquelin – DISP Dijon–Grand  Centre, (re)dat în folosinta în 1991 cu un cartier pentru preveniti – barbati, cu 92 de celule si capacitate operationala de 105 locuri, un cartier semilibertate pentru barbati cu 9 celule si capacitate operationala de 10 locuri si un cartier pentru detinuti – barbati cu 139 de celule si capacitate operationala de 253 de locuri). Cu aceasta ocazie, Gardianul sef al închisorii Rougeron constata pe corpurile celor încarcerati „urme de violenta fizica”, care vor fi îngrijiti de catre asistentul social–infirmiera Beigneux, pâna când acestia vor examinati si tratati de catre medicul administratiei penitenciare de la Châteauroux, Gadaud.

Când în fata Curtii cu Jurati al departamentului Indre (în cadrul primului proces), acesta depune marturie în favoarea inculpatilor, presedintele acesteia, Petit (Consilier si la Curtea de Apel Bourges) îl acuza pe acesta din urma, împreuna cu ceilalti gardieni, de provocarea  acestor „urme de violenta fizica”, considerat de catre opinia publica, o „atitudine josnica” din partea magistratului. 

Albert Niceron, oligofren (stare patologică caracterizată prin rămânerea în urmă a dezvoltării facultăților psihice, însoțită uneori de tulburări ale dezvoltării fizice și de leziuni ale sistemului nervos central, ca urmare a unor suferințe cerebrale, survenite în perioada intrauterină, în cursul nașterii sau în perioada copilăriei) si Christian Grosjean nu vor fi inculpati în dosar (deci, nici încarcerati), pentru ca cei 2 vor fi, pâna la urma, martorii acuzarii, împreuna cu Désiré Brunet. Din contra, pe 13 ianuarie 1947, la cea de-a 2-a audienta a inculpatilor de catre Haulon în localul TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Châteauroux, toti cei 8 inculpati se vor retracta, sustinând ca marturiile lor ar fost obtinute prin „constrângere”.

Pe 14 ianuarie, medicul legist Bougarel preda raportul sau autoritatilor de ancheta. Conform acestuia, focurile de arma ar fi fost trase în ordinea urmatoare: un cartus în umarul stâng si unul în umarul drept (tras de mai aproape decât cel în umarul stâng), ambele de sus în jos. Apoi, alte 2 focuri, dintre care unul tras în zona bratului si axilei stângi, de la distanta si cel de-al 2-lea în partea din stânga a corpului (în regiunea inimii) care a si cauzat (instantaneu) moartea victimei. Toate focurile au au fost trase asupra padurarului într-un moment când acesta se afla în genunchi. Conform marturiei lui Niceron, primele 2 focuri de arma ar fi fost trase de catre Raymond Mis, în timp ce padurarul venea spre acesta, iar celelalte 2 de catre Gabriel Thiennot, de aproape. În aceasi zi, celebrul avocat Maurice Garçon (1889–1967, poligraf– polimat, eseist, romancier si istoric, membru al Academiei franceze din 1946), va fi angajat de catre  Jean Lebaudy  pentru apararea intereselor familiei Boistard. Audiat din nou de catre judecatorul de instructie, pe 22 ianuarie, Désiré Brunet, declara ca l-ar fi vazut pe paznicul – padurar drijându-se, dupa altecrcatie, catre balta  Rondières.

Ori, pe 3 ianuarie, acesta afirma ca victima se dirija catre balta Saules. Pe 30 ianuarie, se va retracta si (oligofrenul) Albert Niceron, declarând în fata avocatului Ferrandon si executorului judecatoresc Mardel ca: „Eu nu stiu nimic de crima, iar declaratiile  pe care le-am facut mi-au fost dictate sub amenintare de catre politisti. Pe 8 ianuarie Jean Lebaudy mi-a propus sa –l însotesc în regiunea pariziana. Am acceptat, iar pe 21 ianuarie m-a adus înapoi la Châteauroux pentru a fi auditat de catre judecatorul de instructie. (…). Mâine, pe 31 ianuarie, trebuie sa plec cu el, din nou ”. Tatal lui Bernard Chauvet ar fi fost la originea acestei prime retractari a lui Niceron.

În sfârsit, pe 7 februarie, profesorul de medicina legala Edmond Locard (1877 1966, fondatorul primului laborator de Politie Stiintica si Tehnica la Lyon si unul dintre fondatorii criminalisticii moderne) concluzioneaza în raportul sau ca sângele de pe hainele gasite la familia Mis (cu ocazia perchezitiei) „nu este sânge uman”. Pe 12 februarie Comisarul Daraud mentioneaza în raport, pentru deesul lui Boistard, ora 17h05, având în vedere faptul ca acesta s-ar fi oprit în momentul caderii acestuia în balta Saules. Pe 3 martie, soseste raportul Dr. Georges Béroud de la Marsilia privind amprentele sabotiilor prelevate din vecinatatea cadavrului (proba nr.6 la dosar), care nu are nimic în comun cu cele prelevate acasa, la presupusul asasin (proba nr.19), cu ocazia perchezitiei.

(FILES)- A file picture taken on January 11, 2007 in La Garde, southern France, shows Raymond Mis posing with a book telling his judicial story. The Paris court of revision of criminal conviction will decide on March 16, 2015 to reexamine or not the Raymond Mis and Gabriel Thiennot’s file. Mis and Thiennot, who passed away, have fought to prove their innocence since 1947, after being condemned to fifteen years of hard labour for the murder of a gamekeeper at St Michel en Brenne in the Indre Department. AFP PHOTO/BORIS HORVAT

Pe 14 martie, conform unui raport al Jandarmeriei, Henri Béthune ar fi asistat la o serie de interogatorii, ceea ce era contrar legii, motiv pentru care Haulon va fi desesizat de dosar si va fi înlocuit cu judecatorul de instructie Duché de la TGI Le Blanc. Toate aceste incoerente si contradictii în dosar, care pun la îndoiala (serios) vonovatia celor inculpati, nu-l vor împiedica pe noul magistrat instructor sa-i trimita pe acestia în fata Juriului Popular (Curtea cu Jurati) a departamentului Indre. Procesul lor (primul) se va desfasura între 24–27 iunie 1947 la  Châteauroux. Gratie talentului si renumelui academicianului Maurice Garçon, avocatul apararii, care va „dirija”, practic, procesul (ca si cum ar fi fost Procuroul general – reprezentantul Ministerului Public, însarcinat cu acuzarea la proces), pe 27 iunie, în jurul orei 02h30, Juriul Popular anunta în verdictul sau, condamnarea la 15 de munca silnica ai celor 2 „asasini”, Raymond Mis si Gabriel Thiennot, 10 ani de interdictie de sejuir (în departamentul Indre) si despagubirea vaduvei lui familiei Boistard cu suma de 200.000Ffr.

