Acasă Jurnalul Bucurestiului Interviuri Seria Romaniana: Romani Cu Care Ne Mandrim

Seria Romaniana: Romani Cu Care Ne Mandrim

1402
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Convorbire Cu Doctorul Ion POPESCU, Kiev: ROMÂNII DIN UCRAINA

 

Motto: “De cand rusii te pradara/ N-avem soare, nici odihna/Fara tine, n-avem tara/ Bucovina,Bucovina “ Ion Posteuca, roman Nord-Bucovinean deportat in Siberia la 13 ani.

 

Motto  2 : « …Voi răspunde pe larg, si vă rog, să publicaţi integral acet răspuns, deoarece  « m-aţi provocat prin această întrebare» să lucrez trei săptămâni la rând la materiale din arhiva mea personală şi să ajung la nişte concluzii care într-un aşa anturaj încă nu au fost sistematizate! Doctor Ion Popescu

 

De Gabriel Gherasim, New-York

 

Gabriel Gherasim : Stimate Doctor Ion Popescu, dati-ne va rog o scurta biografie si date profesionale.

Ion Popescu: M-am născut la 16 aprilie 1964 în comuna Pătrăuţii-de-Jos, raionul Storojineţ, mama Aurica – născută în Poieni-Bucovina, sat care actualmente face parte din raionul Herţa, iar tata Vasile – originar din Pătrăuţii-de-Jos pe Siret. Sunt doctor în filologie şi în flozofie. Magistru de onoare în drept şi magistru în politologia relaţiilor internaţionale. Cavaler al Ordinului „Pentru Merite” din Ucraina, unul dintre autorii Constituţiei Ucrainei, specialist în sociolingvistică. Am fost decorat de către Biserica Ortodoxă cu 4 ordine creştine, iar în decembrie 2000, pentru apărarea drepturilor românilor din Ucraina şi din spaţiul carpato-balcanic în Consiliul Europei am fost decorat de către Preşedintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor. Am fost deputat al poporului din Ucraina (1994-2002) şi membru în AP a Cosiliului Europei (1996-2002). Am fost ales în calitate de preşedinte de onoare de către mai multe ONG-uri româneşti din Ucraina, iar din 5 martie a.c. – Preşedinte al Consiliului Naţional al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.

Sunt căsătorit, sotia Alexandra, este absolventă şi cap de promoţie a Academiei Diplomatice din Kiev, nu lucrează după specialiltate, iar fetiţa Inna, 16 ani, deja este studentă la facultate.

Sora mai mică – Larisa, mamă a 4 băieţi, este animatorea ansamblului de dansuri populare de copii din satul nostru, iar fratele mezin Vitalie, tată a 5 copii, este animatorul CCS „Dragoş Vodă” cu echipa de fotbal de copii din localitate.

Am 41 de ani şi o famile fericită. Cred că-i deajuns…

G.G. : In formarea liniilor de  demarcare dintre satele romanesti din Bucovina de Sud si cele din Bucovina de Nord, pe care Stalin si Hitler si le-au impartit in dictatul din 1939, Stalin a folosit un creion cu varful bont, cu care a desenat din gresala pe harta noua o granita care  a trecut de partea Ucrainei o regiune si un numar de sate romanesti care nici nu fusesera solicitate de Stalin in primul rand (tinutul Herta). Aceste sate romanesti nu fusesera niciodata ocupate de rusi sau ucrainieni, insa chiar dupa ce cartografii de ambele parti si-au dat seama de gresala, atat rusii cat si germanii le-au lasat de partea Ucrainei. Ce ne puteti spune despr romanii care s-au trezit peste noapte in Ucraina, datorita unui creion bont?

I.P. : Nordul Bucovinei a fost anexat de către URSS la 28 iunie 1940.

Zona despre care nici nu s-a pomenit în ultimatumul din 1939 la care va refereati, este teritoriul fostului Ţinut Herţa.

De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuţi, dar şi din Sudul Basarabiei (care azi aparţin de regiunea Odesa).

Căt despre regiunea Cernăuţi – apariţia ei este o consecinţă directă a Protocolului adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov.

Cu toate că în punctul 3 al Protocolului adiţional se specifica doar că „în privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” şi nu erau subliniate intenţiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovineii, guvernul sovietic rusesc, în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României, a cerut scoaterea de urgenţă a armatei române şi a administraţiei civile din teritoriul Basarabiei şi al unei părţi a Bucovinei.

Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu era specificat nici în Protocolul adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotovii, nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940)iii.

Ţinutul Herţa, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vre-o ocupaţie străină şi care a facut parte din România Vecheiv a avut de împărţit soarta tragică a nordului Bucovineiv. Teritoriul acestui ţinut s-ar întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”… şi aşa 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenţa URSSvi.

G.G. :  In opinia dumneavoastra ce efecte negative a avut ‘Tratatul cu Ucraina’, ratificat de fostul presedinte Constantinescu din partea Romaniei, pentru romanii din Bucovina de Nord, si in ce masura credeti ca s-ar bucura romanii din regiune daca acest tratat ar fii declarat nul si neavenit de catre administratia prezenta, sau de catre una viitoare de la Bucuresti?

I.P. : Tratatul, după câte ştiu, a fost ratificat de către Parlamentele României şi Ucrainei, fiind semnate de către Preşedinţii E. Constantinescu şi L.Kucima. Nu cred în posibilitatea că vre-un parlament (român sau ucrainean) să fie în stare să-l declare nul. Conjunctura geopolitică şi realităţile actuale nu permit aşa ceva.

În realitate însemnătate are nu declararea « nulităţii » ci respectarea cu stricteţe, cel puţin, a art.13 care se referă la drepturile minorităţilor din aceste zone…

Ce am aşteptat, în zadar, noi, românii din Ucraina de la « alcătuirea » acestui Tratat, -dacă totuşi « puterile mari ale acestei lumi » cereau încheerea unui Tratat dintre cele două ţări vecine-, si ce s-a intamplat este alceva…

Ne vom referi doar la aspiraţiile noastre, pe care, în zadar, am sperat să le vedem reflectate în “Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între Ucraina şi România”(1997), deoarece la nivelul legislaţiei interne prin eforturile noastre comune (ale românilor din Ucraina, dar şi ale celorlalte minorităţi) deja erau posibile pentru a fi reflectate în Tratat, şi anume: 1- să fim recunoscuţi oficial şi nominalizaţi legal ca având un statut de populaţie autohtonă băştinaşă (art.11 al Constituţiei recunoaşte existenţa alături de ucraineni şi a altor popoare şi minorităţi băştinaşe); 2- să fim recunoscuţi oficial în calitate de populaţie, care a fost expusă deportărilor din motive etnice (aşa cum au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.) şi acuzarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov: deportări masive din râdurile populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna-Albă, dispariţia satelor întregi Frunza, Albovăţ etc., 3- schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice etc. (deoarece Ucraina este moştenitoare de drept a Uniunii Sovietice – Hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. din 24 decembrie 1989 permitea acest lucru); 4- să ni se garanteze reprezentanţă în Parlament (după principiul parităţii – aşa cum sunt reprezentanţi ucrainenii în România); 5- să ni se garanteze redeschiderea Universităţii româneşti la Cernăuţi; 6- să se re-deschidă Mitropolia Bucovinei; 7- să ni se retrocedeze imobilul, care până în perioada sovietică aparţinea comunităţii şi organizaţiilor naţionale româneşti etc.

Toate aceste lucruri nu s-au intamplat, paradoxal tocmai ca prin semnarea acestui tratat fara ca sa fie monitorizat ulterior, ucrainienii aratau bine si pe hartie si puteau sa se ascunda si in spatele tratatului oricand erau acuzati de persecutare a drepturilor minoritare (gen: „Cum ne acuzati ca nu respectam drepturile romanilor/moldovenilor din Ucraina daca Romania a semnat cu noi acest tratat de „buna-vecinatate ?”).

G.G. :   In Romania, atat in timpul comunismului cat si dupa 1989, minoritatea ucraineana s-a bucurat de drepturi si de catre protectia statului. In ce masura au fost tratati romanii din Ucraina (mai ales Bucovina de Nord) de catre rusi in URSS si mai apoi de catre Ucraina? Care-i situatia in prezent?

I.P.: Masacrele şi deportările, divizarea în două etnii (români şi moldoveni) după anexarea din 1940, dar şi interzicerea pe parcursul întrgii periode sovietice a funcţionării „limbii române”, „procesul de moldovenizare” şi slavizare (ucrainizare la sate şi rusificare la oraşe) au făcut ca la nici un recensământ postbelic populaţia românească din regiune să nu mai depăşească oficial cota de 20%.

Nu se mai admitea recunoaşterea autohtoniei băştinaşilor – urmaşi ai dacilor romanizaţi, locuitori ai acestor meleaguri încă înainte de sosirea slavilor.

Populaţia românească se transforma treptat în acestă zonă pur şi simplu într-o minoritate naţională cu toate consecinţele de rigoare.

Aniliza detaliată din punct de vedere etnodemografic şi sociolingvistic a „întregilor perioade de înstrăinare” ne-a permis să pregătim baza pentru o monitorizare solidă a realităţilor contemporane, să tragem concluzii obiective, să înţelegem adecvat situaţia populaţiei româneşti din această zonă în perioada actuală şi să trasăm obiectivele pentru viitor.

Cei care cu răbdare şi atenţie au parcurs paginile acestor randuri au avut posibilitatea să aprecieze procesele etnolingvistice ce au avut loc în această regiune şi, sperăm, că au înţeles „de ce românii din Ţara Fagilor au fost trataţi în conformitate cu legea lui Murphy: Adevărul învinge întotdeauna – în trei din şapte cazuri?!”.

Pentru a Vă lămuri, aduc un tabel (pe care pentru prima dată îl dăm publicităţii) din care puteţi compara nu numai evoluţia numerică a românilor, dar şi a altor etnii din zonă de la ultimul recensământ romănesc din 1930 efectut în localităţile care în 1940 aveau să fie incluse în componenţa regiunii Cernăuţi cu rezultatele primului (din 1959) şi ultimului recensământ sovietic (1989) comparate şi cu rezultatele primului rescensământ ucrainean din 2001.

Recensămâtul

Total

Români

Ucraineni

Ruşi

Evrei

Alţii

Anul 1930

(ultimul din România) cifre

procente

805.642

100,0%

227.187

28,2%

383.028

47,6%

46.946

5,8%

88.772

11,0%

59.709

7,4%

Anul 1959

(1-ul din perioada URSS) cifre

procente

Total

Români

(+mold.)

Ucraineni

Ruşi

Evrei

Alţii

774.121

100,0%

151.435

19,56%

518.189

66,94%

51.268

6,62%

42.140

5,44%

11.089

1,43%

Anul 1989

(ultimul din URSS)

cifre

procente

Total

Români

(+mold.)

Ucraineni

Ruşi

Evrei

Alţii

940.801

100,0%

184.836

19,65%

666.095

70,8%

63.066

6,7%

16.469

1,8%

10.334

1,1%

Anul 2001

(primul din

Ucraina)

cifre

procente

Total

Români

(+mold.)

Ucraineni

Ruşi

Evrei

Alţii

919.028

100,0%

181.780

19,8%

689.056

75,0%

37.881

4,1%

1.443

0,2%

8.868

0,965%

Diferenţa 1930/1959

cifre

procente

-31.521

-3,91%

-75.752

-33,34%

+135.161

+35,29%

+4.322

+9,21%

-46.632

-52,53%

-48.620

-81,43%

Diferenţa

1959/1989 cifre

procente

+166.680

+21,53%

+33.401

+22,06%

+147.906

+28,54%

+11.798

+23,01%

-25.671

-60,92%

-755

-6,8%

Diferenţa

1930/1989 cifre

procente

+135.159

+16,78%

-42.351

-18,64%

+283.067

+73,9%

+16.120

+31,44%

-72.303

-81,45%

-49.375

-82,7%

Diferenţa

1989/2001 cifre

procente

-21.773

-2,3%

-3.056

-1,65%

+22.961

+3,45%

-25.185

-39,9%

-15.026

-91,24%

-1.466

-14,2%

Diferenţa

1930/2001 cifre

procente

+113.386

+14,07%

-45.407

-19,99%

+306.038

+79,9%

-9.065

-19,31%

-87.329

-98,4%

-50.841

-85,15%

Practic si fara putinta de tagada, crearea de către sovietici a regiunii Cernăuţi, cât de paradoxal nu ar suna azi, a servit doar procesului de ucrainizare a zonei – început, dealtfel, încă în perioda ocupaţiilor habsburgice în Bucovina şi ţariste în nordul Basarabiei ca „trampulină” în procesul de germanizare şi, respectiv, rusificare a zonei.

Diminuarea de la recensământ la recensământ a românilor şi creşterea numerică a populaţiei ucraineane constitue principala concluzie a studiului de faţă.

La primul recensământ sovietic din 1959 cu 75.752 de persoane mai puţini sau trezit românii datorită celor împuşcaţi, morţi în deportare şi în urma fometei din 1946-1947 sau refugiaţi în diferite părţi ale lumii occidentale. În cei 70 de ani, cât au trecut de la ultimul recensămât româneasc până la primul recensământ ucrainean, în localităţile incluse în componenţa regiunii regiunea Cernăuţi, populaţia românescă aşa şi nu şi-a revenit – la numărătoare nu ajungeau 45.407 de români – un număr echivalent cu populaţia unui întreg raion rural (din cele 11 căte sunt azi în regiune).

În acest timp aproape cu desăvârşire au dispărut evreii, germanii şi polonezii – temelia mitului „toleranţei interetnice bucovinene” din perioada austriacă. Chiar şi numărul ruşilor – baza „poporului şi mitului sovietic”, – a scăzut sub numărul celor ce locuiau aici „pe timpul României” şi, asfel, se spulberă şi „mitul rusificării” a acestei regiuni din perioada sovietică.

În 70 de ani cota ucrainenilor crescuse de la 47,6% în 1930 la 75,0% în 2001, transformând statutul populaţiei ucraineane dintr-o minoritate majoritară într-o populaţie titulară absolut majoritără.

Creşterea numerică în această perioadă cu 306.038 persoane a ucrainenilor – număr echvalent cu aproape jumătate din populaţia rurală a reguinii, – ne indică şi perspectiva pericolului real (în ceea ce priveşte supravieţuirea etno-culturală în această zonă) pentru toate celălale etnii conlocuitore – ucrainizarea.

G.G. :  Dati-ne un istoric al martirajului romanilor din Bucovina de Nord in timpul ororilor din ’38-’47, organizate si implementate de deportarile si persecutiile generalului Ivan Serov, Ministru de Interne sub Hruschov. Unde au fost deportati romanii din Bucovina de Nord? Din cei peste 3 milioane de romani care au fost deportati din Bucovina/Bugeac si Basarabia, cati dintre ei s-au mai intors acasa (si dupa cat timp)? Care-s datele cu privire la Bucovina de Nord?

I.P. : Dacă ar fi să vorbim despre marturajul românilor din nordul Bucovinei şi regiunea Cernăuţi – atunci putem vorbi despre două etape – de pană la război (1940-1941) şi de după război (1944 – până la moartea lui Stalin).

Voi răspunde pe larg. Şi, Vă rog, să publicaţi integral acet răspuns, deoarece  « m-aţi provocat prin această întrebare» să lucrez trei săptămâni la rând la materiale din arhiva mea personală şi să ajung la nişte concluzii care într-un aşa anturaj încă nu au fost sistematizate!

CONSECINŢELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENŢEI NAŢIONALE A REGIUNII CERNĂUŢI ÎN PRIMUL AN DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viaţa paşnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa.

În decurs de şase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populaţie de cca. 3.776.000 de locuitorivii.

Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinţe impunerea ideologiei totalitar-comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurii socio-economice tradiţionale în teritoriile respective.

Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 şi în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populaţiei rămase în teritoriul ocupat”. Şi fiecare etapă a constituit o verigă a unui lanţ de măsuri şi metode represive, necunoscute până atunci de o populaţie „eliberată” nici mai mult, nici mai puţin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-moşiereşti români”viii.

În acest sens, s-au adoptat legi privind interzicerea fostelor partide politice, naţionalizarea pământului şi a întreprinderilor, socializarea imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desfiinţate societăţile culturale, au fost suprimate toate publicaţiile periodice etc.

Deoarece pentru perioada de până la primul recensământ sovietic din 1959 nu există date oficiale sistematizate privind schimbarea structurii etnice a regiunii Cernăuţi şi cauzele acesteea, pentru a păstra obiectivitatea, pe parcursul cercetărilor ne-am bazat doar pe mărturiile martorilor oculari, făcând trimiteri la acelea, care deja fusese date publicităţii.

Prima etapă au constituit-o execuţiile izolate ale „elementelor antisovietice”, urmate de masacrarea organizată a populaţiei.

Imediat după „eliberare”, noile autorităţi au declanşat pe teritoriul regiunii Cernăuţi sistemul de fărădelegi şi crime oribile îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe.

Sub inventatul pretext al intenţiei de a trece frontiera şi de a se stabili în România, sute de oameni au fost împuşcaţi fără cercetări şi judecată, în curţile lor, pe drumuri, pe câmpuri, în locuri publice. Alţii au fost executaţi pentru că ar fi făcut spionaj… în favoarea României. Membrii fostelor partide politice din perioada interbelică, foştii primari, ofiţeri, jandarmi, preceptori, preoţi, care n-au dovedit să se refugieze în România, au fost arestaţi şi escortaţi în direcţii necunoscute, de unde nimeni nu s-a întors.ix

Până la primele „alegeri libere” din 12 ianuarie 1941, acţiunile de lichidare fizică a românilor nord-bucovineni, herţeni şi nord-basarabeni, care făceau parte din componenţa regiunii Cernăuţi, au avut un caracter oarecum mai izolat şi victime ale regimului bolşevic au devenit în temei aşa-zişii „exploatatori” ai oamenilor muncii, aceia care nutreau sentimente ostile faţă de Armata Roşie, care încercau să fugă în România etc.

Bazându-se pe materiale documentale inedite, pe studiile serioase ale unor istorici ucraineni, precum şi pe multe mărturii ale martorilor oculari, publicate pe parcursul a mai multor ani în almanahul „Ţara fagilor”, istoricul din Suceava, originar din localitatea suburbană Ostriţa din regiunea Cernăuţi, Dr. Ştefan Purici în studiul „Represiunile sovietice în regiunea Cernăuţi (anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea)” în mod obiectiv a reuşit să descrie „acel calvar”.

Chiar în primele săptămâni, noua stăpânire a confiscat de la proprietarii legitimi, fară a acorda vreo despăgubire, 225 de întreprinderi industriale, 74 de bănci, 294 de instituţii comerciale ş.a. Până la sfarşitul anului 1940, sectorul privat în comerţul regiunii Cernăuţi constituia doar 13,5%.

În locul multitudinii de ziare şi reviste, tipărite în română, ucraineană, germană, poloneză etc., autorităţile au înfiinţat, la 30 iunie 1940, un singur ziar – „Радянська Буковина” („Bucovina Sovietică”) – organul partidului comunist, căruia i s-a adăugat, din 3 iulie 1940, „Комсомолець Буковини” („Comsomolistul Bucovinei”), organul tineretului comunist (ambele în limba ucraineană). Pentru populaţia românească a început să se editeze, din februarie 1941, cu litere latine, ziarul „Adevărul bolşevic”x (ulterior acest ziar al oficialităţilor avea să se transforme în „Zorile Bucovinei” şi din 15 februarie 1941 pănă în vara 2005 „scoase prin lumina tiparului” peste 13,5 mii de numere).

În vederea aplicării în practică a măsurilor de sovietizare şi comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei.

În urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina, în regiunea Cernăuţi au fost trimise 4.970 de persoane pregătite să traducă în viaţă directivele autorităţilor centrale, dintre care 893 de activişti de partid, 1.004 activişti sovietici, 777 de specialişti în domeniul industriei, 540 de recepţioneri, 195 de specialişti în domeniul comerţului, 137 de lucrători ai justiţiei şi procuraturii etc. Dintre aceştia, 3.145 erau membri plini sau candidaţi de partid. „Specialiştii” nou-veniţi au fost numiţi în toate funcţiile superioare de conducere. Autohtonilor li s-au rezervat posturi de ranguri inferioare. În total, până la 22 iunie 1941, din rândul acestora au fost promovate aproape 14.000 de persoanexi.

O direcţie distinctă în acţiunile sovieticilor a constituito depistarea aşazişilorduşmani ai orânduirii socialiste”, eliminarea oricărei opoziţii, deportarea nemulţumiţilor. Teroarea a facutparte integrantă din procedeele şi obiectivele bolşevice, motiv pentru carespre deosebire de teroarea iacobină, care a durat numai un an, – ea avea să însoţească regimul totalitar comunist dea lungul întregii sale existenţe xii.

Deportările şi întemniţările erau şi o modalitate de a forţa naţionalităţile din noile regiuni să se subordoneze total lui Stalin.

În acest scop, în teritoriile anexate, într-un mod accelerat au fost constituite organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 erau deja organizate şi completate cu cadre Direcţia pentru Regiunea Cernăuţi a Comisariatului Popular pentru Probleme Interne (cunoscut sub abrevierea NKVD), secţiile ei raionale, iar în februarie 1941, pe baza acestei Direcţii, au fost create Direcţii independente pentru Regiunea Cernăuţi ale NKVD-ului şi Comisariatului Popular pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucrători recrutaţi din diverse regiuni ale Ucrainei şi ale altor republici sovietice. Prin ordinul NKVD-ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 1940, şi a unuia similar al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, din 20 septembrie 1940, s-a dispus înfiinţarea pe teritoriul regiunii a patru închisori: două la Cernăuţi (nr. 1, prevăzută cu 128 de angajaţi şi un plafon de 700 de întemniţaţi; nr. 2, cu 46 de angajaţi şi 160 de deţinuţi), una la Hotin (42 de angajaţi şi 100 de întemniţaţi) şi alta la Storojineţ (41 de angajaţi şi 60 de deţinuţi). În plus, la Cernăuţi a fost organizat un arest preventiv, cu 40 de angajaţi şi cu un plafon de 160 de deţinuţi. În scurt timp, însă, cifrele de deţinuţi vor depăşi de câteva ori cele planificatexiii.

Cel mai puternic a fost afectată populaţia românească.

Practic, deja în a doua jumătate a lunii iulie 1940, din fiecare comună au fost supuşi represiunilor foştii primari şi secretari de primărie, agenţi fiscali, sanitari, membrii partidelor politice, animatorii vieţii cultural-naţionale, foştii jandarmi, intelectualii de valoare etc. Numărul celor arestaţi era de ordinul sutelorxiv. Este de remarcat, că în primul rând erau persecutaţi reprezentanţii elitei naţionale.

Deja la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 de „elemente antisovietice” din regiunile româneşti încorporate RSS Ucrainene la 28 iunie 1940. Acest fapt demonstrează că fişarea persoanelor respective s-a desfaşurat într-un termen mai mic de o lună de zile. De la Cernăuţi, în luna august 1940, în Siberia au fost expediate două eşaloane cu deportaţixv.

Însă operaţiunea de depistare şi deportare a bucovinenilor nu s-a oprit aici.

