Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori...

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I

611
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța)

Mesajul Generalului Constantin – Batolomeu Săvoiu cu ocazia acordării unor înalte distincții la Napoli și Vatican (Roma) în perioada 10 – 13 ianuarie 2019

Revizuirea condamnarilor penale (ramase definitive) în sistemul judiciar francez este reglementata prin Ordonanta criminala din 26 august 1670 semnata la Saint-Germain-en-Laye (regiunea urbana pariziana, departamentul Yvelines).

Înregistrata de catre Parlamentul de la Paris (institutie în timpul monarhiei, înainte de Revolutia franceza între 1789 si 1992 – când are loc abolirea monargiei), aceasta devine un CPC (Cod de Procedura Penala) si intra în vigoare pe 1 ianuarie 1671 (pâna la Revolutia franceza), care permite obtinerea din partea Consiliului Regelui (ansamblu de organisme de tip colegial, institutionalizate), însarcinate cu prepararea (pregatirea) deciziilor Regelui Frantei (care dispare în 1789, dar este restabilit printr-o decizie a Curtii de Casatie în 1800 si consolidat în secolul XIX ( 1808, 1813, 1867, 1895). Conform art.149 pâna la 149–4 si 150 din CPP (conform Legii Elisabeth Guigou: n°2000-1354 din 30 decembrie 2000 si a Legii n°2004-204 din 9 martie 2004, care modifica art.149 dib CPP), orice persoana are dreptul la „repararea prejudiciului sau material si moral” în cazul în care a facut obiectul unei încarcerai abuzive (fie ca prevenit – în cazul unei detentii provizorii, fie ca detinut – ca urmare a unei condamnari ramasa definitiva).

Pentru ca persoana în cauza sa poata beneficia de indemnizare (indemnizatie) este necesar ca în dosarul în care este inculpata, sa fie pronuntata încetarea urmaririi penale sau ca urmare a unui proces, sa fie achitata si reabilitata social. Aceasta „reparare” este realizata prin intermediul CNRD (Comisia Nationala de Reparare a Detentiilor) care va statua ca o jurisdictie civila. Este vorba de Juridictia de Apel în cadrul careia a fost pronuntata încetarea urmarii penale (în perioada anchetei premergatoare procesului) sau achitarea (într-un proces), motivata într-o audienta publica. Primul presedinte al Curtii de Apel va fi sesizat prin intermediul unei cereri (petitii) în cel mult 6 luni dupa pronuntarea încetarii penale sau a achitarii. Ministerul Public va fi reprezentat de catre Parchetul General.Indemnizatia (indemnizarea) revine Statului (din banii contribuabililor), mai putin în cazul recursului acestuia contra denuntatorilor de rea vointa sau a martorilor falsi care ar fi contribuit la mentinerea inculpatului în detentie Aceasta este platita ca cheltuieli de justitie criminala, conform art.150 din CPP. Decizia primului presedinte al Curtii de Apel, poate face, în cel mult 10 zile, obiectul unui recurs în fata CNRD. Aceasta comisie plasata pe lânga Curtea de Casatie, statueaza (hotăreste,  decide în mod oficial – printr-un statut, printr-o lege) de maniera independenta, iar verdictul acesteia nu este susceptibila de niciun recurs, sub nicio forma.

PREAMBUL

Noua CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale) a fost instituita în Franta prin Legea n° 89-431 din 23 iunie 1989 si ea este însarcinata cu organizarea revizuirii sentintelor judecatoresti (condamnarilor penale) atât în proceduri juridice corectionale (agresiune sexuala, vatamare corporala, tâlharie, furt calificat – cu sau violenta, consum si trafic de stupefiant, altele decât cele de mare risc, escrocherie, proxenetism – prostitutie, etc.), cât mai ales, în cele criminale (viol si tentaiva de viol, omucidere si tentativa de omor, crima premeditata–asasinat, trafic de stupefiante de mare risc, jaf armat, sechestrare de persoana–kidnapping, atentate – terorism, spionaj, etc.).

Cunoscuta si sub numele de CRDP (Comisia de Revizuire a Deciziilor Penale), conform art. L.451-1 din COJ (Codul Organizatiei Judiciare) francez (text de referinta: art. 622-626 din CPP – Codul  de Procedura Penala), aceasta este compusa din 5 magistrati ai Curtii de Casatie (membri titulari) desemnati de catre Adunarea Generala, asistati de catre 5 membri suplinitori desemnati prin acelasi procedeu, având ca presedinte unul dintre cei 5 membri titulari, ales dintre magistratii CPJC (Camera de Procedura Juridica Criminala).Comisia are obligatia (cel putin teoretic !) sa instrumenteze toate cererile care au fost depuse spre revizuire, dupa care, ea este abilitata sa efectueze direct sau indirect (prin comisii rogatorii) toate investigatiile pe care le estimeaza ca importante si necesare (în respectivul dosar penal), pentru descoperirea realitatii, respectiv, restabilirea adevarului (istoric). Ulterior, ea organizeaza o audienta în cursul careia, pe de o parte, Avocatul General (al acuzarii) reprezentand Ministerul Public, iar pe de alta parte, condamnatul, îmreuna cu avocatul sau sunt audiati (în scris si oral) în privinta capetelor de acuzare, care la rândul lor pot solicita ca decizia comisiei sa fie facuta într-o sedinta publica. În urma acesteia, ea statueaza printr-o decizie motivata (argumentata), incontestabila prin recurs.

Admiterea unei cereri de revizuire de catre CRCP (CRDP) presupune în mod obligatoriu, pe de o parte, ramânerea definitiva a sentintei judecatoresti (în procedura corectionala sau criminala) prounutata de catre un TGI (Tribunalul de Înalta Instanta), eventual, în urma unei contestatii la Curtea de Apel, iar pe de alta parte, existenta unui element nou, necunoscut Curtii (Complet de judecata, în procedura corectionala, format din 3 magistrati, respectiv, Curtea cu Jurati, în procedura criminala, formata   din 9 jurati – 3 magistrati si 6 cetateni alesi arbitrar de pe listele electorale în Prima instanta si 9 în Apel) în momentul procesului, care sa puna la îndoiala culpabilitatea celui condamnat. În cazul în care CRCP estimeaza ca cererea este susceptibila de a fi admisa, ea sesizeaza CPJC (Camera de Procedura Juridica Criminala – Chambre Criminelle) a Curtii de Casatie, statuand ca o „Curte de Revizuire a Condamnarilor Penale”.

În Franta, ea este o „formatiune judiciara” speciala, atasata Camerei Criminale a Curtii de Casatie, însarcinata cu examinarea cererilor de revizuire a hotarârilor judecatoresti în materie penala (corectionala sau criminala) ramase definitive si nu poate fi sesizata direct de catre condamnat, care în prealabil, trebuie sa formuleze (el însusi sau prin intermediul avocatului sau) cererea de revizuire a sentintei sale de condamnare CRCP-ului, care la rândul ei decide daca transmite sau nu dosarul, Curtii de Revizuire. Iar conform Legii din 23 iunie 1989, art. 622 din CPP (Codul de Procedura Penala) îl autorizeaza pe condamnat (respectiv, pe avocatul sau), ca în cazul în care dupa pronuntarea sentintei (ramasa definitiva), apare în dosarul acestuia un „element nou” care îi este favorabil (fie îl disculpa, fie îi pune culpabilitatea la îndoiala) sa poata depuna o cerere la CRCP.

În urma unei sedinte publice, Curtea de Revizuire, audiind, pe de o parte reprezentantii Ministerului Public, iar pe de alta parte, apararea, statueaza printr-o ordonanta (decizie) care ramâne definitiva, fara posibilitatea de a putea fi contestata ulterior în fata unei (alte) jurisdictii. Astfel, daca ea considera cererea „întemeiata”, poate anula condamnarea pronuntata anterior de catre un TGI ramasa definitiva si sa trimita condamnatul (devenind inculpat!) în fata unui alt tribunal având aceasi competenta juridica (teritoriala) în materie de condamnari penale.

Daca nu exista aceasta posibilitate, în special, în cazul în care condamnatul a fost amnestiat (gratiat), a decedat sau este iresponsabil (ca urmare a unor boli psihice grave: schizofrenie, paranoie, dedublare de personalitate, etc.), în cazul contumaciei (judecarii în lipsa) sau al prescriptiei pedepsei, Curtea de Revizuire, poate ea însasi sa statueze în ceea ce priveste soarta fostului condamnat, devenind inculpat, în urma anularii hotarârii (sentintei) judecatoresti pronuntate anterior.

În cazul în care revizuirea sentintei (hotarârii) judecatoresti a unui condamnat are ca rezultat achitarea lui („relaxe”/eliberarea, „non-lieu/încetarea urmaririi penale) el are dreptul sa fie despagubit si poate solicita statului „repararea” detentiei (inclusiv, provizorii) pe care a suferit-o pâna la punerea sa (defintiva) în libertate! (A se vedea pentru detalii si articolrlr autorului: „Repararea” detenţiei provizorii în cadrul Justiţiei franceze;Repararea” eorilor judiciare si responsabilizarea magistraţilor în cadrul Justiţiei franceze;  „Repararea” erororilor judiciare în cadrul Justiţiei franceze).  Este vorba de prejudiciul material si moral, prevazut de catre articolul 149-1 din CPP (Codul de Procedura Penala).

Atasata Curtii de Casatie, CNRDP (Comisia Nationala de Reparare a Detentiei Provizorii), „devine” începând din 2001 CNI (Comisia Nationala de Indemnizatie), care este compusa conform art. 149-3 din CPP din primul presedinte al Curtii de Casatie sau din reprezentantul sau, din 2 magistrati ai Curtii având gradul de presedinte de Camera Criminala si 1 consilier, respectiv, 3 membri supleanti, toti desemnati anual de catre Curte.

Cererea se adreseaza primului presedinte al Curtii de Apel, în cel mult 6 luni de la decizia de „achitare” a condamnatului, devenita definitiva. Decizia luata de catre primul presedinte, în maximum 10 zile de la notificare, poate face obiectul unui recurs în fata Comisiei de Revizuire, decizia careia nefiind susceptibila de niciun recurs. Estimarea prejudiciului (material si moral) nu se bazeaza pe un „barem” sau pe o anumite „grila tarifara”. Calculul are la baza prejudiciul financiar, familial si moral suferit de catre încarcerat (fie ca prevenit, fie ca detinut) în functie de statutul sau socio–profesional. Este vorba de profesia acestuia, de veniturile sale, de locul sau de munca pierdut, de bunurile materiale posedate (legal) înainte de încarcerare si pierderile financiare suferite ca urmare a detentiei, respectiv, prejudiciul familial, tinând cont de numarul copiilor întretinuti, de un eventual divort, dar  mai  ales de cel moral, suferit în timpul detentiei.

Practic (conform unor studii si statstici pe care le-am efectuat),în principiu, un proces penal nu va fi revizuit de catre CRCP decât în urmatoarele4 cazuri diferite:

  1. Daca apar „elemente noi” in dosar
  2. Daca a fost stabilita (probata) inexistenta (absenta) crimei
  3. Daca un martor (implicat în dosar) este condamnat pentru marturie falsa (mincinoasa)
  4. Daca 2 persoane sunt (au fost) condamnate pentru aceasi crima

APROFUNDAREA DOSARULUI

Prezentam aici toate procesele celebre care au marcat istoria erorilor judiciare în Franta, oficial, examinate de catre CRCP (CRCD) si care s-a pronuntat în favoarea revevizuirii lor, dupa 1945 (A se vedea pentru datalii si articolul autorului:„Repararea” erororilor judiciare în cadrul Justiţiei franceze; Repararea erorilor judiciare în Franţa și responsabilizarea magistraţilor! (Thomas CSINTA – Corespondență din Franța) dar si pe cele care nu au necesitat interventia CRCP pentru ca au fost solutionate înainte ca ele sa fi ramas definitive (fie în Prima instanta, fie în Apel sau în cel mai rau caz, dupa interventia Curtii de Casatie), cel mai înalt for juridic în Franta (cea ma înallta jurisdictie al OJF–Ordinul Judicar Francez, comparabila cu Consiliul de Stat în Ordinul Administrativ), competenta în casarea (anularea) unei sentinte (hotarâri) judecatoresti.

În sfârsit, vom prezenta si acele procese celebre, care desi nu au fost revizuite de catre CRCP (pentru ca aceasta a considerat ca „nu este cazul”), ele au fost recunoscute, totusi, erori judiciare, „oficicios”, de catre societatatea civila, gratie interventiei presei (scrise sau vorbite) de investigatie jurnalistica.

Ca urmare, erorile judiciare franceze (care au marcat istoria Frantei) vom împărți în 3 (mari) categorii, în sensul categoriilor matematice abstracte (o colecție de obiecte care sunt legate prin implicatii logice–morfisme cu două proprietăți fundamentale: capacitatea de a compune implicatii logice asociative și existența unei implicatii logice identitate pentru fiecare obiect) ca element de baza din Teoria categoriilor (ramură a matematicii care încearcă să generalizeze toată matematica în termeni de categorii, indiferent ce reprezintă obiectele și implicatiile logice, cu aplicatii, inclusiv, la semantica limbajelor de programare care are putea fi aplicata si în materie judiciara, în general si la teoria erorilor judiciare, în particular).

Teză de doctorat în MASS – Matematici Aplicate în Științe Sociale, bazată pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor. Studiul socio – matematic al erorilor judiciare în Franța. (Thèse de doctorat en MASS – Mathématiques appliquées aux sciences sociales), basée sur la théorie des catégories abstraites, la théorie des graphes et la topologie des réseaux. L’étude socio-mathématique des erreurs judiciaires en France)

Categoria 1. – Erori judiciare, recunoscute oficial de catre Justitia franceza (Statul Francez) dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (dupa 1945, inclusiv, în timpul celei de a V-a Republici Franceze, din 1958)

Subcategoria a

Erori judiciare recunoscute oficial ca urmare a revizurii proceselor (care le-au generat), de catre CRCP, în care cei în cauza erau condamnati (definitiv)

Subcategoria b

Erori judiciare recunoscute oficial (în procesele din Prima instanta sau în Apel) fara interventia CRCP, în care cei în cauza erau preveniti (cercetati penal în detentie provizorie)

Categoria 2. – Erorori judiciare recunoscute oficial de catre Justitia franceza (Statul Francez), înainte de cel de-al 2-lea Razboi Mondial

Categoria 3. – Erori  judiciare oficioase, adica, nerecunoscute oficial de catre Justitia franceza (Statul francez) datorita respingerii revizuirii proceselor penale care le-au generat de catre CRCP (justificat) cu toate ca societatea civila le considera ca erori judiciare, ca urmare a unor investigatii nejudiciare realizate de catre mijloacele mass – media de investigatie.Nota. Introducerea categoriilor de mai sus nu este exhaustiva. În categoria 1, în loc de subcategoriile 1.a si 1.b pot fi introduse, 2 categorii distincte, numerotate cu n°1 si n°2. În plus, o (sub)categorie (separata, categoria 1.c) poate fi introdusa si pentru cazurile în care CRCP a luat decizii favorabile în revizuirea unor procese, dar, între timp inculpatii au decedat, motiv pentru care revizuirea n-a mai avut loc. Din contra, toate categoriile (1, 2 si 3), pot fi si ele subcategorizate, în functie de parametrii matematico–judiciari ai erorilor judiciare utilizati, care la rândul lor, pot fi si acestia alesi în mai multe moduri distincte si ponderate. Toate acestea vor conduce la modele probabilistice diferie, mai mult sau mai putin fiabile (cu sanse mai mari sau mai mici de realizare) dar o convergenta a lor în sens tare (în norma) catre unul „standard” pate fi realizata cu ajutorul schemelor de aproximare.

Erori judiciare de Categoria 1.a

Erori judiciare recunoscute oficial ca urmare a revizurii proceselor (care le-au generat), de catre CRCP, în care cei în cauza erau condamnati (definitiv)

Este vorba de toate cele 11 procese revizuite de catre CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale) dupa 1945:

  1. Jean Dehays – condamnat în 1949, reabilitat în 1955;
  2. Jean-Marie Devaux – condamnat în 1963, reabilitat în 1969;
  3. Roland Agret – condamnat în 1973, reabilitat în 1985;
  4. Guy Mauvillain – condamnat în 1975, reabilitat în 1985;
  5. Rida Daalouche – condamnat si 1994, reabilitat în 1999;
  6. Patrick Dils – condamnat în 1989, reabilitat în 2002;
  7. Loic Sécher – condamnat în 2003, reabilitat în 2011;
  8. Marc Machin – condamnat în 2004, reabilitat în 2012;
  9. 10. Abdelkader Azzimani si Abderrahim El-Jabri – condamnati în 2003, reabilitati în 2014;
  10.  Christian Iacono – condamnat în 2009, reabilitat în 2015.

[A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Podul „blestemat” cu un epilog fără sfârșit. Investigații aprofundate. (Corespondență de la Curtea de revizuire a condamnărilor penale)].

Jean Dehays (n.1922, „le bagnard innocent”) muncitor docher (la încărcatul și descărcatul vapoarelor) la Pornic (Nantes Métropole), acuzat de asasinarea unui fermier pensionar (Héméry, în vârsta de 64 de ani) si de „tentativa de asasinat” contra sotiei acestuia (Marie), la Plaine sur Mer (în cartierul Hautes-Raillères), cu ocazia unui furt (în care vor dispare 17.000Ffr si bijuterii) pe 7 mai 1948 (în jurul orei 21h00) condamnat pe 9 decembrie 1949 la 20 de ani de recluziune criminala (munca silnica), rejudecat si achitat pe 1 februarie 1955 (într-un proces care debuteaza pe 28 ianuarie), la Orléans, de catre Juriul Popular al departamentului Loiret (regiunea administrativa Centre–Val de Loire), fiind despagubit de catre CNRDP (CNI) cu 1.233. 414 Ffr (cca 185.000€, astazi). O simpla (si banala) diputa dintre 2 prostituate, într-un bar parizian (lânga Canal de l’Ourcq), în luna februarie 1952, va pune politistii pe urmele vinovatilor, René Dutoit, Raymond Pruvot („Charlie les Bottes rouges”) si Georgette Petit o rostituata care ar fi participat la furt). Cei 3 vor si confirma nevinovatia lui Dahays.

Pe 13 martie 1954, Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Loire Atlantique, îi condamna pe Dutoit (considerat seful bandei de hoti – ceea ce acesta ar fi negat tot timpul) la 20 de ani de munca silnica, pe Pruvost, la 15 ani, iar pe Petit, la 3 ani de închisoare. Merita sa atrag atentia asupra faptului ca, atunci când dupa drama, Dehays (în vârsta de 26 ani, un muncitor onest, fara cazier judiciar) este interpelat, acesta va face „dezvaluiri complete, cu datalii”, înainte de a-si recunoaste fapta! În timpul arestului sau la sediul Politiei, acesta sustine ca l-ar fi acompaniat (însotit) pe un oarecare Gueguen (pe bicicleta) pâna la La Plaine-sur-Mer, unde ar fi facut un popas si ar fi fumat o tigara în proximitatea locuintei familiei Héméry.

Peste 8 zile, în fata judecatorului de instructie, acesta revine însa asupra declaratiei sale si  îsi clameaza nevinovatia, ceea ce, practic, era deja prea târziu. De fapt, el este banuit de catre anchetatori (ca ar fi facut parte din banda de hoti) pentru faptul ca tot la Emile Gear, care îl gazduia, este interpelat si Gueguen care ar fi evadat din închisoare în compania unui alt detinut, un oarecare, Chauvin,  în cursul aprilie, interpelati, amândoi, pe 14 mai 1948, în urma unui denunt anonim. În timpul audierii sale pe 27 mai, Dehays recunoaste, fara niciun fel de obiectii, ca pe cei 2 i-ar fi gazduit, ulterior si în cabana sa din Cheix-en-Retz.

Într-un asemenea context, nici nu este de mirare ca implicarea lui Dehays în jaf si omor a fost considerata de catre politisti „foarte probabila”, cu atât mai mult cu cât, în depozitia sa el afirma ca ar fi fost însotit de catre, Gueguen („în calitate” de complice), ori, în momentul derularii faptei, acesta din urma se afla la cca 40km de  La Plaine-sur-Mer (atestat de mai multi martori), motiv pentru care nici nu putea fi inculpat în dosar.