În ceea ce îi priveste pe „complici”, acestia vor fi judecati pe 13 octomrie de catre Tribunalul Corectional Le Blanc. Gratie avocatului apararii André Le Troquer (1884–1963, om politic, fost presedinte al Adunarii Nationale între  1954–1955 si 1956–1958, respectiv, Ministru de Interne între 26 ianuarie 1946–12 iunie 1946), cei 6, inculpati în dosar pentru „obstructionarea anchetei” cu scopul de a-i proteja pe „asasini”, acestia vor fi condamnati la pedepse, relativ, minore, în raport cu ceilalti doi. Emile Thibault, Stanislas Mis si Bernard Chauvet, vor fi condamnati la 2 ani de închisoare, iar Gervais Thibault, André Chichery si Jean Blanchet, la un an si jumatate. Toti cei 8 condamnati vor face apel la sentinta, dar Curtea de Apel de la Bourges va confirma sentintele din Prima instanta, pe 12 februarie 1948.

Însa, verdictul din Prima instanta, de la Châteauroux, ai celor 2, Mis si Tjiennot, este anulat de catre Curtea de Casatie (datorita unui viciu de procedura), pe 20 mai 1948, la interventia lui André Le Troquet (fost si Deputat al Departamentului Seine între 1936-1942 si 1945-1958), care a fost în 1942 la procesul de la Riom alaturi de Félix Gouin (1884-1977, avocat si om politic, presedinte al Adunarii Nationale/1945-1946, presedinte al Consiliului Provizoriu al Republicii Franceze in 1946,  Ministru de Stat/1946-1947, Deputat/1924-1940) a fost si avocatul lui Léon Blum (1870-1950, om de stat, presedinte al Consilului de Ministri/1936-1937, 1938, vicepresedinte al Consiliului de Ministri/1937-1938, 1948, Ministru in 1938 si presedinte al Guvernului provizoriu Francez/1946-1947). Astfel, între 2–3 decembrie 1948, are loc cel de- al 2-lea proces al „asasinilor” Mis si Thiennot în fata Curtii cu Jurati a departamentului Vienne de la Poitiers. În ciuda faptului ca apararea celor 2 va fi asigurata, tot de catre André Le Troquer (dupa „succesul” avut în apararea celor „6 complici” la asasinat, în fata Tribunalului Corectional de la Le Blanc) si în ciuda unei pledoarii fara falie, care a pus în evidenta aproape toate incoerentele si contradictiile martorilor din dosar – constrânsi fizic pentru a face pe placul anchetatorilor), aplaudata si de catre un grup de studenti de la facultatea de drept (prezenti sala, care strigau: „Mis si Thiennot, nevinovati”), pe 3 decembrie, în jurul orei 03h30, cei 2 sunt condamnati, fiecare, la 20 de ani de munca silnica si la suma de 500.000Ffr, ca despagubri materiale si morale, în favoarea familiei decedatului.

Dar, din nou, pe 9 decembrie 1948, Curtea de Casatie anuleaza sentinta Curtii cu  Jurati de la Poitiers, tot din cauza unui viciu de procedura (legat de martori, pus în evidenta de catre avocatul apararii,  André Le Troquer) ceea ce implica, în concluzie, un al 3-lea proces, care va avea loc între 4–5  iulie 1950. Daca la cel de-al 2-lea proces, 62 de martori au fost citati, la Bordeaux, numarul lor a scazut la 43, dintre care 18 erau ai acuzarii (inclusiv, 4 inspectori de politie, 3 jandarmi si 2 agenti de politie).

Pe 5 iulie, verdictul este o „combinatie” dintre sentintele primelor doua: 15 ani de munca silnica si 10 ani de interdictie de sejur în Indre (ca în primul proces, la Châteauroux), dar 500.000Ffr de daune morale si materiale (ca în al 2-lea proces, la Poitiers).

Mentionez aici faptul ca desi cei 2 inculpati erau „achitabili” (atât conform presedintelui Înaltei Curti, Patin, cât si conform avocatului apararii,  Le Troquer), dar fiind deja condamnati de 2 Jurii Populare, practic, din punct de vedere „politic”, ar fi fost imposibila achitarea lor de catre un al 3-lea Juriu Popular. Pentru ca Juriul nu era independent de magistrati, care voiau solutionarea dosarului, iar alti vinovati, ei „nu aveau la dispozitie”, din pacate pentru Mis si Thiennot.