Toţi aşa-numiţii „duşmani ai puterii sovietice” au fost trecuţi iniţial în tabele speciale, fiind apoi arestaţi şi condamnaţi, iar familiile lor deportate în regiunile estice ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 4 decembrie 1940, Martynov, căpitan al Securităţii de Stat, şeful Direcţiei NKVD pentru Regiunea Cernăuţi, trimitea la Ministerul de Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2.057 de persoane care urmau a fi deportate. Pe aceste liste au fost trecuţi 855 mari comercianţi, 302 mari proprietari de imobile, 245 înalţi funcţionari, 227 industriaşi, 141 foşti poliţişti, 77 foşti agenţi ai Siguranţei, 80 prostituate, 74 moşieri şi 26 alb-gardişti. În perioada imediat următoare, toţi aceştia au fost deportaţi în Siberiaxvi.

În februarie 1941, la prima Conferinţă regională a Partidului Comunist, Ivan Hruşeţki, prim-secretar, sublinia că numărul „duşmanilor puterii sovietice”, depistaţi în ultima vreme numai în oraşul Cernăuţi, se ridică la 658 de persoane, provenind din categoriile sociale menţionate mai sus. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau trecute în mâinile miilor de „specialişti” aduşi din regiunile esticexvii.

La sate, unde trebuia distrusă baza socială a capitalismului pentru a putea realiza cooperativizarea şi a putea organiza colhozuri, s-a aplicat „politica de deschiaburire”. Către sfârşitul lunii februarie 1941, pe liste speciale au fost incluse 3.970 de gospodării ale chiaburilor din întreg ţinutul. Aceştia, împreună cu familiile lor, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în vederea „reeducării”xviii.

Deja în primele luni de ocupaţie a început un aflux masiv de oameni din diferite regiuni ale URSS, care se stabileau cu traiul în locuinţele şi casele bucovinenilor şi basarabenilor refugiaţi sau deportaţi.

În februarie 1941, în regiunea Cernăuţi funcţionau deja 10 colhozuri şi erau constituite 38 de grupe de iniţiativă. Către mijlocul lunii iunie 1941, aici existau 62 de colhozuri, incluzând 4.476 de gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă de 15.379 de haxix.

Desfaşurarea fulgerătoare a evenimentelor de la sfârşitul lunii iunie 1940 a făcut ca multe familii să se pomenească despărţite de noua linie a frontierei sovieto-române.

Foarte multe persoane, mai ales în mediul rural, dar şi în cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa înaintare a Armatei Roşii şi nu au avut timp să se retragă împreună cu armata şi administraţia românească.

Mulţi au fost întorşi din calea de refugiu de către soldaţii sovietici.

Din 3 iulie 1940, aşa cum informa populaţia un anunţ oficial, noua frontieră cu România a fost închisă „cu lacăt”, lipsind oamenii de posibilitatea legală de a se refugiaxx.

Această situaţie i-a constrâns pe locuitori, mai ales pe cei de origine română, văzând ce înseamnă în realitate „raiul bolşevic”, de a încerca să traverseze clandestin noua linie de demarcaţie. Unii au fost arestaţi de grănicerii sovietici şi persecutaţi, alţii au reuşit totuşi să ajungă în România.

Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul detaşamentului 97 grăniceri, care se întindea de la graniţă până la 7,5 km de Cernăuţi, în primele cinci luni de ocupaţie (iulie – noiembrie 1940), au trecut ilegal frontiera 471 de persoane din diverse localităţi ale raioanelor Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ.

Din satele mai îndepărtate de frontieră, din raioanele Vaşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţa, Sadagura şi Cernăuţi rural, s-au refugiat clandestin în România, către sfarşitul lunii decembrie, 628 de persoane. Trebuie să subliniem faptul că emigrarea nu cunoştea graniţe etnice sau socialexxi.

În primul an al dominaţiei sovietice, potrivit datelor unui cercetător ucrainean, numărul refugiaţilor din regiunea Cernăuţi în Româniaxxii a fost de circa 7.000 de persoanexxiii. Cu siguranţă, numărul acestora a fost mult mai mare, reieşind din faptul că numai până la 23 august 1941, în circa şapte săptămâni de administraţie românească, au revenit la casele lor 6.827 de persoane, procesul continuând şi în perioada următoare, mai ales că o parte dintre refugiaţi şi repatriaţi nu s-au mai reîntors la baştină, preferând să rămână în alte zone ale ţăriixxiv.

Pe lângă întărirea pazei frontierei, autorităţile bolşevice au început să alcătuiască liste cu familiile ale căror membri (unul sau mai mulţi) au plecat în România după instalarea stăpânirii sovietice şi erau consideraţi „trădători ai patriei”.

Deja la 1 ianuarie 1941, în tabelul alcătuit de grănicerii sovietici din date preliminare, pentru localităţile ce intrau în zona detaşamentului 97 grăniceri, au fost trecute numele a 1.085 de persoane. Din celelalte localităţi, din datele adunate până la 7 decembrie 1940, pe liste au fost incluse 1.294 de persoanexxv.

De asemenea, în urma unor denunţuri ale consătenilor, au fost luaţi în evidenţă şi persoanele care aveau doar intenţia să plece în România.

În categoria de „trădători ai patriei” au fost încadraţi şi bărbaţii care, desfaşurându-şi serviciul militar în armata română, nu au revenit, după 28 iunie 1940, în localităţile de origine.

Mulţi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localităţile de frontieră, însă autorităţile bolşevice au creat, în scurt timp, propria reţea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiaţi direct în mâinile sau – şi mai tragic – sub focul grănicerilor.

Cei reţinuţi erau transportaţi într-un lagăr de „arestaţi”, care fuseseră prinşi pe graniţă. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjiţchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închişi preoţi, profesori, învăţători, primari, funcţionari şi foarte mulţi pensionari, cărora comuniştii nu le-au plătit nici o pensie. Printre aceştia erau şi doi generali ieşiţi la pensie, al căror nume nu-l ştiu… Numai 5% au scăpat…, restul de 95% au fost încărcaţi în camioane şi duşi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcaţi în vagoane de marfa cu destinaţia Siberia”xxvi.

După şase luni de ocupaţie comunistă, în închisorile din Cernăuţi nu mai era loc pentru arestaţi, umplându-se şi cazărmile cu oameni nevinovaţi. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Roşiori şi 4 Pioneri. Mii şi mii de oameni gemeau sub lacăt. Mulţi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940”xxvii.

Din acest motiv, mai multe grupuri de bucovineni au căutat să fie pregătite în eventualitatea unei ciocniri cu ostaşii sovietici. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii, în număr de 105 persoane, din satul Suceveni, având 20 de arme şi muniţia necesară, au încercat să treacă clandestin frontiera în zona localităţii Fântâna-Albă. În confruntarea nocturnă cu grănicerii, trei oameni au fost ucişi, doi răniţi au fost capturaţi de sovietici, restul grupului, inclusiv cinci răniţi, a ajuns cu bine la Rădăuţi. În schimb, în scurt timp rudele apropiate ale celor 105 persoane au fost arestate şi deportatexxviii.

Mult mai norocoşi s-au dovedit a fi cei peste 100 de locuitori din Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte sate, care au reuşit, în ianuarie 1941, să treacă graniţa şi să ajungă în România. Acest fapt a inspirat încredere altor săteni. Drept urmare, în noaptea de 6/7 februarie 1941, un grup de peste 500 de persoane din Mahala, Cotul-Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbană şi Ostriţa a încercat să treacă în România. La orele 6 dimineaţa, sătenii, ale căror intenţii erau cunoscute deja autorităţilor prin intermediul unui turnător, au fost descoperiţi de către grănicerii sovietici. În urma unor rafale de mitraliere trase din două sau chiar trei direcţii, vreo cinci sute de refugiaţi au fost ucişi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Circa 57 de persoane au reuşit să ajungă în România, profitând de întuneric, iar 44 au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei în calitate de „membri ai organizaţiei contrarevoluţionare”. La 14 aprilie 1941, tribunalul Districtului militar Kiev a condamnat la moarte 12 persoanexxix, ceilalţi 32 fiind pedepsiţi cu câte 10 ani de muncă silnică şi 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum şi cu confiscarea avutului. Ca şi în cazul precedent, toţi membrii familiilor acestor „trădători ai patriei” au fost deportaţi în Siberia.

Universitatea din Cernăuţi, deja la 13 august 1940, a devenit o instituţie superioară de învăţământ de tip sovietic. În locul profesorilor români refugiaţi au fost angajaţi în principal ruşi şi ucraineni din estul Ucrainei şi din regiunile centrale ale Rusiei, care erau preocupaţi în principal de extinderea influenţei limbilor rusă şi ucraineană.

În regiunea Cernăuţi a fost permisă funcţionarea a 538 de şcoli, dintre care 408 ucrainenexxx, 111 în limba “moldovenească”, 10 ruseşti şi 9 cu alte limbi de instruirexxxi. În noul an de învăţământ 1940/1941 minorităţilor din regiune li s-a permis funcţionarea deja a 114 şcoli „moldoveneşti”, 11 ruseşti şi 9 evreeştixxxii.

Însă din prima lună „s-a procedat la recensământul şi verificarea cadrelor didactice”.

Au fost excluse cadrele care s-au dovedit a fi făcut politică în trecut sau la care s-a depistat că ar fi avut simpatii politice faţă de unele partide din România. Ordinea de preferenţă a noilor „culturnici” era, în primul plan profesorii de origine evreiască, pe urmă cei de origine ucraineană şi numai pe ultimul plan veneau cadrele de origine română şi poloneză… Această ierarhizare sa păstrat tot tompul şi în toate sferele de activitate”xxxiii.

Chiar de la bun început sub lozinca „alegerilor organelor sindicale” încă la 22 iulie 1940 au fost lichidate „sindicatele burgheze”, printre care şi sindicatul muncitorilor români „Breasla”xxxiv.

Cu ajutorul comitetelor sărăcimii, create în localităţile nord-bucovinene, au fost inventariate casele şi averile părăsite de către persoanele refugiate în România, au fost întocmite listele foştilor primari, perceptori, jandarmi, ofiţeri, membrilor partidelor politice din România, care n-au avut popsibilitatea să se refugieze în momentul ocupării nordului Bucovinei de către trupele sovietice şi care au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori şi lagăre de concentrare încă din vara anului 1940xxxv.

După trei luni de stăpânire sovietică pentru etnicii germani din aceste teritorii deja nu mai exista nici o îndoială, că nu au o alternativă mai bună decât să se repatrieze în patria lor istorică.

În deosebi, generaţia tânără, opta pentru o repatriere organizată în Germania.

De asemenea mulţi români şi ucraineni s-au hotărât să se repatrieze.

Problemele economice, precum şi frica faţă de teroarea totalitaristă, au jucat un rol decisiv în luarea acestor hotărâri.

Comisia germană de repatriere şi-a început activitatea la Cernăuţi la 15 septembrie 1940. Primii 1.000 de repatriaţi au plecat spre Germania la 17 septembrie, iar peste două luni, la 17 noiembrie, ultimul transport cu germani bucovineni a plecat din Cernăuţi.

Timp de două luni, pe această cale au părăsit nordul Bucovinei 43.641 de persoane. Totuşi încă 3.446 de germani din nordul Bucovinei au rămas în teritoriul ocupat de sovieticixxxvi.

Pentru mulţi români bucovineni, dar şi locuitori de alte etnii, s-a ivit o nouă şansă ca prin intermediul acestei comisii să poată părăsi acest teritoriu. Din această comisie a facut parte şi Herbert Mayer, conferenţiar la Catedra de Fizică a Universităţii din Cernăuţi, care a acordat mare sprijin românilor să plece în Germaniaxxxvii.

La sfârşitul lunii noiembrie 1940 în Germania erau deja cca. 3.000 de refugiaţi românixxxviii. Mulţi dintre ei au nimerit în Germania în lagăre.

În mai 1941 la Bucureşti, Cercul Bucovinenilor a format o comisie din Gheorghe Vântu, Constantin Zoppa şi Aurel Morariu, cu obligaţia de a examina şi a se referi la românii care se aflau în lagărele din Germania în 1941 şi care urmau să fie repatriaţi, în sfârşit, în România. Printre cele 1.501 de persoanexxxix încluse în aceste liste identificăm familii de intelectuali cu rol deosebit în viaţa culturală a Bucovinei: Leonida Bodnărescu, fost director al liceului din Rădăuţi aflat în 1940 la Cernăuţi, L. Tomoioagă, fostul director al Şcolii Normale din Cernăuţi, Alexandru Zavulovici, fost profesor de muzică la Şcoala Normală din Cernăuţi, Ion Cavulea, profesor de geografie la Şcoala Normală din Cernăuţi, Arcadie Dugan, cercetător ştiinţific, Traian Cantemir, istoric literar. Persoanele incluse în aceste liste erau însoţite şi de membrii familiei, spre exemplu: Vasile Răzvan, socrul academicianului Radu Grigorovici, familia Sfinţiţchi (Sfinţescu), rude apropiate tot ale academicianului Radu Grigorovici, precum şi mai multe persoane cu numele Trebici (rude ale academicianului V .Trebici din Horecea)etc.xl.

Mulţi din aceşti refugiaţi s-au întors ulterior în România. Numai în iunie 1941 au revenit în nordul Moldovei mai mult de 1.000 de refugiaţi din Germania.

Cu ajutorul Comisiei germane de repatriere au părăsit nordul Bucovinei şi cca. 4.000 de ucrainenixli.

De asemenea, o parte din polonezii din Cernăuţi, care se aflau în legături de rubedenie cu familiile germane, au plecat, împreună cu acestea, în toamna anului 1940 din capitala Bucovinei.

Potrivit unui recensământ, realizat de autorităţile române în august 1941, în Cernăuţi au fost consemnate doar 3.523 de persoane de etnie polonezăxlii.

Concomitent avea loc repatrierea sau refugierea în principal a românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei.

În iulie 1940, Ministerul de Interne al României a decis ca refugiaţii din nordul Bucovinei şi din judeţul Hotin să fie repartizaţi în judeţul Neamţ, pentru a organiza mai bine evacuarea. Dar din cei peste 6.000 de bucovineni, ce şi-au exprimat dorinţa să se repatrieze, au plecat doar trei transporturi cu câte 100-150 de persoanexliii.

Pe data de 3 august 1940 autorităţile sovietice au comunicat reprezentantului guvernului român, că s-a acceptat evacuarea a 450 de persoane – membri ai familiilor funcţionarilor din nordul Bucovinei.

La 9 octombrie 1940, delegaţia română a remis reprezentanţilor guvernului URSS noi cereri de repatriere a 10.854 persoane, iar Crucea Roşie Română a adresat încă 2.562 cereri de repatrierexliv.

Mii de ţărani români ce au cerut în toamna anului 1940 să fie înscrişi pe listele de repatriere au fost refuzaţi pe motiv că erau muncitori agricoli. De disperare că nu a obţinut autorizaţie de plecare o femee din „I.G. Duca”xlv (Judeţul Cernăuţi), „nemaiavând ce mânca şi-a aruncat cei doi copii într-un puţ, după ce s-a înecat şi ea”xlvi.

Comisia de repatriere de la Cernăuţi şi-a suspendat activitatea la 28 septembrie, deşi peste 15.000 de persoane mai erau încă înscrise să plece în România.

Pe la începutul lunii decembrie 1940 a fost declanşată o puternică acţiune de pregătire a alegerilor pentru sovietele locale şi centrale.

„Oamenii satelor au fost surprinşi în mod neplăcut de avalanşa de activişti şi „culturnici” ce au venit să-i „înveţe” ce înseamnă „alegerile libere” pentru deputaţi, ce rost au şi cine sunt aceşti deputaţi despre care ţăranii nu au auzit nici nu au ştiut nimic până atuncea. Nu mică a fost surpriza că între aceşti deputaţi pentru sovietele locale au apărut nume de oameni ce au făcut parte din acele „echipe de partizani” ce la intrarea trupelor sovietice în Bucovina şi Basarabia, au dezarmat şi batjocorât unităţile Armatei Române în retragere.

În ce priveşte candidaţii pentru sovietele unionale şi centrale aceştea făceau parte din eşaloanele superioare ale administraţiei civile şi militatre, deci total necunoscuţi de electoratul autohton”xlvii.

Cu începutul pregătirilor pentru alegerile în Sovietul Suprem al URSS şi în Sovietul Suprem al RSSU situaţia a cunoscut o încordare accentuată, deoarece contradicţiiie dintre „activiştii” privilegiaţi şi gospodarii năpăstuiţi s-au acutizat.

Persoanele de încredere ale candidaţilor pentru deputaţi, membrii comisiilor eleclorale de sectoare şi de circumscripţii, agitatorii, propagandiştii, informatorii politici (numărul cărora, în ansamblu, s-a ridicat până la 20 de mii) au început, ca la un semnal dat de mai sus, să lupte împotriva „rămăşiţelor claselor exploatatoare şi a naţionaliştilor burghezi ucraineni, români şi moldoveni, care desfăşurau o perfidă agitaţie antisovietică, folosind în aceasta greutăţile vremelnice şi unele neajunsuri în munca sovietelor locale şi a organelor economice”xlviii.

Campania electorală a decurs sub semnul combaterii „acţiunilor criminale ale duşmanilor”, care încercau, chipurile, să zădărnicească alegerile, care au avut loc la 12 ianuarie 1941 şi la care pentru „candidaţii blocului comuniştilor şi a celor fară de partid” şi-au dat volurile… 99,5 la sulă din numărul alegătorilor!

Din cei trei deputaţi din partea regiunii Cernăuţi în Sovietul Suprem al URSS, unul era generalul sovietic Gh. Jukov.

Alt generai sovietic – I. Galanin, şeful garnizoanei din Cernăuţi, alături de „Vasile Luca” xlix – îi reprezenta pe bucovineni în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene. Iată care au fost, printre alţii, aleşii poporului la primele „alegeri libere”l.

În urma acestor alegeri, desfaşurate pe baza Constituţiei slaliniste din 1936, bucovinenii, cărora „li s-a facul o mare dreptate istorică” prin actul „eliberârii” lor de sub „jug străin”, au obţinut aşa-zisa reprezentanţă permanentă în organele supreme, unionale şi republicane, ale puterii de stat, devenind „egali între egali, adevăraţi stăpâni în Patria lor socialistă”.

Puterea sovietică şi-a arătat, în sfarşit, adevărata ei faţăli.

Abia după această campanie zgomotoasă băştinaşii şi-au dat seama cine o faceau pe stăpânii în teritoriile ocupate.

De aceea a şi început exodul miilor de români spre Patria lor istorică.

Locuitorii din Bucovina şi din Basarabia s-au convins repede că aceste alegeri nu le vor aduce nimic bun şi că aceşti candidaţi „propuşi” nu au nimic comun cu electoratul ce trebuia să-i voteze şi deci nu-şi faceau nici o speranţă că „noii aleşi” vor putea ajuta cu ceva la ieşirea din situaţia nenorocită în care au ajuns ei. Din contra, nu se puteau aştepta decât la noi chinuri şi silniciilii.

Judecata şi bunul simţ a ţăranului român nu greşea deloc, întrucât imediat după alegeri s-a început o acţiune susţinută de a convinge ţăranii să se înscrie în „în tovărăşiri agricole” în care trebuiau să intre cu pământul şi cu atelajele ce le avea fiecare.

În legătură cu alegerile de deputaţi în sovietele locale, ar trebui menţionat şi faptul că aceste alegeri aduceau o mare „noutate” în concepţia electoratului din Bucovina şi Basarabia în sensul că nu era vorba de a alege pe cineva, ci era vorba de a „vota” candidaţii unici propuşi de partidul comunist-bolşevic – forţa conducătoare, care era deasupra tuturor organelor politice economice din Statul Sovietic.

Deci toată contribuţia electoratului consta în introducerea în urnă a listei de candidaţi în care nu trebuia operat nimica.

Au fost multe cazuri în care electorii scârbiţi de mascarada alegerilor au tăiat toţi candidaţii şi au înscris în liste propuneri ca: Regele Mihai, Mareşalul Antonescu, Iuliu Maniu etc. dar aceste propuneri nu s-au evidenţiat în nici un fel de către comisiile electorale care bineînţeles erau formate din „tovarăşi de nădejde” aşa că rezultatele votărilor publicate după alegeri era de 99,8% şi doar 0,2% reprezenta voturile anulateliii.

De exemplu, la circumscripţia electorală din Suceveni la numărarea voturilor s-a constatat: „ 16 voturi pentru, date de cei 16 evrei comunişti din comună; 543 voturi contra ce era voturile tuturor ţăranilor din Suceveni. Pe multe voturi era scris: „Trăiască Regele Mihai! Trăiască Generalul Antonescu! Afară cu bolşevicii!”. Bineînţeles că rezultatul trecut de comisie în procesul verbal era de 99,9% pentru deputaţii propuşiliv.

Cu prilejul acestor prime alegeri ce au avut loc în nou formata regiune Cernăuţi la începutul anului 1941, oamenii au putut înregistra două triste învăţăminte:

1) Că nu era vorba de alegeri cum ştiau ei că se faceau şi în România, ci de votări ce se rezumau la stabilirea prezenţei la alegeri şi introducerea în urnă a buletinului de vot ce conţinea numele deputaţilor propuşi de partid, deputaţi de care ei nici nu au auzit şi nici nu ştiau cine sunt aceştia;

2) Că nu era important ce şi cu cine votează, ci era foarte important cine numără voturile şi ce raportează mai departelv.

În acelaşi timp, puterea sovietică încerca să demonstreze existenţa democraţiei reprezentative aducând diferite cifre.

Aşa, încă la 30 iulie 1940 Comietul judeţean Cernăuţi al Partidului Comunist bolşevic din Ucraina (PC(b)U) raporta Comitetului Central al PC(b)U, că „în comitetele executive de voloste au fost incluşi 1 rus şi 1 moldovan, iar în comitetele executive săteşti – 63 de moldoveni şi 67 de persoane aparţinând altor naţionalităţi”lvi.

Acelaşi Comitet judeţean, în legătură cu desfăşurarea alegerilor, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina, că „în cadrul pregătirii alegerilor în Rada Supremă a URSS şi RSS Ucrainene au fost „aleşi” şi reprezentanţii minorităţilor: în componenţa comisiilor electorale de circumscripţie – 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni; în componenţa comisiilor electorale de sector – 400 evrei, 212 ruşi, 392 de moldoveni şi 156 români; încă 408 moldoveni, 250 evrei, 146 ruşi şi 32 reprezentanţi ai altor etniilvii au „fost înregistraţi ca persoane de încredere”lviii

În calitate de asesori populari în judecătoriile locale din regiunea Cernăuţi au fost aleşi 358 moldoveni şi 129 ruşi lix.

Acelaşi Comitet judeţean Cernăuţi, în legătură cu desemnarea cadrelor în consiliile săteşti, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina că „procesul desemnării cadrelor comitelelor executive săteşti a avut loc în condiţiile unei activităţi excepţionale din partea elementelor duşmănoase puterii sovietice, care încercau să-şi promoveze agenţii săi în organele puterii”lx, prin folosirea posibilităţilor legale de a lupta contra regimului totalitar.

În aceste condiţii, Comietul executiv judeţean Cernăuţi comunica la 19 ianuarie 1941 Prezidiului Suprem al RSS Ucrainene despre „depistarea în consiliul raional Noua-Suliţa a 33 persoane – foste membre a partidelor politice din România, iar în raionul Hliboca „năpădirea cu elemente duşmănoase era şi mai mare”lxi.