Jean-Marie Devaux (n. 1942, macelar ucenic) acuzat ca ar fi asasinat fetita patronilor sai, Dominique Bessard (în vârsta de 7 ani) pe 7 iulie 1961, la Bron-Parilly (Sos. Saint-Exupéry, n°156 – Lyon Métropole), aparat de catre celebrul avocat André Soulier, condamnat pe 7 februarie 1963, la 20 de ani de recluziune criminala (de Curtea cu Jurati al departamentului Rhône, prezidata de catre Roger Combas), rejudecat pe 30 aprilie 1969 (de Curtea cu Jurati al departamentului Côte-d’Or, achitat pe 27 septembrie 1969, obtinând de la CNRDP (CNI) o indemnizatie de 125.000 Ffr (18.750€, astazi, cca 100.000€PPA–pe putere de cumparare), pe 2 martie 1972, pentru 8 ani de detentie criminala.

Jean-Marie Deveaux, accusé du meurtre d’une fillette à Bron-Parilly en juillet 1961, donne une conférence de presse à Dijon, au côté de son avocat Me Soulier, le 24 septembre 1969, à l’issue de son acquittement. AFP PHOTO

Dupa ce în 1967, Devaux va comite o tentativa de sinucidere în centrul Penitenciar Melun (de maxima siguranta), un comitet de srijin se va constitui, printre care si câtve celebritati: Jean Rostand (1894–1977, scriitor, istoric al stiintelor, biolog, membru al Academiei franceze si al Academiei Internationale de istoria stiintelor – fiul al dramaturgului Edmond Rostand si a poetei Rosemonde Gérard), Gilbert Cesbron (1913–1979, scriitor de inspiratie catolica, distins cu premiile Sainte-Beuve/1949, Paul Hervieu/1952, Prince-Pierre-de-Monaco/1962), Frédéric Pottecher (1905–2001, actor, scenarist, cronicar judiciar si scriitor),  respectiv, Eugène Claudius-Petit (1907–1989, om politic, fost ministru al reconstructiei si Urbanismului/1948 –1953, ministru al Muncii si al Securitatii Sociale/1954, atunci, Vicepresedintele Adunarii Nationale).

Roland Agret (1942 – 2016) condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1973, de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Gard (regiunea administrativa Occitania), pentru complicitate la asasinarea în noiembrie 1970 a unui patron de service auto (din proximitatea localitatii Orthoux), gratiat în 1977 de catre presedintele Frantei în exercitiu Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, membru al Academiei franceze–fotoliul n°16, în functie între 1974–1981) din motive medicale (dupa o greva a foamei de 1 an si 28 de zile, care debuteaza pe 12 ianuarie 1976) dupa aproape 7 ani de detentie criminala (6 ani si 4 luni), când pareseste penitenciarul într-o „stare de sanata deplorabila” (sub perfuzii, cântarind 47 de kg).

El este salvat „in extremis” gratie interventiei a 7 medici – experti printre care Bernard Granjon (fost presedinte al Organizatia „Médecins du monde”), Louis Tosti (fost Medicul sef al celebreri închisori „La Baumettes” din Marsilia), respectiv, profesorul Solange Troisier (fost Medic general al închisorilor), care l-au alertat pe Giscard d’Estaing, pe atunci Presedintele Republicii de stara sa de sanatate critica.

Roland Agret, président de l’association Action Justice qui a travaillé pendant cinq ans pour démontrer l’innocence de Dany Leprince répond à la presse, le 6 avril 2011 au Palais de justice de Paris lors de l’examen de la requête en révision de Dany Leprince. La Cour de révision a rejeté ce jour la requête de Dany Leprince, condamné à perpétuité pour un quadruple meurtre commis en 1994 dans la Sarthe. AFP PHOTO MIGUEL MEDINA

Delincvent „marunt” (condamnat în trecut, la un an de închisoare, pentru cecuri falsificate–dintre care va efectua 8 luni), implicat în modificări tehnice (neautorizate) pe mașini furate (sau cel putin, de origine, mai mult decât, îndoielnica), acesta era angajat ca garajist (si om de încredere) la André Borrel (asistat de secundul sau, Jean Moreno), pâna în ziua în care, 2 raufacatori Antoine Santelli si Antoine Ritter, îi vor asasina pe cei 2, dintre care primul, Borrel, ar fi fost membru al SAC (Serviciul de Actiune Civica – un fel de politie paralela, creata de catre fidelii presedintelui Charles de Gaulle, dupa revenirea sa în functia suprema a statului, în 1959, având ca scop lupta „sub toate formele si cu toate mijloacele” contra comunismului – a se vedea pentru detalii articolul autorului: SAC – Serviciul de Actiune Civica).

Atunci, Roland Agret (în vârsta de 28 de ani) este imediat banuit ca ar fi implicat în asasinate, mai ales ca peste 5 luni, când Antoine Santelli este arestat (pentru o infractiuna minora), aceasta recunoaste în fata anchetatorilor ca el este asasinul, Antoine Ritter, complicele sau, iar despre Agret spune ca ar fi fost amantul sotiei lui Borrel si evident, cel care ar fi comanditat asasinatul acestuia din urma. Evident, Agret a negat orice implicare a sa în asasinate si este convins ca  Jean Moreno, ar fi fost o victima colaterala. Dar este, totusi, inculpat în dosar si încarcerat în detentie provizorie la Închisoarea medievala de la Nîmes (prefectura departamentului Gard) dat în folosinta în 1875 (amenajat si redescchis în 1974 cu 194 de locuri în celule individuale de 9 m², dar, in general, suprapopulat).

Procesul celor 3,  Santelli, Ritter si Agret se va deschide pe 26 februarie 1973 în fata Curtii cu Jurati al departamentului Gard, iar conform verdictului acestuia,   Santelli este condamnat la moarte (gratiat mai târziu – pedeapsa fiindu-i comutata la închisoare pe viata), Ritter, condamnat la închioare pe viata, iar Agret, la 15 ani de recluziune criminala. Dupa liberarea sa, Roland Agret, nu se multumeste cu gratierea sa, el vrea sa-si dovedeasca nevinovatia în Justitie. Cu alte cuvinte, lupta pentru revizuirea procesului sau si indemnizarea lui pentru anii de detentie (1970 – 1977).

În 1981, în Piata Vendôme (la Paris), în fata unui grup de jurnalisti convocati de catre comitetul sau de sprijin, Agret îsi deschide venele si injecteaza în ele diferite mixturi (amestec de substante lichide gazoase-pe baza de soda), împreuna cu „scuipaturile prietenilor sai adunate într-un borcan”. 

În 1983, tot în fata unui grup de jurnalisti, sparge o sticla de whisky si cu cioburile sale îsi decupeaza (taie) doua falange (ultimele doua) ale mâinii stângi, pe care le depune într-un borcan pe biroul Ministrului de Justitie, Jean Lecanuet, respectiv, al Directorului Afacerilor Criminale si Gratiilor.

Tot în acelasi an si tot în fata jurnalistilor, înghite mai multe furculite (cu manere) si îsi coasa buzele pentru a protesta în favoarea revizuirii procesului sau, când, ulterior, Santelli este condamnat (de catre TGI-Tribunalul de Înalta Instanta Nîmes) pentru marturie mincinoasa si manipularea martorului (Ritter) legata de acuzatia care i-a fost adusa, considerat un „element nouîn dosarul sau, care permite redeschiderea acestuia si revizuirea procesului sau.

Mentionez aici faptul ca desi Roland Agret se afala „într-o stare de sanatate deplorabila”, gratierea acestuia are loc într-un moment în care, oarecum, el era „conditionabil”, adica, putea fi liberat în libertate conditionata sub control  judiciar. Pentru ca, fara perioada de siguranta, el era conditionabil dupa efectuarea a ½ din pedeapsa la care a fost condamnat, adica 7,5 ani.  Dar daca deducem si „gratiile închisorii”, adica 3 luni în primul an, iar ulterior, 2 luni în fiecare an, pentru „buna purtare” (excluzând ca semn de protest, automutilarile), Agret, putea fi pus deja în libertate conditionata sub control judiciar.

Subliniez si faptul ca Giscard d’Estaing nu era, de altfel, foarte generos cu „gratierile”. (A se vedea pentru detalii si aricolul autorului: Condamnaţii la moarte sub preşedinţia lui Giscard d’Estaing; Thomas CSINTA: Giscard d’Estaing si „condamnatii sai” la moarte!).

În sfârsit, Roland Agret este rejudecat si achitat pe 24 aprilie în 1985, de catre Curtea cu Jurati al departamentului Rhône de la Lyon, dupa cca 1 an de greva a foamei (din nou), fiind indemnizat de catre CNRDP (CNI) cu 250.000 Ffr (37.000€, cca 200.000€/PPA – raportat la puterea de cumparare), care ulterior (dupa unele surse ar fi fost majorat la ½ M€, mai exact la suma de 538.112€) nu înainte, însa, ca pe 10 noiembrie 2005 sa-si traga un glont în picior (în public) pentru a protesta contra refuzului CNI a Curtii de Apel sa-l indemnizeze „corect” pentru anii sai de detentie. În vara anului 2006, îsi arde dosarul penal (în public) pe malul fluviului Rhône. În 2007, primeste Premiul „Monte Cristo” pentru cartea sa „Mon corps en otage. Justice barbare” (Corpul meu ostatec. Justitie barbara), Editura, Hugo doc, Paris, Broché, 18 mai 2006 (ISBN: 978-2755600803)

Între timp, înfiinteaza liga „Justice-Prison” si Asociatia „Boutique de Droit”, prin intermiul carora va acorda sprijin celor condamnati la închisoare pe nedrept (a se vedea si articolul de acelasi autor: Roland Agret, un simbol al erorilor judiciare de pretutindeni!).Alte publicatii importante ale lui Roland Agret: „Coupable d’innocence”, Editura Ramsay, 1984; „Le Shbeb” (Shebab – tinerete în limba araba), Editura Fleuve noir, 1986; „La Justice à deux doigts près”, Editura Carrière, 1986; „Pendaresse”, Editura Fleuve noir, 1987; „Et si vous saviez, Editura Plon, 1991; „La Justice à marée basse”, Editura Austral, 1997; „La Vouyoucratie”, Editura Philipacchi, 1997 „Mon combat est le vôtre”, Editura Grasset, 1997; ; „L’Amour enchristé”, Editura Blanche, 1998; „La Justice me fait peur”, Editura JM Laffont, 2004; „Roland Agret si Nicolas Poincaré, „Condamné à tort”, Editura Michel Lafon, 2008; Roland Agret si Philippe Bilger, „Et si on jugeait les juges?”, Editura Mordicus, 2009, 99 p. (ISBN 978-2-918414-08-7), respectiv, Roland Agret si Nicolas Poincaré, „Affaire Dany Leprince: Révélations et indigestion judiciaire”, Editura Anne Carrière, 2011.

Aceasta ultima carte se refera la o ancheta realizata în legatura cu nevinovatia lui Dany Leprince („Macelarul din Sarthe”) – în care si eu am fost si sunt implicat (si în prezent), condamnat la închisoare pe viata în 1997 pentru o cvadrupla crima care a avut loc în 1994 (pe care, evident, n-a comis-o!), liberat conditionat sub control judiciar în 2012, ca urmare a unei gratieri (partiale) a presedintelui Republicii  François Hollande (n.1954, în functie între 2012 – 2017), dupa ce predecesorul sau Nicolas Sarkozy (n.1955, în functie între 2007 – 2012) i-a respins gratierea. [A se vedea pentru detalii si ciclul de lucrari al autorului: Dany Leprince, an innocent man! (Remember – Thomas CSINTA)].

Guy Mauvillain (Guy William André Mauvillain, 1919–2003) condamnat pe 25 noiembrie în 1975 la 18 ani de recluziune criminala la Saintes de catre Juriul Popular al departamentului Charente Maritime (avându-l ca Avocat general pe Gabriel Gay), într-un proces care a durat numai 3h50 (dupa o deliberare de numai cca 25 de minute) pentru asasinarea cu sânge rece a lui Élise Meilhan (fosta profesoara de muzica, în vârsta de 76 de ani) pe 9 ianuarie 1975 (în jurul orei 20h30) în casa sa din soseaua Jean-Guitton n°51 din cartierul Genette în orasul La Rochelle (prefectura departamentului Charente-Maritime, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine), achitat pe 29 iunie 1985. De fapt, Élise Meilhan, pe 9 ianuarie este agresta fizic în mod bestial (cu capul sfarâmat, cu un obiect contondent), dupa care cade într-o coma profunda, înainte de a deceda, pe 28 februarie.

Auzind însa tipetele din casa batrânei, vecina sa cheama în ajutor pompierii însotiti de o echipa SMUR, dirijata de catre Dr. Girard, caruia Élise Meilhan, înainte de a cadea în coma, spune: „Este sotul d-nei infirmiere Mauvillain…” (n.r. Yvette Mauvillain). Practic, aceasta este singura marturie care sta la baza inculparii lui Guy Mauvillain în dosarul asasinarii lui Élise Meilhan si asta în ciuda faptului ca inculpatul are, oarecum si un alibi, pe sotia sa Yvette, pe care o recupereaza de la spital, între orele 21h30–22h00. De fapt, ajuns la locul faptei, conversatia dintre doctor Girad si Elise Meilhan ar fi fost urmatoarea: „El a lovit puternic de mai multe ori”… „Stiti cine este?”… „Da, sotul Dnei Mauvillain, infirmiera care o îngrijeste pe sora mea….”… „Ce vârsta aveti?”… „76 de ani”.

Un comitet de sprijin sustinut de catre LDH (Liga pentru Drepturile Omului) solicita revizuirea condamnarii pentru ca avocatul condamnatului  Jean-Yves Dupeux sustine ca exista „elemente noi” în dosar, care permit acest lucru.

Acesta se bazeaza pe faptul ca vecina lui Mauvillain a auzit, cum acesta de urma, înainte de a pleca la spital (dupa sotia sa), în cursul serii gatea, respectiv, pe îndoiala ca Élise Meilhan  ar fi fost lucida în timpul conversatiei cu Doctorul Girard, ceea ce este confirmat si de catre expertizele neurologice si neurochirurgice practicate pe cadavrul victimei.

Guy Mauvillain, bénéficiaire d’une suspension de peine ordonnée par le Garde des Sceaux, pose avec safemme, le 18 juillet 1981 à Muret. Guy Mauvillain est un homme français qui a été victime d’une erreur judiciaire. Il fut condamné le 25 novembre en 1975 par la Cour d’Assises de Saintes à dix-huit ans de réclusion pour le meurtre d’une vieille femme. En 1985 il fut rejugé et acquitté par la Cour d’Assises de la Gironde. AFP PHOTO RENE JEAN

Un demers facut în acest sens, în 1979, se soldeaza cu esec, sub pretextul ca în aceasta perioada conform CPP (Codul de Procedura Penala) era necesar ca „elementele noi”, sa stabileasca nevinovatia inculpatului, ori, în cazul lui Mauvillain, era vorba doar de „îndoiala” în privinta culpabilitatii lui.

Totusi, o prima victorie, partiala, este obtinuta deja în 1981, când dupa alegerile prezidentiale din Franta (câstigate de catre François Mitterrand/1916 – 1996, în functie între 1981–1995), celebrul avocat abolitionist (simbolul abolirii pedepsei capitale în Franta), profesorul de drept penal Robert Badinter (n.1928) este numit Ministrul Justitiei, care îl  avea ca asociat pe Jean-Yves Dupeux (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Împreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea V). Contextul abolitionist in lume in timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea.; Împreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea VI). Contextul abolitionist în lume (in SUA) în timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea. (Oslo, Norvegia/21-23 iunie 2016); Impreuna contra Pedepsei cu Moartea (Partea VII). Contextul abolitionist in lume in timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea. Actul final (Oslo, Norvegia/21-23 iunie 2016). Serge Atlaoui si Ionut Gologan in „the green mile”!).

Acesta semneaza suspendarea pedepsei executata de catre Guy Mauvillain, imediat, dupa efectuarea unei contraanchete de catre Paul Lefèvre (n.1943, jurnalist de investigatie al presei scrise, respectiv, de radio si de televiziune, si cronicar judiciar), iar pe 18 iulie 1981, la ora 11h45, condamntul este liberat din Centrul de Detentie Muret (regiunea urbana Toulouse, departamentul Haute-Garonne), ca urmare a unei ordonante din 17 iulie. Împreuna cu acesta din urma, alti 2 condamnati, aflati în situatii judiciare asemanatoare, Roger Knobelspiess si Daniel Debrielle, vor beneficia de solicitarea revizuirii condamnarii lor, însa ei nu vor fi liberati din închisoare pentru ca erau cercetati si în alte dosare criminale (primul, condamnat pentru evadare si furt calificat, iar cel de-al 2-lea, pentru tentativa de evadare si luare de ostatici).

Totusi, pe 18 noiembrie 1982, o noua cerere de revizuirea a procesului lui Guy Mauvillain depusa de catre celebri avocati, Robert Badinter, Jean-Jacques de Félice si Jean-Yves Dupeux, va fi respinsa de catre Camera Criminala a Curtii de Casatie, dar, în sfârsit, pe 20 octombrie 1983, verdicatul Juriului  Popular al departamentului Charente Maritime de la Saintes este casat (anulat) la cererea Cancelariei („in mod exceptional”) „în interesul legii si al condamnatuluii”, ceea ce reprezinta cea de-a 2-a victorie în acest dosar.

Ca urmare, Guy Mauvillain fa fi rejudecat la Bordeaux, de catre Curtea cu Jurati al departamentului Gironde (avându-l ca Avocat general pe Réné Pech), timp de 4 zile, în urma caruia, dupa 3 ore de liberare, aceste este achitat (fiind declarat nevinovat de uciderea lui Élise Meilhan), pe 29 iunie 1985.

Indemnizat pe 18 ianuarie 1987 de catre CNRDP (conform unui ordin de plata datat din 16 ianuarie) cu 400.000 Ffr (cca 60.000€, peste 300.000€PPA) pentru daune morale si materiale suferite ca urmare a inculparii sale, Guy si Yvette Mauvillain vor parasi La Rochelle si se vor stabili, în anonimat, într-o comuna în departamentul Vendée, unde, Guy moare pe 27 iulie 2003, iar Yvette, pe 12 februarie 2006. Adevaratul asasin nu a fost identificat (prins), deci, nici pedepsit, evident,  niciodata.

Rida Daalouche (n.1958), tunisian, încarcerat pe 12 noiembrie 1991 si condamnat la 14 ani de recluziune criminala pe 12 aprilie 1994 de catre Curtea (Populara) cu Jurati al departamentului Bouche de Rhone (la Marsilia), ramasa definitiva, pentru „14 lovituri care au cauzat moartea vânzatorului de heroina Abdelali Gasmi” (în vârsta de 26 de ani)” pe 29 mai 1991, în barul Gerbe d’or din centrul Marsiliei (Aix Marseille – Provence Métropole), achitat pe 8 mai 1999. De fapt, în bar va avea loc o altercatie între 3 barbati, probabil, atât drogati cât si alcoolizati, unul dintrei ei Abdelali Gasmi, fiind grav ranit, cu o serie de lovituri la gât (bergata) cu cioburi de sticla, iar ceilalti 2 vor dispare fara urma, nefiind identificati.  Toxicoman, Rida Daalouche este denuntat autoritatilor politieenesti de catre varul sau (bun), care, la rândul sau, ar fi fost informat, de un oarecare Kuder si  conform  caruia, Rida ar fi vândut lui Abdelali Gasmi 50gr de heroina, a carei contravaloare, acesta din urma n-ar fi achitat-o. În timpul auditiei sale în arestul politiei, acesta este foarte confuz în declaratiile sale, având în vedere, mai ales faptul ca, suferea atât de tulburari psihologice importante cât si de boli fiziologice.

Efectiv, nu-si aducea aminte de ceea ce a facut în seara de 29 mai, în timp ce parintii îi furnizau un alibi, conform caruia, acesta s-ar fi uitat împreuna cu ei, acasa,  la un meciul de fotbal din finala Cupei Europei, în care Olympique de Marseille (câstigator al titlului national pentru a 3-a ora, consecutiv) disputata un meci cu Etoile rouge Belgrade.

Rida Daalouche (C) entouré de sa famille savoure sa liberté retrouvée, le 27 février à Marseille, après avoir passé 5 ans et demi en prison. Condamné pour meurtre à 14 ans de prison, le 12 avril 1996, Rida Daalouche a été remis en liberté à la demande de la Cour de révision des peines qui a ordonné un supplément d’information, à la suite de la découverte d’un certificat d’hospitalisation le mettant hors de cause.

Având în vedere incoerentele din declaratiile lui Daalouche si a parintilor sai, pe 12 noiembrie 1991, dar si în cele ale marorilor, judecatorul de instructie însarcinat cu instrumentarea dosatului îl inculpa pe acesta si ordona încarcerarea lui.