Dar, pe 28 iulie 1952, Niceron se va retracta pentru cea de-a doua oara. Acesta afirma într-o scrisoare (legalizata de catre primarul orasului Le Blanc – subprefectura departamentului Indre) ca el ar fi facut, de fiecare data, declaratii false (mincinoase). Gervais Thibault, prezent la aceasta declaratie (în compania unui jurnalist si a unui jandarm – pensionar) îi impuslsioneaza pe acesta sa spuna, în sfârsit, adevarul. Riposta lui este instantanee Când Lebaudy si Béthune vor afla, ma vor ucide!” Ca urmare, jandarmii din ordinul Parchetului sunt obligati sa deschida din nou o ancheta legata de declaratia „martoruluii principal” al acuzarii. Dar, Niceron revine din nou asupra acesteia, motiv pentru care cei prezenti la declaratia sa de retractare vor solicita interventia PJ (politia Judiciara) de la Orléans (prefectuara departamentului Loiret, regiunea administrativa Centre – Val de Loire). Din pacate, instabilitate psihica a lui Niceron nu va permite anchetatorilor sa traga niste concluzii favorabile celor condamnati.Merita sa subliniez aici si rolul deosebit pe care l-au jucat jurnalistii de investigatie în acest dosar de exceptie, întocmai, datorita unor greseli importante (fundamentale) comise atât de catre magistratii instructori cât si de catre anchetatori. Pe 19 octombrie 1948, Magazinul „Detective” publica în 2 pagini un vast material (de investigatie) intitulat „Opt nevinovati”, iar pe 8 august 1952, Jean Bedel, de la „Libération”, relateaza în paginile ziarului o ancheta personala în dosar, în care era prezenta si retractarea lui Niceron. Pe 9 august 1952, Le Troquer, într-un interviu acordat ziarului „France Soir” afirma: „Spun cu gravitate, am descoperit identitatea adevaratului vinovat (…), acesta a fost un martor – acuzator la proces. Boistard n-a fost ucis la 16h30–conform martorilor si nici la 17h05–conform  Comisarului Daraud (…) Cadavrul acestuia a fost aruncat în balta Saules a 2-a zi dupa ce a fost ucis”.

Pe 17 octombrie, Albert Niceron provoaca un incendiu voluntar (intentionat) pe o ferma la  Fongaubault (departamentul Indre) si ca urmare, va fi arestat si încarcerat în detentie provizorie (într-un dosar corectional), în care, medicii – experti (psihiatrii) constata gravele probleme psihice cu care acesta se confrunta, ceea ce, nu i-ar fi permis audierea lui ca martor în dosarul „asasinilor”padurarului Boistard. Pe 22 iulie 1954, gratie presiunii conjugate a mijloacelor mass–media (presa presa scrisa si vorbita), respectiv, a opiniei publice, Presedintele Frantei în exercitiu René Coty, îi gratiaza pe cei 2, Raymond Mis si Gabriel Thiennot, dupa 7 ani, 6 luni si 14 zile de detentie criminala. Cei 2 se vor întoarce în departamentul lor, Indre, unde de altfel, aveau interdictie de sejur (timp de 10 ani), anulata si aceasta.

Gabriel Thiennot va efectua stagiul militar la Baza Aeriana 109 la Tours (prefectura departamentului Indre et Loire, regiunea administrativa Centre–Val de Loire) si nu în cadrul unei unitati disciplinare cum era cazul fostilor detinuti.

Pe 29 aprilie 1954 se deschide procesul lui Albert Niceron, la care publicul va fi informat, oficial, de faptul ca inculpatul „este un debil mintal cu facultatile de judecata si ratiune insuficient dezvoltate pentru vârsta lui” (conform Dr. Delage de la Azilul psihiatric Limoges–prefectura departamentului Haute Vienne, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine). Alti 3 medici–experti vor concluziona faptul ca „Niceron nu este, din punct de vedere intelectual, mai dezvoltat,  ca un copil 8-9 ani”.  Ca urmare, acesta este nu este condamnat, fiind considerat, „iresponsabil penal”, oficios, nu oficial! Din pacate, ironia sortii face ca la baza condamnarii celor 8 vinovati în dosarul criminal al padurarului Boistard au stat declaratiile contradictori si confuze ale acestui „debil mintal” si „iresponsabil penal” (oficios), Albert Niceron.

Câta injustitie (nedreptate), totusi!

Pentru ca un eveniment deosebit sa aiba loc în viata celor 2 condamnati, Mis si Thiennot, trebuie asteptat vara anunului 1978, când Léandre Boizeau (n.1940, cadru didactic, scriitor si militant francez–membru al Partidului Comunist între 1958–1983), fondator în 1982, împreuna cu Gérard Coulon (n.1945, arheolog si istoric specialist în civilizatia greco–romana) si Rolland Hénault, al magazinului trimestrial consacrat al regiunii Berry, La Bouinotte, ia decizia sa scrie o carte despre Mis si Thiennot, dupa ce solicita din partea Ministerului Justitiei, accesul sau la arhiva acestuia.

În 1980, el publica cartea sa „Ei sunt nevinovati”, care va genera crearea unui comitet de sprijin, pe care, de altfel, îl si prezideaza. Ca urmare, cei 2 condamnati, sustinuti de Comitetul de Sprijin Mis si Thiennot (cu desiul în Châteauroux, Aleea Bourie nr. 10) vor depune 5 cereri de revizuire a  procesului lor, prin intermediul avocatului benevol al acestuia, Jean-Paul Thibault (n.1952, om politic de stânga, fost primar al comunei Villedieu-les-Poêles–Villedieu pâna în 1962, departamentul Manche, regiunea administrativa Normandia, reputat penalist în Baroul din Châteauroux, decedat pe 30 ctombrie 2010 la spitalul din localitate ca urmare a unui cancer).

Prima cerere este depusa la Cancelarie (cu putin timp dupa publacarea cartii lui Léandre Boizeau), pe 8 iulie 1980, dar peste 2 ani si jumatate, pe 6 decembrie 1982 CRCP (Comisia de Rezizuire a Condamnarilor Penala) respinge aceasta cerere, ca „nefondata”. Conform acesteia „în solicitarea depusa de catre Avocatul Jean-Paul Thibault, nu exista, practic, niciun element nou” (adica, necunoscut, pâna la condamnarea celor „2 asasini”), care sa permita revizuirea procesului.