Acest lucru se întâmpla şi la nivelul conducerii gospodăriilor colective (a kolhozurilor). De exemplu, la 15 aprilie 1941 Plenumul Comitetului regional Cernăuţi al PC(b) constata, că „conducerea colhozului 28 iunie din raionul Secureni a fost preluată de elementele duşmănoase”lxii.

„După intervenţia organelor supreme de partidlxiii aceste persoane au fost realese”lxiv.

Chiar şi după aceste „realegeri” în calitate de deputaţi în consiliile săteşti din fostele teritorii româneşti în regiunile Izmail şi Cernăuţi mai erau încă 10% ruşi, 9% – români, 6% – moldoveni, 3,8% – evrei lxv.

La aproape o lună de la „cele mai democratice alegeri din lume”, reprezentanţii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judeţ Cernăuţi, care încercau să se strecoare, pe Lunca-Herţei, în România.

La numai două luni şi jumătate de la ele au fost masacraţi, la Fântâna-Albă, romanii de pe Valea Siretului, fără ca „reprezentantul” lor în forul legislativ suprem al URSS, Gheorghii Jukov, să încerce a-i salva. Ba, dimpotrivă, se crede că prin el Stalin a dat ordin să se tragă în cei ce-şi părăsiseră satele şi avutul pentru a-şi găsi salvare în Românialxvi, iar Vasile Luca şi-a arătat faţa reală în timpul demonstraţiei de la Storojineţ din 26 martie 1941 numindu-şi alegătorii „spioni, duşmani şi diversionişti”lxvii.

Apoi, la cinci luni şi jumălate de la „triumful democraţiei socialiste în Bucovina de Nord” mii de „duşmani ai poporului” au fost mânaţi la moarte sigură în Kazahstan şi Siberia.

„Eliberarea” s-a transformat în extereminare. Totalitarismui sovietic şi-a dezvăluit, puţin câte puţin, esenţa sa, care consta în jaf, violenţă, teroare, toate acestea fiind doar unele din componentele politicii de genocid faţă de populaţia băştinaşă din actuala regiune Cernăuţi lxviii.

În februarie 1941 a intervenit un anumit dezgheţ în relaţiile economice româno-sovietice, ceea ce a permis reluarea negocierilor privind problemele repatrierilor.

La 15 februarie 1941, la sediul miliţiei din Cernăuţi, şi-a reluat lucrările comisia de repatriere. Această veste s-a răspândit foarte repede mai ales în satele de pe valea Siretului, iar un număr mare de români s-au prezentat la autorităţile raionului Hliboca cu cereri de repatriere. Situaţia incertă a acestor români a creat o stare explozivă, care a atins apogeul la sfârşitul lunii martie.

Prima confruntare dintre românii bucovineni şi armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.

Atunci, cca. 150 persoanelxix (după alte informaţii – aproximativ 400-500)lxx din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostriţei şi Boian, au încercat să treacă graniţa în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcaţie, în lunca Prutului, au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici şi doar 56 dintre ei au reuşit să se salvezelxxi, 44 de participanţi la această acţiune au fost arestaţi, dintre care 12 au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi 32 – la 10 ani de închisoarelxxii.

Românii bucovinei, basarabeni şi herţeni nu erau protejaţi nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiaţi au fost extrădaţi mai târziu autorităţilor sovietice, majoritatea fiind trimişi în lagărele din Siberia, Kazahstan şi Asia Centrală.

Sistarea procesului de primire a petiţiilor a provocat nemulţumire în rândul populaţiei, deoarece mulţi oameni au considerat că vor fi privaţi, spre deosebire de concetăţenii lor mai norocoşi, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineţ s-au adunat mai multe sute de ţărani din localităţile Ropcea, Cupca, Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Ciudei şi din suburbiile centrului raional. Secretarul organizaţiei raionale de partid a refuzat să discute cu mulţimea adunată, specificând că se aşteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanţii PCR, stabilit în 1940 în URSS şi ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuţi, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat „să convingă” mulţimea „că România practic nu există ca stat” şi că bucovinenii ar avea numai de câştigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând şi huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toţi cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că şi la adunarea din Pătrăuţii-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de ţărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.

Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilielxxiii 1941lxxiv, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.

Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţilxxv, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprimatilxxvi. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins varlxxvii.

De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţilxxviii.

După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţieilxxix.

În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoanălxxx, alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective.

În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţalxxxi.

Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komilxxxii.

Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportatălxxxiii.

Pentru a urgenta soluţionarea chestiunii „duşmanilor orânduirii socialiste”, în primăvara anului 1941, la Cernăuţi şi în centrele raionale, au fost constituite nişte organisme extrajudiciare, numite „troici”. În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate şi deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operaţiune a fost pregătită din timp şi realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operaţimilor legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea:

„La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă a întregului aparat operativ din NKGB şi NKVD, pe baza căreia să se lucreze directiva Statului Major de district.

Să se instruiască aparatul de agenţi informatori în părţile respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au intenţia de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal peste frontieră şi a împrăştia versiuni antisovietice printre locuitori.

În scopul de a împiedica posibilitatea unor asemenea încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada pregătirii operative, precum şi în timpul executării acestora, să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri de frontieră, orientând pe aceştia asupra măsurilor luate de RO din NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.

La 12 iunie a.c. ora 19, în legătură cu RIK (Raionnyi Ispolnitelinyi Komitet)lxxxiv a efectua consfătuirea instructivă a comuniştilor, repartizaţi pentru participarea la operaţie, după care să fie ataşaţi grupelor operative.

La ora 1 noaptea agenţii operativi, împreună cu comuniştii, aleşi pe direcţii de către RPK (Raionnyi Partiinyi Komitet – Comitetul raional de partid) să sosească la punctele, unde se vor efectua operaţiile.

Aparatul operativ, la sosirea în sat, este obligat ca, până la începutul operaţiei, să stabilească pe căi neoficiale situaţia.

Dacă expulzabilul este acasă, a stabili precis locul, cum este situată casa, depărtarea ei ş.a., şi numai după aceea, conform ordinelor, la ora 2 şi jumătate noaptea, împreună cu personalul întărit a se îndrepta spre locuinţa expulzabilului, calculând astfel, încât exact la ora 3 noaptea să se înceapă operaţia” lxxxv.

Soarta celor arestaţi au împărtăşit-o, la 13 iunie, şi peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiţi drept „susţinători ai duşmanilor poporului”, care au fost încărcaţi în vagoane pentru vite şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Dar împreună cu aceşti nenorociţi au fost ridicaţi şi oameni absolut nevinovaţi. Iată ce scrie Mihai Rohalschi din Ostriţa-Mahala:

„La o săptămână după hramul bisericii noastre, în luna iunie a anului 1941, ne-am pomenit luaţi între arme ca să fîm duşi, chipurile, la primărie… Tata, Constantin Rohalschi, era născut în 1895, mama, Anghelina, era din 1897, fratele Victor – din 1923, eu – din 1927, iar sora Maria avea 11 ani… Toate familiile ridicate din Cotul Ostriţei au fost urcate în căruţe şi duse la primăria din Mahala, unde am avut impresia că se afla întreaga suflare din comună. De acolo, încărcaţi în camioane, am fost transportaţi la Sadagura, care era pe atunci centrul nostru raional. Bunica nu era cu noi, fiindcă, văzând că nu se ţinea pe picioare şi că nici nu vorbea, cei de la primărie au poruncit să fie lăsată în sat şi dată în seama unei surori de-a tatei… Cele mai multe familii au fost ridicate din pricina unor membri ai lor, care, încercând în iarna anului 1941 să treacă în România, au fost împuşcaţi la Lunca, lângă Herţa. Familia noastră n-a fost inclusă în listele alcătuite la comendatură (lucrul acesta l-am aflat mai târziu)… Noua conducere a satului avea pur si simplu ciudă pe tata, căci el fusese vreo câteva săptămâni primar…

La gara din Sadagura am fost despărţiţi de tata, Rohalschi Constantin, care… a murit în 1943, luna ianuarie, într-un lagăr din Republica Komi. Atunci nu bănuiam că ne despărţeam de el pentru totdeauna. După ce l-au luat pe tata de lângă noi, am fost urcaţi într-un vagon de vite, în care se aflau bărbaţi, femei, copii, fete şi flăcăi… Drumul a fost lung şi foarte greu. Prin gări, unde se oprea trenul, o dată în zi ni se dădea mâncare şi apă. Primeam nişte hâlbe, aşa ca să nu murim de foame. Apa, însă, nu ajungea la toţi. Coşmarul acestui drum a durat câteva săptămâni. În drum se întâmplau de toate: unii bătrâni mureau, unele femei năşteau… Când am ajuns la Omsk, în Siberia, toţi erau sleiţi de puteri. La Omsk, în gară, iarăşi am fost selectaţi… Familiile mai tinere, fară copii, au fost trimise să lucreze într-o regiune mai nordică, iar celelalte au fost repartizate în părţile Omskului. Noi am nimerit la o fermă dintr-un sovhoz din raionul Marianovka… În acea vară am dormit cu toţii într-un grajd de viţei, în care păduchii şi ploşniţele ne mâncau de vii…. Când a venit iarna, câteva familii au fost strămutate undeva mai la nord, iar şase familii, timp de şase ani, am rămas să locuim în una şi aceeaşi încăpere… Era timp de război, şcoala nu funcţiona şi eram nevoiţi să ne spetim mereu…. Erau geruri mari şi fratele şi-a răcit picioarele. M-am dus să lucrez în locul lui, la scos gunoiul din grajduri. In 1942, fratele, Victor, a fost luat într-un lagăr de muncă… Cei rămaşi acasă, în Bucovina, n-au ştiut nimic despre noi până la terminarea războiului…

Am fugit din Siberia şi în 1947 am ajuns în Bucovina, fară nici un fel de documente. Scăpaţi dintr-o nevoie, am nimerit în alta – în Bucovina bântuia foametea mare, care a secerat mii şi mii de vieţi omeneşti… Fratele mai mare ştia bine ruseşte şi primăria i-a dat îndreptare la învăţătură… Într-o zi, facându-i-se percheziţie, au găsit la el manifeste anticomuniste. A fost arestat şi condamnat la 5 ani de puşcărie. A fost aruncat într-o închisoare din Temir-Tau…

Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948… Pentru că am fugit din exil, am fost daţi în căutare. Fiind găsiţi, am fost deportaţi a doua oară. Am fost duşi din nou la Sadagura şi de la Sadagura – la Cernăuţi, iar de la Cernăuţi, din închisoare, – la Lvov, unde erau formate eşaloane cu deţinuţi. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Şi iarăşi, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung şi anevoios, cu mâncare o dată pe zi şi cu apă puţină… Era în ajunul Sfintelor Paşti când am ajuns în apropierea Omskului… Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne aşteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.

Ajunşi acolo, am fost repartizaţi pe la diferite „locuinţe”. Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârşitul vieţii. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături „benevole”. La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă… Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupata abuziv de catre colonisti ucrainieni)… Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reuşit să cumpărăm rămăşiţele gospodăriei făcute de tata…”lxxxvi

Deportarea bucovinenilor şi basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provincii anexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca şi în Lituania, la 14 iunie în Letonia şi Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.

Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării înţelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin „curăţând” terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportaţi din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoanelxxxvii.

Românii bucovineni, basarabeni şi herţeni erau abandonaţi şi de către Statul Naţional Român – autorităţile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.

Astfel, în perioada martie – iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoanelxxxviii.

Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.

În 1940-1941 s-au refugiat în România 32.958 bucovineni şi 82.580 basarabenilxxxix.

Pentru locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei data de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.

În acea noapte, numai din regiunea Cernăuţi, cca. 13.000 de bărbaţi, femei şi copii, majoritatea români, dar şi mulţi ucraineni, polonezi şi evrei, au fost scoşi din case, din localităţile natale, şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Mulţi din aceşti bucovineni deportaţi au murit de foame şi frig şi nu au mai revenit în locurile natale.

După aceste evenimente situaţia din nordul Bucovinei a devenit şi mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.

Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), despre „mărturiile de sânge” a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document „Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igeşti…)” veteranul de război, original din satul Broscăuţii-Noixc din zona Storojineţului, Vasile Ilicaxci, care a încercat să aducă şi listele, deşi necomplete, celor împuşcaţi sau morţi în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat şi de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimentexcii.

Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.

În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unionalxciii.

La puţin timp după izbucnirea războiului, în noaptea de 23 iunie 1941, cca. 3.000 intelectuali şi personalităţi de frunte din Cernăuţi, majoritatea din ei evrei, au fost ridicaţi şi deportaţi în Siberia.

Printre aceştia erau şi foştii conducători ai comunităţii, precum şi liderii mişcării sioniste din oraşxciv.

În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia şi plasa Herţa), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 şi 89.500 de persoane.

Conform listelor alcătuite de către administraţia românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 – iunie 1941 din judeţele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, reprimate, sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţixcv. Numai din judeţul Storojineţ au fost deportate, au fost represate sau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de naţionalitate românăxcvi.

Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuţi, în perioada menţionată au fost strămutate în diverse părţi ale URSS-ului, după unele informaţii 10.000 de persoane, după altele peste 13.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herţa au fost deportaţi 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (aparţinând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molniţa 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godineşti 20 de persoane, din Lucoviţa 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogoşeşti 42 de persoane, din Pilipăuţi (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreaţca 20 de persoane, din Proboteşti 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Suliţa, satul de baştină al familiei Nandriş, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca şi Storojineţ au fost deportaţi: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Oprişeni 44, din Stăneştii-de-Jos şi Stăneştii-de-Sus circa 140 etc. xcvii.

Majoritatea celor deportaţi au murit la locul deportarii.

Mulţi dintre ei n-au avut parte nici de mormânt creştinesc. După cum ne mărturiseşte Ion Mihaiesi, numai din satul Ostriţa-Herţei „au fost lipsiţi de dreptul de a avea o ultimă urmă pe tărâmul de naştere… 136 de români cu frică de Dumnezeu care au ridicaţi în plină noapte şi duşi, cu preţ de mari chinuri pe drumul pătimelor, până la şi chiar după Cercul Polar, la Peciora şi în alte părţi ale Siberiei…” xcviii

Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, scria: Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi”xcix.

Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa.

Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în „raiul” bolşevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: „Cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toţi, foşti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoţi…, nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 şi 20 de ani de muncă silnică de executat”. Unii bucovineni au fost duşi la muncă forţată în orăşelul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distanţă de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autorităţile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflaţi în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folosiţi la săpat tranşee. Mulţi dintre ei au pierit de foame şi ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autorităţilor similare române 50 de bucovineni bolnavi deportaţi, care au fost transportaţi de urgenţă la Spitalul Central din Cernăuţi. Ei se aflau într-o situaţie foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutriţie datorită condiţiilor inumane de lucruc.

După cum mărturisea Lazăr Alerguş din Cupca: „Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuţi o coloană de oameni de câteva mii iar cei din faţă purtau cruci şi prapori din biserică şi se îndreptau spre reşedinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat şi noi cei din Cupca… Cu toţii mergeam la Miliţia Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele şi robotele ce ne puneau în cârcă autorităţile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemţii şi polonezii atunci de ce să nu ne dea voie şi nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale şi tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi şi ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Miliţia raională din Hliboca văzându-ne aşa mulţi nu au vrut să stea de vorbă cu noi şi ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiţi să meargă în România, însă cei mai mulţi ce aveau familiile şi boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu şi cu fratele şi cu alţi oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns nişte militari călări şi ne-au arestat şi ne-au depus în arestul Miliţiei din Hliboca unde am fost ţinuţi vreo două săptămâni, după care am fost predaţi la Securitate (NKVD) din Cernăuţi unde am fost bătuţi şi cercetaţi zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcaţi în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) şi trimişi în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportaţi care am fost trimişi la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar mulţi din noi au murit pe drum de foame, de sete şi de dizenterie. La fiecare oprire în staţii, de altfel trenul avea drum deschis şi se oprea rar, în staţii mici, şi mai ales noaptea ca să nu fim văzuţi de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau morţii şi muribunzii şi se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani”ci.

Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Aşa-zişii fraţi mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creştea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în ascunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolşevică.

Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă…

Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere… Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră… Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge… În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori… O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci… Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe… Şi totuşi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate…”cii.

O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alţi gospodari din Iordăneşti şi Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldaţi călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neştiind ce să facă, alţii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâţi: Traian Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi, Cosma Opaiţ, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glonţul mi-a străpuns osul şi au mai fost răniţi: Vasile Opaiţ, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiţ – toţi am fost duşi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuţi, dar Gheorghe Opaiţ a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestaţi şi fraţii mei Traian şi Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuţi o parte au fost duşi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportaţi la liberare în 1956 au rămas doar 600 ciii.

Mulţi bucovineni au fost deportaţi în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de mişcare la gara Moşi de lângă Cernăuţi, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.

Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: „Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine naţionale: catrinţe, cojocele, bundiţe, pălării, iţari… La apropierea NKVD-iştilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbaţi îi depărtau de familii. Copiii li se agăţau de pantaloni, soţiile îi cuprindeau de gât. Soldaţii îi îmbrânceau”. Ajunşi în Siberia, mulţi nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeaşi participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: „Au murit moşul Moroşanu şi soţia sa. A murit moşu Olaru… De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuţi, originar din raionul Lipcani, şi-a ieşit din minţi şi în scurtă vreme a murit”civ.

Oamenilor deportaţi li se confisca şi averea şi chiar şi celor ulterior reabilitaţi ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovţîcv, raionul Noua-Suliţa în 1991 la „Plai Românesc”:

„Necazul m-a facut să aştern pe hârtie aceste rânduri… Vă scriu în ruseşte, ca n-am avut norocul să învăţ în limba maternă, deşi o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica şi noi, doi copii, am fost deportaţi în Siberia. Trecuse miezul nopţii când ne-au bătut la geam. Tata a ieşit să le deschidă „musafirilor” uşa şi aceştia i-au spus că suntem arestaţi cu toţii. Mama a început să plângă şi a încercat să se strecoare pană în grajd, unde aveam viţel mic, dar oaspeţii au îmbrâncit-o, spunându-i ca acolo unde vom fi duşi, vom primi vacă… Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor şi lătratul câinilor.

…În gara Noua-Suliţă ne aştepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiţi în ele şi puşi sub lacăt am călătorit în condiţii îngrozitoare până la gara Işim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiţi pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata – avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoaştem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora — 7 anişori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi şi noapte ca să ne poată întreţine. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra şi tăia în pădure. Aveam milă doar din partea băştinaşilor, care ne dădeau uneori peşte… Salvarea ne-a fost în pomuşoare şi ciuperci. În 1954, am fost reabilitaţi, dar abia în 1956 ne-am întors în sat. În casa noastră locuiau străini. Abia peste doi ani am putut să o … cumpărăm de la ocupanti. În iunie 1941 am lăsat-o plină cu de toate, iar în grajd aveam cal, vacă şi viţel, porci, găini. În 1968, nu ştim conform cărei dispoziţii ni s-au plătit 370 de ruble. Oare atât a costat averea, agonisită de bunici şi părinţi? Soţul meu a fost de asemenea deportat. La 16 ani, rămânând fară de părinţi, s-a făcut tăietor de pădure. Şi iată în 1989 părinţii lui au fost reabilitaţi conform unei hotărâri cu întoarcerea averii confiscate. De atunci ni se tot promite achitarea datoriei. De la procuratură am fost trimişi la serviciul financiar, la direcţia regională a afacerilor (interne). Până la urmă demersurile noastre s-au împotmolit pe masa cine ştie cui…Am lucrat peste 30 de ani în sovhozul „Cernoviţchi”. Astăzi sunt grav bolnavă. Nu mai are sănătate nici soţul. Mama, deşi e de vârstă înaintată, n-are pensie, deoarece în Siberia nimeni nu i-a dat document pentru anii munciţi la fermă. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a aparţinut odată?”cvi.

Mărturii mai ample ale supravieţuitorilor au fost publicate, în mai multe numere, începând cu 1992, în Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara fagilor” (1992-2004), redactat de către ziaristul cernăuţean Dumitru Covalciuc, preşedintele cercului neformal „Arboroasa” din regiunea Cernăuţicvii.

Cifrele statistice oficiale nu-i cuprind nici pe germanii repatriaţi în Germania sau pe românii, care s-au refugiat ori au fost repatriaţi în perioada respectivă în România. După unele date, doar pănă în noiembrie 1940 circa 45 mii de persoane de origine germană au părăsit regiunea Cernăuţi, repatriindu-se în Germaniacviii. Împreună cu ei au părăsit Bucovina şi câteva mii de români, poloni şi ucraineni.

După revenirea Basarabiei şi nordului Bucovinei la România în 1941 s-a decis ca aceste două provincii să constituie două unităţi administrative autonome, conduse direct de conducătorii statului prin reprezentanţi personali.

În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judeţe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi), judeţul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 – şi judeţul Dorohoi (practic tot teritoriul actualei regiuni Cernăuţi plus sudul judeţului Hotin)cix.

Populaţia românească din aceste teritorii a primit cu încredere şi speranţă administraţia civilă şi militară românească. Minorităţile naţionale, însă, au primit cu rezervă noua stare de lucruri.

Cel mai puternic au fost afectaţi evreii din aceste două provincii.

La 8 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca evreii să fie strămutaţi peste hotarele ţării.

Evreii din zonele rurale şi din oraşe au fost adunaţi, în lunile iulie – august 1941, în lagăre provizorii, iar în septembrie s-a început deportarea acestora în Transnistria.

După unele informaţii mai exacte, au fost deportaţi 43.768 d evrei in Bucovina şi 10.368 din oraşul şi din judeţul Dorohoi. Numai din oraşul Cernăuţi au fost deportaţi în timpul războiului în Transnistria 23.391 de evreicx.

Potrivit recensământului oficial din 1942, mai locuiau atunci 19.375 de evrei în Bucovina, din care 16.794 la Cernăuţicxi.

Mai multe personalităţi din România, printre care şi Traian Popovici, primarul Cernăuţului în anii 1941-1944, au intervenit în favoarea evreilor români. Graţie străduinţelor primarului Traian Popovici, cca. 15.000 de evrei din Cernăuţi, sub pretextul că sunt necesari economiei oraşului, au fost salvaţi de la deportare în Transnistriacxii.

Administraţia civilă românească a efectuat în anul 1941 un recensământ administrativ şi unul statistic în Basarabia şi Bucovina, pentru a stabili mai exact situaţia din aceste două provincii după un an de ocupaţie sovietică, care a semnalat că din cauza schimbărilor social-economice şi politice bruşte, care s-au produs în Bucovina în anii 1940-1941, s-a modificat radical şi structura etno-demografică şi socială a populaţiei acestei provincii.

S-a stabilit că, populaţia Basarabiei şi nordului Bucovinei a scăzut de la 3.776.309 locuitori în 1940 la numai 3.525.008 în 1941cxiii.

În această perioadă scurtă a scăzut în mod dramatic mai ales populaţia urbană a Bucovinei.

La Cernăuţi locuiau în 1941 doar 66.436 de locuitori comparativ cu 112.427 persoane în 1930 – adică populaţia oraşului a scăzut cu 45.991 persoane sau cu 40,9%cxiv.

În perioada 1940-1941 au fost afectate cel mai dramatic astfel de categorii sociale, precum negustorii, meseriaşii, funcţionarii, profesioniştii libericxv. Potrivit analizei consecinţelor ocupaţiei sovietice în perioada iunie 1940 – iunie 1941 pentru populaţia din judeţele guvernământului Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţicxvi.