De fapt, barmanul îl recunoaste, într-o prima faza a anchetei pe Rida Daalouche în agresorul lui Abdelali Gasmi, dar si  prietena victimei, era la fel de sigura de ea, când afirma ca, acesta ar fi fost fugarit (cu un mare ciob de sticla în mâna) de catre Hacène Daalouche, fratele lui Rida. Ulterior însa, barmanul nu mai era sigur ca l-ar fi vazut pe Rida, iar Hacène Daalouche, în seara dramei era încarcerat la celebra închisoare Baumettes din Marsilia.

În ceea ce îl priveste pe Rida Daalouche, acesta era sigur ca în ziua dramei el ar fi însotit o prietena la penitenciarul din Perpignan, unde aceasta urma csa-si viziteze tata. Numai ca acest lucru a avut loc 2 luni mai târziu. Însa, în cursul detentiei sale, sora sa Keltoum facând ordine printre lucrurile sale (sau cautând ceva!), gaseste din întamplare un certificat medical care atesta faptul ca la momentul comiterii crimei el era spitalizat (exact, între 29 – 31 mai 1991) în Spitalul psihiatric Edouard-Toulouse din Marsilie (la cca 10km distanta de locul dramei) într-o cura de dezintoxicare de lunga durata, ceea ce va permite avocatului sau Frédéric Monneret ca pe 7 octombrie 1996 sa sesizeze CRCP (CRDP) care la rândul ei va sesiza Camera Criminala a Curtii de Casatie, statuând ca ca o Curte de Revizuire.

Pe 26 februarie 1997, Comisia ordona suspendarea executiei condamnarii. În cursul zilei urmatoare Rida Daalouche este liberat. Pe 23 septembrie 1998 Camera Criminala a Curtii de Casatie examineaza dosarul si printr-o ordonanta pe 14 octombrie 1998 anuleaza condamnarea lui Rida Daalouche (la 14 ani de recluziune criminala), ordonând rejudecarea dosarului în fata Juriului Popular (Curtii cu Jurati) al departamentului Hérault, la Montpellier (prefectura departamentului).

În luna mai 1999 începe al 2-lea proces (de revizuire) la Montpellier al lui Rida Daalouche, în fata Curti cu Jurati (prezidata de catre  Daniel Duchemin si avându-l ca avocat general pe Procurorul Louis Auméras), în care pe 8 mai 1999, conform rechizitoriului avocatului general din 7 mai, acesta este achitat.Recunoscut nevinovat, fiind reabilitat, el solicita CNI despagubiri morale si materiale pentru cei peste 5 ani petrecuti în detentie (criminala), în valoare de 5MFfr (cca 1,1 €). Dar, surpriza.

Pe 17 august 1999, CNI îi respinge cererea, sub pretextul ca el este oarecum responsabil pentru condamnarea lui, având în vedere faptul ca în timpul anchetei judiciare, nu a fost capabil sa dea indicatiile necesare în legatura cu certificatul sau de spitalizare, care daca ar fi fost gasit, el nu ar fi fost condamnnat (sic !) si justitia n-ar fi cheltuit importante sume de bani cu achitarea si reabilitarea sa. Si într-adevar, pe plan juridic, magistratii Curtii de Casatie au dreptate: conform art.626 din CP, condamnatul achitat în urma revizuirii procesului sau daca „elementul nou care îl disculpa, nu a fost cunoscut instantei, din motive imputabile condamnatului”.

Pe de alta parte, avocatul acestuia, Frédéric Monneret, are si el dreptate, pentru ca Rida Daalouche, fiind toxicoman si suferind de maladii psihologice si fiziologice, nu era lucid în timpul arestului sau, iar în perioada detentiei sale provizorii, parintii sai analfabeti, nu aveau cum sa gaseasca (în locul lui) printre lucrurile sale acel certficat medical administrativ, care, practic, l-ar fi disculpat.

Patrick Dils (n.1970), inculpat pe 30 aprilie 1987 (la vârsta de 16 ani), pentru uciderea a 2 minori (Alexandre Beckrich si Cyril Beining în vârsta de 7, respectiv, 8 ani), în proximitatea garii SNCF de la Montigny-lès-Metz (departamentul Moselle, regiunea administrativa Grand Est) pe 28 septembrie 1986, achitat pe 24 aprilie 2002.

Marturisind fapta în timpul interogatoriilor (ulterior, negând-si cu vehementa!), el a fost inculpat si încarcerat în detentie provizorie la Maison d’Arrêt Metz-Queuleu, fiind condamnat pe 27 ianuarie 1989, la închisoare pe viata, de catre Juriul Popular (pentru minori) al departamentului Moselle. Condamnarea lui este anulata pe 3 aprilie 2001 având în vedere faptul ca la fata crimei în perioada dramei a fost „descoperit” (ulterior procesului), prezenta unui killer–criminal  în serie (azi condamnat pentru 3 crime si implicat în alte 6), Françis Heaulme, ceea ce constituie, într-adevar, „un element nou în dosar si poate pune la îndoiala culpabilitatea condamnatului Patrick Dils”.

Patrick Dils (C) sort de prison accompagné de ses avocats, Me Jean-Marc Florand (D) et Bertrand Becker (G), le 24 avril 2002 à Lyon, après avoir été définitivement acquitté par la Cour d’assises des mineurs du Rhône. Patrick Dils était jugé pour la 3e fois pour le meurtre de deux enfants à Montigny-les-Metz en Septembre 86. AFP PHOTO PHILIPPE MERLE

La originea acestei descoperiri se afla jandarmul Jean-François Abgrall (n.1959), adjutant sef în cadrul GN[1](Jandarmeria Nationala), astazi detectiv privat (private investigator). Rejudecat pe 29 iunie 2001, Curtea cu Jurati (Juriul Popular) pentru minori (al departamentului Marne) il gaseste vinovat si îl condamna din nou, dar „numai” la 25 de ani de recluziune criminala, în loc de închisoare pe viata. Probabil pentru ca el efectuase deja peste jumatate din pedeapsa si cel putin teoretic (având in vedere dosarul lui fara falie, în „beton”, în inchisoare !), era liberabil conditionat (sub control judiciar). Desigur, revizuirea procesului sau ar fi fost mult mai complicata si costisitor pentru contribuabilii statului. Facând apel, este rejudecat începând din 9 aprilie 2002 de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati ) al departamentului Rhône la Lyon.

Pe 23 aprilie 2002, Avocatul general precizeaza în rechizitoriul sau motivele pentru care vinovatia lui Dils pare a fi mai mult decât îndoielnica. Ca urmare, în urma deliberarii pe 24 aprilie 2002, Juriul Popular îl achita pe Dils, care va si pus în libertate în seara aceleasi zile, în jurul orei 22h10. Pe 26 iunie 2003 obtine de la CNI (la amiabil!) suma de 1M€ ca despagubiri materiale si morale pentru cei 15 ani petrecuti în detentie criminala (dintre care, 700.000€ pentru el, personal, iar 300.000€ pentru restul membrilor familiei sale si pentru cheltuieli de judecata). Este cea mai mare suma acordata vreodata de catre justitia franceza ca reparatie morala si materiala din întreaga sa istorie. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Giscard d’Estaing si „condamnatii sai” la moarte!

În sfârsit, în urma publicarii cartii sale autobiografice „Je voulais juste rentrer chez moi” (Nu vroiam decât sa ma întorc acasa,  Paris, Michel Lafon/2002, ISBN 978-2-84098-870-0; J’ai lu/2003, ISBN 978-2-290-33415-7) este urmarit în justitie pentru difamatie de catre 80 de gardieni de la Închisoarea Toul, pe care îi descrie în carte cu lux de amanunte, calificandu-i  „niste pervesi si descreierati”. În 2017, acesta publica o noua carte în care vorbeste de proiectele sale de viitor: „Il ne me manque qu’une chose” (Nu-mi lipseste decât un singur lucru), Michel Lafon/2017 (ISBN 978-2-74993-299-6).

În încheiere, pe 26 iunie 2006, Francis Heaulme (condamnat pentru implicarea sa în mai multe dosare criminale) este inculpat si în dosarul asasinatelor de la Montigny-lès-Metz, reprosate lui Patrick Dils Dar surpriza: ADN-urile izolate la locul crimei, nu corespund cu cel identificat pe pantalonii lui Heaulme, iar acesta este disculpat, din oficiu. În 2009, are loc o noua tentativa de identificare a asasinului care are la baza marturia lui Heaulme, care, în timpul audierii sale afirma, nu ca ar fi fost el criminalul, doar ca : „eu am vazut cel care care a comis fapta...”, motiv pentru care, având în vedere profilul sau ctiminal, acesta a fost pus sub învinuire. Persoana în cauza (suspectata) ar fi fost Henri Leclaire, care, desi, si-a marturisit fapta, ulterior s-a retractat. Audiat din nou, de catre un nou judecator de instructie, pe 5 august 2014, acesta a fost inculpat în dosarul asasinatelor de de la Montigny-lès-Metz.

Loïc Sécher (n.1960), fost muncitor agricol (având ca parinti pe Joseph si Marie-Louise, agricultori) în comuna Chapelle-Saint-Sauveur (departamentul Loire-Atlantique, regiunea administrativa Pays de Lore) condamnat pe 12 decembrie 2003 la 16 ani de recluziune criminala (însotita de o amenda penala – taxe judiciare, în valoare de 364.250€) de catre Juriul Popular al departamentului Loire Atlantique de la Nantes, pentru un viol (conform art.222.22–23 pâna la 33 din CP: „viol, tentativa de viol, agresiune sexuala asupra unui minor”) pe care nu l-a comis, asupa unei adolescente Emilie (în vârsta de 14 ani, reprezentata de catre Cécile de Oliveira) pe 27 noiembrie 2000, la Ingrandes (în departamentul Maine-et-Loire), confirmat în mai 2004 de catre Curtea de Apel Rennes si în martie 2005 de catre Curtea de Casatie, achitat pe 24 iunie 2011 (dupa 2.655 de zile de detentie), într-un proces (desfasurat între 20 – 24 iunie), în urma revizuirii condamnarii sale, de catre Curtea cu Jurati Paris (sub presedintia lui Nadia Ajjan), avându-l ca Avocat general pe François-Louis Coste si ca aparator, pe celebrul avocat penalist Eric Dupont – Moretti asistat de catre François Canonica.

În sfârsit, la sfârsitul anilor 1970, Loïc Sécher rateaza examenul BEP agricol (Brevet de Studii Profesionale–echivalentul unei diplome de scoli profesionale în domeniul agricol), în special din cauza limbii franceze si nici nu mai înceraca sa-l obtina altădată pentru ca este obligat sa se „consacre” muncii câmpului, datorita îmrejurarilor în care traia (anturajul familial).

AccusŽ de viol et disculpŽ huit ans plus tard par sa prŽsumŽe victime, Lo•c SŽcher, un ancien ouvrier agricole de Loire-Atlantique s’adresse ˆ la presse ˆ son arrivŽe, le 20 juin 2011 au Palais de justiuce de Paris, pour tre rejugŽ aprs l’annulation de sa condamnation par la Cour de rŽvision. Ce nouveau procs, dont il attend d’tre dŽfinitivement blanchi, est prŽvu jusqu’au 24 juin prochain devant la cour d’assises d’appel de Paris. AFP PHOTO/JACQUES DEMARTHON

Atunci când evenimentul are loc, el este muncitor agricol la Ingrandes (în departamentul Maine-et-Loire) pe o plantație arboricola (a lui M. Potiron) unde se remarca prin seriozitate si constinciozitatate chiar daca ritmul lui de munca, patronul lui îl considera „cam lent”!

Celibatar si homosexual, Loïc Sécher, îsi asuma cu dificultate acest „statut social” al sau (de altfel, greu de acceptat în mediul rural), motiv pentru care este,  oarecum, depresiv, alcoolic si duce o viata retrasa, iar pentru multi din anturajul sau pare a fi „un manipulator si potentialmente periculos”, confirmat, dupa arestarea lui si de catre expertul – psihiatru Dr. Marcel Zins-Ritter (atunci în vârsta de 42 de ani) care l-a examinat. Mai mult, acesta mentioneaza în raportul sau legat de Loic si anumite elemente psihogenene specifice „structurii deviante”, respectiv, ale „personalitatii  perverse”

Emilie R. (atunci în vârsta de 13 ani si jumatate) adolescenta care îl incrimineaza de viol pe Loïc Sécher este eleva la colegiul (scoala generala) din localitate. Ea va depune plângere la Jandarmerie ca urmare a insistentei profesorilor ei, foarte tineri, lipsiti de experienta în activitatea cu copii. Examinata în luna decembrie 2000 de catre Dr. Marcel Zins-Ritter (expert– psihiatru, atunci în vârsta de 42 de ani) de pe lânga TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Nantes,  acesta nota: „nu exista elemente patogene” (…) si „ nici tendinte de fabulare”, la reclamanta (Emilie R.) si ea „corespunde tabloului clinic al victimelor abuzurilor sexuale”. În concluzie, simptolele lui Emilie (anorexie, cosmaruri, reactii fobice, inhibitie, crize de angoasa, etc.) erau tipice unei persoane – victima a abuzurilor sexuale. Eu cred ca Eric Dupont Moretti, avocatul lui Loïc Sécher (cel mai bun penalist, aztazi, „leader al achitarilor” în Franta) a avut dreptate afirmând: „expertul a dat dovada de prea multa certitudine rezultatelor examenelor sale, ar fi trebuit sa fie mai prudent”.

Ca urmare, în 2001, jandarmul Olivier Rouault (de la brigada de jandarmerie Varades din departamentul Loire-Atlantique, atunci în vârsta de 32 de ani), directorul anchetei este (ferm) convins ca Loïc Sécher este vinovatul (ideal) în dosar, tinând cont (în urma unei anchete de „proximitate” în anturajul lui) mai ales de profilul sau socio–profesional, deci pentru el, inculparea acestuia, era doar o „simpla formalitate”.

Cu toate ca nu existau niciun fel de probe materiale fiabile care sa confirme violul (expertize medicale, teste ADN), decât, pur si simplu, declaratia reclamantei (o eleva în vârsta de 13 ani, cu tatal militar si mama puericultor, cu o reputație în „zdrențe”, deşcolarizată, sejururi în spitale psihiatrice si în unitati specializate pentru cure de dezintoxicare/detoxifiere) contra declaratiei învinuitului Loïc Sécher (agricultor, celibatar si homosexual în vârsta de 40 de ani, cu personalitate tulburata, alcoolic, violent si fara loc de munca stabil) care nega acuzatiile de agresiune si viol  contra reclamantei.

Într-un asemenea context, condamnarea lui Loïc Sécher la 16 ani de recluziune criminala (de catre Juriul Poular al departamentului Loire Atlantique de la Nantes) pe 12  decembrie 2003, ca de altfel si confirmarea pedepsei (de Curta de Apel Rennes în mai 2004 si a Curtii de Casatie în 2005) va fi tot, doar, o „simpla formalitate”. Din fericire pentru Sécher, comitetul sau de sprijin (cu cca 200 de membri) reprezentat de catre Maurice Thareau (presedinte) si Jean-Pierre Chesné (purtator de cuvânt) care crede în nevinovatia sa, îl sustine în cererea sa de revizuire a procesului sau (pentru motivul ca victima ar fi „fabulat” si l-ar fi acuzat pe nedrept) în 2006, în fata CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale). Astfel, o noua ancheta efectuata în anturajul lui Emilie va pune în evidenta fragilitatea ei psihica si psihologica, dar si o serie de incoerente în declaratiile sale, care converg catre ideea „fabularii” în depozitia sa încriminatoare contra lui Loïc Sécher. De altfel, este si destul de putin probabil (improbabil) ca un individ, asa cum a fost descris Sécher mai sus, sa fi fost capabil sa comita o agresiune sexuala (în particular, viol) de tip hetero si contra unei minore. În plus, pâna la vârsta de 40 de ani, conform cazierului sau judiciar, acesta n-ar fi comis nicio infractiune de acest tip si nici macar n-ar fi fost cercetat penal vreodată.

Subliniez aici faptul ca desi Sécher este plasat în detentie provizorie criminala (într-un dosar criminal), în Centrul Penitenciar de la Nantes (dat în folosinta în 1981, cu o suprafata de 11ha si o capacitate operationala de 570 locuri  în 5 subdiviziuni: 2 Maison d’Arrêt – pentru preveniti barbati si femei, 1 Centre de Détention – pentru condamnati definitiv la pedepse scurte, 1 Centre de Semi-liberté – pentru cei cu pedepse amenajate, cu activitate lucrativa în exterior si 1 SMPR – Service Médico-Psychologique Régional) ca urmare a denuntului facut de victima (Emilie R.) pe 27 noiembrie 2000, unde el a fost incarcerat în sectorul Maison d’Arrêt (Centru de detentie privizorie), el este pus în libertate provizorie sub control judiciar, pe 2 noiembrie 2001.

La începutul lunii septembrie (cu 3 luni înainte de procesul lui Loic Sécher în fata Curtii cu Jurati al departamentului Loire Atlantique de la Nantes), Emilie anunta Parchetul ca ar fi fost amenintata (de „catre un necunoscut!”) pentru ca sa-si retraga plângerea contra lui, ceea ce ulterior (dupa retractarea ei, în 2008!) s-a adeverit ca ar fi fost o „fabulatie grosolana”, ca de altfel si violarea ei de catre acesta (atunci, vecin cu ea).Pe 12 decembrie 2003, Sécher este condamnat la 16 ani de recluziune criminala conform CP (prevazut pentru „viol, tenativa de viol si agresiuni sexuale comise asupra unui minor având mai putin de 15 ani”) si reîncarcerat în Centrul Penitenciar de la Nantes. Pedeapsa este confirmata în mai 2004 de catre Curtea cu Jurati al departamentului Ille-et-Vilaine de la Rennes, iar anularea sentintei este respinsa de catre Curtea de Casatie în martie 2005. În ciuda faptului ca, în cadrul unei contraanchete a acesteia, expertize medico – judiciare au probat faptul ca Emilie R., atunci, era înca „virgina”, dar sustinea ca si alte persoane ar fi abuzat-o sexual, printre care si propriul sau tata, care, în urma unor investigatii, a fost disculpat, beneficiind de un „non – lieu” (încetarea urmarii penale). Iar Justitia banuia ca Emilie R. s-au fi „automitilat” sexual  si psihic, pentru ca, un expert – psihiatru care l-a examinat cu aceasta ocazie mentiona în raportul sau ca: „ea era perturbata psihic, înainte de a fi mintit”.

În cursul lunii septembrie 2006 are loc crearea unui grup de sprijin avându-l ca presedinte pe Maurice Thareau (fost Consilier general departamental, decedat pe 12 septembrie 2015, în vârsta de 89 de ani si pe Daniel Picard – cofondator), care va milita pentru revizuirea procesului lui Loic Sécher. Pe 31 martie 2008, victima Emilie R., (devenita majora), va expedia (prin intermediul avocatei sale Cécile de Oliveira, o scrisoare Parchetului General de la Rennes (înregistrata pe 7 aprilie) în care îl diculpa pe Loic Sécher („este nevinovat si nu suport sa-l stiu încarcerat”). În timpul procedurii judiciare, ea si-a schimbat de mai multe ori depozitia si va acuza alti barbati care ar fi violat-o.

Ca urmare, Sécher (asistat atunci de catre avocatul  Corinne Le Saint) va solicita CRCP revizuirea procesului sau, dar si suspendarea executarii pedepsei sale, (si punerea sa în libertate sub control judiciar) ceea ce Curtea de Revizuire (a condamnarilor penale) îi refuza 13 octobre 2008, dupa o sedinta a acesteia care are loc pe 29 septembrie în prezenta Avocatului general (reprezentând Ministerul Public) Gilles Lucazeau. Conform unor documente oficiale, în urma unor insistente din partea avocatului apararii, pe 23 martie 2009, aceasta îsi justifica decizia: „exista o serie de investigatii care urmeaza sa fie facute în dosar” (în privinta retractarii lui Emilie R. – având în vedere „fragilitatea” ei psihologica), care pot influenta suspendarea executarii pedepsei, deci, implicit si revizuirea procesului sau.

În sfârsit, înurma unei anchete „minutioase”, în cursul lunii decembrie 2009, CRCP recunoaste ca Emilie este „fragil din punct de vedere psihologic”, ceea ce îi permite sa-si imagineze diferite evenimente (ireale) si sa fabuleze, motiv pentru care va sesiza Curtea de Revizuire. Astfel, pe 30 martie 2010, în fata Curtii de Revizuire, Avocatul general solicita anularea pedepsei lui Loïc Sécher, fara un nou proces, ccea ce practic, însemna, (automat), achitarea lui (teoretic, fara precedent în materie de revizuirea proceselor).