Aceteia vor urma alte 4 cereri, în 1986, 1993, 1996, respectiv, în 2005 (când, Thionnet, era deja decedat), care, toate vor esua, cu toate ca, numele criminalului, Désiré Brunet. a fost dezvaluit  într-o carte-ancheta de catre scriitorul  Jean-Claude Derey („Les enfants du brouillard: l’affaire Mis et Thiennot”, Editions Phébus, 2002, ISBN 10: 2859407979 si  ISBN 13: 9782859407971 (de care, însa justitia nici nu a fost obligata sa tina cont si nici n-a fost influentata). O ultima încercare este întreprinsa de cu „titlu postum”, pe 8 februarie 2013 (data la care amândoi „asasini” sunt deja decedati) de catre avocatul familiilor lor, de catre celebrul avocat si om politic (de stânga) Jean-Pierre Mignard (n.1951, eseist), prieten intim al lui François Hollande (fost presedinte, în functie între 2007–2012) si al lui DSK (Dominique Strauss-Kahn, fost director general al FMI între 2007–2011), care ulterior, l-a sustinut si pe Emmanuel Macron în alegerile prezidentiale  (din 2017) în campania sa din 2 decembrie 2016. În demersurile sale el este asista de catre avocatul Pierre-Emmanuel Blard.

Merita sa subliniez aici faptul ca în aceasta ultima încercare de revizuire a procesului lui Mis si Thiennot, Jean-Pierre Mignard, a solicitat Comisiei de Revizuire anularea acelei parti din dosar care intra sub incidenta obtinerii marturiilor acuzatorilor prin „constrângere” (interzisa de catre Conventia contra Torturii de la New York din 1984, semnata de catre Republica Franceza în 1986), sub conducerea fostului comisarului „fascist” Georges Daraud.

Iar pentru obtinerea câstigului de cauza, „arsenalul” solcial – politic angajat a fost deosebit de important. În primul rând, Comitetul de Sprijin „Mis si Thiennot”, el însusi, prin reprezentantii sai construia o forta: Dominique Adt (realizator de Tv) si Thierry Chareyre (animator Radio), Didier Villebonet (Victor, actor si animator de emisiuni), Jacques Morhan (jurnalist, fost redactor sef al canalului Tv France 3/Paris Ile de France–Centre), Michel si Alain Le Thomas (cineasti), Jean-Charles Deniau (jurnalist, autor si realizator), Laurent Astier (autor de benzi de desene animate), Alain Crozon (auteur, ilustrator), Claude Moins (pictor), Gilles Froger (fotograf), Gilles Clément (peisagist), Gilles Perrault, Jeanine Berducat, Barbara Constantine, Gérard Coulon, Sylvie Delaigue-Moins, Gilles Groussin, Nancy Huston, si Eliane Aubert-Colombani (scriitori), Georges Châtain (scriitor si jurnalist), Pierre Belsoeur (jurnalist, fost director cotidianului regional la Nouvelle République si a Editurii l’Indre), Sophie Labesse si Jean-Gilles Badaire (pictori si scriitori), Christophe Amey (director al magazinelor Market din Châteauroux si Issoudun), Patrick Baudenon (medic, umanist), Michel Fardeau (neurolog), Jacques Beffara (fost director al Uzinei Pompes Guinard KSB din Neuvy Saint Sépulchre), Chrisitan Fenioux (PDG – Presedinte Director General al Laboratoarelor Fenioux–specializate în prelucrarea plantelor medicinale, fitoterapie, complemente alimentare si produse naturale), François Claude (directorul scenei nationale Equinoxe din Châteauroux) si Michel Fouassier (profesor si fost director al IUFM – Institut Universitar de Formare a Cadrelor Didactice, presedintele  Equinoxe), Eric Bellet (director al festivalului DARC–Dance, Art, Rhythm, Culture din Châteauroux), Morice Benin si Gauvain Sers (cântareti), Vincent Dubois si Jean-Christian Fraiscinet (umoristi – les Bodin’s), Gilles Boizeau (editor, director al magazinului La Bouinotte), Christophe Matho (director al jurnalului Le petit Berrichon si al colectiilor editurii Borée), Jean Chatelut (bio–matematician si scriitor), Claude Boutin (biolog, profesor la Universitatea Paul Sabatier–Toulouse), Guillaume Bon-Saint-Come (director general, Cap Performance de la Luynes–întreprindere comerciala în departamentul Indre et Loire), Dominique Breillat (profesor si decan onorific al facultatii de Drept si de Stiinte Sociale a Universitatii Poitiers), Michel Massé (profesor emerit de drept penal  la Universitatea Poitiers), Laurent Neyret (cercetator în drept), Pierre Brunaud si Bernard Gagnepain (istorici ai regiunii Berry), Jean-Louis Laubry si Gilles Manceron (istorici), Stéphanie Calvo si Patrice Reviron (avocati) si Nicolas Frize (compozitor), co-responsabili al grupului du „Prisons-Privations” LDH–Liga Drepturilor Omului, Henri Leclerc (presedinte de onoare al LDH), Pierre Tartakowsky (fost presedinte al LDH) si Malik Salemkour (presedinte al LDH) si Daniel Trillon (presedinte a LDH–sectia Châtellerault) Christiane Véron (fost director al LDH al departamentului Indre), Pierre si Anne-Sophie Sarazin, fiul si nepoata jandarmului Fernand Sarazin de la Brigada din Mézières, care a depus marturie în favoarea inculpatilor Mis si Thiennot, etc.