În ciuda tuturor dificultăţilor, situaţia privind componenţa naţională a teritoriului regiunii Cernăuţi imediat după revenirea acestui teritoriu în componenţa României în linii generale totuşi poate fi estimată.

Aşa, după un an de stăpânire sovietică, de repatriere a etnicilor germani şi maghiari, de deportare a evreilor, de refugiere sau deportare a unui număr mare de români, polonezi, ucraineni, guvernământul Bucovina avea următoarea structură etno-demograficăcxvii a populaţiei:

Referindu-se doar la zona nordbucovineană şi a Ţinutului Herţa (fără nordul judeţului Hotin) a regiunii Cernăuţi, Marian Olaru constata:

„Populaţia estimată a regiunii ocupate de sovietici din fosta Bucovină, împreună cu cea a Herţei, era de 545.267 locuitori, din care, în 1946, românii reprezentau 37% şi ucrainenii 45%.

În urma instaurării dominaţiei sovietice, pe teritoriul de nord al fostei Bucovine s-au produs importante schimbări demografice. Referindu-ne la intervalul iunie 1940 – iunie 1941, acestea sunt:

– refugierea spre interiorul Regatului Român a unei părţi a populaţiei româneşti;

– repatrierea germanilor, polonezilor şi maghiarilor ;

– asasinatele în masă săvârşite de sovietici şi deportarea românilor în gulagul sovietic.

Fără să avem o cifră exactă a celor ucişi sau deportaţi de regimul sovietic, în 1940-1941, cercetătorii români ai problemei estimează că la Fântâna-Albă, la 1 aprilie 1941, au fost înpuşcaţi 1.500 de oameni, iar pe 13 iunie 1941 au fost ridicaţi pentru a fi deportaţi 13.000 etnici românidupă unii cercetători, după alţii – 41.000cxviii.

Şi aceste cifre nu par deloc exagerate, deoarece numai din satul Mahala în acest an de „rai stalinist” au fost deportate 602 de persoanecxix.

La aceste cifre trebuie să adăugăm numeroasele persoane care au căzut victime în încercarea de a forţa frontiera instaurată, după 28 iunie 1940, între România şi URSS.

Dacă raportăm aceste pierderi la cifra de aproximativ 192.000 de români, câţi rămăseseră doar în zona bucovineană şi herţeană de ocupaţie sovietică între 1940 şi 1941, putem înţelege adevăratele proporţii ale seismului demografic la care a fost supusă Bucovina istorică (între 1/4 şi 1/3 din populaţia românească a teritoriului bucovinean ocupat de sovietici a fost deportată sau exterminată)cxx.

Forma principală de manifestare a regimului sovietic a fost represiunea, ce nu a ocolit nici una din păturile sociale sau naţionalităţile din regiune, dar era îndreptată în primul rând împotriva românilor bucovineni, care, prin tradiţii şi legăturile fireşti cu ţara, s-au dovedit cei mai redutabili adversari ai structurilor de ocupaţie sovietică.

Dacă teroarea ca sistem de guvernare sovietic a vizat iniţial fosta clasă politică şi marii proprietari, treptat ea s-a extins şi la nivelul întregii societăţi.

„În decurs de numai 12 luni, au fost deportate 41.000 de persoane, aproximativ 10% din întreaga populaţie din nordul Bucovinei, măsură care, combinată cu masivele colonizări cu diverşi alogeni din interiorul imperiului, urmărea modificarea radicală a realităţilor demografice din acest ţinut… S-a dispus strămutarea unor întregi familii, de la bunic la nepot, dar mai ales lichidarea elitei intelectuale româneşti, un exemplu elocvent în acest sens fiind Sever Zotta – remarcabi genealogist şi membru corespondent al Academiei Române – ce şi-a găsi sfârşitul în GULAG-ul stalinist”cxxi.

Urmările acestuia se resimt şi astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuţi (aproximativ 20%), dar şi prin prezenţa, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federaţiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmaşi ai românilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa în anul 1940cxxii.

Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” şi cum „o iubea” populaţia Bucovinei ne mărturiseşte pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuţi cu populaţie mixtă româno-ucraineană:

…Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.

Satul se numea Lehucenii Tăutuluicxxiii. Nici nu coborâse din avion şi …a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Ţăranii veneau în fugă şi într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre ţărani au în mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat… Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise… Toţi vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toţi cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le-au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?”cxxiv.

Comentariile sunt de prisos.

G.G. : Ce ne puteti spune despre populaţia regiunii Cernăuţi în perioada sovietică postbelică stalinistă (1944-1953) şi poststalinistă de până la primul recensământ sovietic din 1959 ?

I.P. : Românii din regiunea Cernăuţi au avut de suportat două aşa-numite „eliberări”: invazia sovietică din iunie 1940, în consecinţa lui Ribbentrop-Molotov şi „eliberarea” de la sfârşitul lunii martie a anului 1944, în consecinţa războiului care se apropia de sfarşit.

Cu toate analogiile dintre ele, o analiză mai minuţioasă ne duce la concluzia că între aceste două evenimente există multe diferenţe.

Revenirea sovieticilor, în martie-aprilie 1944, trecuţi ei înşişi prin toate nevoile şi grozăviile războiului, nu a însemnat, însă, şi o revizuire în direcţia unei atitudini mai tolerante a politicii faţă de populaţia autohtonă. Autorităţile au devenit şi mai dure, iar amploarea sovietizării nu a mai cunoscut limite.

În această perioadă, comuniştii s-au ciocnit de rezistenţa armată a diverselor grupări de partizani antisovietici, provenind din rândurile românilor şi ucrainenilor. Dacă prima invazie din 1940 a fost pusă la cale din timp şi, evident, a fost bine pregătită. Sovieticii ştiau ce au de facut şi, odată cu armata, teritoriile ocupate au fost împăienjenite cu diverşi „politruci”, „ilegalişti”, „luptători pentru fericirea poporului” pentru „reunirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Patria Sovietică”, cu comunişti, „patrioţi”, trădători şi alte cozi de topor. Aceştia, fiind bine informaţi, au modelat teritoriile ocupate după chipul şi asemănarea… Au urmat păcălelile, dezinformările, teroarea, masacrele si deportările în masă, care au lăsat urme de neşters în memoria populaţiei supravieţuitoare.

Cu totul altfel a arătat „eliberarea” din primăvara anului 1944. După ani de lupte grele, pierderi materiale şi umane uriaşe, după mizerie, sărăcie şi persecuţie neîntemeiate, sovieticii au re-intrat în ţările învecinate.

Luarea cunoştinţei de stilul de viaţă, modul de gospodărire, etica şi spiritualitatea popoarelor din aceste ţări au produs o triplă impresie:

Marii comandanţi de oşti erau preocupaţi de probleme strategice şi tactice. Acumulând o mare experienţă de război, învingând groaza ce o aveau la început faţă de maşina germană de război, ei plăsmuiau planurile operaţiunilor, realizarea cărora în majoritatea cazurilor le aducea izbândă. Se pare că pentru ei, soarta populaţiei civile ca şi cea a ostaşilor de rând, era o noţiune mai mult abstractă decât reală, iar unele greşeli ce se infiltrau în operaţii, erau iertate prin scopul urmărit. De exemplu, prima mare formaţiune militară sovietică ce a intrat în Crasna, şi-a instalat bateria de tunuri pe dealul ce domină Huta-Veche, numit Arşiţa. Altă formaţiune a ajuns în partea opusă – la Zubroviţa. Trei zile la rând unii au tras în alţii, crezând că aveau în faţă duşmanul. Atunci casele gospodarilor au rămas fară geamuri. Un obuzier de câmp trăgea rar, dar când împuşca, sticlele se faceau puzderiecxxv;

Ostaşii de rând, mobilizaţi din toate colţurile Imperiului Roşu, la contactul cu localnicii rămâneau de-a dreptul şocaţi. Amenajarea gospodăriilor din Crasna le trezea invidia… Mulţi ostaşi, care, demobilizându-se, nu s-au mai întors la baştina lor, ci au rămas să trăiască printre noi. La întrebarea, dacă după 30 de ani nu-i era dor de plaiurile natale, de rude, unul, originar din Mordovia, mi-a răspuns: „nu, n-am ce vedea acolo. Ce să vezi? Nişte bordeie săpate în pământ, o viaţă de câine? Aici am gospodărie „gata cladita”, „serviciu de onoare”. Această pătură a ostăşimii, simţind că se apropia demobilizarea, se străduia să se chivernisească cu trofee, obţinute prin orice mijloace.

Totuşi, politica oficială n-o promovau nici comandanţii supremi, nici ostaşii de rând, ci aşa-numita verigă medie – gradaţii de la locotenenţi, la căpitani şi maiori, cadre selectate din rândurile intelectualităţii marelui popor rus, instruite „blitz” şi mobilizate pe front. Erau erudiţi, oarecum omenoşi, menţineau ordinea şi disciplina în unităţi şi, principalul, se credeau cu adevărat eliberatori, promotori ai unicului sistem ortodox-socialist.

În zonele „eliberate” instalau comendaturi sovietice, conduse de vreun căpitan sau locotenent-major, misiunea cărora consta în menţinerea ordinii, protecţia populaţiei civile şi, bineînţeles, în propagarea noului sistem.

Aceste comandamente erau dislocate de obicei în conacurile boiereşti părăsite sau în casele gospodarilor mai înstăriţi. Anume aceste comandamente au lansat ordinul obligatoriu de evacuare a populaţiei…cxxvi.

Ordinul urma a fi executat.

Evident, că sovieticii se aşteptau la o mare rezistenţă din partea nemţilor pe crestele munţilor şi au ordonat evacuarea populaţiei.

Gestul părea foarte uman, dacă n-ar fi fost trista amintire a deportărilor din 1941.

La Crasna, de exemplu, s-a ordonat evacuarea din cea mai mare parte a Crasnei şi din Vicovu-de-Sus şi de evacuare totală a populaţiei din Huta-Veche, Straja, Falcău…

Însă, pe neaşteptate sovieticii au întâlnit o rezistenţă din partea ţăranilor simpli din Crasna, care, având în memorie trista amintire a deportărilor din 1941, s-au înţeles între ei „să nu ne lăsăm ridicaţi!”.

Iată cum relateză aceste evenimente Ştefan Motrescu: „… Mitric Ion al lui Pamfir s-a furişat spre o căruţă, i-a scos o roată şi a farmat-o, zicând: „Acu du-ne, dac-ai cu ce!”… În acelaşi timp doi fraţi – Motrescu Istrate şi Vasile, porecliţi ‘Căcărază’, mânau prin lunca Sireţelului nişte vite rămase fară stăpân. Soldaţii de la comendatura din Ciudei … s-au luat după ei. Fraţii au lăsat vitele şi, pe căi lăturalnice, au ajuns la locul stabilit din Crasna-Putna, unde s-au amestecat cu oamenii, ce se adunau după înţelegerea avută. Soldaţii urmăritori au luat şi ostaşi de la comendatura din Crasna … şi au purces spre locul adunării. Un moş cu autoritate, Ursache Grigore, poreclit ‘Botuză’, a sărit cu parul la unul din soldaţi, înjurându-l: „Răsţâţa ta, mă negrule!…”, dar, bineînţeles, n-a putut să-i oprească, şi aşa s-au pomenit faţă-n faţă soldaţii înarmaţi cu pistoale automate şi mulţimea mereu crescândă. A urmat o scurtă perioadă de tratative. Ruşii cereau să le fie daţi fraţii pe care i-au urmărit. Atunci Popiuc Nicolai, poreclit ‘Piţilică’, care ştia ruseşte, s-a apropiat de unul dintre soldaţi, ca să-i explice ceva. Deoarece ţeava armei era îndreptată spre pieptul lui, el a încercat s-o înlăture cu mâna. A urmat o rafală scurtă şi Piţilică s-a prăbuşit ciuruit de gloanţe în abdomen. Tot atunci a căzut Constantin Bândiu, gospodar din satul vecin Ciudei, confundat cu unul din cei doi fraţi Motrescu. Bândiu a murit pe loc, în convulsii… Oamenii s-au repezit la un gard de răzlogi şi s-au „înarmat” cu pari. Soldaţii continuau să tragă din plin. A mai căzut moşneagul Pleşca Ion al lui Vasile… Oamenii s-au aprins şi au încercat să se avânte în lupta corp la corp, dar soldaţii trăgeau întruna, culcându-i la pământcxxvii. Mitric Toader al lui Ioachim (Gaiţă), a fost rănit la picior şi tot restul vieţii a şchiopătat. Mitric Ion al lui Pantel a fost rănit la grumaz. Răni adânci au mai primit Mitric Istrate al lui Florea (Carol), Pleşca Vasile al lui Zaharie (Pleşcanul). Rănită a fost şi Iliuţ Victoria Nichitoaiei. Mitric Auruţa… a fost împuşcată în gură. Soţul ei, Mitric Gheorghe al lui Nicolai, a fost împuşcat în mână. Motrescu Istrate a lui Gheorghe a fost împuşcat în cap şi într-o mână. O rană în piept a primit Tănase Osalciuc…

Nu se ştie cât ar fi durat acest masacru, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare salvatoare.

Doi fraţi, feciorii lui Florea – Dumitru si Costan – fiind fugari, se aflau ascunşi în casa din apropiere. Auzind împuşcături au ieşit în gang şi au început să tragă din ZB-uri. Efectul a fost uimitor. Soldaţii sovietici, strigând: „Nemţî! Nemţî!”, s-au retras, lăsând oameni însângeraţi, morţi şi răniţi”cxxviii.

Iată ce povesteşte încă un martor ocular, Olaraş Gheorghe al lui Toader: „La Ioachim al lui Ştefan Brahă se afla comanda militară rusească. Aveam 18 ani, abia am adus vitele de la păscut. La Ioachim soldaţii mi-au spus să nu merg mai departe. Totuşi, m-am furişat până la Toader al lui Gaiţă. Acolo am văzut morţi şi răniţi.

Am luat căruţa de la Popiuc şi i-am dus acasă, le-am învelit picioarele cu propria-mi bundiţă. I-am mai cunoscut pe Bândiu din Ciudei, pe Victoria Nichitoaiei, pe Auruţa cu soţul ei, Gheorghe al lui Nicolai al lui Bălanei, dar şi pe alţii… Oamenii au rânduit morţii, şi-au vindecat rănile… Preoţi în sat nu erau şi toată rânduiala înmormântării a căzut în grija a doi călugări de la Mănăstirea Putna”cxxix.

Rezistenţa militară din partea nemţilor într-adevăr a avut loc, dar nu în partea Crasnei, ci la Cârlibaba, pe muntele Oiţa, pârâul Colacului din Câmpulung-Moldovenesc. Evacuarea totuşi a avut loc. Până la 23 august 1944, crăsnenii au pribegit prin Bobeşti, Broscăuţi si Panca, lăsând fară îngrijire case, acareturi, animale, ogoare.

Dar după această rebeliune şi după înăbuşirea ei în sânge, mulţi crăsneni au luat calea munţilor, unde, ca răzbunători ai poporului, ani la rând i-au hărţuit pe NKVD-işti, băgând groază în noile cadre de conducereAu murit cu armele în mâni, nedorind să se supună regimului bolşeviccxxx.

După cum era de aşteptat, în primăvara anului 1944 situaţia din Basarabia şi nordul Bucovinei din nou s-a schimbat drastic.

Din cauza ofensivei armatei sovietice România a fost nevoită să cedeze din nou cele două provincii Uniunii Sovietice.

În martie-aprilie 1944 în România din Basarabia şi Bucovina s-au refugiat circa 700.00 persoane, care împreună cu cei ce au plecat în 1940 din provinciile cedate depăşe cifra de 1.000.000 de refugiaţi majoritatea absolută fiind de origine românăcxxxi. Caţi dintre ei erau din teritoriile actulei regiuni Cernăuţi nu se cunoaşte exact.

Din ţinutul Herţa s-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10% din populaţia de atunci a ţinutului. După război s-au întors înapoi doar 1.254 de persoanecxxxii.

Iată ce scrie Elena Demianu din suburbia cernăuţeană Clocucica: „În 1944… începuse marele refugiu şi clocucicanii, amărâţi că îşi lăsau casele, avutul agonisit în trudă şi cu sudoare, mormintele celor dragi, că îşi părăseau… locurile de baştină, încercau să mai prindă un tren, care să-i ducă undeva în adâncul României, fie şi vremelnic, numai ca să se salveze de urgia stăpânirii roşii. Suburbia, românească până atunci, se golise de oameni şi în locul băştinaşilor aveau să vină, din urma tancurilor sovietice, vânători străini de case şi avuturi rămasa fără stăpâni… După refugiul din 1944 puţini de-ai noştri au rămas în suburbia cernăuţeană Clocucica… Vremile de după război i-au înstrăinat şi şi pe unii dintre cei care au rămas în suburbie…. Nici în biserică nu ne mai putem ruga astăzi în limba noastră strămoşească”cxxxiii.

Pentru românii rămaşi în regiunea Cernăuţi se începea o perioadă grea – perioada supravieţuirii etnice în faţa deportărilor, asimilărilor în favoarea ucrainizării la sate şi rusificării la oraşe, refugierilor în România şi intrzicerea limbii române, încuragării „cozilor de topor” şi exterminarea elitei naţionale…

În primăvara anului 1944 începea cea de a treia etapă a lichidării elementului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei.

Un locuitor al satului Molodia, fostul judeţ Cernăuţi, îşi aminteşte despre calvarul de atunci al românilor următoarele:

Prin luna mai a anului 1944 la primărie au fost chemaţi toţi bărbaţii în vârstă de până la 50 de ani. Fiecare a fost întrebat de era de naţionalitate română ori „moldovenească”. Oamenii răspundeau că erau români de când s-au văzut pe lume moşii şi strămoşii lor, dar ocupanţii ţipau că între români şi moldoveni nu era nici o diferenţă şi că din acea zi toţi se vor numi moldoveni. Chiar în acea lună „moldovenii” din Plaiul Cosminului (Molodia) au primit ordin de încorporare în Armata Roşie. Adunaţi lângă primărie, au fost încolonaţi şi petrecuţi în sunete de fanfară la cercul de recrutare. Acei care n-au dorit să se facă „moldoveni”, românii adică, au nimerit nu pe front, ci în lagărele de muncă din zona lacului Onega, unde au murit de-a lungul timpului peste jumătate din ei”cxxxiv.

Pentru a fi deportat era deajuns să fii bărbat şi gospodar…

Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, „la Finlanda”, în lagărele de muncă, aproape toţi bărbaţii care mai rămăseseră prin satele bucovinene – bătrâni, invalizi şi chiar persoane bolnave psihic şi unde aproape toţi au murit acolo de foamecxxxv.

Ca să nu mai fie luaţi în Armata Roşie şi în lagăre, în pădurile şi în munţii Bucovinei au început să acţioneze detaşamente de partizani, ca formaţiuni ale luptei de rezistenţă antisovietică şi anticomunistăcxxxvi.

La Crasna, în munţi, din 1944 până în 1948, a acţionat grupul de partizani al lui Ilie Gherman, zis Ciocălău. Acesta a fost un om dârz, isteţ, dibaci, puternic, un om care îşi iubea neamul şi care s-a încumetat să se pună în calea puhoiului bolşevic. N-a fost „tâlhar”, cum le plăcea unora să afirme până nu demult, ci mai degrabă un judecător sever al iscoadelor stăpânirii bolşevice dezmăţatecxxxvii.

Între anii 1944-1945, o puternică organizaţie de luptă împotriva ocupanţilor bolşevici a condus-o ţăranul Ştefan Petriu, originar din Molodia. Detaşamentul său a acţionat în satele din jurul Cernăuţilor, avându-şi baza în Codrii Cosminului şi organizând operaţii de luptă împreună cu detaşamentul lui Zamorski din Dumbrava-Roşie şi cu cel al lui Hudiur din pădurile Cuciurului-Mare. Oamenii lui Petriu s-au angajat în lupte crâncene împotriva trupelor NKVD, a miliţiei sovietice şi chiar a subunităţilor militarecxxxviii.

O ciocnire violentă, care s-a soldat cu morţi şi răniţi, a avut loc în vara anului 1944 în localitatea Crasna din fostul judet Storojineţ, când ţăranii de acolo s-au răsculat împotriva militarilor sovieticicxxxix.

Folosindu-se de ocazii, noua putere continua procesul schimbării fizionomiei etnice a regiunii, micşorând artificial numărul românilor….

După încheierea războiului autorităţile sovietice au distrus câteva localităţi mai mici din regiunea Cernăuţi, populate de români.

Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutaţi în regiunile Herson şi Zaporojie din sudul Ucrainei.

Satul Albovăţ din preajma Storojineţului a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon.

A fost distrusă şi colonia I.G. Duca de lângă satul Iurcăuţicxl.

Au fost şterse de pe faţa pământului şi satele Frunza şi Prisaca, care au nimerit pe frontieră.

De asemenea, populaţia satului Ţânteni din zona Herţei a fost ridicată şi strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors, au reuşit să renoveze satul.

O soartă dramatică a avut-o şi satul Proboteşti de lângă Herţa, care a fost dezmembrat de noua frontieră. În 1940 satul Proboteşti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, o parte din acest sat, cca. 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul Românieicxli.

În timp ce numărul românilor scădea, numărul altor etnii creştea.

Aşa, după ce, în primăvara anului 1944, armata sovietică a recuperat din nou Cernăuţul, numărul evreilor din oraş s-a mărit la cca. 30.000, dar a fost interzisă o viaţă organizată a comunităţii evreieşti în forma de odinioară.

Chiar din primele luni după reîntrarea trupelor sovietice în Bucovina şi Basarabia a fost declanşată teroarea.

În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutări în Armata Roşie a tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani. Cu această ocazie, un fenomen de masă a devenit refuzul înrolării. Astfel, numai în raionul rural Cernăuţi 400 de recruţi nu s-au prezentat la comisariatele militare, autorităţile recurgând la serviciile miliţiei şi armatei pentru a-i ridica de pe la casele lorcxlii.

Mulţi dintre tineri se ascundeau prin pădurile bucovinene, fiind vânaţi de organele de securitate bolşevice.

Astfel, în primăvara anului 1944, în pădurea de lângă Buda-Mahala, militarii sovietici au urmărit şi surprins un grup de tineri români, împuşcându-i pe loc, fară a se încerca capturarea lor. Cel puţin 13 persoane au fost ucise, reuşind să se salveze doar patrucxliii.

La 24 august 1944, peste 7.000 de cernăuţeni (din Târnauca circa 130, din Tereblecea 45, din Băhrineşti 36 etc.) au fost duşi la muncă forţată în Karelia, în zona lacului Onega, la tăiat pădure şi construit canalul „Marea Baltică – Lacul Onega” sau la construcţia de căi ferate.

Oamenii munceau câte 12-15 ore pe zi, pe un ger de până la 40°C – 45°C, fiind hrăniţi cu ciorbă din peşte sărat, astfel încât, şi-au mâncat şi opincile din piele de porc sau de vită cu care veniseră de acasă. Cei care au supravieţuit, la sfârşitul anului 1945, au obţinut dreptul de a reveni în Bucovinacxliv.

În toamna anului 1944, în baza hotărârii Comitetului de Stat al Apărării al URSS nr. 6 784/a, din 25 octombrie 1944, a fost efectuată mobilizarea contingentului de tineri născuţi în anul 1927.