Pe 13 aprilie 2010, într-adevar, Curtea anuleaza condamnarea lui Sécher sil îl pune pe acesta în libertate provizorie (sub control judiciar cu resedinta în departamentul Finistère–cu interdictia de se deplasa în departamentele Loire-Atlantique, Maine-et-Loire, Ille-et-Vilaine si  Vendée), dupa 7 ani si 3 luni de detentie (2.655 de zile), dupa o dubla greva a foamei (prelungite) dar nu-l achita (ceea ce si era de asteptat, de altfel) si îl trimite pe acesta din urma (pentru fi judecat din nou) în fata Curtii cu Jurati (Juriul Popular) Paris. 

Este o zi importanta, pentru ca în aceasi zi, în fata aceleasi Curti, are loc si anularea condamnarii lui Marc Machin (vezi, achitatul n°8, în urma revizuirii procesului sau), care, spre deosebire de Loïc Sécher nu va fi pus în libertate, pentru ca, într-un alt dosar (de agresiune a unui gardian al închisorii), avea de efectuat 6 luni de închisoare. Procesul sau de revizire are loc la Paris, în perioada 20 – 24 iunie în 2011, iar în urma verdictului Curtii cu Jurati, Loïc Sécher (asista de catre noul sau avocat Éric Dupond-Moretti) este achitat si reabilitat din punct de vedere socio – juridic.

Pentru indemnizarea sa, Loïc Sécher va solicita Statului francez (prin intermediul avocatului sau Alice Cohen-Sabban, apartinând Cabinetului Dupond-Moretti), despagubiri morale si materiale în valoare de 2.077.500 € (2,4M€, într-o prima faza, conform altor surse). Pe 25 deptembrie 25 septembre 2012, Curtea de Apel Rennes îl despagubeste cu 797.352€ pentru prejudiciul moral si material suferit în detentie (unde va fi contaminat cu VHI–Human Immunodeficiency Virus, ca urmare a mai multor violuri punitive, ca violator „unui minor sub 15 ani”), suma din care 600.000€ reprezeinta prejudiciul moral, iar 197.352€ prejudiciu material. Mama sa (în viata) a fost si ea îndemnizata pentru prejudiciul moral suferit cu 50.000€, iar sora sa si fratele sau, fiecare cu 30.000€. Din contra, tatal sau decedat în martie 2011, nu a putut beneficia de îndemnizare.

Ïn anul indemnizarii lui Loïc Sécher, în afara de indemnizatia acestuia, Statul francez a platit deja (pe plan national) cca 5,5M€ sub forma de despagubire, pentru „detentie abuziva (nejustificat)”, o suma care, nu difera foarte mult fata de cele platite în anii precedenti.

Dupa liberarea sa din penitenciarul de la Nantes (si pâna la indemnizarea), el beneficia de ajutorul social în valoare, atunci în vigoare, de 417€ (RSA – Revenu Solidarité Adulte, fostul RMI – Revenu Minimom d’Insertion, astazi în valoare de 559,74 € net – pentru  o persoana singura, 718,78 € net – în cazul unei persoane însarcinate si cu 223,89 – 239,59 € pentru fiecare copil – se vedea pentru detalii articolul autorului: Le RSA (ancien RMI)].

Epuizându-si resursele sale financiare (inclusiv, putinele bunuri pe care le poseda), Sécher (care în detentie s-a convertit si la Islam), le-a sacrificat pentru indemnizarea avocatilor sai, si a supravietuit, mai ales, gratie acestui RSA si a Restos du Cœur du Pays Bigouden (restaurante cu caracter social – pentru cei fara resurse financiare, din aria culturala al fostului Cap Caval, din sud–vestul departamentului Finistère, regiunea administrativa Bretania – unde s-a stabilit, dupa liberare, la un prieten).Spre deosebire de Marc Machin (indemnizat cu 663.000€ în 2014 – vezi achitatul n°8, în urma revizuirii procesului sau, care a recidivat în infractionalitate), acesta a reusit sa faca fata (în ciuda mijloacelor sale financiare extrem de limitate), cu demnitate perioadei post – carcerale, fara a recidiva, nu numai pâna la indemnizarea, dar si ulteruior, înclusiv, pâna astazi.

Loïc Sécher (recunoscut oficial nevinovat, dupa 87 de luni de detentie – prima  victima a unei erori judiciare în cazul unei crime sexuale, dupa 1945 si în cea de a 5-a Republica franceza) nu a facut apel la sentinta Curtii si asa cum a sustinut tot timpul, nici „nu-i poarta  pică (ranchiună) lui Emilie” (pe care o considera „victima a institutiei judiciare, ca de altfel, si pe el însusi”).

Împreuna cu avocatul sa, Eric Dupont – MorettiLoic Secher, publica o carte pe 26 septembrie 2013 (în Editura Broché) cu titlul:  „Le calvaire et le pardon. Les ravages d’une erreur judiciaire revue et corrigée” (Calvarul si iertarea. Ravagiile unei erori judiciare revazute si corectate).

Merita sa subliniez aici faptul ca desi sumele reclamate de catre cei achitati sunt mult mai mari decât cele atribuite de Statul francez, totusi daca tinem cont de faptul ca, în medie exista cca 130–150 de cereri de despagubiri anual în Métropole du Grand Paris (si cca 500–600, anual, la nivel national) cu sume alocate lunar (în medie) cuprinse între 2.000–2.500€  (exista surse judiciare care indica si 130 – 140€/zi, în multe cazuri), Loïc Sécher, ca de altfel si Marc Machin au fost mai mult decât bine „remunerati” în timpul detentiilor lor.

În principiu, din numarul total de revizuri de procese anual, cca 70 – 75 ajung în fata CRCP, restul fiind respinse „justificat”. Din contra, daca tinem cont de faptul ca în dosarul Adidas, omul de afaceri Bernard Tapie (fost patron al clubului de fotbal Olympique de Marseille, deputat francez/2 ianuarie 1989–26 décembre 1992 si 22 aprilie 1993–5 septembrie 1996, european/19 iulie 1994–4 februarie 1997 si Consilier general al departamentului Bouches du Rhône/1994–1995, respectiv, Ministru al Orasului/26 decembrie 1992–28 martie 1993, în Guvernul Pierre Beregovoy/1925–1993, în perioada 2 aprilie 1992 – 29 martie 1993), un apropiat al presedintelui Nicolas Sarkozy (n.1955, în functie 2007 – 2012), în cadrul unui litigiu cu banca Crédit Lyonnais, a fost despagubit de catre un Tribunal de Arbitraj (constituit de catre Christine Lagarde (n.1956, directoarea generala a FMI – Fondul Monetar International din 5 iulie 2011) cu suma de 240M€ ca „daune materiale” (lipsa de câstig) si cu suma de 45M€ cu titlul de „prejudiciu moral”, atunci putem considera ca sumele alocate de justitia franceza celor achitati în urma revizuirii proceselor lor sunt adevarata „mizerie” si generatoare a unei imense injustitii.

Însa, daca analizam situatia, din punctul de vedere al lui Tapie si al avocatilor sai, detaliat, acesta n-ar fi fost deloc favorizat.

În anii 1980, Bernard Tapie se lanseaza în antreprenoriat si face o serie de investitii de mare anvergura (în intreprinderi falimentare pe care le cumpara/achizitioneaza pentru 1Ffr simbolic), dupa ce, înca din 1967, devine un  „om de televiziune”, foarte apreciat, mai întâi, ca invitat al unor emisiuni de mare succes (Le Grand Échiquier, 7/7, (Gym Tonic, Le Jeu de la vérité, Champs-Élysées, Les Grosses Têtes, etc.), iar mai târziu, ca animator de emisiuni de divertisment, actor si chiar cântaret.

Printre societatile sale cele mai cunoscute si prospere mentionez: Terraillon (Fondata în 1908 de catre Lucien Terraillon si Joseph Petitjean, specializata în „consumer and medical weighing scales”, cumparat în 1981, revândut pentru 125MFfr/cca 19,5M€ firmei americane Measurement Specialities), Look Cycle International (creata în 1951, specializata în „echipamente de ciclism”/cadrul din carbon, pedale automate, etc., cu sediul la Neveres în departamentul Nièvre, cumparat în 1983, revândut pentru 260MFr/40M€ în 1988 proprietarului firmei elvetiene de ceasuri Ebel), La Vie claire (creata în 1946 ca un jurnal specializat în Bio de catre Henri-Charles Geffroy, care din 1948 devine o întreprindere specializata în distribuirea si vânzarea produselor bio, constituite într-un grup cu 324 de magazine, dintre care 234 francizate, cotat în bursa, cu o cifra de afaceri în crestere constanta, cumparat în 1980, revândut grupului Distriburg în 1995 de catre CDR – Consortiul de Realizare, o structura ad-hoc însarcinata cu gestionarea pasivelor bancii Crédit Lyonnais dupa „aproape” falimentarea acestuia în 1993 ca urmare a conflictului care debuteaza în 1992 dintre Groupe Bernard Tapie si SdBO – Societatea de Banca Occidentala, filiala a Crédit Lyonnais, atunci, banca publica), Tessut (fondata în 1850 de Charles Rodolphe Testut, întreprindere de productie si comercializare a instrumentelor de masura si a masinilor de taiat carne, cumparata în 1983 si revândut de catre CDR grupului americano – elvetian Mettler Toledo în 1999–lichidata judiciar în 2003, ca urmare a inculparii lui Bernard Tapie într-un dosar de „însusire de bunuri necuvenite”), Wonder (creata în 1914, întreprindere specializata în productia si vânzare de baterii electrice, cumparata în 1984 si revânduta firemei americane Ralston – Purina în 1988 pentru suma de 480MFfr/cca 74M€) si  în sfârsit,  Donnay (creata în 1910 de catre Emile Donnay, întreprindere belgiana specializata în tenis, cumparata în 1988 si revânduta regiunii valone–partea francofona a Belgiei, pentru suma de 100MFfr, în 1991, integrata în 2000, în grupul britanic Sports Direct International PLC).

Si sirul investitiilor lui Bernard Tapie nu se opreste aici.

În 1986 se lanseaza în fotbalul profesionist si cumpara, tot prntru 1Ffr simbolic, celebrul club de fotabal OM (Olympique de Marseille), care, atunci era într-o stare financiara falimentara si care n-ai câstigat titlul de campioana de un deceniu.

Investeste în jucatori de valoare (Jean-Pierre Papin, Philippe Vercruysse, Gaétan Huard, Éric Cantona, Basile Boli, Didier Deschamps, Marcel Desailly, Fabien Barthez, ganezul Abedi Pelé, englezul Chris Waddle, croatul Alen Bokšić, brazilianul Sonny Anderson, Alain Giresse, Manuel Amoros, Jean Tigana, Karl-Heinz Förster, Klaus Allofs, Enzo Francescoli, Carlos Mozer, iugoslavul Yougoslave Dragan Stojkovic si Raymond Goethals), îar începând din 1989, OM câstiga succesiv 4 titluri de Campioana a Frantei (1989 – 1992), joaca 3 finale, 2 semifinale în Cupa Frantei, 2 semifinale în Cupa Europei (1988 – Cupa cupelor, 1990 – Cupa camionilor cluburilor) si 2 finale în Liga campionilor (dintre care una câstiga în 1993 cu AC Milan – un rezultat niciodata obtinut de catre un club francez de fotbal).  Ca urmare a acestui imens succes, Tapie (care la inceputul anilor se afla clasat în top 20 al celor mai bogati francezi), cumpara firma germana Adidas (fost n°1 mondial în echipament si textile) atunci în stare financiare proasta (în pragul falimentului) în raport rivalii sai Nike si Reebok.

Devenind om politic, Ministru al Orasului (26 decembrie 1992 – 28 martie 1993), Bernard Tapie decide sa vânda „afacerea vietii sale” Adidas prin intermediul unei banci publice (atunci) Crédit Lyonnais (banca sa partenera), ceea ce va genera un conflit (scandal) de mari proportii (dosarul politico–judiciar Bernard Tapie–Crédit Lyonnais), în care acesta din urma va avea câstig de cauza, doar pe 9 iulie 2019 (adica, dupa un sfert de secol), când Tribunalul Corectional de la Paris îl achita. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Eroare judiciară” în dosarul politico – juridic atipic, Adidas – Crédit Lyonnais (LCL)?! Bernard Tapie – un supraviețuitor legendar.)

În sfârsit, merita sa atrag atentia si asupra faptului ca prin retractarea lui Emilie R. si în concluzie, achitarea lui Loïc Sécher, ea trebuie (este obligata, prin lege) sa ramburseze (cel putin teoretic), suma de 60.000€ (10.000€ în 2004, iar 50.000€ în 2006) cu care a fost indemnizata de catre CIVI (Comisia de Indemnizarea a Victimelor), respectiv, suma de 25.000€ platita familiei sale, cu titlul de prejudiu moral. Din pacate, conform avocatului acesteia Cécile de Oliveira, Emilie si-a cheltuit banii de-a lungul timpului, iar acum aceasta ar trai numai dintr-o AHH (Alocatie de Adult cu Hadicap), în valoare de 860€ (care va fi majorata la 900€ începând cu 1 noiembrie 2019). Într-un asemenea context, rambursarea datoriei este mai mult decât îndoielnica.

Cu aceasta ocazie, mentionez aici si faptul, ca în principiu, în Franta, cca 223.000 de persoane (cu vârstele cuprinse între 18–75 de ani) sunt victime ale agresiunilor sexuale (dintre care cca 185.000 de femei – 83%, respectiv, cca 38.000 de barbati – 27%). Cca 80.000 dintre cei agresati sexual sunt tineri cu vârstele cuprinse între 18 si 29 de ani (35%), iar 40% din totalul agresiunilor sexuale sunt vilouri. Peste 75% dintre victime îsi cunosc, personal, agresorii, iar în peste 1/3 din cazuri este vorba de unpartener sau de un fost partener, concubin. Peste 20% sunt agreste de catre necunoscuti, 15% dintre agresori sunt cunoscuti doar din vedere si numai cca 10% din cazuri au loc pe strada sau în transportul în comun, restul se deruleaza la dmiciliul victimei. Peste 40% dintre victime sunt brutalizate în timpul agresiunii sexuale si 10% ramân cu urme vizibile dupa consumarea actului infractional criminal. Dar peste 60% dintre ele vor ramâne cu sechele psihologice importante, dintre care numai cca 8% vor depune plângere la Politie (sau la fortele de securitate publica).

Marc Machin (n.1982) condamnat de catre Juriul Popular al departamentului Haus de Seine (Métropole du Grand Paris) de la Nanterre pe 9 septembrie 2004 la 18 ani de recluziune criminala si confirmat în Apel de catre Curtea cu Jurati al departamentului Yvelines la Versailles, pe 30 noiembrie 2005 (cu o perioada de siguranta maxima–2/3 din pedeapsa), pentru uciderea lui Marie-Agnès Bedot, pe 1 decembrie 2001, achitat pe 20 decembrie 2012.

În ciuda faptului ca acesta a fost (si a ramas) un delincvent, cu un important cazier judiciar, în dosarul crimei de pe podul Neuilly (în departamentul Hauts de Seine)–pod rutier (pe DN13) si feroviar (linia n°1 al metroului parizian) care traverseaza Sena între Neuilly-sur-Seine (pe malul drept), respectiv, Courbevoie si Puteaux (pe malul stâng) în Métropole du Grand Paris (în fata celebrului cartier de afaceri La Défense, cel mai mare în Europa), acesta a fost nevinovat si implicit, victima a unei erori judiciare. Fiul unui agent de ordine publica (gardien de la paix) el locuieste în arondismentul (sectorul) parizian n°18, iar de la vârsta de 5 ani este încredintat DDASS (Directia Departamentala a Afacerilor Sanitare si Sociale), ca urmare a unei dispute violente între parintii sai, în care mama lui va trage mai multe focuri de arma în peretele dormitorului conjugal cu arma de serviciu (din dotare) a tatalui sau. Ulterior DDASS îl plaseaza într-o familie adoptiva sieste violat, în repetate rânduri,  de catre un adolescent.   La vârsta de 8 ani, bunicii sai (din partea mamei) îl „recupereaza” din comuna Marseillan (departamentul Hérault, regiunea administrativa Occitania), unde, conform declaratiei sale „a petrecut cei mai frumosi ani din viata”, în ciuda faptului ca un an mai târziu, mama lui, contaminata de mult timp cu HIV, moare de SIDA, iar peste alti 4 ani si bunica lui, de cancer.

Pâna în adolescenta, când îl „recupereaza” tatal sau, „tranziteaza” prin diferite centre de plasament. Fara job în lipsa unei calificari, începe sa consume alcool si sa fumeze cannabis iar la vârsta de 19 ani el poseda deja un important cazier judiciar (furt în reuniune cu sau fara violenta si circumstante agravante, violenta, degradare de bunuri publice, agresiuni sexuale, etc.). Identificat în persoana ucigasului de pe podul Neuilly el este interpelat pe 2 decembrie 2001 si condus la sediul Prefecturii de Politie Paris (36 quai des Orfèvres) pentru a fi audiat.

În urma interogatoriului el va fi inculpat în dosar si încarcerat la Maison d’Arrêt (Centrul de Detentie Provizorie) Nanterre. În ciuda faptului ca pe acelasi pod  Neuilly are loc o alta crima pe 22 mai 2002, (în care victima este Maria-Judith Araujo) când Machin era încarcerat în detentie provizorie, iar rezultatele examinarii amprentelor sale genetice (ADN) confirma faptul ca el nu ar fi fost prezent nici la locul crimei si nici n-ar fi fost în contact cu victima, acesta ramâne suspect, în dosar, în continuare, iar pe 9 septembrie 2004 este condamnat la 18 ani de reluziune criminala, confirmat si în Apel pe 30 noiembrie 2005. Si totusi, el va fi liberat din penitenciar ca urmare a sesizarii CRCP de catre Rachida Dati (n.1965, atunci ministrul Justiei, în functie între 2007–2009) pe 28 martie 2008,  pentru ca nevinovatia acestuia în dosarul crimelor de pe podul Neully este confirmata în noaptea de 3–4  martie 2008, de catre un SDF (vagabond–persoana fara domiciliu fix) si alcoolic (înca din adolescenta), David Sagno (originar din Republica Guineea–situat în Africa de Vest, având ca granițe cu Guineea-Bissau și Senegal la nord, Mali la nord și nord-est, Coasta de Fildeș la sud-est, Liberia la sud, și Sierra Leone la vest), care intra în Comisariatul de Politie de la Défense si se preda autoritatilor, ca autor al dublei crime, sustinând ca era singul mod în care îsi putea „usura proria-i constiinta”. Condamnat de 7 ori pentru agresiuni sexuale, David Sagno, a fost liberat conditionat pe 25 februarie 2008. Ancheta de personalitate efectuata în cazul lui va pune în evidenta o forma de dedublare a personalitatii. Foarte influentat de ocultism si de credintele rituale, el a afirmat în timpul interogatoriului sau ca dupa uciderea si caderea victimelor sale la pamânt „le lingea sângele, cu placere si pasiune, ceea ce îl facea sa se simta „tare”. În ciuda faptului ca era un (fost) alcoolic (îna din adoleszcenta) si SDF, el era un erudit si frecventa cu asiduitate bibiloteca închisorii, exprimandu-se, corect si coerent, în limba franceza. Probabil din acest motiv, expertii–psihiatri care l-au examinat au si considerat ca Sagno, desi suferea de dedublare a personalitatii, în timpul actelor sale criminale oadioase ar fi fost „lucid”, deci, în concluzie, responsabil penal.

Ca urmare, pe 23 februarie 2012, David Sagno a fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminala (maxima în executare) cu o perioada de siguranta de maxima (2/3 din pedeapsa), adica 20 de ani de recluziune criminala. Conform Procurorului Republicii de Nanterre, Philippe Courroye, amprentele sale genetice (ADN) au fost identificate pe corpul victimelor. Marturia lui David Sagno nu lasa loc de comentarii.  „Eram singur în acea dimineata. În noaptea precedenta am baut foarte mult. Am întâlnit-o pe aceasta femeie (n.r. Marie-Agnès Bedot, ucisa pe 1 decembrie 2001) pe podul Neully, am depasit-o si am decis ca ea ar trebui sa serveasca ritualurilor magice. N-am avut niciun alt motiv. Am ucis-o, i le-am furat lucrurile, avea putin bani asupra ei, cca 80€. Apoi m-am dus la surorile de la Charité (n.r. „Les sœurs missionnaires de la Charité”, aflata la adresa: 60, rue de la Folie Méricourt, 11e arrondissement Paris–care ofera sprijin, în special, alimente si îmbracaminte celor fara resurse financiare) si am spalat acolo vasele. Dupa masa am baut din nou foarte mult si m-am dus la cinematograf (cinema). Am facut la fel si cu Maria-Judith Araujo, în aceleasi circumstante, tot pentru magia neagra. Nu stiam ca Marc Machin a fost condamnat, nu-l cunosteam. M-am predat ca sa ma ierte familia si familiile victimelor. Cer iertare lui Marc Machin”

–  Presedintele Curtii: „Aceste crime le-ati comis singur?”