În ceea ce priverste personalitatea lui Jean-Pierre Mignard (avocatul apararii, cel care a depus ultima soliciatre de revizuire a procesului în numele clientilor sai decedati, Mis si Thiennot), este si ea, remarcabila (notabila). Avocat notoriu, acesta intervine cu succes într-o serie de dosare celebre care au marcat istoria celei de-a 5-a Republici franceze: Dosarul ascultarilor telefonice (ilegale) de la Palatul Élysée (între 1983–1986), în timpul primului mandat prezidential al lui  François Mitterrand (1916–1996, în functie între 1981 – 1988, 1988–1995); Atentatul (cu bomba) pe 19 septembrie 1989, contra unui avion McDonnell Douglas DC–10 al zborului 772 a companiei americane UTA (care asigura legatura dintre  Brazzaville si Paris via N’Djaména) deasupra desertului Ténéré (în Niger) în  care îsi vor pierde viata 170 de persoane (156 de pasageri si 14 membri ai echipajului); Dosarul angajarilor fictive de la Primaria Generala Paris, instrumentat în timpul mandatului lui Bertrand Delanoë (n.1950, în functie între 2001–2014), în care 7 angajati (permanent) membri ai partidului RPR (Rassemblement pour la République), creat de catre Jacques Chirac (n.1932, presedinte al Republicii între 1995–2007), vor fi remunerati de catre Consiliul Municipal în timp ce acesta din urma era primar general (1977–1995); Dosarul electroctarii (mortale) a minorilor Bouna Traore si Zeyd Benua pe 25 octombrie 2005 la Clichy-sous-Bois din rehiunea ubana pariziana (care a generat revoltele urbane de la Paris pe 27 octombrie, a se vedea pentru detalii articolul autorului: Nici Parisul nu crede în lacrimi!), dosarul Eurotunel, „Tunelul pe sub Canalul Mânecii” (un tunel feroviar submarin, lung de 50,5 km, care leagă vestul Franței cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii, construit în cooperare de Franța și Regatul Unit, al treilea tunel feroviar ca lungime din lume, fiind depășit doar de tunelul japonez Seikan și de Tunelul de bază Gotthard strabatut de catre un TGV – tren de mare viteza francez, record absolut pe sine: 574,8 km/h pe 3 aprilie 2007), în care André Bénard copresedintele acesteia si James Lyle, respectiv, David Wenman (apartinând banci elvetiene SBS – Société de Banque Suisse), ar fi difuzat informatii false actionarilor sai pe 26 mai 1994 (pentru cresterea capitalului societatii); dosarul naufragiului vasului petrolier Erika (sub pavilion maltez, construit în 1975 si închiriat de catre societatea petroliera franceza Total, va esua în apele teritoriale ale regiunii adnministrative Bretania, pe 12 decembrie 1999 în timp ce transpoorta  30.884t de „Fuel oil”, greu, de la Dunkerque cu destinatia Livorno din Italia); dosarul Clearstream (scandal financiar, între februarie 2001 si ianuarie 2002, în care este implicata firma Clearstream (Camera de Compensatii Internationala fondata în 1970, situata în Luxemburg, specializata în schimbul de titluri si dublata de o banca  Clearstream Banking S.A, bazata în Germania si în Luxemburg, o diviziune a Deutsche Börse), etc.În plus, Jean-Pierre Mignard este si autorul unor lucrari (publicatii) importante, care sunt de referinta în materie judiciara: „Justice pour tous” (sub directia lui Jean-Pierre Mignard si Alain Vogelweith, Editura La Découverte, 2001), „L’Affaire Clichy (în colaborare cu Edwy Plenel si  Emmanuel Tordjman, Editura Stock, 2006), „QPC (Question Prioritaire de Constitutionnalité): pratique et contentieux” (sub directia lui Xavier Magnon, Editura LexisNexis & Litec, 2011 si 2013), „Le Défi d’Antigone: promenade parmi des figures du droit naturel” (în colaborare cu Yves Lemoine, Editura Michel de Maule & Les Cahiers Lysias, 2012), „Sûreté nucléaire: droit et gouvernance mondiale” (în colaborare cu Sébastien Mabile si Michel Mabile, Editura Bruylant – Belgia, 2012), „Gardiens de nos frères” (Editura  Stock, 2014), „Robert F. Kennedy: la foi démocratique” (în colaborare cu Hugo Roussel, prefata de Manuel Valls, Editura Stock, 2016), „L’Empire des données: essai sur la société, les algorithmes et la loi” (în colaborare cu Adrien Basdevant, Editura Don Quichotte, 2018), etc.

În sfârsit, cu toate acestea, cerea depusa pe 8 februarie 2013 si examinata „cu mare atentie” de catre Comisia de Revizuire (creata prin Legea din 23 iunie 1989 – compusa din 5 magistrati ai Camerei Curtii de Casatie, implicata în dosar), având în vedere, sprijinul iesit din comun al sociatatii civile) va fi respinsa pe 16 martie 2015, de catre Curtea de Revizuire si de Reexaminare (instituita conform Legii n° 2014-640 din 20 iunie 2014 si compusa din 18 magistrati facând parte din toate Camerele Curtii de Casatie:  criminala, civila, comerciala si sociala), de pe lânga aceasta din urma. Acest „element nou” ar fi fost cunoscut la proces, dar a fost negat cu vehementa de catre Inspectorul Maurice Vidal si confirmat de catre Comisarul Georges Daraud. Alte 4 solicitari de revizuire a procesului lor, vor esua (depusa pe 19 februarie 1986, refuzata pe 15 iunie 1988; în 1993; în 1996 si ultima depusa pe 9 iunie 2005, refuzata pe 19 martie 2007).

Acestea nu ar fi fost acceptate de catre CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale) sub pretextul ca „nu exista niciun element nou” în dosar, adica, ceea ce sa nu fi fost cunoscut pâna la data condamnarii (definitive) a lui Mis si Thiennot. Din contra, faptul ca Albert Niceron, martorul – acuzator principal în dosar, a fost gasit „iresponsabil penal” (oficios) în 1954, adica, ulterior condamnarii celor 2–Mis si Tihennot (în 1954), ar fi putut constitui, cu siguranta, un element „suficient” de nou care sa poata relansa revizuirea procesului lor. Daca, evident, exista bunavointa. Desigur, responsabilitatea penala într-o infractiune (fapta) criminala depinde de starea de sanatate mintala a autorului.