În raioanele „atinse cel mai puternic de către elementul contrarevoluţionar”, acestea fiind cele din apropierea graniţei cu România, s-a dispus ca recruţii să fie convocaţi la comisariatele militare raionale sub motivul organizării repetate a instrucţiunii militare generale şi, în mod organizat, sub pază, să fie trimişi la Cernăuţi, în centrul regional de recrutare, unde să se realizeze mobilizarea.

La data de 17 decembrie 1944, în regiune au fost mobilizaţi 78.905 de bărbaţi, din care majoritatea au fost trimişi în unităţi militare de rezervă, unde, cu ajutorul agenţilor secreţi, a informaţiilor provenite din localităţile de baştină, serviciul de contrainformaţii depista toate „elementele social-politice periculoase”: persoane care au facut parte din administraţia sau armata română, au avut vreo legătură cu mişcările de rezistenţă anticomunistă, au exprimat diverse opinii „antisovietice” etc. De pildă, la 22 septembrie 1944, în oraşul Kungur, de lângă munţii Ural, doi ucraineni bucovineni filoromâni din Coţmani Petro Markovski şi Mykola Bulavka au fost arestaţi, acuzaţi de agitaţie antisovietică şi condamnaţi la câte cinci ani de lagăr, pentru că au îndrăznit să afirme că „ofiţerul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanţi pe front vei fi pierdut. În ziarele sovietice se scrie că armata roşie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea şi muştruluiala… Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câştigau bani, se întorceau, îşi ridicau gospodării şi trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poţi pleca nicăieri. În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea” cxlv.

Alţi bucovineni, care au avut „norocul” să se afle că ei au fost membri ai Partidului Naţional-Creştin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai mişcării naţionaliştilor ucraineni erau condamnaţi la câte 10 ani de închisoare. Ostaşii care luptau efectiv pe front erau condamnaţi, de regulă, la câte 6-7 ani pentru „intenţia de a trece de partea duşmanului”.

În general, din cei peste 300 de cernăuţeni, ostaşi ai Armatei Roşii, arestati în anii 1944-1945, 45% au fost condamnaţi pentru „agitaţie antisovietică”, iar 55% pentru apartenenţa la aşa-numitele „partide contrarevoluţionare” (toate formaţiunile posibile, cu excepţia celui comunist), intenţia de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzaţie putea fi adusă oricui ce era născut în teritoriile anexate în 1940)cxlvi.

De fapt, orice putea fi motivul deportării…

Aşa, în urma hotărârii Comitetului de Stat al Apărării din URSS din 29 octombrie 1944, la mijlocul lunii decembrie 1944 în regiunea Cernăuţi a fost efectuat un nou val de arestări, vizând bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 55 de ani.

Astfel, la 20 decembrie 1944, numai din comuna Voloca-pe-Derelui (raionul Hliboca) au fost arestaţi circa 150 de oameni, care au fost duşi în închisoarea din Cernăuţi. La 25 ianuarie 1945, volocenii, alături de alte mii de bucovineni, au fost urcaţi în vagoane şi duşi la Vorkuta, după Cercul Polar de Nord. Abia în ianuarie 1947, aceşti oameni nevinovaţi au obţinut dreptul de a se întoarce la casele lorcxlvii.

Foştii soldati ai armatei române (circa 19.000) au fost condamnaţi la câte 6 ani de muncă silnică la minele din regiunea Doneţk, Ural ş.a. De pildă, din Voloca-pe-Derelui, dintr-un număr neindentificat de represaţi au murit în lagăre 14 foşti ostaşi, din Pătrăuţii-de-Jos au fost arestaţi 35 de foşti ostaşi. De asemenea, în lagărele GULAG-ului a ajuns majoritatea bucovinenilor şi basarabenilor pe care sfârşitul războiului i-a prins în zona sovietică de ocupaţie a Europeicxlviii.

Sârbu Giredă din Stăneşti, fost soldat în Armata Română şi căzut prizonier la sovietici, ne aduce o mărturie ce este caracteră acelor evenimente:

„Сei care am avut noroc de la Dumnezeu să mai rămânem în viaţă, ajunsesem să nu ne mai cunoaştem unii pe alţii; eram numai oase acoperite cu piele, plini de păduchi şi istoviţi de foame.

Din Bălţi ne-au încărcat în vagoane de vite şi, încuiaţi, flămânzi şi însetaţi, am fost duşi în orăşelul Libedeni de lângă Moscova. Acolo am stat o iarnă. Primăvara am fost escortaţi tocmai în Armenia, în oraşul Erevan. Am fost repartizat la uzina de prelucrare a aluminiului din orăşelul Arapkir.

La acea uzină condiţiile de muncă erau neomeneşti. Iar substanţele chimice, folosite la prelucrarea aluminiului, secerau vieţile a mii de oameni.

A dat Dumnezeu că printre acei ce au rezistat m-am aflat şi eu. După câteva luni, am fost scos din acea uzină, pentru a fi încadrat în echipele ce erau angajate la construirea drumurilor şi a podurilor. Am luat parte la construirea unui tunel, lungimea căruia era de 7 km, în apropierea lacului Sevan. Apoi, tot în apropierea Sevanului, am participat la construirea unei hidrocentrale.

Peste tot unde am lucrat, nimeni n-a avut grijă de sănătatea noastră, de condiţiile noastre de viaţă. Eram foarte rău hrăniţi, hainele ne erau nişte zdrenţe pline de păduchi; dormeam pe paturi numai de scânduri şi ne mâncau ploşniţele şi nişte gândaci…

Am îndurat chinuri şi nevoi până în anul 1948, când a apărut un decret, în care era scris negru pe alb că românii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă… Mă gândeam că … voi scăpa din iadul stalinist. Pe adresa de acasă a românilor care mai rămăseseră în viaţă au fost expediate scrisori, în care li se cerea primăriilor să trimită caracteristici pentru fiecare… Mie mi-au scris că sunt un trădător de ţară, un înverşunat duşman al poporului ş.a.m.d…

Am mai fost condamnat la un termen de 25 de ani… Pentru prima dată de când eram prizonier la ruşi, am plâns, dar nu am plâns cum se plânge, ci am plâns cu lacrimi amare, fiindcă eram cuprins de o mare disperare… În situaţia în care mă aflam a trebuit să mă supun hotărârii judecătoriei supreme… Fiind considerat ca un „duşman pentru statul bolşevic”, am fost ţinut închis într-o celulă, unde timp de trei luni am stat singur. Între timp, judecătoria supremă a luat altă hotărâre: reieşind din caracterizarea pe care mi-au dat-o iscoadele bolşevice din satul meu natal, cei 25 de ani de închisoare au fost înlocuiţi cu pedeapsa capitală…

Ce minune s-a întâmplat, nu ştiu, însă n-am fost executat, ci a rămas în vigoare prima sentinţă, la care mi s-au adăugat cinci ani privare de drepturi. Aflând despre toate acestea, am răsuflat a uşurare şi am hotărât să lupt cu toate nedreptăţile şi greutăţile vieţii şi să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi ajute să scap de năpasta bolşevică.

În toamna anului 1948 am fost escortat într-un lagăr din Republica Komi. Pe lângă foame şi mizerie, aici a început să mă tortureze şi gerul. Trăiam într-o baracă neîncălzită. De la lucru veneam ud şi îngheţat, iar în baracă era cam aceeaşi temperatură ca şi afară… Foarte mulţi deţinuţi au murit. Unii nu vroiau să lucreze, zicând că au fost judecaţi pe nedrept. Însă acei care nu lucrau, nu primeau mâncare… Eu lucram din răsputeri şi primeam zilnic câte o bucăţică de pâine neagră ca pământul şi cleioasă de se lipea de dinţi şi pe cerul gurii şi cu greu o puteai înghiţi. Primeam şi mahorcă, însă eu nu fumam, ci o schimbam pe o bucăţică de pâine…

Acolo, în lagăr, am dat şi de câţiva români din satele învecinate cu Stăneştii mei, care, din diferite motive, au fost privaţi de libertate: adica sau n-au fost în stare să îndeplinească planul de livrare a pâinii la stat, sau că cineva i-a denunţat la organele raionale că ar fi fost „duşmani ai poporului”, sau că au fost, pur şi simplu, „deschiaburiţi”. Bieţii de ei! Au murit departe de casă şi fară nici o vină…

Abea după moartea lui Stalin, s-a schimbat întrucâtva şi atitudinea statului faţă de noi, „duşmanii poporului”. Ni s-a permis chiar să scriem acasă… Un deţinut mi-a spus că dacă ar avea cine trimite o nouă caracterizare, dar nu ca prima, care să conţină semnăturile mai multor consăteni şi întărită cu ştampila comitetului executiv raional, atunci aş avea şansa de a fi pus în libertate… I-am scris soţiei şi ea a obţinut o asemenea caracterizare… În baza ei, judecătoria supremă a pronunţat o nouă sentinţă. Eram condamnat doar la 7 ani de detenţie, termen deja expirat. Astfel am fost eliberat şi m-am întors acasă. În timp ce mă aflam în prizonierat şi în închisoare, casa părintească a fost confiscată şi trecută pe lista neagră a aşa-ziselor gospodării părăsite… A trebuit să trăiesc pe la străini, să muncesc şi să adun parale, ca să cumpăr casa în care m-am născut şi-am trăit până la venirea „eliberatorilor”cxlix.

Majoritatea veteranilor de război din armata română, ferindu-se de eventualele persecutari, au părăsit Bucovina, cei rămaşi – chiar şi în perioada contemporană întâlnesc greutăţi enorme.

Ne mărturiseşte Constantin Melniciuc, veteran de război din oraşul Cernăuţi:

„Sunt veteran de război, am luptat în armata română, dar nu primesc pensie, după cum primesc, să spunem, veteranii de aici care în timpul războiului s-au aflat în armata polonă. Sunt un oştean fară patrie, părăsit şi uitat de ţara pentru care am luptat… În 40, când au ocupat ruşii nordul Bucovinei, populaţia, în mare parte, a fugit în ţările vecine. Mulţi din cei care au avut nesăbuinţa să rămână sub ruşi au fost apoi deportaţi în Siberia ori s-au pierdut la graniţă în încercarea lor disperată de a se refugia în România…

Pe strada din Cernăuţi unde locuesc acum, nu mai sunt români. Mai mult ruşi şi ucraineni veniţi aici de pe aiurea după război. Şi aşa-i în toată Bucovina…

…Fiind foarte bolnav şi fără putere, am apelat la funcţionarii de aici cu blândeţe după ajutor, ei însă au chemat un miliţian căruia i-au ordonat să mă scoată cu forţa afară. Vina mea a fost că eu, bătrân şi neajutorat, am cerut să mi se dea un sprijin… Pe scările de la intrarea în sediul administraţiei regionale am căzut jos de atâta scârbă şi bătaie de joc. Doar nişte trecători au chemat „salvarea”. I-am rugat pe medicii de la urgenţă să nu mă ducă la spital, ci acasă… Vreau să aduc la cunoştinţă tuturor despre această tristă istorie a mea. Să ştie şi conaţionalii mei din România cum îşi bat joc de noi ucrainenii…” cl.

Drept urmare a celui de-a II-lea război mondial, a politicii de opresiune practicată de Puterea Sovietică, a refugierii unei părţi a populaţiei în adâncul României, la 1 ianuarie 1945, în regiunea Cernăuţi locuiau 567.000 de persoane, cu 35,2% mai puţin decât la 1 ianuarie 1941cli.

Cu toate că regiunea Cernăuţi doar în 4 ani de război pierduse mai bine de 1/3 din populaţie, epurarea etnică şi represiile au continuat.

La 10 ianuarie 1945, CC al PC(b)Uclii a adoptat hotărârea Despre intensificarea luptei cu naţionaliştii ucraineano-germani în regiunile vestice ale Ucrainei, prin care se fixa data de 15 martie 1945 ca termen limită pentru lichidarea rezistenţei anticomuniste. În acest scop, în regiunea Cernăuţi au fost aduse două brigăzi de trupe ale NKVD-ului, cu un efectiv de peste 1.300 de soldaţi şi ofiţericliii.

Odată cu reinstaurarea puterii sovietice, autorităţile au început să organizeze nişte gărzi paramilitare, sub denumirea de „detaşamente de exterminare”cliv.

Membrii acestor formaţiuni – „stribocii” – erau scutiţi de toate dările şi obligaţiile în muncă, fiind eliberaţi de la recrutările forţei de muncă pentru minele şi construcţiile industriale; lor li se repartizau diverse produse de larg consum la preţuri reduse, iar activitatea în detaşament era echivalată cu aceeaşi durată a serviciului militar; membrii familiei erau scutiţi de impozite, iar în cazul morţii „stribocului” primeau o pensie specialăclv.

La data de 15 martie 1945, în Cernăuţi şi centrele raionale au fost constituite 17 detaşamente de exterminare, în care erau înscrise 2.162 de persoane, precum şi 314 brigăzi de susţinere, cu un contingent de 2.607 persoane.

În martie 1947, în regiunea Cernăuţi existau deja 227 de detaşamente de exterminare, cuprinzând 3.368 de „striboci”clvi.

În primăvara anului 1945 s-a început formarea la Cernăuţi a transporturilor cu repatriaţi polonezi care, de bună voie sau prin constrângere, doreau să plece din Bucovina. În intervalul martie 1945 – iulie 1946 au fost duşi în Polonia 10.490 locuitori din nordul Bucovinei, inclusiv 8.140 polonezi, 2.041 evrei şi 309 de alte etnii (în principal ucraineni şi români)clvii.

Print-o înţelegere dintre guvernele României şi URSS „Cu privire la evacuarea din teritoriul regiunii Cernăuţi în România a persoanelor de naţionalitate evreească, care sunt locuitori ai Bucovinei de nord şi nu au fost cetăţeni sovietici până la 28 iunie 1940” s-a ivit şansa de a părăsi „raiul sovietic” la evreii bucovineniclviii.

Românii nu au avut un aşa noroc.

Paralel cu deportările, autorităţile sovietice au efectuat un amplu proces de „colonizare” a regiunii Cernăuţi cu diverşi „specialişti” şi „nespecialişti” de origine etnică ucraineană şi rusă.

Numai în anul 1946, în ţinut s-au aşezat 53.690 de persoane din diverse zone ale Uniunii Sovietice.

De asemenea, în anii 1946-1947, în Bucovina s-au repatriat 316 familii de ucraineni (1.476 de persoane) din Franţa, România şi Bulgariaclix.

Numărul românilor trebuia să scadă… Şi în 1944, românii trăitori în raioanele săteşti Cernăuţi, Sadagura, Noua-Suliţă, Hotin şi Secureni au fost înregistraţi ca „moldoveni”, şi doar cei din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ şi din Suburbiile Cernăuţilor au rămas români în documente, deşi şi aceştia au fost făcuţi vorbitori de „limbă moldovenească”. În toamna anului 1944, printr-o decizie a primăriei, în Cernăuţi au fost schimbate denumirile străzilor în aşa fel, ca nimic să nu le mai amintească locuitorilor de trecutul lor românescclx.

Cu scopul înlăturării toponimelor tradiţionale – dovezi ale autohtoniei românilor în regiunea Cernăuţi – la 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a adoptat un decret prin care au fost schimbate câteva zeci de denumiri ale satelor româneşti. De exemplu, Crasna a devenit Crasnoilsk, Mihoreni – Petraşivka, Mogoşeşti – Bairaki, Proboteşti – Djakivţi, Cerlena – Cerlenivka etcclxi.

Sfârşitul culturii germane în Cernăuţi şi în restul Bucovinei s-a produs la sfârşitul celui de al doilea război mondial, odată cu emigrarea majorităţii supravieţuitorilor evrei, vorbitori de limbă germană.

Odată cu dispariţia elitei culturale din Cernăuţi, care vorbea şi scria în germană, se încheia o perioadă îndelungată de existenţă a factorului german în Bucovina – era înlăturată una dintre urmările socio-lingvistice ale ocupaţiei habsburgice.

Apărea, însă, „cultura sovietică”, „cultura moldovenească”… – „cultura de tip totalitar” şi „realism socialist”.

În acelaşi timp, pe teritoriul regiunii Cernăuţi se reinstaura sistemul, care avea ca scop final realizarea doctrinei totalitariste deapropiere şi contopire a naţiunilor întrun singur poporpoporul sovietic”, o perioada, care pentru românii din Ucraina şi din intrega Uniune Sovietică aducea interzicerea glotonimuluilimba română”, înlocuirea lui culimba moldovenească” şi caracterul chirilic.

Aproape că n-a rămas urmă din presa românească. Din februarie 1941 până la izbucnirea războiului a apărut un singur ziar în limba română – „Adevărul bolşevic”clxii.

Din 1944, locul acestuia l-a luat ziarul „Bucovina Sovietică”, dublajul în „limba moldovenească” al ziarului ucrainean „Radiansika Bukovîna”.

Urmărind facilitarea procesului de ucrainizare şi rusificare a românilor cernăuţeni, în anul 1947 organele de partid au dispus trecerea gazetei raionale „Steagul Roşu” (din Herţa) şi a ziarului regional „Bucovina Sovietică” la grafia chirilică.

Până în 1947 acest dublaj a apărut cu grafie latină, iar apoi, până la 1 aprilie 1967, când locul i l-a luat gazeta „Zorile Bucovinei”, a fost tipărit numai cu caractere chiriliceclxiii.

Nu mai vorbim de „ochiul treaz al PCUS” al cenzurii deschise din cadrul redacţiilor din partea secretarilor de partid – recrutaţi dintre „cei mai capabili şi de perspectivă” conaţionali de-ai noştri, – deseori cu studii superioare postuniversitare speciale obţinute în cadrul Şcolilor Superioare de Partid .

Acest pas a fost motivat de comitetul regional de partid prin faptul că „trecerea învăţământului la limba moldovenească şi editarea presei în limba română creează greutăţi în educarea politică, dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti, în implicarea ei într-o participare mai activă în construcţia socialistă”clxiv.

În baza Dispoziţiei cu o „denumire neutră” a Consiliului Comisarilor Populari şi al CC PC (b) U „Cu privire la schimbările în planurile şcolare şi programele şcolii primare şi în clasele I-IV a şcolilor de şapte ani şi celor medii din RSS Ucraineană” deja din semestrul al II-lea al anului de studii 1945/46 se permitea „întroducerea studuierii limbii ruse în şcolile din Ucraina, începând cu clasa doua”clxv.

Într-un protest, din partea studenţilor de la Universitatea din Cernăuţi, adresat lui I.Stalin (!) în iunie 1946 se comunica despre trecerea sistemului de învăţământ, a cancelariei etc. la limba rusăclxvi.

Şcoala românească a fost „moldovenizată”. Dacă în anul şcolar 1940-41, pe teritoriul regiunii au funcţionat 114 şcoli cu predare în limba „moldovenească” (numărul şcolilor ucrainene fiind de 405, al celor evreieşti – de 9, iar al celor ruseşti – de 11), atunci în anul şcolar 1944-45, numărul şcolilor „moldoveneşti” era deja doar de 96.

Bătea prea tare la ochi şi în iulie 1946 Comitetul regional Cernăuţi informa Comitetul Central al PC(b) din Ucraina şi Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea şcolilor naţionale din regiune – 124 şcoli de diverite nivele „cu predarea în limba moldovenească”clxvii şi 18 şcoli cu predare în limba rusăclxviii. Însă spre sfârşitul anului de învăţământ 1946-47, numărul acestora a scăzut din nou semnalând doar 106 „şcoli moldoveneşti” şi această oscilaţie bruscă a rămas până azi inexplicabilăclxix. Oricum, românii „nu mai aveau nevoiede-aşa de multe şcoli”, chiar dacă erau deja „moldoveneşti”.

Trecerea de la limba română la cea „moldovenească” era doar un pas spre slavizare prin trecerea treptată la predarea în limbile ucraineană şi rusă.

Către sfârşitul perioadei sovietice, numărul şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi era numai de 87. Însă cele 27 (dar dacă luăm anul 1946 – chiar 37!) de şcoli româneşti, lipsă la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, ci ele au fost închise treptat, metodic, şi anume în acele localităţi în care elementului rutean din Galiţia nu i-a reuşit să deschidă şcoli ucrainene în perioada de dominaţie habsburgică, până la declanşarea primului război mondial (!)clxx.

Ceahorul, Molodia, Corovia, Codrul-Cosminului, Valea-Cosminului, Cuciurul-Mare sunt sate care în 1944 au intrat în componenţa raionului sătesc Cernăuţi. Populaţia acestor sate a fost „botezată” ca fiind „moldovenească” şi copiii acestor „moldoveni”, deşi erau români, au fost imediat privaţi de dreptul de a învăţa în limba maternă. Şcolile din numitele localităţi încă din 1944 au fost transformate în şcoli cu predarea în limba ucraineană.

La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situaţie paradoxală: în 1990, din numărul de 3.700 de locuitori, 3.100 erau români şi numai 600 ucraineni, dar la acea dată şcoala medie din localitate continua să fie ucraineană.

Tot după război au dispărut şcolile româneşti din Panca, Corceşti, Davideni, Banila-pe-Siret, Maidan, Storojineţ, Comăreşti, Şişcăuţi, Tureatca. După două-trei decenii de funcţionare, au fost închise două şcoli româneşti din Colincăuţi, Broscăuţii-Vechi, Hliboca, şcolile nr. 11 şi 12 din oraşul Cernăuţiclxxi.

La 25 iulie 1947 Ministerul Învăţământului al RSSU raporta CC PC (b) U despre deschiderea în cadrul Şcolii Pedagogice din Cernăuţi a unei secţii de pregătire a învăţătorilor pentru clasele primare din şcolile cu predare „în limba moldovenească” rezervând 30 de locuriclxxii.

Din iunie 1947 în Universitatea din Cernăuţi sistemul de predare, cancelaria etc. au trecut deja la limba rusăclxxiii.

În această perioadă represiunile au fost orientate şi împotriva rezistenţei anticomuniste din zonele de munte şi cu pădure ale regiunii, împotriva acelora care au fost angajaţi în administraţia românească, împotriva sectelor religioase, în special, a iehoviştilor, contra persoanelor care se opuneau să intre în colhoz, împotriva tuturor sătenilor care nu realizau minimul de zile-muncă lucrate în colhoz sau nu livrau cantităţile cerute de grâu, lapte, carne etcclxxiv.

După reinstalarea autorităţilor sovietice, şi după ce acestea au luat cunoştinţă despre faptul că pe timpul cât aceste provincii au fost sub ocupaţie românească, locuitorii români au simpatizat şi colaborat cu autorităţile române de ocupaţie, s-a pus la cale o mare mişcare de represalii şi de pedepsire a întregii populaţii româneşti ce a supravieţuit deportărilor din primul an de ocupaţie (1940-1941) şi nu au luat calea refugiului spre România.

Se începea un adevărat calvar!

De data acesta politica de asimilare lingvistică şi de anighilare a elementului autohton era însoţită şi de cea ateistă şi de exterminare social-economică.

Se începea a patra etapă a genocidului bolşevic, aplicat faţă de populaţia băştinaşă, care a constituit-o campania de „deschiaburire” a ţăranilor înstăriţi şi care s-a desfăşurat în anii 1946-1947, adică în perioada de început a colectivizării forţateclxxv.