–  „Da!”

–   Presedintele Curtii : „Aveti ceva de spus D-le Marc Machin?”

  Marc Machin: „Nu, în sfârsit, nu am nimic de adaugat. Multumesc ca s-a predat si îsi asuma reponsabilitatea. Eu îi doresc mult curaj în timpul detentiei”.

În sfârsit, condamnarea lui David Sagno, deschide calea catre reabilitarea sociala a lui Marc Machin (evident, numai în dosarul crimelor de pe podul Neilly–pentru ca acesta va recidiva în activitatea sa infractionala), care pe 20 decembrie 2012 (dupa 4 ani si jumatate de la liberarea lui din închisoare) este achitat de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris (avându-l ca Avocat general pe Maryvonne Caillibotte), ca urmare a revizuirii procesului sau din 2004, în care a fost condamnat la 18 ani de recluziune criminala cu o perioada de 2/3 din pedeapsa (maxima), adica 12 ani.

În urma examinarii detentiei sale provizorii (2001–2005), respectiv, a încarcerarii sale ca detinut (condamnat definitiv, 2005–2008), pe 16 iunie 2014,  CNI îl îndemnizeaza pe 4 iulie 2014 (pentru cele 2.126 de zile de privare de libertate) cu suma de 663.320€, în loc de 2M€ cât solicita avocatul sau, Louis Balling. Din aceasta suma 63.320€ cu titlul de prejudiciu material, iar 600.000€ cu titlul de prejudiciu moral, în contextul în care Statul i-a propus mult mai putin, suma de 150.000€, având în vedere faptul ca în momentul arestarii acestuia, el era un SDF (Fara Domiciliu Fix), fara niciun venit. Tatal acestuia, a fost si el îndemnizat cu suma de 38.000€, iar sora, respectiv, fratele lui, fiecare dintre ei, cu suma de 20.000€. Si totusi, chiar si aceasta suma, 721.320€, este una dintre cele mai mari pe care le-a acordat CNI (Comisia Nationala de Indemnizare). Ea este inferioara sumei cu care a fost indemnizat Loïc Sécher (un muncitor agricol condamnat definitiv la 16 ani de recluziune criminala în 2004  pentru violul unei tinere minore, Emilie, în vârsta de 14 ani)  care pentru cele 2.650 de zile de încarcerare a fost îndemnizat cu suma de 797.352€ (în ciuda faptului ca în detentie, datorita conditiilor indecente de trai, acesta a fost contaminat cu virusul HIV). Membri familiei sale, au fost si acestia despagubiti, în total, cu suma de 140.000€ (din care cu 50.000€ mama sa si cu câte 30.000 € cei 2 frati ai sai si sora sa). Acesta, soilicita ca despagubire matetriala si morala, si el, Statului francez, suma de 2.077.500€.

Însa, daca în cazul lui Marc Machin, eroarea judiciara s-a datorat unor carente si confuzii în instrumentarea dosarului, în dosarul lui Loïc Sécher, eroarea judiciara a fost „indusa” de declaratia mincinoasa a minorei Emilie. În momentul arestarii sale, acesta era un asistat social cu o alocatie de 417€ pe luna. Mentionez aici si faptul ca cea mai mare suma care a fost platita vreodata de catre Comisia Nationala de Indemnizare în Franta a fost 1Mil €, cu care a fost despagubit Patrick Dils pe 23 iunie 2003, pentru aproape 17 ani de detentie criminala Inculpat pe 30 aprilie 1987 pentru uciderea la Montigny-les-Metz (Departamentul Moselle) a 2 minori (Alexandre Beckrich si Cyril Beining în varsta de 7, respectiv, 8 ani), pe 27 ianuarie 1989, acesta este condamnat la închisoare pe viata si eliberat pe 24 aprilie 2004. Pentru Marc Machin ar fi putut însemna un nou început, departe de mediul infractional (delictual sau criminal), dar nu se va întâmlpla asa. În câtiva ani îsi delapideaza banii „câstigati” în mod cinstit (onest) si ajunge din nou pe strada, ceea ce „îl obliga”, într-un fel sau altul, sa comita din nou infractiuni pentru a putea supravietui”. De fapt, desi începând din 1 iulie 2008 i se suspenda executarea pedepsei, Marc Machin nu este eliberat decat pe 7 octombrie 2008 din Penitenciarul Rouen – Prison  „Bonne-Nouvelle” (adica, dupa 6 ani si 10 luni), cum acesta mai avea de executat (înca) o pedeapsa suplimentara de 4 luni pentru agresarea (fizica) a unui gardian al închisorii în cursul iunie.Cu alte cuvinte, nu putem spuna ca în închisoare, Marc Machin ar fi fost un înger

Ulterior, liberarii sale definitive, sirul infractiunilor acestuia continua.

Pe 15 iunie 2009, Marc Machin este interpelat pentru 3 agresiuni sexuale, dintre care una comisa contra unui minor, într-un context în care pedeapsa lui nici nu este înca anulata (eveniment, care va avea loc, doar pe 13 aprilie 2010) si cu atât mai putin, sa fi fost achitat de catre Justitia franceza (eveniment care va avea loc, doar pe 20 decembrie 2012) va fi încarcerat la celebra închisoare pariziana (Maison d’Arrêt) La Santé (care a gazduit de-al lungul timpului o serie de brand-uri legendare ale marii criminalitati franceze: a se vedea pentru detalii si articolele autorului: În pielea lui „Porte-Avions”!; „Deghizatii” lui Mitterrand si victimele lor! (Les postiches de Mitterrand et leurs victimes); În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marii criminalitati franceze si ale marilor evadari, respectiv, În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marii criminalitati franceze si ale marilor evadari). Ca urmare, pe 18 mai 2010, cu putin timp dupa anualrea pedepsei sale în dosarul crimei de pe podul Neuilly, pe 18 mai, Marc Machin (delincvent multirecidivist) este condamnat la 3 ani de închisoare (cu executare), însotita de 5 ani de „tratament” socio – judiciar (obligatia condamnatului de a se supune unei supravegheri si asistente pentru prevenirea recidivei, creata prin Legea n°98 – 468 din 17 iunie 1998), dar este liberat conditionat sub control judiciar pe 4 decembrie 2011.

Nerespecând regulamentul liberarii conditonate (tratamentul socio–judiciar), începând cu 5 ianuarie 2012, el va fi din nou reîncarcerat, la Centrul penitenciar Fresnes (regiunea urbana pariziana). Pe 23 februarie, va fi prezent (sub escorta) la procesul lui David Sagno, iar pe 20 decembrie 2012 – liber, este achitat în dosarul crimei de pe podul Neuilly. Nu peste mult timp, pe 23 aprilie 2013, el este condamnat din nou de catre Tribunalul Corectional Paris, la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru comercializare de telefoane mobile furate si violenta cu circumstante agravante, dupa ce pe 13 noiembrie 2014, acelasi tribunal l-a amendat cu 400€ pentru ultraj si violenta cu ocazia unei altercatii care au avut loc pe 9 noiembrie (în sectorul parizian n°19) cu un vecin de-al sau care i-a vândut o camioneta.

El („petit con, provocateur, arrogant“/golan, provocator, arogant) a fost obligat si la plata unor daune morale în valoare de 50€, vecinului sau si 200€ celor 3 politisti care au venit sa-l aresteze.

În sfârsit, pe 11 ianuarie 2016, el va interpelat din nou de catre politistii de la BEDJ (Brigada Executarii Deciziilor Justitiei) într-un hotel (din sectorul parizian n°9) pentru absenta sa în fata judecatorilor Tribunalului Corectional de la Paris, care l-au condamnat prin contumacie (în lipsa) la 6 luni de închisoare, pe 13 noiembrie 2015, pentru „violenta voluntara” (contra fostului sau companion), dar si pentru nerespectarea liberarii conditionate (în privinta amenajarii pedepsei în libertate), într-un alt dosar de furt, urmat de agresiune sexuala. Pe 24 aprilie 2018, Marc Machin intra din nou în vizorul Politiei si Justitiei franceze. Pe strada Saint Maur (din sectorul parizian n°11), acesta se introduce fraudulos (fara efractie, cu cheia de „sub preş” – covoraş) în apartamentul unei tinere, pe care o agreseaza sexual, dupa care pleaca cu cardul ei  bancar pentru a „golii contul ei cu un ATM”. Desi este „mascat”, el este „demascat” de catre camerele video de supraveghere ale bancii de tatuajul aflat pe gâtul lui. Ca urmare, pe 17 mai 2018, Marc Machin este arestat si este banuit de comiterea unui viol, urmat (însotit) de furt si escrocherie cu arma de foc.

Conform avocatului Louis Balling sau Marc Machin „nu este un baiat structurat”: „El a fost martor al unor volente conjugale teribile, a vazut-o pe mama sa tragând asupra tatalui sau, a vazut-o murind (n.r. de SIDA), a fost plimbat prin centre de plasament, pâna când a fost încarcerat pentru o crima pe care n-a coomis-o. Aceasta nedreptate l-a marcat pentru tot restul vietii, dar mai ales anii grei de detentie de care a avut parte pâna la liberarea lui în 2008 (n.r. cu scopul revizurii condamnarii sale penale din 2004 – 2005). Când a fost liberat el nu era înca maturizat”.

În sfârsit, ma gândesc la faptul ca si procedura juridico– administrativa (algoritmul în sine) prin care trece condamnatul de la liberarea lui si pâna în faza indemnizarii sale poate juca un rol importantant în stabilitatea sa sociala, cu atât mai mult cu cât, cel în cauza a fost un delincvent (multi)recidivist, fara calificare profesionala, alcoolic, toxicoman si în plus, prezinta si o oarecare instabilitate psihica, mai mult sau mai putin grava.

Cazul lui Marc Machin, oarecum, este un exemplu. Acesta este liberat din penitenciar pe 7 octombrie 2008, dupa 2.126 de zile de detentie, dar Curtea de Revizuire caseaza (anuleaza) sentinta sa de condamnare doar pe 30 martie 2010, în timp ce achitarea lui are loc doar pe 20 decembrie 2012, iar indemnizarea, pe 16 iunie 2014. Cu alte cuvinte, etapele juridico–administrative sunt termenii unui sir aritmetic cu ratia r= 2 ani, iar între punerea în libertate a lui si indemnizarea acestuia au trecut aproape 6 ani, timp în care fostul condamnat nu dispune nici de mijloace financiare de „reinsertiune sociala” si nici de un dispozitiv social (real) care sa-l supravegheze, având în vedere faptul ca el nu poate fi  integrat într-un CHRS (Centru de Cazare si de Reinsertiune Sociala – readaptare sociala, înainte 1998, pentru persoane fara resurse financiare, aflate într-o stare de excluziune sociala totala), pentru ca nu va accepta (stiind ceea ce îl asteapta!), iar legea nu prevede „retinerea” lui într-un CRS (Centre de Retentie de Siguranta, socio–medico–judiciare), create conform unei legi referitoare la iresponsabilitatea penala (conform art. 706-53-13 si urmatoarele, respectiv, art.R. 53-8-53 din CPP) la popunerea presedintelui în exercitiu Nicolas Sarkozy (n.1955, în functie între 2007–2012) si adoptata pe 28 februarie 2008, pentru fostii detinuti (în special, pentru cei condamnati pentu crime de sânge sau crime sexuale) care si-au executat pedepsele în centre private de libertate, dar care sufera de grave tulburari de personalitate si prezinta un risc ridicat de recidiva. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Podul „blestemat” cu un epilog fără sfârșit. Investigații aprofundate. (Corespondență de la Curtea de revizuire a condamnărilor penale)].

Abderrahim El-Jabri (l’Etrangleur–strangulatorul) si Abdelkader Azzimani (Rai – pentru talentul sau de muzician), 2 tineri de origine magrebina–marocana, în vârsta de 32 si 33 de ani), cunoscuti autoritatilor politienesti si judicare (în special, pentru trafic de stupefiante–cannabis), arestati, încarcerati si condamnati pe 23 mai 2003, în Prima instanta (de catre Juriul Popular al departamentului Hérault, de la Montpellier–prefectura  departamentului) avându-l Avocat general pe Michel Legrand, fiecare, la 20 de ani de recluziune criminala (pedeapsa confirmata si în Apel, în 2004, de catre Juriul Popular al departamentului Pyrénées Orientales da la Perpignan–prefectura departamentului), pentru asasinarea (cu 108 lovituri de cutit) pe 21 decembrie 1997, pe un drum (poteca) de tara la o iesire din orasul Lunel (Departamentul Hérault, Regiunea Languedoc-Roussillon, astazi Occitania) a unui „dealer de stup”, Abdelaziz Jhilal (cunoscut si sub numele de „Azzouz”, în vârsta de 22 de ani), achitati, în urma revizuirii procesului lor pe 3 iulie 2014.

Conform avocatului lui Azzimani, Luc Abratkiewicz, cei 2 ar fi fost deja condamnati înainte de proces: „dealeri, arabi, problema de droguri si de bani, este clar, o rafuiala între bande rivale”. Sustinuti de catre familiile lor, cei 2 condamnati se vor lansa într-o contra anheta judiciara, cu ajutorul Roger-Marc Moreau (un „private investigator” – detectiv privat), care s-a afirmat si în cadrul contra anchetei efectuate în dosarul criminal al gradinarului marocan Omar Raddad (în vârsta de 27 de ani în momentul crimei, aparat de catre celebru avocat Jaxques Vèrges), încarcerat din 27 iunie 1991 la Maison d’Arrêt de Grasse în detentie provizorie) si condamnat pe 2 februarie 1994 de catre Juriul Popular al departamentului Alpes Maritimes, la 18 ani de recluziune criminala pentru asasinarea pe 24 iunie 1991, a lui Ghislaine Marchal (în vârsta de 65 de ani în momentul crimei, fosta sotie a lui Jean-Pierre Marchal), care locuia în villa sa „La Chamade” de la Mougins (comună franceză din departamentul Alpes-Maritimes, în regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur), aflata la intersectia a 2 mari aglomeratii urbane: Cannes –Grasse–Antibes si Nisa–Côte d-Azur Métropole (a se vedea pentru detalii articolul autorului: Omar Raddad et la grâce partielle de Chirac!).

Cadavrul însângerat si descaltat al victimei, târat pe o distanta de cca 200m,  este descoperit pe 22 decembrie, în jurul orei 07h00, de catre instructor auto, care va anunta imediat Brigada de Jandarmerie din localitate. Nu peste mult timp, anchetatorii acesteia vor descoperi nu numai identitatea lui dar si vehiculul sau, un Renault 25 bej (plin de sânge si acesta), abandonat într-o parcare în cartierul vecin. Autopsia va pune în evidenta asasinarea victimei cu o rara cruzime (108 lovituri de cutit localizate în abdomen si în torace, în fata si în gât, în brate si în mâini, respecti, în coapse – între 10 si 15 lovituri).

Conform depozitiilor din anturajul sau (a membrilor comunitatii musulmane – foarte importana în Lunel), victima, Abdelaziz Jhilal (Azzouz) era „un tânar familist, onest, serios, fara niciun fel de probleme cu justitia sau politia”, cu toate ca cei din urma aveau o versiune, cu totul, diferita de ceea a apropiatilor sai, pentru ca acesta figura în baza lor de date ca traficant de stupefiante (cannabis).

În sfârsit, interpelarea celor 2, Abderrahim El-Jabri si Abdelkader Azzimani are loc pe 20 aprilie 1998 de catre Brigada de Jandarmerie din Lunel, iar cei 2 vor marturisii sub presiunea psihologica a anchetatorilor ca ar fi furnizat 5 kg de shit cu câteva ore înainte de moartea acestuia, fara ca cei 2 sa fi avut de-a face cu moartea lui.Cei în cauza, nu numai ca sunt ultimii care ar fi vazut victima în viata, dar ar fi trecut si pe la locul crimei, iar conform depozitiei cumnatului lui Azzouz, acesta din urma le-ar fi fost dator si cu 45.000Ffr (cca 7.000€). În plus, Errol Fargier (un fermier, crescator de cai, în vârsta de 60 de ani), afirma ca ar fi asistat la drama (avuta loc în proximitatea proprietatii sale) în jurul orei 16h30 si îi „recunoaste” pe Abderrahim El-Jabri si Abdelkader Azzimani ca cei 2 agresori ai lui Azzouz. În ciuda faptului ca medicul legist mentioneaza în raportul sau, ca ora decesului are loc la 20h30 (cu o oarecare aproximatie), jandarmii sunt convinsi ca cei 2 sunt asasinii cautati. De altfel, în 2008, acesta se va retracta în fata lui Roger-Marc Moreau si a unei camere de televizune de la France 3: „L-am  confundat pe El Jabri cu un alt om”. Ca urmare, ei vor fi prezentati unui judecator de instructie de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Perpignan, care îi va inculpa într-un dosar infractional criminal pentru „trafic de stupefiante” si „omucidere voluntara”, dupa care îi va plasa în detentie provizorie la Cendrul de Detentie (Maison d’Arrêt) din oras.

Norocul lor consta în arestarea pe 14 martie 2011 a altor 2 suspecti în dosar, a lui Michel Boulma (un muncitor necalificat în varsta de 30 de ani din Saint-Laurent-d’Aigouze, un mic traficant de droguri, deja condamnat), precum si a lui Bouziane Helaili (Director al centrului de agrement „Léo Lagrange” din Lunel, în varsta de 32 de ani). Amprentele lor genetice (ADN) corespundeau cu cele prelevate (recuperate) de la locul crimei în cursul lunii septembrie 2010, iar acestea vor fi confruntate cu cele aflate în baza de date FNEAG (Fisierul National Automatizat al Amprentelor Genetice, creat în 1998), în prezent cu un numar de 3.482.011 de profile genetice identificate si  256.165, neidentificate. Dintre acestea, cca 84%–conservate timp de 5 ani, apartin unor persoane presupuse „nevinovate”, dar cercetate penal, iar restul de 16% – conservate   timp de 40 de ani, apartin unor persoane condamnate (definitiv).

De fapt, primul identificat este Michel Boulma, care în timpul audierii sale (asistat de avocatul sau Antony Chabert) va face „dezvaluiri” complete în legatura cu asasinat, în care recunoaste prezenta sa la locul crimei, dar îl desemneaza ca asasin  pe Bouziane Helaili, „mai presus de orice îndoiala” (casatorit si el, tatal a 2 copii,  aparat de Iris Christol), director al centrului de agrement „Léo Lagrange” din Lunel dar si asistent social (ocupându-se atunci, printre altele si de copii unui condamnat), care cu ocazia funeraliilor victimei a adresat familiei acestuia si „sincere condoleante”. Cu alte cuvinte, Boulma, ar fi aplicat o serie de lovituri de cutit pe corpul victimei, pe picioare, brate, în abdomen (dar, neletale), în schimb, cele mortale i-ar fi fost aplicate de catre Helaili, în gât, în torace si în cap. Din contra, cei 2 recunosc ca ar fi actionat de comun acord si nu-i cunosc pe cei 2 condamnati, El-Jabri si Abdelkader. Dupa ce l-au ucis pe Azzouz, ei se vor debarasa de corpul acestuia, dupa care vor dispare de la locul faptei cu vehiculul victimei, un Renault 25 (si cu cele 5kg de cocaina la bordul acestuia), pe care îl vor abandona într-o parcare în localitatea vecina.

Abderrahim el-Jabri (C) stands in the appeals court in Paris on May 15, 2015. Abdelkader Azzimani and Abderrahim el-Jabri were sentenced in 2003 for the murder of Abdelaziz Jhilal in Lunel in 1997. Azzimani and el-Jabri had their twenty year sentence quashed today by the appeals court.
AFP PHOTO/KENZO TRIBOUILLARD

Cu acest „element nou”, în aprilie 2011, Ministrul Justitiei, Michel Mercier (n.1947, în functie între 2010–2012) sesizeaza CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale), în fata careia, cei 2 condamnati, se vor prezenta pe 18 iunie 2012, iar El Jabri (n° de detinut 25977, aparat de avocatul Luc Abratkiewicz), singurul care mai era încarcerat, este pus îl libertate conditionata sub control judiciar, dupa 13 ani de detentie criminala. De altfel, Avocatul general (reprezentând Ministerul Public), Valdès Boulouque, va solicitata, implicit, trimiterea dosarului „Lunel” în fata Curtii de Revizuire (a condamnarilor penale).