În Franta, este iresponsabila  penal o persoana care, în momentul comiterii faptei (delictului sau  crimei) sufera de „tulburari psihice sau neurologice” care nu-i permit sa-si controleze actele la care recurge (pe care le comite), confrm CP (art. 122 – 1). Ca urmare, aceste persoane, sunt achitate, fie la proces, fie sunt  scoase de sub urmarire penala în timpul desfasurarii anchetei, daca expertii–psihiatri implicati în dosar (care îi examineaza), pot stabili, cu o mare precizie, ca tulburarile psihice de care sufera inculpatul nu i-au permis sa aiba discernamânt în momentul comiterii infractiunii.

Aceasta „asertiune”este însa destul de vaga si interpretabila.

În practica judiciara însa, cazurile în care iresponsabilitatea acestuia sunt declarate de catre magistrati sunt foarte rare, pentru ca este „necesar si suficient” ca acesta sa sufere de boli psihice (incurabile si degenerative) cum sunt: SP (Schizofrenie Paranoida) sau DP (Dedublarea de Personalitate).

În primul caz, SP (Schizofrenie Paranoida), este vorba de „idei delirante cu debut brusc, halucinaţii, auditive, imperative, voci care dau ordine pentru a fi urmate, voci care amenință, dar există și halucinații de miros, gust sau tactile, halucinaţii non-verbale sau trăite sub formă de hohote de râs la adresa persoanei suferinde, șoapte sau zgomote ciudate” care sunt prezente, cu precadere, în camera persoanei bolnave. În al 2-lea caz,  DP (Dedublarea Personalitatii), pacientul prezinta o disociere, (o dezagregare) a personalitatii sale (diferita de schizofrenie), în mai multe ISD (Identitati Succesive Definite), în care „ego”-ul constient (în starea sa psihica „normala”) si celalalt, ego”-ul nascut din subconstient (într-unul dintre starile sale psihice „anormale”), sunt evenimente probabililistice incompatibile si complementare (care formeaza o partitie a multimii „ego”ului unui individ) cu diferite frecvente de realizare.

Necunoscând dosarul psihiatric al lui Albert Niceron, n-ar fi exclus ca acesta sa fi suferit, eventual, si de TBP (Tulburare Bipolara – psihoza maniaco-depresiva, caracterizata printr-o tulburare mintala, o modificarea anormala si de lunga durata a dispozitiei afective, o alternanta de stari depresive si de exaltare, o succesiune de episoade depresive si maniacale),  specifice starilor de iresponsabilitate penala.

Într-o mare majoritate de cazuri, acesti indivizi sunt imprevizibili si pot trece psihic, dintr-o stare în alta, brusc, fara „preaviz, ceea ce face dificila stabilirea cu precizie a starilor psihice în care se aflau în momentul comiterii crimei. Din acest motiv ei nu pot fi „responsabili penal”, în mod oficial. Cu alte cuvinte, ei nu pot raspunde penal (în fata autoritatilor judiciare) pentru crimele savârsite. Ca urmare, Albert Niceron, care, practic, era „numai” un oligofren, nu suferea de nicio boala psihica de aceste tipuri, deci el nu putea fi declarat, oficial, iresponsabil penal, la procesul sau. Dar a fost declarat, oficios, ceea ce, atunci, practic, a avut acelasi efect: acchitarea lui.

Din contra, în 1946, în dosarul Mis si Thiennot, Niceron–acuzatorul principal, era acelasi retardat mintal–oligofren, dar depozitia (declaratia) sa în privinta vinovatiei celor doi, capitala, de altfel,  a fost suficienta pentru a-i condamna la munca silnica pe cei 2 nevinovati. Este cert faptul ca, atunci, aceasta boala era mai putin vizibila de la „distanta” pentru ca el era adolecent, în timp ce în 1954 retardarea lui mintala era mult mai usor sesizabila. În sfârsit, faptul ca el a fost achitat în 1954, pentru ca suferea de „boala mintala”, ceea ce n-ar fi fost cunoscut în 1946, poate fi considerat sau nu, „un element nou” în dosarul condamnarii lui Raymond Mis si Gabriel Thiennot care sa-i permita revizuirea procesului lor? Oficial, nu, dar oficios, da!

Oficial nu, pentru ca atunci, desi se stia (în sat) ca el ar avea o „minte de copil”, justitia nu si-a pus problema cercetarii debilitatii sale mintale. La urma urmei, el era un martor al acuzarii si nu un inculpat. Si având în vedere faptul ca, copii, în general, spun adevarul, de ce Albert Niceron, n-ar fi facut si el la fel?!

Dar, pe de alta parte, copii sunt si foarte influentabili, cum a fost si în cazul celor implicati în celebrul dosar de pedofilie Outreau – care a dat nastere celui mai mare proces de pedofilie în Franta (si foarte probabil si în Lumea Occidentala), în care, tot, niste copii, manipulati, au contribuit la condamnarea a 13 nevinovati, generând astfel cea mai mare eroare judiciara (ca anvergura) din întraga istorie criminala franceza. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Dosarul (criminal) de pedofilie Outreau. Cea mai gravă eroare judiciară franceză din istoria tuturor timpurilor. „Capitularea” sistemului juridic francez!).

În sfârsit, exista si oligofreni, care, într-un anturaj familial adecvat, pot duce o viata aproape normala, ceea ce face ca boala lor sa nu fie, practic, sesizabila. Nu rareori, au chiar si casatorii reusite.

Eu, personal, am avut ocazia sa traiesc multi ani în anturajul unui asemenea individ (Al. C.), care desi, în anumite probleme socio–administrative întâmpina  dificultati (numai pentru faptul ca, considera ca „nu este treaba lui”), în viata „de zi cu zi” avea un comportament absolut normal (aproape tot timpului), iar din punct de vedere intelectual, avea o gândire carteziana si un bagaj impresionant de cunostinte, motiv pentru care era apreciat si nu rareori, considerat „o enciclopedie ambulantaa”. Era sincer si onest, desi, din când în când fabula si aveam impresia ca este cel putin imatur (pentru vârsta sa) daca nu cumva, „usor” oligofren. Problemele care „îl depaseau”, erau, dupa parerea mea, mai ales cele administrative, a caror gestiune, în general, era mai complicata sau cele în care trebuiau asumate niste responsabilitati. Din contra, niciodata n-am avut impresia ca el ar putea comite o crima de sânge sau ca ar putea fi „iresponsabil penal”, într-o crima de sânge, pentru ca îsi gestiona, violenta cu o deosebita responsabilitate. Cu alte cuvinte, era absolut constient de consecintele unui act criminal.