La 4 iunie 1947, Guvernul Sovietic a adoptat două hotărâri, care stipulau că „orice atingere adusă proprietăţii statului sau colhozurilor” era pasibilă de o pedeapsă de la 5 până la 25 de ani de lagăr. Orice persoană care avea cunoştinţă de pregătirea unui furt sau de furtul însuşi, fară a denunţa acest lucru la miliţie, era pasibilă de o pedeapsă de la doi până la trei ani de lagăr.

De asemenea, Consiliul de Miniştri al RSS Ucrainene a majorat, în iunie 1947, normele de livrare obligatorie a produselor agricole de către gospodâriile individuale: la grâu, floarea soarelui, soia, cartofi, legume, fân, carne şi lapte cu 50%, iar la lână cu 100%. Pentru aşa-zisele „gospodării ale chiaburilor” au fost reduse drastic termenele de predare a producţiei şi au fost anulate orice înlesniri.

Astfel, în anii 1946-1947, din raioanele cu populaţie românească Sadagura, Cernăuţi-rural, Herţa şi Storojineţ au fost judecaţi şi condamnaţi, în baza articolului 58 din Codul penal, care privea toate „crimele contrarevoluţionare”, 51 de locuitori. În multe dintre aceste cazuri, condamnarea a fost însoţită de confiscarea averiiclxxvi.

În general, în anii 1946-1947, recurgând la presiuni, mituire, şantaj, promisiuni, autorităţile au mobilizat aproape 11.000 de persoane în categoriile de „striboci”, agenţi secreţi, agenţi informatori, membri ai brigăzilor de miliţie şi ai grupurilor de menţinere a ordinii publice, care participau şi la arestarea şi deportarea anumitor persoane clxxvii. „Stribocii” dădeau „o mână de ajutor” la curăţirea satelor de „elemente contrarevoluţionare”, efectuau rechiziţiile în gospodăriile ţăranilor, scotocind prin case şi poduri şi luând totul, prindeau tinerii (flăcăi şi fete) pentru a-i trimite la minele din Donbas, la FZOclxxviii sau la şcolile profesionale din Ucraina, de unde nu mai aveau practic nici o şansă să revină acasă.

Vasile Sanduleac din Stăneşti, care scăpase prin minune de „raiul din FZO” datorită unei scrisori de la unui prieten, ajuns acolo, aflase că „ aşa zisa şcoală de pregătire a cadrelor muncitoreşti” în realitate era doar „un fel de lagăr de muncă şi toţi cei ce nimereau acolo erau datori să participe la restabilirea minelor de cărbune din Donbas”, de unde „nu se putea pleca”clxxix.

Autorităţile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populaţiei rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-33, cănd o mare parte a populaţiei acestei provincii a murit înfometată datorită faptului că a refuzat să se înscrie în colhozuri.

Aceste măsuri erau adoptate chiar şi în condiţiile, în care, în toamna, iarna şi primăvara anilor 1946-1947, localităţile bucovinene şi basarabene au fost bântuite de o foamete cumplită, agravată în mod criminal chiar de autorităţile sovietice.

În rezultatul secetei, în actuala regiune Cernăuţi bântuia o foamete nemaipomenită, care secera fără cruţare mii de vieţi omeneşti. Dar anume atunci a fost declanşat un nou val de represiuni îndreptat împotriva românilor. Ţăranii mijlocaşi dezmoşteniţi de avutul lor, au fost condamnaţi la ani grei de muncă silnică, fiind acuzaţi, după acelaşi şablon, de zădărnicirea, cu bună ştiinţă, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării „chiaburilor”, căci nimeni nu era în stare să-şi achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie şi boabele, în sol, nici nu încolţiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor „eliberaţi”, în strămutarea lor de pe plaiurile strămoşeşti, în nimicirea lor prin diferite metodeclxxx.

S-a început totul cu aşa numitele „achiziţionări” faţă de stat.

În URSS exista un Minister al achiziţionărilor – instituţie cu drepturi nelimitate de a lua cu de-a sila hrana de la gura sătenilor.

Împuterniciţii acestei structuri au împânzit satele noastre la sfârşitul verii, în toamna şi la începutul iernii anului 1946. Fiecare gospodar „încăput” pe mâna împuterniciţilor cu achiziţionările putea să fie bătut, scos din casă şi izgonit din propria-i gospodărie, ridicat şi deportat, aruncat în închisoare pe un termen îndelungat, ba chiar executat pe loc fără judecată sau autorizarea procurorului. Toţi împuterniciţii purtau arme, uniformă militară, numai fără epoleţi. Pe localnici, mai ales pe cei care aveau ceva pospai, îi considerau „duşmani ai poporului”, duşmani ai regimului existent. Şi dacă aveau de a face cu „duşmani”, atunci se comportau cu oamenii conform acestui principiu. Mulţimea de „împuterniciţi”, executori fanatici ai dispoziţiilor lui Stalin, urmau poruncile lui Suvorov, comandant de oşti rus, care, cică, ar fi spus la timpul său că, dacă duşmanul nu se predă, el trebuie nimicit. Deci, fiecare ţăran, care ar fi îndrăznit să cârtească, urma să fie pedepsit. Dar eu mă îndoiesc de faptul că în această lume mare s-ar găsi o fiinţă omenească mai blajină decât românul, dar care s-ar bucura şi nu s-ar opune când nişte străini barbari ar rupe bucăţica de la gura copiilor săi înfometaţi”clxxxi

Pentru prima dată au avut loc „achiziţionări organizate” în nordul Bucovinei în anul 1946.

„De cu primăvară şi până când cerealele au dat în pârg, ogoarele ţăranilor au fost supravegheate de la distanţă. Feluriţi împuterniciţi veneau la autorităţile locale şi culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la „evidenţă” viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit numai că erau obligaţi să înceapă recoltarea. Dar multe ogoare ar fi avut nevoie să le mai îngăduie o săptămână-două. De aceea ţăranii încercau să vină în „ajutorul” pâinii: „încă-i verde spicul şi-i crud bobul, domnilor tovarăşi… Şă-i mai dăm răgaz..:” Dar erau împunşi ca de baionetă… Erau la primele noţiuni de „înţelepciune” comunistă. Apoi pâinea a căzut în poloage, s-a văzut în snopi şi pusă în clăi. Mai departe a nimerit sub îmblăcie, a trecut prin treierători, vânturători şi s-a pomenit în saci. Tot procesul era supravegheat şi dirijat de enkavediştii responsabili cu achiziţionările. Oamenii erau „îndemnaţi” cu arma, cu înjurături, cu bătăi, anjeninţaţi… Era prima pâine achiziţionată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate şi urma să fie dusă „la stat”. În consecinţă, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detaşament de împuterniciţi sovietici era prima reuşită, prima victorie obţinută în satele bucovineneclxxxii.

În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, provocată de seceta din primăvara şi vara acelui an, autorităţile bolşevice au rechiziţionat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însămânţărilor şi întreţinerii familiilor, în contul obligaţiilor exagerate ale gospodâriilor individuale ţărăneşti faţă de stat.

De exemplu, Ştefan Fedor, în vârstă de 58 de ani, gospodar din satul Târnăuca de lângă Herţa, a fost condamnat la 10 ani de puşcărie pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă şi foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de producţie agricolă. Din cele 3.024 kg de cereal planificate în raion, până la 7 august 1947, data arestării sale, a transportat la punctul de recepţionare numai 142 kg. N-a putut să dea statului pe anul 1947 nici 40 kg carne, 271 litri lapte, 2 kg lână, 70 kg legume şi 248 kg fânclxxxiii.

O asemena soartă o împărtăşeau şi aceia care nu se înscriau „de bună voie” în colhoz. Declaraţi „duşmani ai poporului”, ţăranii erau arestaţi fără pic de vină, bătuţi, scoşi la tăiatul pădurilor şi transportarea lemnelor, cu carele lor, la diferite gări, erau strămutaţi în regiunea Herson sau privaţi de libertateclxxxiv.

În acelaşi timp, pentru a spori gradul de atracţie a formelor comuniste de organizare a agriculturii, colhozurile au fost scutite de dări faţă de stat.

Desigur această măsură s-a luat intenţionat ca să dea prilejul activiştilor şi „stribocilor” (gărzi rurale înarmate), ca să cotrobăiască hambarele şi podurile oamenilor, lăsându-le fară nici un grăunte de grâu sau porumb pe timp de iarnă, ca să moară iute de foame atât oamenii, cât şi animalele ce le mai rămăseseră pe lângă casă. Rămânând fară orice produse alimentare, oamenii au început să consume ghinde, borhot, coceni de porumb etc. Au existat chiar şi cazuri de canibalism.

La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetoşi şi nu s-au făcut nici un fel de cereale, iar acolo unde totuşi s-ar fi strâns ceva, autorităţile au confiscat şi acele mici rămăşiţe de recoltă, lăsând populaţia să moară de foame. În aceiaşi perioadă America a trimis mari cantităţi de grâne – grâu şi porumb ca ajutoare pentru URSS, dar populaţia din Nordul Bucovinei nu a văzut nici un bob din aceste ajutoareclxxxv.

Situaţia în Basarabia era şi mai drastică. Ziaristul Gheorghe Frunză din Igeşti îşi amintea: „Foametea din 1947 bântuia prin Bucovina şi Basarabia… Oamenii, mai întâi cei din Basarabia, îşi părăseau casele, unde de mult timp nu mai aveau ce roade nici şoarecii. Familii întregi, cătune şi chiar sate de oameni îşi luau lumea în cap şi se duceau încotro vedeau cu ochii, încolo de unde veneau legende despre locuri în care, chipurile, se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii. Acele „locuri” erau Bucovina, Galiţia, Transcarpatia… Cu toate că pârjolul sovieto-enkavedist era la fel de aprig pretutindeni: şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în celelalte regiuni, totuşi, la gospodarii din „apus” mai rămăseseră dosite de la „dări” nişte cartofi, fasole, ceva porumb… Iar acestea (adică hrana) înflorea speranţa cetelor de oameni flămânzi, care şi-au părăsit locurile de baştină… Primăvara anului 1947 a constituit apogeul „năvălirii” basarabenilor în Bucovina. Torentul de nenorociţi era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit de nici o forţă… Oamenii se aciuau pe unde puteau: pe sub garduri, prin colibe înjghebate câine-câineşte, prin bordeie săpate în râpe… Statul Sovietic, fidel politicii sale de a-i porni pe oameni unii împotriva altora, de a-i face să se urască reciproc, de a fi denunţători, de a-i face să depună mărturii mincinoase, nici nu se gândea să-i ajute cu ceva pe cei înfometaţi. Fiecare în parte şi toţi împreună erau lăsaţi să suporte suferinţele foamei şi să moară „în voie”… Populaţia ţinutului nostru se dublase, ba poate că în unele perioade era chiar de trei ori mai numeroasă decât cu câteva luni în urmă… Fiecare gospodărie din Bucovina era pândită de multe zeci de perechi de ochi ai unor oameni disperaţi în hămeseala lor… Odată cu începutul lucrărilor de primăvară, mai ales pe timpul săditului cartofilor şi semănatul porumbului, s-au înteţit „atacurile” asupra ogoarelor însămânţate: din ţărnă erau scoase grăunţele de păpuşoi… Dimineaţa, în diferite colţuri ale satelor, răsunau bocete ca la înmormântare… Spre vară s-au ridicat urzica şi loboda. Aceste plante, care creşteau din abundenţă pe haturi, prin răzoare şi prin râpe, pe malurile pâraielor, atunci, în 1947, au fost stârpite aproape cu desăvârşire. Cei înfometaţi, strângeau urzică şi lobodă, le opăreau şi „mâncau” această fiertură de culoare verde-închis până când şi ei deveneau albaştri. Apoi li se umflau burţile şi mureau în chinuri cumplite… Prin păduri (pe la poalele lor), prin crânguri creşteau cireşi falnici şi înalţi de câte douăzeci şi mai mulţi metri… Cei înfometaţi, înarmându-se cu topoare şi ferăstraie, dădeau buzna asupra pomilor – în acea vară de tristă pomină, pentru rodul gustos şi mustos, şi-au sfârşit existenţa zeci de mii de cireşi. Rămân, însă, să fiu departe de gândul că fraţii noştri de sânge – basarabenii – ar fi vinovaţi de ceva din cele ce s-au întâmplat în timpurile de cea mai neagră pomină. Căci adevăraţii vinovaţi au fost „tătuca” Stalin şi gaşca lui criminală de comunisti. Iar noi cu toţii – cei ce au murit şi cei care am supravieţuit – am fost victime nevinovate…”clxxxvi.

Foametea a provocat o creştere bruscă a mortalităţii, pe baza distrofiei. În prima jumătate a anului 1947, în urma unei catagrafii, în regiune au fost înregistraţi 41.264 de bolnavi de distrofie. În anul 1947, mortalitatea infantilă în regiunea Cernăuţi a înregistrat 217 copii cu vârste de până la un an la o mie de persoane, în timp ce media pe Ucraina a fost de 127,7clxxxvii.

Dar nu numai foamea ii împuţina pe români – acuzate că ascund cereale şi că nu achită cotele de produse agricole, sute de persoane sunt arestate, condamnate la ani grei de puşcărie şi escortate spre cele mai îndepărtate şi mai nepopulate colţuri ale URSS.

Despre aceste procese, atestate şi în Ţinutul Herţa, confirmate documental şi prin materialele fondului R-57 al Arhivei Regionale de stat Cernăuţi, ne mărturiseşte şi profesorul pensionar şi veteranul de război Gheorghe Pavel:

…la 10 august 1947 este arestat gospodarul Haralambie Apetroaie din Satu-Mare, … în vârstă de 56 de ani, fară ştiinţă de carte…Singura lui „vină” era că n-a plouat, că seceta i-a ucis recolta şi că, în rezultatul acestei calamităţi, n-a putut livra către stat o anumită cantitate de cereale. Conform art. 5, partea a II-a, al Codului penal al RSS Ucrainene, este condamnat la un an de muncă silnică şi la 3 ani de puşcărie şi… confiscată întreaga avere. Apetroaie mai avea însă o justificare: chiar dacă ar fi plouat, cele 4 hectare de pământ ale sale nimeriseră în zona de frontieră, iar grănicerii sovietici nu-i permiteau să-şi lucreze ogorul. În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit, nu avea cum să dea pâine la stat. De explicaţiile sale la judecată nu s-a ţinut cont, măcar că ele conţineau purul adevăr, şi omul a fost dus la „urşii polari”…

La 2 septembrie 1947 este arestat Anania Răileanu din Pasat,… posesor a 4 hectare de pământ – … „vina” lui era că a ascuns un sac de grâu pentru sămânţă. În baza art. 58, p. I, a Codului penal al RSSU, este condamnat la 5 ani detenţiune „în ţinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice”, …rămânându-i nevasta şi trei copii înfometaţi…

Fiind calificat „chiabur”, Vasile Bordeianu, holtei din Târnauca, născut în 1901, este arestat încă în iarna anului 1946 pentru că n-ar fi achitat la stat cota de produse agricole şi este privat de libertate pe un termen de 8 ani. Şi lui îi este confiscată averea, înainte de a fi dus „în ţinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice”.

Mihai Muraru din Horbova, născut în 1898, având o familie de 9 persoane şi numai 6 ha de pământ, de pe care n-a strâns, din cauza secetei, nici un spic, este condamnat la 3 octombrie la 7 ani de puşcărie, iar pe un termen de 3 ani este privat de dreptul (după ispăşirea pedepsei) de a se întoarce în satul natal. I se confiscă tot ce a agonisit timp de o viaţă.

Vasile Chiruţă din Buda-Mică, născut în 1892, fară ştiinţă de carte, a trebuit să dea statului de pe 7 hectare ale sale o cotă de 2.517 kg cereale. Din cauza secetei a putut da la stat doar 2.117 kg. Pentru o datorie de numai 400 kg de cereale, la 10 octombrie 1946 este trimis pe 6 ani „în ţinuturile îndepărtate ale URSS”…

La 18 septembrie 1946 nimereşte iniţial la închisoarea nr. 1 din Cernăuţi Zinovia Puiu din Poieni-Bucovina, …67 de ani. Fiind considerată „chiabură”, este condamnată la 5 ani detenţiune cu confiscarea averii.

Născut în 1886, Gheorghe Bricică din Horbova, posesor a 5 ha de pământ, dintre care 1 ha l-a dat benevol colhozului, nu poate, din cauza secetei, să achite cota de produse agricole, … fiind condamnat la 7 ani închisoare şi …confiscată averea.

La 23 octombrie 1946, în vârstă de 66 de ani, este condamnat la 5 ani închisoare, pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de produse agricole, Gheorghe Miclescu din Proboteşti…

De pe 3 ha de pământ Saveta Andronic din Horbova, născută în 1897, n-a putut achita o cotă exagerată de cereale, în timp ce consătenii ei zăceau umflaţi de foame. A fost condamnată la 5 ani de puşcărie.

La fel, pentru acelaşi motiv, pe un termen de 5 ani a fost privat de libertate Vasile Andronic din Molniţa.

Victoria Sângianu din Molniţa, născută în 1892, o ţărancă mijlocaşă, a primit şi ea 5 ani de puşcărie, pentru a fi dezmoştenită de pământ şi avutul pe care l-a agonisit din greu.

Marghioala Creţu din acelaşi sat, născută în 1898, văduvă împovărată de griji şi nevoi, a fost aruncată după gratii pe un termen de 8 ani.

3.605 kg de cereale trebuia să predea statului de pe 5,5 ha de pământ Nicolae Spătaru din Godineşti. La judecată a răspuns …că anul 1946 a fost secetos şi că n-a recoltat nici un căuş de boabe, dar …i-a fost confiscată averea şi a fost condamnat la 10 ani închisoare şi la 3 ani fară drept de a se întoarce acasă.

Maria Dănilă din Ţinteni, născută în 1896, este chemată la judecată la 27 august 1947. „N-a fost ploaie, n-a fost roadă. N-am avut de unde da pâine la stat. Şi aşa murim de foame” – a răspuns ţăranca la o întrebare a judecătorului. A fost condamnată însă, la 13 ani de puşcărie şi a rămas şi fără averea moştenită de la părinţi.

La 10 ani de puşcărie este condamnat Ştefan Fedor, născut în 1889, gospodar din Târnauca, la fel calificat „chiabur fară de partid” şi care a fost arestat la 8 august 1947 pentru că s-ar fi sustras de la „achitarea impozitelor agricole”

La 23 august 1947 a fost condamnată la 8 ani de închisoare „în ţinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice” Maria Sidor din Târnauca, născută în 1895, văduvă cu patru copii. I-a fost confiscată şi averea…

Pe un termen de 13 ani a mai fost privată de libertate la 2 septembrie 1947 şi Sofia Maluş din Godineşti, născută în 1879, văduvă cu doi copii, fiindcă a dat la stat doar 297 kg cereale din 3.315 cât fusese silită să dea.

Toader Podeţ din Godineşti, judecat în zilele de 16-18 octombrie 1947, calificat ca „chiabur fără de partid” pentru că avea 4,5 ha de pământ, a fost aruncat după gratii, în vârstă de 60 de ani, pe un termen de 12 ani.

Născut în 1889 în satul Molniţa, Constantin Cuti, cap al unei familii numeroase (6 persoane), pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de cereale, a nimerit „în ţinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” pe un termen de 5 ani…

La 27 septembrie 1947 a fost pronunţă sentinţa – 5 ani detenţiune şi confiscarea averii – lui Ştefan Maluş din Godineşti, născut în 1890. Avusese de dat la stat 2.776 kg de cereale, dar … i-a rămas o datorie de 1.800 kg. În 1946 n-a avut cum recolta mai mult de 1.000 kg pâine, pe care le-a luat, fără să-i înmâneze chitanţa respectivă, împuternicitul Kursakovclxxxviii.

Acestă listă poate fi continuată, adăugându-se sute şi mii de cazuri concrete. După ispăşirea pedepsei, mulţi dintre cei condamnaţi… erau privaţi pe un termen oarecare şi de dreptul de a se întoarce în localităţile lor de baştină.

Foarte mulţi aşa şi nu s-au mai întors…

Datorită presiunii şi terorii autorităţilor şi, mai ales, a activităţii „educative” a comuniştilor, până în ianuarie 1947 au fost înfiinţate 70 de colhozuri, iar până la finele anului respectiv existau deja 296 de colhozuri, reunind circa 33% dintre gospodăriile sătenilor.

Pentru a accelera desfiinţarea sistemului economic capitalist, din oraşe la sate au fost trimişi numeroşi comunişti, unde au fost create organizaţii de partid. Numai în anul 1948, în localităţile rurale au fost delegaţi 568 de membri de partid, care s-au ocupat nemijlocit de organizarea şi afîrmarea celulelor de bază ale partidului comunist. La 1 ianuarie 1949 deja în 46 de sate existau organizaţii comuniste. La începutul anului 1949, în regiunea Cernăuţi, 77% dintre gospodăriile ţăranilor erau deja colectivizate, pentru ca la sfarşitul anului, în 491 de colhozuri să fie reunite 97,5% de gospodării săteşticlxxxix.

La 21 februarie 1948, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre care prevedea deportarea „tuturor celor care nu-şi îndeplinesc numărul minim de zile-muncă în colhozuri şi duc o viaţă de parazit”. Din cauza stării de dezorganizare a colhozurilor, care nu puteau asigura deloc plata muncii lucrătorilor sau, în cazuri fericite, plăteau sume modice, mulţi colhoznici nu puteau îndeplini planul minim de zile-muncă pe an, impus de conducerecxc. Sub incidenţa noii legi au căzut sute şi mii de oameni nevinovaţi.

După acesta arestările şi deportările au continuat, cu mai mică intensitate, până în martie 1953, data morţii lui Stalin.

Dacă în perioada de dominaţie sovietică limba română a fost scoasă din viaţa publică, fiind înlocuită cu cea „moldovenească”, încărcată de rusisme, ea n-a putut fi izgonită din bisericile ortodoxe şi din adunările comunităţilor neoprotestante, deoarece doctrina comunistă „desprindea Biserica de Stat”.

În anul 1945 Biserica Ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova, episcop fiind numit un cleric de naţionalitate rusă.

Atunci „eparhia a fost invadată de preoţimea din Volynia şi Galiţia”, căci în urma refugiului preoţilor români comunităţile ortodoxe au rămas fără păstori duhovniceşti. Credincioşii s-au opus energic ca bisericile să fîe rusificate şi atunci pentru bisericile româneşti preoţii au fost hirotonisiţi dintre cantorii cei mai apţi, după ce erau examinaţi la Consistoriul bisericesccxci.

Şi dacă inscripţiile româneşti au fost şterse de pe frontispiciile unor clădiri, dacă ele au dispărut odată cu toate monumentele istorice româneşti, ele s-au păstrat doar pe pereţii lăcaşurilor de cult şi pe crucile din cimitire.

Până la finele anului 1947 în 149 localităţi au fost deja închise bisericile ortodoxe, iar spre sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 au fost desfiinţate ultimele două mănăstiri din cele şase câte au fucţionat în perioada românească. Multe biserici au fost închise sau demolate, însă în cele în stare de funcţionare limba română a răsunat neîncetat, slujbele religioase s-au făcut numai după liturghiere în limba română, căci o literatură bisericească în „limba moldovenească” nici nu exista.

Totuşi, noii puteri nu-i convenea cum ne rugăm şi credinţa noastră strămoşească în Bunul Dumnezeu.

A cincea etapă a genocidului bolşevic a început în 1950 şi ea a constat în deportări ale populaţiei pe motive religioase. „Vina” noului val de deportaţi era considerată slujirea lui Dumnezeu, iar noii deportaţi erau numiţi „duşmani ai socialismului”.