Între timp, tatal sau a murit, femeia, care trebuia sa-i devina sotie, l-a parasit, iar casa lui a fost vânduta. Complicele”, sau Azzimani (aparat de avocatul Jean-Marc Darrigade), a fost eliberat conditionat (sub control  judiciar) cu cca 2 ani mai devreme (dupa cca 11 ani si jumatate de detentie), având în vedere faptul ca justitia a fost mai indulgenta cu acesta, tinând cont, mai ales, de trecutul sau de delincvent mai „marunt”.

De altfel, cei 2 fiind condamnati la 20 de ani recluziune criminala, fara perioada de siguranta, ei ar fi fost „conditionabili” le executarea a ½ din pedeapsa, din care erau deductibile „gratiile” închisorii pentru buna purtare (3 luni în primul an si apoi 2 luni, în fiecare ani – daca erau, „primari”, adica condamnati pentru prima oara), dar fiind considerati „recidivsti” (în materie de trafic de stupefiante), liberarea lor conditionata a fost aprobata mai târziu (la efectuarea a 2/3 din pedeapsa, procedura, clasica, generala).

În sfârsit, în urma audientei din 18 iunie 2012, Curtea de Revizuire anuleaza condamnarile celor 2 pe 15 mai 2013. Pentru achitarea lor însa, trebuie asteptat pâna pe 3 iulie 2014, când Juriul Popular al departamentului Gard de la Nîmes (prefectura departamentului) va anunta în verdictul sau nevinovatia lor, dupa ce, Abdelkader Azzimani si Abderrahim El Jabri au efectuat, deja, pe nedrept, 11 ani si jumatate, respectiv, 13 ani de detentie criminala. Ei vor fi îndemnizati pentru prejudiciul moral si material suferint în mediul carceral, cu 968.424, 57€ în total, în loc 6.129.000€ pe care i-au reclamat Statulului.

Detaliat.

Abdelkader Azzimani obtine suma de 480.000€ ca despagubire pentru prejudiciul moral suferit în 11 ani si 7 luni de detentie criminala, la care s-a adaugat suma de 887,53€ pentru prejudiciul material si o indemnizatie suplimentara de 2.000 €. Abderrahim El Jabri, pentru cei 13 ani de detentie criminala, ca si Azzimani, va fi despagubit pentru prejudiciul moral suferit cu aceasi suma, 480.000€, la care s-a adaugat prejudiciul material în valoare de 3.537,04€ si aceasi indemnizatie suplimentara de 2.000€. În contextul în care Abdelkader Azzimani solicita suma de 2,945M€, iar Abderrahim El Jabri,  suma de 3,184M€.Conform avocatului familiei Jhilal (Bruno Ferri), probabil ca daca la începutul anchetei jandarmii ar fi tinut cont de faptul ca sotia victimei avea o datorie de bani (importanta) fata de un „oarecare, Bouziane” si  ar fi exploatat aceasta pista, El-Jabri si Abdelkader, n-ar fi  fost încarcerati si nici condamnat pe nedrept. Ceea ce, evident, ar fi putut evita aceasta eroare judiciara.

Merita sa mentionez aici si faptul ca exista în acest doar în permanenta o îndoiala (ceea ce n-a fost benefica, din pacate, inculpatilor, asa cum era normal), motiv pentru care cei 2 in cauza nici n-au fost condamnati „decât” la 20 de ani recluziune criminala, fara perioada de siguranta. Ori, în cazul unei certitudini, având în vedere bestialitatea cu care a fost ucis Azzouz, cei 2 ar fi fost sanctionati cu pedepsa de 30 ani de recluziune criminala (cu o perioada de siguranta de 2/3 din pedeapsa), maxima în executare.

Subliniez aici faptul si ca în raport cu ceilalti 2 predecesori ai lor, Loic Sécher (cel de-al 7-le acitat) si Marc Machin (cel de-al 8-lea achitat), încarcerati putin peste 7 ani, respectiv, 6 ani si care au fost despagubiti cu sumele de 797.532€, respectiv, 663.320€,  Abdelrrahim El Jabri si Abdelkader Azzimani, au obtinut un „scor” mult mai prost. De ce, oare? Pentru ca erau arabi – marocani si nu francezi ca Sécher si Machin? Sau, pur si simplu pentru faptul ca ei erau clasati de catre autoritatile judiciare ca „traficanti” de droguri recidivisti. Cu toate ca, asa cum am aratat, nici Marc Machin n-a fost nici el, nici înger si nici „copil de suflet”. În plus, nici familiile celor doi n-au fost despagubite financiar (cum a fost în cazul lui Sécher si Machin), pentru ca „acestea n-au putut justifica acest lucru”! (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Thomas CSINTA: Lunel).

Christian Iacono (n.1939), de profesie medic radiologt, fost primar al orasului Vence (departamentul Alpes–Maritimes, regiunea administrativa PACA/Provence–Alpes–Côte d’Azur) condamnat la 9 ani de detentie criminala în noaptea de 11–12 aprilie 2009 de catre Curtea cu Jurati al departamentului Alpes–Maritimes de la Nisa (pedeapsa confirmata în Apel pe 23 februarie 2011, de catre Curtea cu Jurati al departamentului Bouches du Rhône de la Aix en Provence – Aix Marseille–Provence Métropole) pentru violul (repetat) în în vila sa, în perioada 1996–1999 asupra nepotului sau Gabriel (atunci cu vârsta între 5 – 8 ani), achitat în cadrul procesului sau de revizuire pe 25 martie 2015, de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Rhône de la Lyon (prefectura departamentului Rhône si a regiunii administrative Auvergne–Rhône–Alpes). Avocatul general de Philippe Vique în procesul din Prima instanta a solicitat atunci (pe 11 aprilie 2009) 14 ani de recluziune criminala contra inculpatului. Din contra, în acest proces a fost achitat un al 2-lea acuzat, Jean-Jacques Baly (patronul unui hotel din Vence) pe care Gabriel l-a acuzat ca, în prezenta bunicului sau, l-ar fi abuzat sexual, supunându-i unor „mângâieri de natura sexuala”. În ceea ce îl priveste pe Christian Iacono, acesta a fost reales în functia de primar în 2008, în ciuda problemelor sale judiciare. La începutul lunii mai 2011, într-o scrisoare adresata Parchetului din Grasse (subprefectura departamentului Alpes Maritimes–regiunea urbana Cannes–Grasse–Antibes) care a instrumentat dosarul), nepotul sau Gabriel Ianco (atunci în vârsta de 20 de ani) a revenit asupra acuzatiilor sale (retractatându-se: „Am mintit inconstient datorita conflictului dintre tatal si bunicul meu. (…). Bunicul meu nu m-a violat niciodata. (…). Am mintit ca sa atrag atentia cu scopul de a reconcilia familia noastra”), ceea ce a permis CRCP (Comisiei de Revizuire a Condamnarilor Penale) anularea, prin intermediul Curtii de Revizuire, pe 18 februarie 2014, a condamnarii lui Christian Iacono (cea de a 11-a victima a unei erori judiciare, recunoscuta oficial de catre Justitia franceza)  încarcerat timp de 16 luni (în 4 „reprize”), fiind liberat definitiv, în aprilie 2012.

De fapt, între Christian Iacono si fiul sau Philippe Ianco (tatal lui  Gabriel Ianco), relatiile erau foarte încordate si cei 2 nu mai vorbeau înca din 1996, care în ziua deschiderii procesului de revizuire declara: „sunt calm (linistit) dar nu si înca consolat (…) pentru ca fiul meu Gabriel a fost violat si abuzat sexual, ceea ce este o certitudine. A fost violat sau nu de catre tatal meu, asta este o incertitudine, aici exista o îndoiala…” În ceea ce îl priveste pe Gabriel acesta a fost ferm pe pozitie: „Nimeni nu m-a fortat sa-i încriminez (n.r. pe Christian Iacono – bunicul sau). Si totusi nu am mintit. Atunci credeam, într-adevar, acest lucru. Apoi, maturizandu-ma, mi-am dat seama ca acuzându-mi bunicul am gresit, pentru ca n-a fost el. Dupa cel de-al 2 –le proces (n.r. în Apel) am început sa-mi pun o serie de întrebari. Mi-au trebuit 3 luni ca sa ma decid”.

Christian Iacono, maire de Vence, accuse par son petit-fils de viols repetes entre sa cinquieme et sa huitieme annee. Vence, FRANCE – 01/07/2000.

Din informatiile pe care le detin, Gabriel Iacono, confirma si el (ca de altfel  si tatal sau Philippe) ca ar fi fost violat, dar nu stie cine este autorul (pe bunicul sau Christian nu l-a mai contactat dupa retractarea lui), iar astazi nici nu vrea sa mai stie acest lucru: „Vreau sa uit. (…). Vreau sa reconstruiesc o adevarata familie si se recuperez cei 11 ani pierduti.” (n.r. între arestarea bunicului sau – în 2000 si retractarea lui – în 2011).” Acesta ar vrea sa devina avocat, nu înainte însa sa obtina diploma de bacalaureat, dupa care sa-si continue studiile la Universitatea Reims (Chapagne – Ardenne).

În sfârsit, în ciuda faptului ca Jean-Paul Gandolière, Avocatul general (reprezentând Ministerul Public), era convins de vinovatia lui Christian Iacono (aparat de catre Luc Febbraro), acesta nu a solicitat nicio sanctiune penala contra acestuia, lasând decizia verdictului, Juriului Popular, care dupa cca 3 ore de deliberare, l–a achitat pe condamnat (inculpat), în prezenta nepotului sau Gabriel Ianco (atunci în vârsta de 24 ani, agent de securitate într-un magazin). Christian Iacono este cel de-al 2 lea condamnat defintiv (dupa 1945) într-un dosar de crima sexuala care este achitat, dupa Loïc Sécher (în 2011).

Nota. Exista si cazuri în care desi CRCP, în urma examinarii „elementelor noi din dosar”, s-a pronuntat în favoarea revizuirii proceselor, acestea nu au avut loc datorita decesului celor condamnati în dosar. În principiu, cel putin teoretic, dupa ce „masina” procedurii de revizuire este pusa în miscare, chiar daca condamnatul moare, demersul juridic îl pot continua, conform legislatiei în vigoare (în afara de autoritatile judiciare: procurorii generali de pe lânga Curtiile de Apel, procurorul al Curtii de Casatie si Ministrul Justitiei), sotia sa [sau partenerul sau civil PACS-at, recunoscut prin lege, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pactul Civil de Solidaritate (PACS), un angajament cu obligatii minime dar eficace in viata de cuplu!)], parintii acestuia, copii, nepotii si stranepotii sai. Însa, practic, datorita etapelor administrative complexe care necesita termene lungi de asteptare si relativ,  greu de depasit, revizuirea proceselor nu are loc.

Iata si un exemplu.

Chara Mohamed (n.1958), încarcerat în 1978 pentru asasinarea unei femei si a fiicei sale, Irène si Sandrine Sobon, pe 6 februarie 1978 la Méricourt-sous-Lens (departamentul Pas-de-Calais, regiunea administrativa Hauts de France), el fiind ultimul condamnat la moarte, în Franta, în 1980 (de catre Juriul Popular – Curtea cu Jurati al departamentului Pas de Calais, cumpusa din 3 magistrati si 9 cetateni alesi arbitrar de pe listele electorale).

În urma abolirii Pedepsei Capitale de catre Mitterrand dupa alegerile prezidentiale din 1981 [a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Pedeapsa Capitala, document istoric– Thomas CSINTA;  Ghilotina–mașină umană și democratică a terorii, document istoric – Thomas CSINTA), Împreună contra Pedepsei cu Moartea (Partea VI). Contextul abolitionist în lume (in SUA) în timpul celui de-al 6-lea Congres International Contra Pedepsei cu Moartea. (Oslo, Norvegia/21-23 iunie 2016)], pedepasa lui Chara Mohamed este comutata pe 12 februarie 1982 la închisoare pe viata, ca si în cazul lui Philippe Maurice [a se vedea pentru detalii articolul autorului De la haine à la vie (De la ură la viață – Thomas CSINTA)]. Justitia franceza admitând ca în cazul lui ar fi vorba de o eroare judiciara, il pune pe aceste sa formuleaze o cerere de revizuire a pedepsei sale, ceea ce au si facut avocatii sai, Philippe Lemaire (de la Baroul din Paris) si Jean Gonnin (de la Baroul din Belfort). Acestia din urma anunta 2 „elemente noi” în 1991, dupa ce în cadrul unei emisiuni televizate realizate de catre Daniel Karlin si Rémi Lainé (pe canalul national „La 5”), Claude Delalé–fost inspector la Comisariatul de Politie din Avion (departamentul Pas-de-Calais), ar fi recunoscut ca Mohamed Chara ar fi fost supus unor violente fizice si presiuni psihologice pentru a-si recunoaste fapta (în timpul interogatroriului sau), iar încriminarea acestuia ar fi fost facuta, în exlusivitate, pe baza rezultatelor interogatoriului, precum si a declaratiilor acuzatoare ale  sau Jean-Luc Rivière (coacuzatul sau,  condamnat si el la moarte, în cadrul aceluiasi proces, de catre Juriul Popular al departamentului Pas de Calais), care într-o scrisoare adresata lui Philippe Lemaire în 1982 (unul dintre avocatii lui Chara Mohamed), recunoasta faptul ca, clientul sau n-ar fi participat la crima (confirmat ulterior si de catre un alt codentinut de celula al lui Rivière). Din pacate însă, Chara Mohamed moare în închisoare, în decembrie 1991, cu numai 2 zile înainte ca CRCP (CRPD) sa-i dea un verdict „pozitiv” (favorabil), cererii sale.

Erori judiciare de Categoria 1.b

Erori judiciare recunoscute oficial (în procesele din Prima instanta sau în Apel) fara interventia CRCP, în care cei în cauza erau preveniti (cercetati penal în detentie provizorie)

Besnard Marie (nacuta Marie Joséphine Philippine Davaillaud, 1896–1980), sotia lui Léon Besnard, supranumita „Otravitoarea din Loudun”, inculpata pe 21 iulie 1949 pentru otravirea (cu arsenic) a 13 persoane din anturajul ei între 1927–1949 (printre care si sotul si tatal sau), condamnata în urma unui lung proces deschis pe 20 februarie 1952 la Poitiers, în fata Curtii cu Jurati–Juriul Popular a departamentului Vienne (regiunea admninistrativa Nouvelle Aquitaine), care începând din 15 martie 1954, va continua la Bordeaux, în fata Juriului Popular al departamentului Gironde.

Pe 12 aprilie 1954, Marie Besnard va fi pusa în libertate conditionata sub control judiciar contra sumei 1,2 MFfr (redusa pâna la urma la 200.000Ffr). Procesul va fi reluat pe 20 noiembrie 1961, tot în fata Juriului Popular de la Bordeaux, care, pe 12 decembrie 1961, o achita pe aceasta cu o majoritate de voturi de 7 contra 5 (din 12).

Iata si presupa lista (impresionanta) a victimelor sale: Auguste Antigny (29 de ani; pe 1 iulie 1927), Marie Lecomte (nascuta Labrèche–86  de ani; pe 22 august 1938), Toussaint Rivet (64 de ani, prieten al sotilor Besnard; pe 14 iulie 1939), Pierre Davaillaud (78 de ani, tatal lui Marie Besnard; pe 14 mai 1940), Louise Gouin (nascuta Labrèche–92 de ani, bunica lui  Léon Besnard; pe 2 septembrie 1990), Marcellin Besnard (78 de ani, socrul lui Marie Besnard; pe 19 noiembrie 1940), Marie-Louise Besnard (nascuta Gouin – 68 de ani, soacra lui Marie Besnard; pe 16 ianuarie 1941), Lucie Bodin (nascuta Besnard – 45 de ani, sora lui Léon Besnard; pe 27 martie 1941), Blanche Rivet (nascuta Lebeau – 49 de ani,  vaduva lui Toussaint Rivet; pe 27 decembrie 1941), Pauline Bodineau (nascuta Lalleron – 88 de ani, verisoara lui Léon Besnard; pe 1 iulie 1945), Virginie Lalleron (83 de ani, soara Pauline Bodineau; pe 9 iulie 1945), Léon Besnard (53 ans, sotul lui  Marie Besnard; pe 25 octombrie 1947) si  Marie-Louise Davaillaud (nascuta Antigny – 71 de ani,  mama lui Marie Besnard; pe 16 ianuarie 1949).

Monique Case („Monique la diabolique”), condamnata în 1965, achitata pe 5 mai 1966, dupa 43 de zile de încarcerare (detentie provizorie).

În 1966, în localitatea La Guerche-sur-l’Aubois (între Germigny-l’Exempt, Grossouvre si La Chapelle-Hugon în departamentul Cher, regiunea administrativa Centre-Val de Loire, până la 1 ianuarie 2015 numită Centre, una dintre cele 26 de regiuni ale Franței cu capitala la Orléans), în locul numit „Bois Bleu”, Georges Segretin, seful biroului unei filiale a bancii Société Génerale este gasit mort, carbonizat în vehiculul sau foarte popular un Citroën „2CV” (Deux chevaux/2CP, produs între 1948 – 1990 în  5.114.961 de exemplare).

Comisarul însarcinat cu ancheta (în dosarul „Monique Case” sau „Bois Bleu” la început, devenit, ulterior, „Ernest Rodrigues”) imediat, îi banuietse de aceasta crima pe sotii Case (comercianti), dar ceva mai târziu, pe „eleganta si foarte sociabilaMonique Calas, în complicitate cu jandarmul Jules Barrault (implicat în ancheta), care par a fi  pentru el, vinovatii ideali.În plina desfasurare la Paris ancheta disparitiei lui El Mehdi Ben Barka (n.1920, Rabat–Maroc, disparut fara urma pe 29 octombrie 1965 la Fontenay le Vicomte), om politic marocan, principal opozant socialist Regelui Hassan II, comisarul însarcinat cuinvestigatiile, cred ca asasinatul de la La Guerche-sur-l’Aubois, ar putea servi de „derivativ”, în cazul în care Monique Case si Jules Barrault (presupusi si amanti – ceea ce nu a fost niciodata probat), riscau sa fie ghilotinati.

Norocul lor se datoreaza unei contra-anchete, ordonate de catre Procurorul Republicii de la Bourges, care o însarcineaza pe D-na Chouvelon ca JI (Judecator de Instructie–Magistrat însarcinat cu instrumentarea unui dosar criminal) cu investigatiile. Inteligenta, spirituala si bine inspirata, dar si intentionata, ea reuseste sa-i disculpe pe cei doi invinuiti si sa claseze dosarul. Ca urmare, adevaratul asasin, Ernest Rodrigues (un fermier sarac, care prin intermediul victimei sale, Georges Segretin, voia sa parvina) va fi arestat si condamnat la munca silnica pe viata, dupa ce scapa de ghilotina, gratie unor „circumstante atenuante”.

Viata lui Monique Case va fi compromisa, iar comisarul însarcinat cu ancheta, va fi  deposedat de statutul sa de ofiter judiciar si transferat la arhiva.

André Kaas (n.1951, om de afaceri–promotor imobiliar, nascut în Maroc), inculpat în 1993 pentru asasinarea sotiei sale Sylviane Kaas pe 5 aprilie 1992 (în luxoasa vila a familiei Kaas la Anneville-Ambourville, Métropole Rouen–Normandie, prefectura departamentului Seine Maritime), achitat pe 26 martie 2004.

Aflat la conducerea a 11 societati de gestiune si constructii imobiliare (cu cca 4.000 de salariati), André Kass era genul de om înstarit care afisa de maniera ostentativa bogatia (si bunastarea) sa materiala, ca de altfel si legaturile sale amoroase extraconjugale (cu mai multe amante, simultan), inclusiv, cu soacra sa, ceea ce va genera în anturajul acestuia, în scurt timp, invidie si chiar dusmanie.