Acest lucru nu însemna, desigur, ca indirect, prin neglijenta, nu putea fi responsabil (moral) într-o crima de sânge, ceea ce sub nicio forma, nu-l facea iresponsabil penal (pe plan juridic), în fata unei instante judecatorest. În concluzie, eu cred ca Albert Niceron (în dosarul Mis si Thiennot), din cauza ologofreniei sale (de care suferea), nu a fost capabil sa constientizeze drama care urma sa genereze declaratia sa, în calitate de martor principal al acuzarii. În sfârsit, aceasta eroare judiciara oficioasa, va face, în 2008, obiectul unui film documentar Présumés coupables, l’affaire Mis & Thiennot, realizat de catre Dominique Adt.

Celebrul avocat Gilbert Collard, avocatul lui Denis Le Her Seznec, în demersul sau juridic pentru revizuirea procesului buniculai sau, Guillaume Seznec [A se vedea  pentru detalii si ciclul de articole al autorului: Dosarul criminal (secular) Seznec. Una dintre cele mai grave erori judiciare oficiose ale lumii contemporane. În căutarea adevărului istoric. (Le dossier criminel séculaire Seznec. L’une des plus graves erreurs judiciaires officieuses du monde contemporain. En quête de vérité)], atunci înca de „stânga” (aderând între timp la „extrema dreapta)  publica o lucrare în 1991, „La-priere-des-juifs-Affaire-Mis-et-Thiennot” în Editura Denoël, în care arata calvarul prin care au trecut cei 2 condamnati, Mis si Thiennot, în timpul interogatoriilor lor, în timpul noptii (între miezul noptii si ora 05h00 la Primaria din Mézières-en-Brenne, care la procesul lor din 1948 (cel de-al 2-lea proces, ca urmare a unui viciu de procedura) în fata Curtii cu Jurati a deparamentului Vienne au declarat, Raymond Mis: „Jur în fata lui Dumnezeu si pe capul mamei mele ca sunt nevinovat” iar Gabriel Thiennot: „Jur pe capul mamei mele si pe cel al fratelui meu împuscat de catre nemti ca sunt nevinovat), ceea ce, evident, nu i-a împiedicat pe jurati sa fie si mai severi (decât la primul proces), condamnându-i, pe 3 decembrie 1948, în jurul orei 03h30,  la 20 de munca silnica si la plata a 500.000Ffr partii civile, ca daune materiale si morale, în ciuda unei pledoarii iesite din comun (de „mare maestru”) a avocatului lor André Le Troquet, în ciuda unei importante manifestatii studentesti de la facultatea de drept (strigând în sala „Mis et Thiennot innocents”) care solicitau achitarea inculpatilor.Ironia sortii face ca în primul lor proces, pe 27 iunie 1947, cei 2 sunt condamnati la Châteauroux, de catre Juriului Popular al departamentului Indre (la 15 ani de munca sinica si la plata unor daune materiale si morale în valoare de 200.000Ffr), când, celalat mare oropsit al vietii, neîndreptatit al secolului trecut, condamnat si el pe nedrept, Guillaume Seznec, se întorcea de la Ocna din Cayenne (departamentul peste mari – Guyana franceza, colectivitate teritoriala din nordul Americii de Sud), in urma gratierii lui (în 1946) de catre Generalul Charles de Gaulle (1980-1970, fondatorul si primul presedinte al Republicii a V-a/1959-1969), pe atunci Presedintele Primului Guvern Provizoriu al republicii Franceze (1944-1946), dupa ce in perioada 1943-1944, acesta a fost si Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala.

Astazi, cca 30 de localitati din departamentele Indre si Cher, poarta ca nume de strazi, piete, etc. (în semn de protest, oarecum, contra autoritatilor judiciare), numele celor 2, Raymond Mis si Gabriel Thiennot, iar în comuna Poinçonnet (din departamentul Indre), primarul socialist al acestuia, Jean Petitprêtre, a inaugurat (cu mari dificultati) si o cladire comunala numita „Mis si Thiennot”.

Nota. Trebuie sa (re)amintesc aici faptul ca evenimentul dramatic în care padurarul Boistard îsi pierde viata (în conditii misterioase, neelucidate nici astazi), iar Mis si Thiennot vor fi tapi ispasitori, are loc în primii ani postbelici „tulburi”, când instabilitatea social – politica în Franta este înca prezenta, ceea ce, de altfel, va si generatorul celei de-a IV-a Republici Franceze (27 octombrie 1946 – 4 octombrie 1958.). Daca în timpul Razboiului, între 1040–1944, Franta era guvernata de Regimul de la Vichy (10 iulie 1940–20 august 1944) un aliat al Puterilor Centrale (națiunile care au luptat contra Aliaților în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial, reprezentate prin cele trei puteri principale, Germania Nazistă, Italia Fascistă și Japonia imperialistă,,Axa Roma-Berlin-Tokyo”), aflat sub commanda Maresalului Philippe Pétain (1856–1951, seful guvernului celei de-a 3-a Republici Franceze/4 septembrie 1870–10 iulie 1940, fost vicepresedinte si presedintele consilului de ministri între 1940–1942, ministru de Stat în 1935 si al Razboiului în 1934), dupa eliberare, este GPRF (Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze, 3 iunie 1944–27 octombrie 1946), aflat sub comanda Generalului Charles de Gaulle (Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle, 1890–1970), „Eroul national,  eliberatorul si salvatorul Frantei”, cel care se instaleaza la conducerea tarii. În opozitie totala si permanenta cu Maresalul Pétain, Generalul De Gaulle, are, însa, un statut politic important (deci influent) în Franta, înca dupa declansarea celui de al 2-lea Razboi Mondial. Subsecretar de Stat în Ministerul Razboiului si al Apararii Nationale (6 – 16 iunie 1940),  deja între 18 iunie 1940 –1 august 1943, Charles de Gaulle devine Seful Frantei Libere („regimul de rezistenta” francez, interior si exterior), fondat la Londra de catre acesta, iar între 24 septembrie 1941–3 iunie 1943 si Presedintele CNF  (Comitetului National Francez–instanta a a Frantei Libere care tine locul guvernului aflat în exil, între 1941–1943), pentru ca între 3 iunie 1943 – 3 iunie 1944 sa devinsa si Presedintele CFLN (Comitetul Francez de Eliberare Nationala – care considera „nul” Guvernul de la Vichy, care este lichidat pe 20 august 1944, când Maresalul Pétain este exilat în Germania).