În primăvara anului 1950, un nou val de represiuni s-a abătut asupra bucovinenilor – în localităţile Cupca, Corceşti ş.a. au fost operate numeroase arestări, persoanele respective fiind duse la Cernăuţi, urcate într-un marfar şi deportate la est de munţii Ural spre Krasnoiarsk. Peste un an, aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi familiile lor, când un alt tren a luat drumul Siberiei – la vatra strămoşească cei ce au supravieţuit au revenit doar peste 15 anicxcii. La 8 aprilie 1951, din Cupca au fost deportate în regiunea Irkutsk din Siberia 8 familii (26 de persoane) pe considerente religioasecxciii.

Această nouă ofensivă asupra elementului autohton a fost precedată de strămutarea unor familii şi chiar a unor sate în regiunile Herson şi Zaporojie din Sudul Ucrainei. Numai în baza hotărârii IV-84/1 din 21 februarie 1950 a comitetului executiv regional, din satele raionului Herţa urmau să fie strămutate cu forţa 360 de persoanecxciv.

De la mijlocul anilor ’50 şi până către sfârşitul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, cei represaţi, care au reuşit să supravieţuiască, precum şi urmaşii acestora au obţinut dreptul să revină la baştină.

De multe ori, au fost nevoiţi, însă, să-şi construiască case noi, dat fiind faptul că gospodăriile lor fuseseră distruse, trecute în patrimoniul colhozului sau ocupate de alte persoane din sat sau de „specialiştii” veniţi de aiurea.

Se estimează că s-a întors mai puţin de jumătate dintre cei care au fost supuşi represiunilor comuniste.

Dar nici nu toţi cei întorşi la vatra strămoşească au avut parte măcar de o reabilitare morală sau, cel puţin oficială. La 17 aprilie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucrainene a adoptat legea „Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice în Ucraina”, pe baza căreia oamenii au început să depună cereri de reabilitare.

Până la data de 10 aprilie 1995, potrivit notei Direcţiei MAI pentru Regiunea Cernăuţi, 12.554 de cetăţeni (supravieţuitori ai GULAG-ului stalinist) primiseră adeverinţe de reabilitare, în timp ce petiţiile a 157 de persoane au fost respinse. În această din urmă categorie au intrat acei care au refuzat să facă serviciul militar în Armata Roşie sau care au luptat împotriva puterii sovietice.

La acea dată nu erau depuse cereri încă de la persoanele judecate în baza a încă 837 de dosare.

Pe linia Procuraturii şi a Serviciului de Securitate al Ucrainei, până la 1 ianuarie 1995, au fost reabilitate 6.610 persoane, 1.700 de dosare (ce priveau peste 2.000 de persoane) încă nu erau examinatecxcv.

Încă 1.783 de cetăţeni au primit răspuns negativ. Din ultima categorie făceau parte persoanele condamnate în anii 1940-1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, care nu intra sub incidenţa legii din 1991cxcvi.

Era, însă, o nedreptate – un lucru strigător la cer, pentru că aceşti 1.783 de martiri în realitate erau adevăraţi supravieţuiitori ai coşmarului de „dincolo de Cercul Polar”. Cei deportaţi din acel motiv aproape că nu aveau şanse să se reîntoarcă acasă.

Iată ce mărturiseşte Simion Opaiţă din Ropcea:

„…Trei luni am fost ţinut într-o celulă fară geam şi doar o dată pe zi primeam un polonic de ciorbă. În acele trei luni nu mi-au dat voie nici să mă spăl, nici să-mi rad barba. În fiecare noapte mă scoteau la interogatorii. Mă întrebau una şi aceeaşi: câţi ropceni am trecut peste graniţă şi câţi grăniceri sovietici am culcat în timpul „operaţiilor banditeşti” împotriva lor… N-aveau dovezi, dar ceva-ceva ştiau… Nu le mărturiseam nimic şi după trei-patru ceasuri de chin şi batjocură, adus în celulă, nu eram lăsat să-mi odihnesc ciolanele „înmuiate” cu iscusinţă … – eram ţinut în picioare cu mâinile duse la ceafă… Am fost… condamnat la 25 de ani de detenţie, 5 ani fară drepturi cetăţeneşti şi 10 ani fară dreptul de a mă întoarce în regiunea Cernăuţi… La închisoarea din Lvov… nu primeam altceva de mâncare decât un fel de zoi sărate, după care setea mă stingea de pe lume. Peste trei săptămâni am fost urcaţi în vagoane şi duşi în celălalt capăt al lumii, la Vladivostok, spre Japonia şi Coreea, şi băgaţi într-un lagăr de pe teritoriul unui port maritim…. Apoi ne-au pornit spre „vestita” Kolyma, la urşii polari… – dincolo de Cercul polar… Era un ger de vreo -50 de grade şi noi, fiind îmbrăcaţi subţire, în portul nostru românesc (aproape toţi deţinuţii de acolo eram români), simţeam cum ne îngheaţă sângele în vine. Am primit haine mai groase şi am fost împrăştiaţi care şi încotro, că până la urmă nici nu mai aveam cu cine vorbi româneşte, …şi din momentul acelei repartizări cu români de-ai noştri nu ne-am mai întâlnit. La minele de aur, unde mă speteam ca un rob, dacă nu îndeplineai norma, trei zile nu primeai mâncare. Dacă nu te îndreptai, erai băgat la carceră, apoi la „bur”, iar de la „bur” – pe lumea cealaltă. Celor care mureau, le erau sparţi creierii cu un piron ascuţit de fier, ca să fie siguri …că nimeni nu se prefacea … Cadavrele erau aruncate într-o văgăună şi lăsate acolo pentru totdeauna. Am avut noroc că eram voinic şi sănătos…

După ce a pierit Stalin, situaţia noastră s-a mai îmbunătăţit… Am fost rejudecat… M-am întors la Ropcea după doisprezece ani… Cât n-am fost acasă, floarea satului s-a irosit pe la munci silnice în Donbas, Karelia, Arhanghelsk, Republica Komi, pe ţărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagăre de muncă din Armenia. Toţi bărbaţii duşi pe ţărmul Mării Albe la munci peste puterile lor, de-o vorbă, au murit acolo, numai 3 – Petrea Opaiţ, Cozma Meglei şi Gheorghe Costinean au venit oarecând în oase şi piele…”cxcvii.

Dat fiind tuturor celor relatate mai sus, putem constata, că intrarea armatei roşii şi înglobarea părţii de nord a Bucovinei, plasei Herţa şi părţii de nord a Basarabiei în RSS Ucraineană şi instaurarea regimului totalitar-comunist au fost însoţite de numeroase crime împotriva populaţiei romanesti din teritoriile respective.

În urma prigonirilor staliniste, constând din execuţii fără cercetări şi judecată, masacre, deportări, trimiteri în lagărele de muncă, strămutări de populaţie, numărul locuitorilor de origine română a scăzut în regiunea Cernăuţi în mod catastrofal.

Pentru a exemplifica, aducem aici exemplul „Golgotei” doar a 2 sate unul de pe Valea-Siretului (a satului natal al autorului acestui capitol) şi altul din Ţinutul Herţei.

„Comună românească din fostul judeţ Storojineţ, Pătrăuţii-de-Jos (pe Siret) a avut de înfruntat, ca şi întreaga parte a Bucovinei rămasă la sovietici, nelegiuirile săvârşite de acei care pretindeau că ne-au adus „lumină şi izbăvire de sub jugul cotropitorilor români”. „Eliberarea”, războiul, mişcarea de rezistenţă a băştinaşilor faţă de oprimatorii stalinişti, prigonirile la care au fost supuşi românii de aici au avut consecinţe nefaste în plan demografic. Deportările în Siberia şi Kazahstan, trimiterea ţăranilor la muncă silnică în regiunile nordice ale fostului imperiu roşu, aruncarea sutelor şi miilor de români în închisori şi lagăre de concentrare, executarea multora fără cercetări şi judecată, pe de o parte, şi exodul populaţiei în România, pe de altă parte, au dus la împuţinarea catastrofală a numărului populaţiei româneşti ce sa pomenit sub administraţia sovietică. Vom da răspuns, chiar şi pe baza mutaţiilor demografice negative dintr-o singură comună, la întrebarea celor care în derâdere ne iscodesc: „Unde vă sunt românii?”. „Odată am fost mulţi, am fost stăpâni pe aceste meleaguri, dar ne-a împuţinat urgia stalinistă. Numai din Pătrăuţii-de-Jos, satul nostru natalcxcviii, în timpul măcelului de la 1 aprilie de la Fântâna-Albă au fost omorâte 16 persoane iar 21 au fost arestate şi deportate în Siberia, 26 de pătrăuceni au fost deportaţi în „noaptea plângerii” din 13 iunie 1941 şi nu s-au mai întors la baştină, 32 au murit în război, 7 au murit la muncile silnice din Karelia, 16 au fost deportaţi din motive politice, 93 s-au refugiat în România şi doar 36 persoane deportate în 1941 ulterior au revenit la baştină!cxcix. În sat a fost ridicat un monument în memoria celor 142 martiri – victime ale represariilor stalinistecc. Este de remarcat, că la ultimul recensământ de până la război (1930) în sat locuiau 2.771 persoane, inclusiv 2.248 români, 330 poloni, 111 evrei, 21 ucraineni, 20 germani şi 41 de alte etnii; din 2.771 săteni – 2.259 recunoşteau drept maternă româna şi doar 21 – ucraineanacci Deci din 2.248 de români de pănă la război au cunoscut represii 247 persoane, iar satul a pierdut 211 de români sau 9,4% (sic!) pentru totdeauna, nemaivorbind de cei refugiaţi, muriţi în urma „foametei organizate” din 1947 şi „plecaţi benevol la lucru”… Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1992 numărul locuitorilor comunei Pătrăuţii-de-Jos (pe Siret) era de 2.681, dintre care 2.514 de români, iar ucrainenii şi românii care s-au lăsat deznaţionalizaţi constituiau cifra de 134; aici s-au mai stabilit, prin căsătorii mixte sau ca „specialişti” trimişi de sus, 13 ruşi, 1 evreu, o persoană de altă naţionalitate, mai trăiesc 18 poloni băştinaşi (din 842 de locuitori ai cătunului Arşiţa, care se află pe teritoriul primăriei din Pătrăuţii-de-Jos, 596 sunt români, 19 – ucraineni, 238 – poloni, iar o persoană era de altă naţionalitate). Folclorustul satului, istoricul Veleriu Zmoşu, ne aduce şi concluzia durerii: „Populaţia acestui sat putea fi cu mult mai mare şi, evident, neaoş românească, aşa cum fusese până la război, dacă el nu era văduit de cei mai buni gospodari, de tineret, prin deportări, masacre sângeroase, condamnări la ani grei de detenţiune şi la munci silnice, prin executări fără cercetări şi judecată, prin îngroşarea rândurilor de refugiaţi în România. Tăvălugul politicii staliniste de oprimare şi deznaţioanlizare a românilor din nordul Bucovinei a trecut şi peste acest sat de vrednici gospodari, provocând răni adânci în sufletele localnicilor, răni ce încă nu s-au cicatrizat”ccii.

Acest lucru se poate vedea şi din următoru exemplu: în anul 1930 satul Proboteşti din fostul judeţ Dorohoi (Ţinutul Herţei) avea o populaţie de 2.026, în 1940 – 2.146, în 1947 – doar de 780, iar în 1992 – de 1.181 locuitori. Din acest sat au fost deportate 26, trimise la munci silnice în Karelia – 19, împuşcate la graniţă – 7, mânate cu forţa la minele de cărbuni din Donbas – 17, trimise la FZO – 9, condamnate în rezultatul „deschiaburirii” – 3, scoase abuziv din casele care au fost demolate din aşa zisa zonă de frontieră şi din masivul colhozului – 283 de persoane, iar în România s-au refugiat 693 de oameni!cciii

Deci, chiar şi după şase decenii populaţia acestui sat n-a putut atinge cifra din 1940.

Dar câte asemenea sate-martire au fost în Ţinutul Herţei, nordul Bucovinei şi Basarabiei?

Un exemplu elocvent despre ceea ce se întâmpla în familiile româneşti „rămase acasă”, în Valea-Siretului, ne aduce Natlia Bogatâr din oraşul Storojineţ care mărturisea: „… Mama avea numai 30 de ani… Când mă aflam la şcoală, mama, bolnavă, i-a chemat pe cei trei copii, i-a numărat, i-a sărutat şi le-a şoptit: „Dragii mei copii de-acuma-s pierduţi”. Aşa s-a şi întâmplat. Când crescusem mari, destinul ne-a împrăştiat departe unul de altul. Sora Olga a ajuns în România, fratele Iordache — în Germania, fratele mai mic, Toader, care avea numai 2 anişori pe atunci şi a adormit pe pieptul mamei moarte, a ajuns în Rusia…”cciv.

Celor deportaţi „din motive de relaţii de rudenie cu duşmanii poporului…” puterea sovietică le „pregătise o soartă nouă”.

Domnica S. Hostiuc din Mahala, raionul Noua-Suliţa, mărturisea:

„În 1940 au venit în nordul Bucovinei sovieticii, iar tata a plecat cu românii. La două luni după asta fratele mai mare, Ion, a vrut să meargă la tata. La graniţă, la Siret, a fost prins, spintecat cu baioneta şi aruncat în apă…

La 28 mai 1941 au venit oamenii stăpânirii bolşevice să ne ridice şi, dacă ne-au luat, ne-au dus în adâncul Siberiei. Eşalonul nostru era de 72 vagoane şi unele au fost desprinse în regiunea Omsk, altele în regiunile Tomsk şi Tiumen. Noi, fiind într-un vagon de la capătul eşalonului, am nimerit în Republica Autonomă Komi, pe apa Peciorei, care se varsă în Oceanul Îngheţat. Pe malul acelei ape am stat două săptămâni, am dormit în corturi, apoi a venit un vapor, care, după ce am fost îmbarcaţi, a luat-o în susul apei. A tras la mal în dreptul unui sătişor şi acolo iar a început numărătoarea noastră.

Cei care aveau copii, au fost daţi de o parte, iar acei buni de lucru – de altă parte. Când ne-a venit rândul, mama tare s-a rugat să ne treacă între acei fără copii. Îi spusese o localnică că cei cu copii mergeau direct la moarte. S-au uitat cei din comisie la noi, ne-au măsurat cu privirile şi au strâns din umeri. Dar mama, ştiind ceva ruseşte, i-a încredinţat că ne va scoate şi pe noi la lucru. Dacă a zis aşa, aşa trebuia să rămână. Unul dintre membrii comisiei ne-a răspuns: „ – Aici de lucru nu prea este. O să vă ducem în altă parte, unde de-ai voştri sunt”.

Fără zăbavă ne-au dus în alt loc şi acolo ai noştri erau toţi umflaţi de foame. Erau scoşi la doborât copaci, dar ei, de slabi ce erau, cădeau şi nu puteau lucra. Am fost şi noi mânaţi la tăiat pădure pe un ger de -40 – -50 grade. Haine de iarnă nu aveam, foamea ne subţiase, dar planul trebuia de făcut.

În iarna anului 1942 deportaţii au început să moară unul după altul. Doamne, zilnic erau duşi la groapa comună câte şase, câte opt. Dar nici groapa nu era groapă adevărată. Era săpată în omăt, căci pământul era îngheţat mai mult de un metru, iar morţii, toţi la grămadă, erau sloboziţi în ea fără sicrie şi fară rânduială creştinească.

Văzând aşa o nenorocire, mama m-a lăsat într-o baracă în care locuiau la vreo 60 de persoane şi undeva s-a dus. Fratele cel mic, Gheorghe, a murit, iar fratele Mihal a pornit în căutarea mamei.

Rămasă singură, cumpăram 200 grame de pâine, miroseam pâinica şi a doua zi o vindeam, ca să pot cumpăra alte 200 de grame. „Jocul” acesta n-a durat mult, căci într-o zi am căzut sleită de puteri. Am fost transportată la punctul medical şi acolo venise la practică o studentă a unei şcoli de medicină, … care mi-a dat o bucată de pâine şi un sahan de borş. Încetul cu încetul mi-am revenit. Am început să umblu la lucru şi îmi primeam bucăţica de pâine.

Vara s-a întors şi mama. Dar din 360 de persoane, câte am fost acolo la început, au rămas la vreo 60.

Am fost îmbarcaţi iarăşi pe vapor şi duşi în sătucul de unde am venit. Acolo trebuia să ne spetim la o fabrică de cherestea. Vara ne mâncau ţânţarii. Erau aşa de mulţi că, dacă aruncai batista în sus, se oprea pe ei şi nu mai cădea. Iarna, însă, te ardeau gerurile de până la -60 de grade.

Am lucrat acolo până în 1947, iar în acel an, când m-am întors în satul natal, eram fată în lege. Eram săracă lipită pământului, neavând nici ce mânca, nici ce îmbrăca.

Unui băieţan din vecini, făcându-i-se milă de mine, căci ştia ce-i necazul (al lui tată a fost escortat într-un lagăr de muncă de pe ţărmul lacului Onega), m-a cerut de nevastă şi m-am căsătorit cu el. Ne-am dus amândoi să lucrăm la colhoz.

Ca să ne prindem la ceva şi să putem măcar o lună mânca pe săturate, bărbatul a luat de pe câmp un săcuşor de grâu. A fost prins şi condamnat la 6 ani de puşcărie. Pe el l-au luat, iar eu am rămas însărcinată.

Am plâns şi am zis că mă duc să mă omor, că nu eram în stare să le rabd pe toate. Ilie al meu a venit după cinci ani şi a găsit băieţelul măricel… Nevoile l-au silit, însă să mai ia de la colhoz un sac de răsărită. Iar l-au prins. Şi de data asta i-au dat 10 ani de închisoare.

Dacă am văzut că nu am viaţă, am luat băiatul şi m-am dus la bărbat, în lagăr. Am stat acolo 4 ani. Bărbatul, pentru purtare bună, a fost slobozit din lagăr după 7 ani de detenţie.

Când ne-am întors la Mahala, casa ne era la pământ. În ea nu se mai putea locui. Am adus paie, lut, apă şi-am făcut lampaci, din care ne-am zidit o căscioară mai acătării. Parcă am început să trăim ceva-ceva mai bine, dar necazul şi scârbiile nu ne-au părăsit.

Când a împlinit 21 de ani, băiatul nostru s-a însurat. A trăit cu soţia numai doi ani şi a murit într-un accident rutier. La 14 zile după moartea fiului, nora a adus pe lume o fetiţă.

Când fetiţa a fost de nouă luni, a lăsat-o în grija mea de parcă eu am şi născut-o. Şi aşa necăjită cum eram, am crescut-o şi în lacrimi am scăldat-o, cu amar am legănat-o. Am purtat-o la şcoală, a făcut unsprezece clase, apoi când a trebuit să-mi deie şi mie un piculeţ de ajutor, s-a dus în Italia…

Când am avut 60 de ani, m-am gândit să-i fac Ilenuţei, nepoţelei adică, o casă mai mândră.

Cum nu prea aveam bani, am început să fac comerţ, să vând şi să cumpăr, aşa, să-mi rămână ceva parale, pe care să le tot adun şi pe care să procur materiale de construcţie… Dar pe atunci nu era voie să faci ceea ce se poate face acum… şi am fost privată de libertate pe un termen de un an şi jumătate. Din sala judecăţii m-au dus în închisoarea din Dneprodzerjinsk…”ccv.

Zeci de mii de familii de românii autohtoni au avut aceeaşi soartă…

Deloc nu se cunosc cifrele celor muriţi de foame… Chiar şi până în prezent, nu se cunosc cifrele exacte privitoare la diverse categorii de reprimati (împuşcaţi fară judecată în localităţile de origine; arestaţi şi condamnaţi; arestaţi sau ucişi fară a se fi dat vreo sentinţă; deportaţi în lagăre de muncă; deportaţi în diverse zone ale Siberiei şi Kazahstanului; ridicaţi şi duşi la munci forţate etc.).

Potrivit datelor oficiale, în perioada anilor 1944-1952, din regiune au fost deportate 4.298 de persoane. Alte calcule mărturisesc că, în anii 1940-1941 şi în anii 1944-1952, în Siberia şi Asia au fost deportaţi 11.145 de locuitori ai regiunii Cernăuţiccvi.

Potrivit estimărilor realizate de către redacţia cernăuţeană a cărţii „Reabilitaţi de istorie”, care urmează să includă numele tuturor victimelor stalinismului, în perioada 1940-1952 au fost supuşi represiunilor politice circa 50.000 de locuitoriccvii, reprezentând aproape 10% din totalul populaţiei regiunii Cernăuţi.

După cum menţionează pe bună dreptate Dr. Ştefan Purici, „în loc de „eliberarea” de sub „jugul boierilor şi capitaliştilor români”, sovieticii au distrus temeliile unei societăţi liberale, au nimicit forţele productive şi creatoare, în primul rând ale comunităţii româneşti, dar şi ale celorlalte etnii din regiune… „Având în vedere faptul că cele mai masive arestări şi deportări s-au facut în zonele de frontieră cu România, putem presupune că, în rândul românilor, numărul victimelor represiunilor sovietice s-ar putea apropia de 15-20%”ccviii.

Iată de ce aşa de mult s-au împuţinat românii din zona istorică din nordul Ţării-de-Sus a Moldovei.

Nu în zadar ziaristul Gheorghe Frunză insista asupra faptului „ puterea sovietică … în nordul Bucovinei a fost în stare de război faţă de populaţia locală, mai ales faţă de românii băştinaşi”ccix. Dar la început trebuia divizată în „români” şi „moldoveni” şi începerea „moldovenizării”.

În anul de învăţământ 1957/58 în Ucraina doar în regiunea Transcarpatică funcţionau 12 „şcoli româneşti”, în reguinea Cernăuţi funcţionau în limba maternă doar 103, care erau deja „moldoveneşti”ccx. Iar în anul 1958/59 era semnalată funcţionarea doar a 32 instituţii de copii preşcolare – toate cu instruire în „limba maternă moldovenească”ccxi.

Numărul românilor nu avea dreptul să depăşească 20%, băştinaşii trebuiau să devină o minoritate neînsemnată, divizată în două, şi fără de perspective de a supravieţui din punct de vedere etnolingvistic – trebuia să să contopească şi să se dizolve în masa poporului unic al Patriei unice din URSS, în masa poporul sovietic.

Doar imaginându-ne numărul celor căzuţi pe front, cel al refugiaţilor în România sau în alte ţări ale Europei, numărul celor aduşi în ţinut din alte zone ale Ucrainei şi Rusiei, divizarea artificială a populaţiei românofone în „români” şi „moldoveni” vom putea înţelege… fenomenul diminuării ponderii românilor în ansamblul populaţiei actualei regiuni Cernăuţi în anii ’40-’60 ai secolului XX şi cauzele lui – regimul totalitar se pregătea de primul recensământ sovietic oficial din acestă zonă – recensământul din 1959.

G.G. : La pravaliile din New-York unde se vand produse din fostele teritorii ocupate de rusi (sovietici), clientii se feresc de produse ucrainiene (de la inghetata la produse textile), calificandu-le de ‘proasta calitate’ (cu exceptia celor fabricate de catre romanii in Bucovina de Nord). Pe de alta parte, produsele romaneati “Made in Moldova” sunt cautate, de la vin si dulciuri, la textile si obiecte ceramice. In ce masura satenii romani se deosebesc in administrarea gospodariilor de catre satenii ucrainieni in Bucovina de Nord? De ce au romanii bun renume de agricultori si mestesugari si de ce ucrainienii sunt vazuti intr-o lumina asa de proasta de catre ceilalti fosti ‘sovietici’?