Adepti ai libertinismului (sexual) si ai Swingingului (practică deschisă a contactelor sexuale cu parteneri din afara cuplului sau între cupluri, în scop recreațional sau pentru interacționare socială), André si Sylviane Kaas (care s-au cunoscut în 1968 si s-au casatorit în 1970), socheaza pe cei din anturajul lor cu modul lor de viata, nonconformist, excentric, iesit din comun.André Kaas intra si în atentia politiei din Rouen datorita clubului sau de judo (Judoka) în cadrul caruia face cursuri de arte martiale cu tinerii din cartier, printre care si câtiva traficanti de droguri cunoscuti autoritatilor locale.  Evenimentul dramatic are loc pe proprietatea familiei (o vila somptuoasa – cu guvernanta si 2 gradinari, într-un parc de cca 4ha, plantat în întregime cu copaci si arbuşti ornamentali) în timp ce André Kass, împreuna cu copii lor (Nathalie–21 de ani, Julien–14 ani, Jérôme–12 ani si Aurélien–2 ani) vizionau un film în oras (la Rouen).

Victima, Sylviane Kaas (Grulois, implicata si ea în mai multe relatii extraconjugale), a fost strangulata (cu un cablu electric – al telefonului), dar corpul ei prezenta si 3 impacturi cu cartuse (în zona toracal – abdominala), trase cu o carabina (Winchester .22 Long Rifle) care apartinea cuplului. Cadavrul ei este descoperit la etajul 1 al imobilului de catre Julien (exista si surse care îl indica pe Jérôme), în jurul orei 19h10, dupa ce André Kaas se întoarce cu copii de la film, din oras. Acesta este si primul care observa ca masina mamei sale (un BMW) lipsea din parcare, ceea ce la început l-a facut sa creada ca ea ar fi plecata de acasa. Jandarmii din Duclair (Métropole Rouen–Normandie) care vor ajunge la locul dramei vor constata în afara de decesul lui Sylviane Kaas si furtul unor bijuterii, respectiv, a 10 tablouri de valoare, iar peste 5 zile si a unei combine muzicale (Hi – Fi), ceea ce îi face pa acestia sa creada ca ar fi vorba de o crima crapuloasa (sordida), ca urmare a unui jaf (armat). Situatia se schimba când ancheta este preluata de catre SRPJ[2] (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) Rouen, o diviziune terioriala a PJ (Politia Judiciara) care depinde de DCPJ [2] (Directia Centrala a Politiei Judiciare).

André Kaas  („Le Gros Juif”–poreclit de catre politisti) de origine evreu sefarad (de rit spaniol, care au emigrat la sfârșitul secolului al XV-lea din Spania și Portugalia în nordul Africii, în Italia, în Orientul Apropiat, în peninsula Balcanică și în Sudul României, ulterior și în Anglia, Olanda și America) este arestat peste un an si jumatate, pe 8 noiembrie 1993 pe baza unui denunt (calomnios) al unui „indic” (informator al politiei), Douha Djoubri (atunci, încarcerat).

Conform acestuia, el ar fi comanditat asasinarea sotiei sale de catre un docher din portul Rouen, Abdelmalik Mestoui (Malik) si Jimmy Aubourg, amândoi, toxicomani (cunoscuti autoritatilor politienesti si judiciare).

L’avocat d’ André Kaas (D), accusé à tort de l’assassinat de sa femme et détenu pendant trois ans malgré son innocence, et Denis Seznec, petit fils de Guillaume Seznec, qui incarne le combat pour la réhabilitation de son grand-père, sont venus soutenir les 13 acquittés d’Outreau qui ont été reçus par le Premier ministre Dominique de Villepin, le 06 décembre 2005. AFP PHOTO JOEL SAGET

Mobilul ar fi fost o asigurare de viata în valoare de 27MFfr (ca 4,2M€), care, la început, politistii de la SRPJ Rouen, cred ca ar fi fost în beneficiul lui André Kaas. Însa, în timpul investigatiilor facute, în anturajul lui Sylviane Kaas, acestia descopera faptul ca ea (personal) poseda o galerie de arta la Rouen (pe strada Republicii) si o agentie imobiliare, cu care ar fi acumulat o datorie de 5MFfr (cca 1,1M€), iar beneficiarul asigurararii, nu era sotul ei, cum a fost presupus (gresit) de catre anchetatori (conform denuntatorului), dar banca Crédit Foncier de Rouen, caruia îi datora banii.

În timpul interogatoriului lui André Kaas (ca de altfel si înainte, la domiciliul sau, cu ocazia arestarii lui), pe 8 noiembrie, 1993 acesta ar fi fost batjocorit si maltratat de catre politistii implicati în anchetarea dosarului, ceea ce poate duce cu gândul si catre un oarecare antisemitism contra acestuia, dar eu cred ca, daca aceste lucruri s-au întâmplat, într-adevar, ele ar fi putut avea legatura, mai mult, cu libertinajul sexual al acestuia.

În sfârsit, dupa audierea lui, cu 19 luni dupa asasinarea sotiei sale, în urma denuntului, împreuna cu cei 2 mentionati mai sus, André Kaas a fost încarcerat la Maison d’Arrêt–Centru de Detentie Provizorie, de la Rouen („prison bonne nouvelle”, dat în folosinta în 1860, o închisoare vetusta, cu o capacitate operationala de 651 de locuri), astazi apartinând DISP (Directia Interregionala a Serviciului Penitenciar) Rennes–Grand Ouest (modernizat, compus dintr-un cartier pentru preveniti barbati–cu 272 de celule si 545 de locuri, respectiv, unul pentru femei – cu 35 de celule si 70 de locuri).

Persoana publica (cunoscuta societatii civile cu o „proasta reputatie” datorita ideii preconcepute în legatura cu libertinajul sau) el va fi (re)pus în libertate conditionata sub control judiciar dupa cca 1 an si jumatate, dar încalcând restrictiile liberatatii conditionate (în special, datorita comunicarii cu mijloacele mass–media, prin intermediul carora îsi clameaza nevinovatia), peste 2 saptamâni va fi din nou reîncarcerat, pâna pe 16 octombrie 1996, când va fi liberat definitiv (dar tot sub control judiciar, timp de înca 8 ani), pâna pe 26 martie 2004 (exact cu 12 ani dupa asasinarea sotiei sale), când, asistat de catre Hervé Desse-Carmignac, va va fi achitat în dosarul asasinarii sotiei sale (în cadrul unui proces la Rouen) de catre Curtea cu Jurati al departamentului Seine Maritime. În timpul încarcerarii sale, bancile au vândut toate bunurile lui André Kaas, prejudiciul fiind estimat la cca 1,7M€. Din contra, asasinul sotiei sale nu a fost nici astazi arestat, deci, evident, nu a fost nici identificat.

Pentru cei 3 ani de detentie provizorie nejustificata (35 de luni – înainte de proces, nu în calitate de „detinut”–inculpat, condamnat, dar de cea de „prevenit”–inculpat, cercetat penal), în care André Kaas, practic, a pierdut tot: 3 ani de libertate, averea, familia si locul de munca, dupa ce si-a pierdut sotia, pe 10 decembrie 2007, CNRDP (Comisia Nationala de Repararea a Detentiei Provizorii) îi acorda în decembrie 2007, o indemnizatie de „reparare” a erorii judiciare (comise în cazul lui), în valoare numai de 173.000€, în loc de aproape 5M€ (4,8M€) pe care acesta reclama (prin intermediul avocatului sau) si de 539.000€, reclamat de catre Avocatul general Yves Charpenel de la Parchetul (Ministerul Public)–care pâna atunci, ar fi fost cea mai mare îndemnizatie acordata de catre acest organism public de despaguire.

Sesizata în Prima instanta, pe 27 iulie 2005, Curtea de Apel de la Rouen nu i-a acordat decat 70.000€ din care fiscul i-a si retinut 67.000€ în contul datoriilor sale. Curtea nu a considerat ca este cazul sa fie indemnizat si pentru prejudiciul material care i-a cauzat detentia. Indemnizatia de 1M€ acordata de catre CNI (Comisia Nationala de Indemnizatie) lui Patrick Dils, este diferita, pentru ca acesta a fost condamnat pe nedrept, iar ulterior, achitat, în cadrul unui alt proces ori, André Kaas, a fost doar inculpat si încarcerat în detentie provizorie timp de 3 ani (dintre cei 11) pâna la procesul sau din 2004, în care a fost si el achitat, dar cele 2 acte judiciare (juridice) sunt complet diferite. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului: „Repararea” detenţiei provizorii în cadrul Justiţiei franceze;Repararea” eorilor judiciare si responsabilizarea magistraţilor în cadrul Justiţiei franceze).

În cazul lui Kaas, CNRPD a estimat ca „n-ar fi fost nicio legatura între  de cauzalitate între pierderea serviciului acestuia si încarcerarea sa”, ceea ce, dupa parerea mea, este grotesc. La aceasta suma se mai adauga cei 70.000€ care ia fost alocata de catre Curtea de Apel Rouen, pe 27 iulie 2005, deci, André Kaas a fost despagubitpentru daune materiale si morale cu suma de 173.000€.

Merita sa subliniez aici faptul ca, dupa parerea mea,  în acest dosar nu ar fi fost facute toate investigatiile necesare (suplimentare), nici pentru disculparea rapida a lui Kaas si nici pentru identificarea adevaratului asasin. În plus, cred ca libertinajul cuplului, interpretata de catre societatea civila (inclusiv, de catre anchetatori, magistrati, martori, functionari administrativi, etc.) ca o „lipsa de moralitate” a acestuia (datorita ideilor preconcepute din acea perioada), ar fi frânat în mod deosebit ancheta. Printre acele piste care ar fi trebuit cel putin analizate (si chiar exploatate cu meticulozitate), este una legata de un vânzator ambulant de litografii D. S. (pe care nu-l identificam pentru ca a fost disculpat în dosar).

Acesta s-ar fi prezentat la domicilul cuplului cu 15 zile înainte de drama (probabil, pentru reperarea locului –cu scopul comiterii unui furt) care pretindea ca serveste cauza fostilor detinuti, pentru reinsertiunea lor socio – profesionala. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Lungul drum al reînsertiunii sociale, un proces fara sfârsit!). Conform unor documente oficiale rezulta ca jandarmii ar fi fost la curent cu acest eveniment înca din 10 aprilie 1992 dar, l-ar fi considerat „neimportant” în dosar. Totusi,  ei construiesc portretul–robot al necunoscutului, identificat, ulterior (gratie martoilor) în persoana unui escroc impulsiv si violent (cunoscut autoritatilor politienesti si judiciare).

Dupa arestarea si încarcerarea lui în 1997 la Paris, acesta ar fi recunoscut, 13 dintre cele 20 de agresiuni de care a fost acuzat, ceea ce ar fi fost si comunicat de catre judecatorul parizian Frédéric N´Guyen Duc Quang, omologului sau, de la Rouen, Thierry Laurent, care instrumenta dosarul asasinatului lui Sylviane Kaas, în care sotul acesteia André Kaas a fost inculpat si încarcerat.

În sfârsit, în 2000, acesta este audiat de catre judecatorul de instructie de la Rouen, care nu-l va inculpa în dosar, considerând (apreciind) ca omul nu „pare sa aiba legatura cu jaful armat” de la proprietatea familiei Kaas. Ma gândesc ca, foarte probabil, personalitatea judecatorului parizian N´Guyen („aflat într-un razboi non-stop cu Ministerul Public”) ar fi putut juca un „rol negativ” în ancheta lui Laurent, de la Rouen.

Originar din Vanves (Métropole du Grand Paris–departamentul Hauts de Seine si poreclit „juge rouge”–datorita ideilor sale „stângiste”, „vengeur masqué”, „Pol Pot de la magistrature”), atunci în varsta de 41 de ani, unul dintre membri cei mai virulenti ai Sindicatului Magistraturii, Frédéric N´Guyen, considerat un magistrat foarte riguros si chiar abrupt („magistrat très rigoureux, voire abrupt”), obsedat de notiunea egalitatii cetatenilor în fata legii („obsédé par la notion d´égalité des citoyens devant la loi”) care „nu suporta ca cei bogati sa-i scape justitiei”, va critica cu vehementa colegii sai de breasla în cartile sale:  „Livre noir du Syndicat de la magistrature” (1991) si „Tristes Justices” (1995), care îl vor marginaliza si îl vor face foarte dezagreabil în palatele de justitie.

Fara sa uitam faptul ca prin gestul sau N´Guyen (un patimas al adevarului si al justitiei sociale), disculpa, de fapt, un „bogatas” (evreu–„îmbogatit peste noapte” de manierea mai mult sau mai putin oculta), ceea ce acesta n-ar fi facut sub nicio forma, daca nu se îndoia de culpabilitatea (vinovatia) acestuia.

Dar n-ar fi exclus nici faptul ca daca, imediat dupa ce portretul – robot al lui D. S. a fost întocmit, judecatorul Laurent s-ar fi implicat cu mai mult „entuziasm” în cautarea acestuia, arestarea lui putea fi facuta mult mai devreme, poate chiar înainte de arestarea si încarcerarea lui André Kaas pe 8 noiembrie 1993, ceea ce ar fi evitat bani cheltuiti timp de 11 ani – din banii publici, despagubirea fostului inculpat si, eventual, ar fi putut solutina si dosarul, adica, arestarea vinovatului adevarat. Din aceste considerente, Laurent, nici nu mai avea cum sa-l inculpe pe D. S. în dosar în 2000, pentru ca acest lucru n-ar fi facut decât sa confirmae, cel putin o „neglijenta” din partea lui în privinta instrumentarii acestuia, daca nu chiar si o „gresala profesionala”, pentru care putea fi sanctionat pe linie administrativa.

În acest context, mobilul ar fi fost jaful, iar uciderea lui Sylviane Kass, doar, „accidentala”, pentru faptul ca, în momentul acela, ea se afla, acasa, în imobil. Cu alte cuvinte, asa cum sugereau, la început jandarmii de la Duclair (înainte ca ancheta sa fie preluata de catre SRPJ Rouen), Sylviane Kaas ar fi fost, doar, o victima colaterala. De fapt, preluarea anchetei de catre SRPJ sub comanda inspectorului Patrice Morel, n-ar fi facut decât sa complice lucrurile din toate punctele de vedere, iar judecatorul de instructie Thierry Laurent ar fi contribut si el, într-o mare masura, la „fabricarea” unei grave erori judiciare ale caror consecinte au fost dezastruoase si ireparabile pentru familia Kaas.

Ideea comanditarii asasinatului de catre André Kaas (a carui situatie financiara la momentul dramei ar fi fost „dezastruoasa”), pentru a putea beneficia de asiguarea de viata a sotiei sale, Sylviane („înglobata si ea în datorii”)  alaturi de o alta femeie (o amanta, cu care voia sa-si înlocuiasca sotia), înca de la început, era o pista grsita.

În primul rând, conform marturiei lui Nathalie (atunci în varsta de 21 de ani, studenta în anul terminal la facultatea de drept), ideea vizionarii filmului aventurile lui Peter Pan si ale Capitaine Crochet (Stephen Spielberg), în oras (în centrul Saint-Sever la Rouen), duminica, pe 5 aprilie 1992, nu era a lui André, dar a ei, iar ei insistau sa vina cu ei si Sylviane, care a renuntat pentru ca nu s-ar fi simtit bine. În acest context, deplasarea în oras au facut-o cu cea a lui Laurent Buchon (sotul lui Nathalie), un Peugeot 205, iar Sylviane în tinuta de jogging ramâne singura acasa, cu cei 2 câini ai sai în „imobilul imens” aflat pe o „proprietate imensa” de 4ha de teren (împadurit), în timp ce BMW –ul ei ramâne garat în parcarea din fata casei. La ora 15h30 vehiculul Peugeot 205 (cu cei 6 pasageri) se îndrepta cu bacul (ambarcațiune cu fundul și capetele plate, folosită pentru traversarea râurilor sau lacurilor de la un mal la altul) de la Duclair catre centrul orasului Rouen.

În al 2-lea rând, marturia persoanelor care ar fi fost implicate în asasinarea lui Sylviane, ca urmarea a denuntului facut de catre dealerul de droguri Douha Djoubri (arestat în posesia a 800g de heroina, respectiv, 200g de cocaina si încarcerat la Lille), audiat de catre inspectorul Morel, era mai mult decât îndoielnica si prezenta o serie de contradictii antagoniste (antagonice), ceea ce nu i-a împiedicat pe anchetatori condusi de Morel sa abandoneze orice alta pista posibila, în favoarea acesteia, considerata, fara ezitari, cea buna si reala.

Conform depozitiei lui Djoubri, un „client” de-al sau, fostul docher Abdelmalik Mestoui (Malek–un toxicoman, de altfel) i-ar fi spus ca urmeaza sa „primeasca foarte multi bani” de la un „evreu” (pe care l-ar fi prezentat fratele sau, Salem, în schimbul asasinarii sotiei sale, cu scopul de a putea beneficia de asigurarea ei de viata. În fata judecatorului de instructie Thierry Laurent, Douha Djoubri a prezentat un plan, care, într-adevar, parea diabolic. Pentru a putea executa „comanda”, Malek urma sa aduca tablouri lui  Sylviane Kaas (pe care o cunostea) pentru a putea fi angajat în calitate de „agent comercial de intermedieri” de catre André Kaas.

Celalalt individ, Jimmy Aubourg (toxicoman si el, interpelat în zilele urmatoare la Rouen) va aduce alte precizari în legatura cu presupa comanda a lui Kaas care urma a fi executata. Acesta afirma ca Malek i-ar fi comandat „niste arme”, iar André Kaas ar fi promis fiecarui ucigas câte 200.000Ffr (cca 30.000€, dar peste 130.000€PPA – raportat la puterea de cumparare). În sfârsit, acesta îl citeaza printre posibili ucigasi si pe Driss Ouchoumi, care, ocazional („din când în când”), lucra pentru André Kaas. Însa, nicio urma a „recompensei” n-ar fi fost identificata (gasita), iar în fata judecatorului de instructie, Jimmy Aubourg, neaga ca el ar fi facut vreo declaratie anchetatorilor legat de un posibil asasinat comanditat de catre André Kaas. Din contra, Driss Ouchoumi, afirma ca el afi auzit de „comanda”, dar el n-ar fi participat la „executarea” acestuia.

Existau si alte contradictii în declaratiile celor care au fost implicati în executarea planului, care desi trebuiau sa fi fost benefice învinuitului André Kaas, nu i-au convins nici pe inspectorul Morel si nici pe judecatorul de instructie Laurent de nevinovatia acestuia. Conform proceselor verbale înregistrate în dosar, unul dintre ei afirma ca victima ar fi fost depusa în portbagajul masinii furate (din parcare, împreuna cu bijuteriile si tablorile), iar conform celuilalt, pe bancheta din spate. Ori, victima a fost gasita în dormitorul matrimonial de la etajul 1, iar înainte de afi fost strangulata  cu cablul de la telefon, ea a fost împuscata cu gloante în torace si abdomen, cu arma „familiala” Winchester .22 Long Rifle, aflata la vedere, fiind agatata în living (salon).În acest context, putem pune la îndoiala si sinceritatea lui Djoubri, caruia Malek i-ar fi comandat „niste arme” pentru executarea planului. Ulterior, la procesul lor (în care toti au fost achitati, îmreuna cu André Kaas) acestia au declarat ca ar fi fost fortati de catre politisti sa faca declartii pentru a-l înfunda pe Kaas, de vinovatia caruia, acestia nu se îndoiau. În perioada arestarii lui André Kaas si copii acestuia mai mici (Julien si Jérôme) ar fi fost torturati psihic de catre acestia cu fotografii de la locul dramei pentru a-i convinge sa faca marturisiri în favoarea culpabilitatii tatalui lor. Poate si activitatea „lucrativa” întreprinsa de catre André Kaas, dupa moartea sotiei sale Sylviane (pe 5 aprile 1992) si aresatra lui (pe 8 noiembrie 1993) i-ar fi putut crea „circumstante agravante”, având în vedere faptul ca acesta (împreuna cu una dintre amantele sale) ar fi înfiintat o agentie matrimoniala (Unions européennes – Uniunile europene) „alimentata” cu tinere rusoaice pe care le aducea chiar el de la Moscova.