Într-un asemenea context social – politic si istoric, pentru politistii de la cea de-a 20-a Brigada Mobila Limoges (aflati înca sub influenta fostului  Regim de la Vichy), cei 2 suspecti (principali), Raymond Mis si Gabriel Thiennot sunt vinovatii „ideali”. Cu atât mai mult cu cât si Comisarul Georges Daraud (cel care a dirijat ancheta si a supervizat interogatoriile, în timpul noptii, între 1- 8 ianuarie 1947, în localurile primariei de la Mézières-en-Brenne), conform avocatului Jean-Pierre Mignard, ar fi fost un adept al „fascismului” (având în vedere faptul ca acesta a preferat Revolutia Nationala a Maresalului Pétain si colaborarea cu nazistii în loc de Rezistanta Franceza).

Primul, Mis, era un imigrant polonez (evreu, de origine), iar cel de-al 2-lea, Thiennot, facea parte dintr-o familie numeroasa (de 14 copii) si era un simpatizant comunist. Conform acestora „6 anchetatori ne-au mascrart” (n.r. utilizaând mrtode naziste de tortura). Era si „normal” daca ne gândim la „oferta” facuta lor de catre industriasul Jean Lebaudy, al carui angajat era Louis Boistrad (padurarul ucis). În afara de cecul sau în valoare de 100.000Ffr si câini de rasa (sub forma de „cadou”), pentru a „sprijini” ancheta si descoperirea  asaninului (asasinilor), acesta îi aproviziona pe acestia si cu alimente, bautura (inclusiv, alcool, conform avocatului apararii Jean-Pierre Mignard), tigari (la discretie), în contextul în care, atunci, în majoritatea regiunilor franceze, toate aceste erau restrictionate si oferite, doar, contra unor bonuri alimentare.

Nota. Merita sa subliniez aici faptul ca esecul revizuirii procesului lui Seznec (atât pentru familia acestuia cât si pentru, însasi, Justitia franceza), a generat  (gratie colaborararii strânse dintre presa de investigatie si  mediul politic) o lege cunoscuta  sub numele de „Legea Mils si Thiennot” (Denis Langlois), votata pe 21 noiembrie 1988 si promulgata pe 23 iunie 1989, pe care Denis Le Her Seznec (nepotul lui Guillaume Seznec)  reuseste (mai mult sau mai putin) sa o „impuna”  în mass-media sub numele de „Legea Seznec”  (iar Le Monde o si numeste asa). Conform acestei (noi) legi, pentru revizuirea unei condamnari penale este suficient nu neaparat „un element nou (necunoscut în timpul anchetei si procesului”) care sa poata demonstra (sa puna în evidenta) „nevinovatia” condamnatului, dar unul care sa puna la „îndoiala” vinovatia cacestuia! În sfarsit, o alta lege (Legea n° 2014-64) carea are originile în erorile judiciare oficioase (nerecunoscute oficial, printre care si Seznec, respectiv, Mis si Thiennot), votatata pe 20 iunie 2014 si promulgata pe 21 iunie 2014, va permite (in viitor) ca reabilitarea condamnatilor (definitiv) decedati, sa poata fi solicitata nu numai de catre descendentii  persoanei în cauza, dar si de catre nepotii acestuia.  

În sfârsit, nu pot sa nu mentionez si rolul important pe care l-a avut în crearea Legii Mis si Thiennot (sau Legea lui Seznec) si celebrul avocat si reputatul scriitor, Denis Langlois (n.1940), Consilier juridic al Ligii Drepturilor Omului (1967-1971), avocat la baroul parizian (1968-1993), observator judiciar la procesele politice internationale (Grecia, Algeria, Tunisia, Kuweit, Mali, etc.), purtator de cuvant în perioada 1990-1991 al Appel de 75 contra razboiului din Golul Persic (Irak-Kuweit/990-1991), care a publicat o serie de lucrari (articole, carti) consacrate lui Seznec. Autor al unor lucrari remarcabile, printre care si „L’Affaire Seznec”, pentru care pe 5 octombrie 1989, a fost distins cu Premiul Literaturii Drepturilor Omului, respectiv, Les Dossiers noirs de la police française (1971), Denis Langlois a fost avocatul familiei Seznec timp de 24 ani (1976-1990), consacrând acesteia cea mai mare parte a activitatii sale judiciar-literare (chiar si astazi).Domnia sa, într-un vast material consacrat Dosarului Seznec, (Pour en finir avec l’Affaire Seznec!) citeaza lucrarile mele, ca lucrai de referinta în dosar si considera ca acestea pot contribui la revizuirea procesului Seznec, respectiv, la restabilirea adevarului istoric. [A se vedea si articolul autorului :„Renașterea” lui Seznec în istoria contemporană a revizuirii condamnărilor penale criminale (Partea I). „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (I) ; „Renașterea” lui Seznec în istoria contemporană a revizuirii condamnărilor penale criminale (Partea II). „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (II)].

BIBLIOGRAFIE

 

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here