În încheiere, ruinat financiar, cu sotia ucisa, iar copii ajunsi, oarecum,  „pe drumuri”, André Kaas, a reusit, totusi, dupa achitarea lui „se se puna pe picioare”. Dar Nathalie, a trebuit sa se renunte la cariera de magistrat pentru ca a fost sfatuita ca nu are niciun rost (având în vedere dosarul tatalui sau) sa se prezinta la concursul de admitere în ENM ( Scoala Nationala de Magistratura). Iar pe de alta parte, a fost obligata sa preia rolul mamei sale Sylviane si sa se ocupe de cresterea  si educatia fratilor sai. Între timp a si divortat de sotul sau si a infiintat  o asociatie (Copil de victima), având ca obiectiv acordarea de ajutor copiilor si adolescentilor aflati în situatii similare cu fratii sai. Julien, cel mai mult „terorizat psihic” de drama, de încarcerea tatalui sau, dar si de catre politisti, care începe sa lucreze înca de la vârsta de 16 ani pentru a-si ajuta sora, Nathalie, cade în patima drogurilor  si devine toxicoman „cu acte în regula”. I-au trebuit multi ani ca sa-si revina si sa înceapa o viata noua. El este însa si astazi considerat „fragil”, din punct de vedere psihic. Din contra, cel mai tânar dintre frati, Aurélian, ar fi obtinut Bac-ul la numai 15 ani, în 2006 si ar fi fost un student stralucit.

André Kaas este si autorul unei carti „Pas de pitié pour les innocents: Les terribles conséquences d’une erreur judiciaire” (Fara milia pentru nevinovati: Teribilele consecinte ale unei erori judiciare), Editura Michel Lafon, 2005 (ISBN 978-2-7499-0372-9), ca de altfel si fiica acestuia, Nathalie Kaas, „Mais tout va très bien (Dar totul este în regula), Editura Calmann-Lévy, 1999 (ISBN 978-2-7021-2947-0)

Outreau, cel mai mare dosar de pedofilie în Franta (din toata istoria ei), în care sunt inculpati si încarcerati în 2001, 17 persoane. Unul dintre ei se siuncide în închisoare, în timpul detentiei provizorii.

O parte7 persoane (Pierre Martel, David Brunet, Karine Duchochois, Daniel Legrand, Christian Godard, Roselyne Normand si Odile Marécaux), este achitata la procesul în Prima instanta (4 mai – 2  iulie 2004) de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) al departamentului Pas de Calais, de la Saint Omer, iar o alta parte–6 persoane (Dominique Wiel, condamnat la 7 ani, Franck si Sandrine Laver, condamnati la 6 ani, respectiv, la 3 ani, Thierry Dausque, condamnat la 4 ani, Daniel Legrand jr. condamnat la 3 ani si executorul judecatoresc Alain Marécaux, condamnat la 18 luni), în Apel (pe 1 decembrie 2005), de carte Juriul Popular de la Paris.

În total, 13 persoane, care ar fi fost indemnizate, fiecare cu sume cuprinse între 300.000 – 600.000€. Din contra, conform unor surse sigure (apropiate dosarului) avocatii a 6 dintre cei 7 achitati (din totalul de 13, în Prima instanta) au solicitat, pe 4 aprilie 2005, Cancelariei Statului, fiecare, 1M€, pentru prejudiciul moral si material suferit. În decembrie acestia au si primit deja un acont de 100.000€, fiecare. Singura, victima care a solicitat (numai) suma de 650.000€ a fost Karine Duchochois, care nu a fost încarcerata în detentie provizorie. Aceasi suma au pretins si ceilalti 6, achitati în Apel. Cu alte cuvinte, suma totala solicitata de catre achitati ar fi fost 13M€, iar suma acorda de Stat, în final, ar fi fost de 10M€ (adica în medie, cca 760.000€/achitat).

Numai 4 persoane dintre cele 17 inculpate initial si încarcerate în detentie provizorie vor fi condamnate, în final, cu pedepse cuprinse între 4 ani de închisoare si 20 de ani de recluziune criminala. Cuplul format din Thierry Delay si Myriam Badaoui, la 20 de ani, respectiv, la 15 ani de recluziune criminala, iar cel format din Aurélie Grenon si David Delplanque, la 6 ani, respectiv, la 4 ani de detentie. (A se vedea si articolul autorului: „Repararea” detenţiei provizorii în cadrul Justiţiei franceze; Corespondență din Franța: Dosarul (criminal) de pedofilie Outreau. Cea mai gravă eroare judiciară franceză din istoria tuturor timpurilor. „Capitularea” sistemului juridic francez!)

Nota. Ca si in cazul Categoriei 1.a, exista si în cazul Categoriei 1.b erori judiciare care nu au put fi reparate din cauza decesului condamnatului în detentie provizorie (înainte de proces).

Iata un exemplu.

Jean-Yves Joseph Marie Groix (1950–1991), fost medic veterinar (licentiat al scolii veterinare în 1976), membru al UDB (Uniunea Democratice Bretona–creata pe 4 ianuarie 1964, partid de stânga cu ideologia: social democratism, socialism democratic, progresism, autonomism si ecologism) si militant politic (candidat la alegerile legislative din 1978 si la cele cantonale din 1985), arestat pe 29 noiembrie 1990, cercetat într-un dosar penal de viol urmat de crima în care violatorul (pedofil) si serial killer-ul Michel Fourniret este condamnat. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului „Padurarul din Ardennes”!, „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!)

Revizuirea procesului sau nu a mai avut loc, pentru ca el s-a sinucis în celebra închisoare a regiunii parisiene, Fresnes,  pe 27 ianuarie 1991. Interpelat în posesia a 2 pistoale, un pistol mitraliera si materiale chimice care puteau servi la fabricarea unor bombe artizanale (în cabinetul sau), aflat sub apartamentul perchezitionat de catre politisti, cu ocazia arestarii a 3 militanti din Tara Basca Spaniola, membri presupusi ai organizatiei teroriste separatiste ETA (a se vedea pentru detalii articolul autorului: ETA în fata TAE) aflati în situatie ilegala pe teritoriul national francez, Jean Groix este considerat un posibil complice al lor. Cu atât mai mult cu cât UDB ar fi acordat sprijin logistic luptei armate ETA în Spania. Din nefericire pentru el, datorita unor împrejurari nu „foarte elucidate”, el va fi implicat în rapirea (cu o camioneta alba), violul si asasinarea adolescentei Natacha Danais (în vârsta de 13 ani), care locuia în apartamentul de vis à vis si a carei sora îl identifica pe acesta responsabil de kidnapping. Disparuta pe 21 noiembrie 1991 la Rezé (în sudul regiunii urbane Nantes Métropole), cadavrul ei este identificat pe 24 noiembrie, pe o plaja din localitatea Brem-sur-Mer. Jean Groix este inculpat in dosar si plasat în detentie provizorie pentru „asociere de raufacatori în relatie cu o întreprindere (organizatie) terorista” si „acordare de sprijin sederii ilegale pe teritoriul national”. Audiat în GAV (Garde è Vue – arest la sediul politiei) timp de 96 h (maximum adsmis de lege, în caz de terorism), alaturi de cei 3 presupusi membri ai organizatiei ETA, el va fi încarcerat în detentie provizorie la Maison d’Arrêt Fresnes (din regiunea pariziana), unde se va sinucide (prin spânzurare – cu cerasaful din dotarea închisorii) cu ocazia împlinirii vârstei sale de 41 de ani, pe 27 ianuarie 1991. Raportul autopsiei nu a fost comunicat familiei acesteia si în plus, unul dintre cei 3 presupusi membri ai organizatiei ETA, va muri si el în închisoare, în conditii destul de „putin elucidate”, din cauza unor probleme de sanatate. Într-adevar, a fi acuzat de violul si asasinarea unei adolescente, pentru un militant breton care lupta pentru o cauza politica „nobila” era de neconceput, ceea ce, efectiv, „l-a darâmat psihic pe Groix” (conform unui leader UDB Alan-Erwann Coraud). Pe 26 ianuarie 1991, cu o zi înainte de sfârsitul sau tragic, Yolande Coëffic-Groi, sora lui Jean Groix, care l-a vizitat în închisoare, era surprinsa de depresia de care suferea, de profunda sa deprimare si lipsa sa de vointa de a mai trai.

În sfârsit, în 2004, investigatiile facute în dosarul crimelor comise de Michel Fourniret („Ucigasul din Ardennes”, Monstrul din Ardennes”) cu complicitatea sotiei sale Monique Olivier, confirma prezenta acestuia la locul crimei. Acesta, de altfel, Fourniret, proprietarul camiontei de culoare alba, va si recunoaste rapirea si asasinarea adolescentei. Cei 2 vor fi condamnati de catre Curtea cu Jurati al departamentului Ardennes de la Charleville Mézieres într-un proces desfasurat între pe 27 martie – 28 mai 2008. La acest proces, la care am asqistat, Avocatul general Francis Nachbar a solicitat închisoarea pe viata, „incompresibila” (reala) pentru Michel Fourniret si cu o „perioada de 30 de ani de siguranta”, pentru Monique Olivier. Juriul Poular a fost însa, putin mai indulgent, numai cu Monique Olivier, careia i-a redus perioada de siguranta la 28 de ani.

Mentionez aici faptul ca închisoarea pe viata incompresibila în Franta, este o decizie judiciara foarte rara, pentru ca ea este amenajabila doar dupa 30 de ani de recluziune criminala, dupa examinarea condamnatului de catre 3 psihiatri – experti  judiciari.

Michel Fourniret este cel de-al 3 lea condamnat la o asemenea pedeapsa în Franta (dupa introducerea ei în 1994), dupa Pierre Bodein si Christian Beaulieu (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Whole Life Tariff!; „Gringo Justice” (Whole Life Tariff II); Condamnat la inchisoare pe viata!).

_________________________

[1]GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură în principiu trei tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare) şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). În 1626, odată cu suprimarea acestuia, ea este dirijată de către Mareşalii Franţei. Sintagma Mareşal al Frantei, desemnează o „demnitate”  acordată de către Statul francez militarilor cu merite excepţionale. Această demnitate nu reprezintă gradul suprem în Armata franceză, dar este rezervată exclusiv militarilor. De-a lungul istoriei, a mai existat şi varianta  „Mareşal de Imperiu” (fr. Maréchal d’Empire), folosită în perioada Primului Imperiu şi al Celui de-al 2-lea Imperiu, această variantă având în mare acelaşi sens cu cel de Mareşal al Franţei, cu excepţia că reprezenta o demnitate exclusiv civilă, acordată militarilor cu merite deosebite pe câmpul de luptă. Pe parcursul istoriei Franţei, 329 de persoane, printre care şi persoane care nu aveau naţionalitatea franceză, au primit această demnitate. În ultimii 50 de ani, Bastonul de Mareşal a fost acordat cu preponderenţă postum. Bastonul, semn distinctiv al Mareşalului, îşi are originea în 1627, anul desfiinţării titlului de Conetabil ( Connétable). Termenul este unul foarte vechi, provenind din perioada carolingiană (din cuvântul „marascahl”), din germana veche, desemnând grăjdarul regal. În Regatul francez, acest sens se va păstra până în secolul al XV-lea, când Mareşalul încetează să se mai ocupe efectiv de cai şi preia trăsăturile moderne ale „demnităţii”, devenind un Comandant militar. În timpul lui Ludovic al IV-lea, care a numit nu mai puţin de 50 de mareşali de-a lungul domniei sale, titlul de Mareşal dobândeşte o formă definită, care va fi păstrată de către toate regimurile care îl vor acorda). Termenul de „Gendarmerie” vine de la „Gens d’arme” adică oameni purtători (oficial) de armă şi care desemnează la sarsitului Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cavaleria grea. Însă este Legea din 16 februarie 1971 este cea care marchează naşterea GN aşa cum funcţionează astăzi, în zilele noastre. Legea “28 Germinal anul IV” (din 17 aprile 1798) precizează că: ”Corpul de Jandarmerie Naţională este o forţă instituită pentru asigurarea ordinii şi execuţia legilor în interiorul Republicii Franceze. Corpul de Armata fiind organizat în 25 de Jandarmerii, 50 de escadroane, 100 de Companii şi 2.000 de Brigade, cu următoarele misiuni: a) Poliţie Administrativă (supravegherea generală a teritoriului naţional, lupta contra vagabondajului, misiuni de asistenţă, escortă de convoaie, menţinerea ordinii publice prin pieţe, târguri şi cu ocazia diferitelor sărbători, respectiv, diverselor reuniuni populare); b) misiuni de Poliţie Judiciară (constatarea infracţiunilor criminale şi delictelor, întocmirea proceselor verbale, consemnarea plângerilor şi a mărturiilor, arestarea criminalilor). Purificată în timpul “restaurării” (perioada din istoria Franţei cuprinsă între căderea Primului Imperiu pe 6 aprilie 1814 şi „Revoluţia celor trei (zile) glorioase” din 27-29 iulie 1830), ea este reorganizată printr-o ordonanţă din 29 octombrie 1820. Începând din 1835, efectivul ei creşte, astfel încât Legea din 1850 fixează obiectivul: „o Brigada pe canton” (cea mai mică subdiviziune a unui departament-judeţ în Franţa), iar în 1851 GN numără deja 16.500 de militari (din care 11.800 nde călăreţi) grupaţi în 3000 de brigade. La Paris, Garda Municipală (fosta Jandarmerie Regală, respectiv, Jandarmerie Imperială, înainte) a fost transformată în Garda Republicană în 1849, ea fiind reorganizată prin decretul din 1 martie 1854. La sfârşitul celui de-al 2-lea Imperiu, GN era compusă din GD (Jandarmerii Departamentale-Judeţene), un număr de 19.500 de jandarmi repartizaţi în 3.600 de Brigade şi 25 de Legiuni. Odată cu instaurarea celei de-a a 3-a Republici franceze (care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, o  democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940), datorită noilor probleme cu care se confruntă Franţa, ea este din nou reorganizată printr-un decrat din 20 mai 1903. În timpul invaziei, în 1940 (dar şi ulterior până în 1944), GN (care dispuinea pe atunci de cca 54.000 de militari, din care cca 12.000 vor adera la “Rezistenţa franceză”) va lupta ca forţă armata militară contra invadatorilor nazişti (Regimul de la Vichy), căzând victime al celui de-al 2-lea Război Mondial, între 1.300-1.600 de oameni. După război, ea intră în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, devenind din ce în ce mai independentă de celelalte forţe armate. Începând din 1984, GN intervine într-o serie de conflicte armate din străinătate, în: Liban, Algeria, Kosovo, Ruanda, Bosnia-Herţegovina, Haiti, Republica Democratică Congo, Palestina, Macedonia, Tailanda (pe 26 decembrie 2004, identificarea victimelor după Tsunami), Afganistan, etc. GN are este un corp armat de militari activi şi rezrvisti, sispunand de următoarele servicii: DGDN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); IGGN (Inspecţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); FTGD (Formaţiuni Teritoriale constituand Jandarmeriile Departamentale-Judeţene); GM (Jandarmeria Mobilă); GR (Garda Republicană); OAS (Organisme de Administraţie şi de Sprijin); OFP (Organisme de Pregătire al Personalului); GIGN (Grupul de Intervenţie de elită al Jandarmeriei  Naţionale,  care gestionează situaţiile de criză/kidnapping, atentate – atacuri teroriste, protecţia oficilităţilor, revoltele din mediul carceral şi centrele de retenţie în special, într-un cotext de mare risc, în zonele şi regiunile periurbane, respectiv, rurale); PM (Poliţie Militară); RO (Rezrva Operaţională, formată din rezervişti); Filierele de specializare ale Jandarmeriei sunt următoarele: GM (Jandarmeria Maritimă); GAIR (Jandarmeria Aerului); GTA (Jandarmeria Transportului Aerian); GA (Jandarmeria Armamentului); GSAN (Jandarmeria Securităţii). Organismele de pregătire al personalului aflate sub autoritatea CEGN (Comandamentul Şcolilor Jandarmeriei  Naţionale) creat pe 18 iulie 1959, cu sediul la Rochefort (Charente-Maritime, Regiunea Poitou-Charentes), care organizează controlul instrucţiei (iniţiale, continue şi specifice) al întregului personal al GN sunt la EOGN (Şcoală de Ofiţeri al Jandarmeriei Naţionale) de la Melun, EG (Şcoală de Jandarmerie), care formează subofiţeri şi elevi GAV (Jandarmi Adjuncţi Voluntari) la Chateaulin, Chaumont, Montluçon, Tulle şi Rochefort şi CNF-CSTAGN (Centrul Naţional de Pregătire al Corpului de Sprijin Tehnic şi Administrativ al GN) la Rochefort. În urma deciziei Ministerului de Interne 4 şcoli ale GN şi-au încetat activităţile începând cu 1 septembrie 2009. GN dispune şi de un Institut de Cercetări Criminale (IRCGN) la Rosny sous Bois (Seine Saint Denis, regiunea urbană pariziană), având în subordine UGIVC (Unitatea de Jandarmerie de Identificare a Victimelor Catastrofelor), membră a UNIVC (Unitateta Naţională de Identificare a Victimelor catastrofelor). Efectivul total al GN în 2008, înainte de debutul crizei economice mondiale era de: 105.021 de oameni. GN are ca angajaţi, atât personal militar cât şi civil. Prima categorie se divide în: personal activ şi rezervişti, dintre care 6.450 ofiţeri şi 74.063 subofiţeri de jandarmerie, iar 239 de ofiţeri şi 4.038 de suofiteri aparţinând CTA (Corpului Tehnic şi Administrativ); 25 Ofiţeri de Armata; 14.391 jandarmi aspiranţi voluntari (GAV); peste 40.000 de rezervişti (dintre care cca 27.000 de bărbaţi şi femei au semnat un angajament ESR-Angajament pentru a servi ca jandarmi în corpul rezervistilor, din care 3.500 în GM-Jandarmeria Mobilă); 1.928 de salariaţi civili, repartizaţi în: funcţionari şi salariaţi ai Statului, angajaţi permanenţi, respectiv, contractuali cu statut sezonier. În alte structuri şi organisme ale Ministerului Apărării Naţionale erau afectaţi: 294 de ofiţeri şi 2.712 subofiţeri, jandarmi; 7 ofiţeri şi 319 suopfiteri angajaţi al Corpului Tehnic şi 581 GAV. GN fiind o forţă armata militară, gradele pe care le are în structura sa sunt definite de către Art. L4131-1 din Codul Apărării Naţionale. GN franceză este membră-fondatoare a FIEP în 1994, cu Armata Carabinierilor Italieni şi cu Garda Civilă Spaniolă, o Asociaţie Euro-Mediteraniană regrupând jandarmii şi forţele similare din Franţa, Italia, respectiv, Spania. Ulterior, au aderat la această asociaţie şi Portugalia cu Garda Civilă portugheză în 1996, Olanda cu Poliţia Regală cu statut militar şi Marocul cu Jandarmeria Regală Marocană în 1999, respectiv, Jandarmeria Română în 2002. Cele mai utilizate arme ale jandarmilor sunt: FA-MAS, PAMAS G1, Heckler & Koch MP5 (GIGN), Heckler &Koch UMP9, Sig-Sauer SP 2002, MAC model 1950 şi Manurhin MR-73. Cele mai utilizate vehicule de către GN sunt: Citroën C4, C8, Berlingo; Renault Master II, Trafic II, Clio II, Cangoo II, Mégane II, Lagună Break, Scénic II. Iveco Daily; Ford Focus, Galaxy; Land Rover; Peugeot 206, 306, Partner. Utilitare: Peugeot Jumper, Jumpy, Boxer, Ford Tranzit, Mercedes Vito. Motociclete: BMV-R1150 RT, Yamaha FJR-1300. Gradele în cadrul GN sunt următoarele: Gradaţi: Jandarm Adj. cl a 2-a, J Adj. Cl. 1,Brigadier, Brigadier Şef, Intendent (Maréchal des Logis); Subofiţeri: Elev–Subofiţer, Jandarm sub contract, Jandarm de carieră, Intendent Şef (Maréchal des Logis Chef), Adjutant, Major; Ofiţeri subalterni (inferiori): Elev–Ofiţer, Aspirant, Sublocotenent, Locotenent, Căpitan; Ofiţeri Superiori: Comandant (Maior), Locotenent–Colonel, Colonel. Ofiţeri–Generali: General de Brigada, General de Divizie, General de Corp de Armata, General de Armată. Numărul Jandarmilor ucişi la datorie este mai mic decât al poliţiştilor, iar rata sinuciderilor în GN deasemenea, însă depăşeşte media naţională franceză.

SURSA

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze și marile sale erori judiciare, oficiale și oficioase, în procedura criminală (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor). Partea I

BIBLIOGRAFIE

Teză de doctorat în MASS – Matematici Aplicate în Științe Sociale, bazată pe teoria abstractă a categoriilor, a teoriei grafurilor și a topologiei rețelelor. Studiul socio – matematic al erorilor judiciare în Franța. (Thèse de doctorat en MASS – Mathématiques appliquées aux sciences sociales), basée sur la théorie des catégories abstraites, la théorie des graphes et la topologie des réseaux. L’étude socio-mathématique des erreurs judiciaires en France)

 

Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here