I.P. : Sunt convins că sătenii bucovineni români nu se prea deosebesc de bucovinenii ucraineni, deoarece încă la 1772 românii în aceste zone erau majoritari. Mulţi dintre ‘ucrainenii’ localnici sunt români ucrainizaţi. Unii dintre ei poartă nume de familie – Pentescu, Florescu, Ursuleac, Moldovean, iar între români se întâlnesc nume ucrainene- Covalciuc, Semco… Marea majoritate a bucovinenilor, inclusiv a ucrainenilor sunt credincioşi ortodocşi şi se deosebesc doar de greco-catolicii din Galiţia vecină. Cred, că la New-York nu se prea cunosc realităţile şi istoria adevărată a Bucovinei, iar teama faţă de produsele din Ucraina a fost cauzată mai mult de cătasrofa din 1986 de la centrala atomică din Cernobyl, decăt de calitatea acestora.

G.G. :  Readuceti in memoria noastra ce s-a intamplat la masacrul de la Fantana Alba, pe 1 Aprilie 1941? Cati romani, familii, copii si gospodari au fost mitraliati de catre rusi, numai pentru ca vroiau sa se refugieze in Romania? In ce masura se comemoreaza in ziua de azi acest masacru oribil?

I.P. : Tragedia s-a produs la 1 aprilieccxii 1941ccxiii, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România. Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţiccxiv, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprimaticcxv. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

G.G. : Tatal meu, originar din comuna sud-bucovineana Granicesti, isi aduce si azi aminte cum impreuna cu bunicul meu, Mosu Mardare, mergeau cu caruta prin anii ’36-’37 in Cernautul Romaniei Mari, ca sa vanda gaste grase la familiile de evrei din oras. In acest oras istoric, unde majoritatea populatiei era romaneasca, urmata demografic de catre cea evreiasca, ucraineasca, poloneza si ruseasca, oamenii traiau in armonie si fara a-si inhiba culturile respective, atunci cand si Bucovina de Nord era unita cu |ara. Tata isi aduce aminte cu drag acele duminici, cand, in casele evreiesti unde aveau loc tranzactiile Mosului Mardare de ‘gaste contra lei’, rasunau armonios lectiile de pian pe care copiii de evrei le luau saptamanal. In ce masura comunitatea evreiasca cernauteana a contribuit la cultura romaneasca din zona, si cum a fost tratata de sovietici si ucrainieni dupa ’39? Care este situatia minoritatii evreiesti din Cernautiul actual?

I.P. : După cum aţi putut observa din tabelul prezentat ceva mai sus, din 88.772 evrei câţi locuiau pe teritoriul regiunii în 1930 (majoritatea cărora locuiau în Cernăuţi) în 2001 au rămas doar 1.443, astăzi sunt şi mai puţini… Comunitatea evreească a contribuit mai mult la cultura germană, şi general bucovineană. Cu dispariţia acestora, dar şi a germanilor Cernăuţul cultural pierdut mult… Aşa cum se perde prin deminuarea numărul de români din oraş în zilele noastre. Cernăuţiul lui Paul Celan şi Mihai Eminescu astăzi este dominat de admiratorii lui Taras Şevcenko, care nici măcar nu a vizitat acest oraş…

G.G. : Poezia eminesciana “La Mormantul lui Aron Pumnul” se refera la dascalul indragit, ingropat la Cernauti. Care este situatia actuala a cimitirelor si bisericilor romanesti din regiune si in ce masura au fost si sunt distruse de catre ocupantii sovietici si ucrainieni?

I.P. : În regiune mai funcţionează 108 biserici şi 6 mănăstiri în care serviciul divin este oficiat în limba română…

Cimitirul vechi din oraş a cunscut schimbări – multe cripte familiale de-ale stramosilor nostri romani « au fost ocupate » de răposaţii stabiliţi aici după război… Au supravieţuit încă mormintele lui Aron Pumnul, Zaharie Voronca ş.a., dar deja nu mai putem da de urma mormântului surorii lui Mihai Eminescu…

G.G. : Universitatea din Cernauti, este un impozant edificiu academic construit de catre guvernul roman in anii ’20-’22. In ce masura mai au romanii din Bucovina de Nord acces la studii superioare in limba materna la aceasta universitate, sau la altele din Ucraina?

I.P. : Astăzi reşedinţa rectoratului se află în …. Foste reşedinţă a Mitropoliei Bucovinei.

Referitor la componenţa naţională a studenţilor şi cadrelor didactice în momentul trecerii de la statul sovietic la cel ucrainean independent aveam următorul tablou, care în linii generale nu s-a schimbat nici azi.

În ultimul an al statului sovietic (anul de studii 1991/1992) cota studenţilor români la Universitatea din Cernăuţi era de de 4,44% (434 din 9.769).

Ca rezultat a tradiţionalei politici antiromâneşti, corpul profesional universitar a fost „ocrotit” de români – printre cei 603 de cadre universitare de atunci doar 16 erau româniccxvi, cinci dintre ei fiind la Catedra de filologie şi clasică.

Componenţa naţională a cadrelor didactice de la Universitatea din Cernăuţi la acel moment era următoarea: Ucraineni – 465 sau 77,1%, Ruşi – 102 sau 16,9%, moldoveni – 9 sau 1,4%, români – 7 sau 1,1%, bieloruşi – 6 sau 0,9%, evrei – 5 sau 0,8%, bulgari, 2 sau 0,3% şi 2 sau 0,3% aparţineau altor etrniiccxvii.

Însă deja în anul următor – primul an de independenţă statală a Ucrainei cota studenţilor români de la Universitate a scăzut la 3,9%ccxviii. O situaţie analogică era şi la Institutul de Medicină – doar 4 conferenţiari români din 260, iar dintre studenţi – numai un procent era de origine românăccxix.

În acelaşi timp, 2/3 din absolvenţii şcolilor româneşti din regiune care-şi continuau studiile în Republica Moldova rămâneau acolo după absolvire, ceea ce scădea considerabil numărul românilor din regiune, şi, în special, al tinerilor specialişticcxx.

În locul lor, foarte des în satele româneşti, mai ales în cele cu şcoli ucrainene, în calitate de tineri specialişti erau repartizaţi absolvenţii instituţiilor de învăţământ din Cernăuţi de origine ucraineană veniţi la studii din regiunile vecine.

După ce a intrat în vigoare Tratatul de bază dintre Ucraina şi România, se părea că nu se vor mai ivi probleme privind pregătirea cadrelor prin trimiterea la studii în ţară a tinerilor din partea detrunchiată a Arboroaseiccxxi.

După anul 1997 absolvenţii şcolilor de cultură generală din regiunea Cernăuţi (o parte din ei) au plecat, totuşi, la învăţătură în România, dar în calea lor s-au ridicat mai multe piedici artificiale ca înainte. A apărut apoi o altă problemă – schimbarea vechilor paşapoarteccxxii.

Cercurile xenofoabe ucrainiene, care-si zic ‚naţionaliste’ din Cernăuţi au profitat de aceasta şi au pus la îndoială necesitatea trimiterii tinerilor noştri la învăţătură în Patria istorică. Deputaţii din noua „legislatură democratică” împreună cu „suporterii” săi susţin aceeaşi poziţie. Noii „democraţi” au apelat la aceleaşi argumente ca şi imediat după proclamarea Ucrainei ca stat independent:

a) Nu se respectă principiul de paritate, adică România trimite la studii în Ucraina mai puţini ucraineni – de parcă în România ar locui nu 66.883 de ucraineni, conform recensământului din 7 ianuarie 1992, iar conform recensământului din aprilie 2002 – 61.359 de ucraineni şi ruteni, ci 459.350, câţi români de-ai noştri vieţuiau în 1989 în Ucraina;

b) Trimiterea la studii ar presupune cheltuieli suplimentare (de parcă le-ar suporta Ucraina, şi nu România);

c) Între românii din regiunea Cernăuţi procentul persoanelor cu studii superioare ar fi mai mare decât al ucrainenilor;

d) Că tinerii români ce pleacă la studii în mod particular sau prin intermediul societăţilor ar încălca legea etc.

Nu vom intra în discuţii privitor la aceste afirmaţii. Din propria noastră experienţă parlamentară cunoşteam a ce miroase stilul de muncă şi propagandistic al noilor „democraţi” – foşti absolvenţi ai Şcoliii Superioare de Partid. Ne vom pune, însă o întrebare: oare într-adevăr în raioanele cu populaţie românească ale regiunii Cernăuţi procentul persoanelor cu studii superioare era mai mare decât în cele cu populaţie majoritară ucraineană?

Conform datelor ultimului recensământ sovietic din 1989, din populaţia totală de 940.801 persoane, 721.051 de locuitori ai regiunii Cernăuţi depăşeau vârsta de 15 ani, şi anume la această categorie a şi fost înregistrat nivelul studiilor.

La 12 ianuarie 1989 din aceste 721.051 persoane, 50.051 aveau studii superioare, 8.278 – studii superioare incomplete, 101.745 – studii medii de specialitate.

Astfel, la 1000 de locuitori în medie pe regiune aveau studii superioare 76 persoane, superioare incomplete – 11, medii de specialitate – 141, medii generale – 315 şi medii incomplete – 199.

Este de remarcat încă un lucru – din cele 721.051 persoane în vârstă de peste 15 ani, 456.871 erau antrenate în câmpul muncii. Deci aici se găseau persoanele ce şi-au încheiat procesul de învăţământ.

Dintre aceste 456.871 persoane, la 1.000 de oameni reveneau 106 cu studii superioare, 11 – cu studii superioare incomplete, 194 – cu studii medii de specialitate, 417 – cu studii medii generale şi 169 – cu studii medii incomplete.

Să ne raportăm la componenţa naţională a populaţiei regiunii Cernăuţi şi la repartizarea ei conform limbii materne la etniile principale. După nivelul de instruire, la fiecare 1.000 de locuitori aveau studii superioare:

– ucraineni – 58;

– ruşi – 179;

– moldoveni – 31;

– români -23;

– poloni – 66;

– evrei – 254.

Aveau studii medii incomplete:

– ucraineni – 10;

– ruşi – 21;

– moldoveni – 4;

– români – 4;

– poloni – 11;

– evrei – 23.

Aveau studii medii speciale:

– ucraineni – 122;

– ruşi – 201;

– moldoveni – 72;

– români – 67;

– poloni – 130.

Deoarece în 1989 principalele etnii ale Bucovinei erau ucrainenii, românii (din nou, divizaţi artificial în romani si moldoveni) şi ruşii, vom releva cum erau repartizaţi ei după munca fizică şi intelectuală:

a) Din numărul total al populaţiei adulte a regiunii, cu munca fizică erau ocupaţi: 73,8% dintre ucraineni, 50,6% dintre ruşi, 85,3% dintre români şi 84,3% dintre moldoveni;

b) Cu munca intelectuală: 26,2% – de ucraineni, 49,4% – de ruşi, 14,7% – de români şi 15,7% – de moldoveni.

După cum am putut observa, românii (chiar şi acei ce se declarau moldoveni) nu erau prea agreaţi în ceea ce priveşte studiile superioare şi munca intelectuală. Cei care aveau studii, în afară de profesorii, învăţătorii şi specialistii din agricultură, rămâneau la oraşe, neavând posibilitatea să-şi manifeste spiritul naţional. La sate, unde mai funcţiona limba română, intelectualii români, adica cei care aveau studii superioare şi studii medii de specialitate, rămâneau în urma celorlalte etnii.

Să vedem cum erau repartizate aceste date pe raioanele cu populaţie românească în anul 1989 – Hliboca (împreună cu Herţa), Noua-Suliţă şi Storojineţ în comparaţie cu cele cu populaţie ucraineană.

Dacă în medie pe regiunea Cernăuţi la 1.000 de locuitori reveneau 106 persoane cu studii superioare, în orasul Cernăuţi studii superioare aveau 215 persoane la mia de locuitori. În raioanele cu populaţie românească situaţia se prezenta astfel: Storojineţ – 53, Hliboca (împreună cu Herţa) – 55, Noua-Suliţă – 56. În raioanele cu populaţie ucraineană: Zastavna – 57 (cel mai scăzut nivel), Putila (unde predomină huţănimea) – 61, Chelmeneţ – 61, Hotin – 63, Vijniţa – 64, Secureni – 67, Chiţmani – 68.

După cum ne demonstrează aceste cifre, numărul persoanelor cu studii superioare este mai mic în raioanele cu populaţie românească, decât în cele cu populaţie ucraineană.

Mai mult decât atât, în raioanele româneşti este mai scăzut şi procentul persoanelor cu studii superioare incomplete (aici îi aflăm şi pe studenţii de naţionalitate română). Dacă la mia de locuitori ai regiunii media persoanelor cu studii superioare este de 11, atunci în orasul Cernăuţi e de 20, iar în raioanele ucrainene e, după cum urmează: Putila – 9, Chiţmani – 9, Hotin – 7, Secureni – 7, Chelmeneţ – 7, Zastavna – 6. În raioanele cu populaţie românească situaţia în această privinţă se prezintă astfel: 6 – în Hliboca, Herţa şi Storojineţ, 5 – în Noua-Suliţă.

Acelaşi tablou putea fi observat şi în domeniul învăţământului mediu de specialitate.

Media pe regiune la 1.000 de locuitori este de 194 persoane cu studii medii de specialitate.

În oraşul Cernăuţi această medie e de 259, în raioanele ucrainene, după cum urmează: Secureni – 205, Vijniţa – 198, Chelmeneţ – 191, Hotin – 190, Chiţmani – 172, Putila – 167, Zastavna – 153.

În raioanele cu populaţie românească acest număr este cel mai scăzut: Noua-Suliţă – 150, Storojineţ – 142, Hliboca şi Herţa – 132.

Pe de altă parte, în raioanele cu populaţie româneascâ este înregistrat cel mai mare număr de persoane care n-au avut posibilitatea să realizeze studii superioare, studii medii de specialitate şi studii medii generale.

Dacă în medie pe regiune la mia de locuitori reveneau 169 persoane cu studii medii incomplete, iar în orasul Cernăuţi – 93, atunci în raioanele ucrainene situaţia era următoarea: Secureni – 173, Vijniţa – 179, Hotin – 186, Zastavna – 196, Chelmeneţ -199, Chiţmani – 202, Putila – 206.

În raionale cu populaţie românească acest indiciu se prezenta astfel: Hliboca – 191 (număr mai mic datorită şcolii tehnico-profesionale din Hliboca şi şcolilor medii din satele ucrainizate Molodia, Ceahor, Corovia, Valea-Cosminului, Tureatca, Stârcea, Camenca etc.), Noua-Suliţă – 220, Storojineţ – 243.

Se poate, deci, observa că numărul românilor care au obţinut studii superioare incomplete, medii de specialitate este mult mai mic în comparaţie cu ucrainenii din regiunea Cernăuţi. În acelasi timp, numărul românilor din regiune care n-au obţinut studii medii generale este mult mai mare faţâ de ucraineni. Aceste ar părea să fie cifrele oficiale şi primile constatări bazate pe analiza acestor cifre.

Şi în stoparea asimilărilor mare importanţă are posibilitatea de a obţine studii medii în limba maternă şi posibilitatea de aşi continua studiile la facultate.

G.G.: Care sunt publicatiile, programele de radio si tv locale si in general care este viata culturala romaneasca existenta azi in Bucovina de Nord si Cernauti?

I.P. : Rezumând datele privind viaţa culturală românească din nordul Bucovinei şi oraşul Cernăuţi din ultimii 15 ani putem constata următorele:

Până la căderea regimului comunist din Patria istorică, încă în condiţiile statului totalitar sovietic, în mai 1989, la Cernăuţi, sunt reluate tradiţiie Societăţii pentru Cultură şi Literatură în Bucovina, înfiinţate în 1862 – în baza cărora a fost constituită şi înregistrată Societatea pentru cultură românească (pe atunci moldo-română) „Mihai Eminescu” (preşedinte-fondator: membru de onoare al Academiei Române, Prof., Dr. Grigore Bostanccxxiii, preşedinţi în exerciţiu – Ilie Zegrea, Alexandrina Cernov, Arcadie Opaiţ, Mircea Lutic)ccxxiv. Abia peste un an apare organul Societăţii – Ziarul „Plai Românesc” (Redactor – poetul Vasile Tărăţeanu, azi – redactor la „Arcaşul”).

În 1990 sunt înfiinţate societăţile româneşti: Societatea cultural-bisericească „Mitropolitul Silvestru” (Preşedinte – părintele Mihai Ivasiuc), Asociaţia ştiinţifico-pedagogică Republicană ,,Aron Pumnul”ccxxv (Preşedinte – doctor docent Aurel Constantinovici), Societatea foştilor deportaţi „Golgota” (Preşedinte — arhivistul Petre Grior), Societatea doamnelor române creştine şi democrate (Preşedintă d-na Victoria Ivasiuc), Alianţa Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina (Preşedinte – medicul Constantin Olaru)ccxxvi.

Pe parcurs s-au fondat: Clubul cultural sportiv „Dragoş-Vodă” (Preşedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Director administrativ – Mihai Dârda, Preşedinte în exerciţiu – Aurica Bojescu, Secretar responsabil – Petru Posteucă), Editura „Alexandru cel Bun” (Director – acad., Dr. Alexandrina Cernov), Liga tineretului „Junimea” (Preşedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Preşedinte-fondator – Liviu Rusu, Preşedinte în exerciţiu – Dumitru Mintencu, din februarie 2004 – Vitalie Zâgrea), Fundaţia „Casa Limbii Române” (Director – Vasile Tărâţeanu), Uniunea Scriitorilor (Preşedinte Ilie Zegrea), Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale (Preşedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, Preşedinte în exerciţiu – Aurica Bojescu).

În 2004 este înregistrată oficial Uniunea Societaţilor Româneşti din regiunea Cernăuţi „Pentru integrarea europeană” (Preşedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, secretar executiv – Aurica Bojescu), iar în 2005 – Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina” (Preşedinte al Consiliului Naţional şi Preşedinte al Comunităţii – Dr.Ion Popescu, Preşedinte al Senatului – Vasile Tărâţeanu, Secretar responsabil – Aurica Bojescu).

Au apărut publicaţiile – „Arcaşul” (redactor – Vasile Tărâţeanu), ziarul republican „Concordia” şi revista pentru copii „Făgurel” (redactor: Simion Gociu), revistele ştiinţifice „Glasul Bucovinei” (redactor: Dr. Alexandrina Cernov) şi „Ţara fagilor” (redactor: Dumitru Covalciuc), ziarele „Junimea” (redactor: Liviu Rusu) şi „Lumea-Світ”ccxxvii (redactor: Constantin Covalciuc).

În 2002 devine indepentent fostul ziar al autorităţilor, „primul şi cel mai rezistent în timp” ziar din Ucraina – „Zorile Bucovinei” (redactor: Nicolae Toma).

Tot atunci (2002), administraţia regională fondează ziarul „Svoboda slova” cu o „ediţie românească” – „Libertatea Cuvântului” (redactorul ediţiei româneşti: Romeo Crăciun), însă cu schimbarea guvernatorului din toamna anului 2003 şi acest ziar devine independentccxxviii.

În 2003 a văzut lumina tiparului şi „revista lunară de cultură, opinie şi divertisment „Familia” (Preşedinte de onoare: Rizzo Franco, redactor-şef – Vasile Bâcu)ccxxix.

La 7 iunie 1992 are loc Primului Congres al Românilor Moldoveni din Regiunea Cernăuţi, în cadrul căruia a fost adoptat „Programul de dezvoltare naţional-culturală al românilor” (alcătuit în conformitate cu legislaţia ucraineană şi internaţională de către doctorandul (la acel moment) Ion Popescu şi redactat de preşedinta la acel timp a societăţii „Mihai Eminescu”, Conferenţiarul universitar, dr. Alexandrina Cernov (azi director la editura „Alexandru cel Bun”), şi care printre altele prevedea: „acordarea statutului de limbă oficială limbii române în localităţile populate de români…”, „asigurarea editării unor reviste ştiinţifice şi literare în limba română”, „editarea de anale ştiinţifice şi monografii în diferite domenii în limba română”, „inaugurarea unui centru de cercetări ştiinţifice de românologie”, „pregătirea cadrelor de specialişti în România, Republica Moldova şi în alte ţări”, „inaugurarea unei biblioteci româneşti”, „asigurarea pentru generaţia tânără a studiilor medii de specialitate şi superioare în limba română”, „deschiderea unei Universităţi româneşti”, „studierea limbii şi literaturii române în toate şcolile din localităţile româneşti, precum şi în cele cu populaţie mixtă”, „deschiderea a noi clase şi şcoli pentru români”, „asigurarea şcolilor româneşti cu manuale şi trecerea lor la programele pentru gimnaziile şi liceele din România…”, „ redeschiderea teatrului şi filarmonicii româneşti la Cernăuţi”, „organizarea unor festivaluri de muzică populară, uşoară şi clasică românească”, “garantarea reprezentării în Parlament şi organele executive centrale şi locale” etc.

Aceste revendicări, cu unele completări, au fost susţinute şi de cele 3 congrese ale intelectualităţii (1999, 2000, 2001)

În perioada 1994-2002 românii bucovineni prin persoana Dr.Ion Popescu au fost prezenţi în Parlamentul Ucrainei, în 1994-1998 – în Adunarea Parlamentară de colaborare economică din bazinul Mării Negre, iar în 1996-2002 – în AP a Consiliului Europei.

În 1998-2002 românii au avut 25 de deputaţi în Consiliul regional Cernăuţiccxxx, după 2002 – 18, însă, doar Vasile Tărâţeanu, Simion Gociu şi Aurica Bojescu continuă să reprezinte destoinic interesele românilor din zonă în Consiliul regional Cernăuţi (ceilalţi deputaţi de origine română reprezintă diferite partide sau administraţia de stat).

ACDR-ul face parte din Uniunea Federativă a Minorităţilor din Europa, iar preşedintele ei – Constantin Olaru este membru al Consiliului consultativ al liderilor societăţilor etnice de pe lângă Preşedintele Ucrainei. Din 2001 ACDR în regiunea Cernăuţi şi-a limitat activitatea doar la semnarea unor demersuri.

În regiunea Cernăuţi ultimul recensământ a înregistrat 181.780 de românofoni (114.555 de persoane s-au declarat români şi 67.225 – moldoveni) sau 19,78% din populaţia regiunii (în 1989 – 19,67%) – cu 3.056 persoane sau cu 1,65% mai puţin decât în 1989.

Românii locuiau compact în suburbiile or.Cernăuţi (Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Caliceanca, Clocucica, Roşa, Roşa Stânca, Ţeţina şi Mănăstirişte) şi în 105 de localităţi ale regiuniiccxxxi.

Într-un studiu, consacrat situaţiei ucrainenilor din România, candidatul în ştiinţe istorice Gheorghii Zabolotnyi semnala în mai 2004 că în regiunea Cernăuţi cei 185 mii de reprezentanţi ai populaţiei românofone aveau „14 societăţi naţional-culturale, 87 de şcoli cu predare în limba română, 18 şcoli mixte, 28 instituţii preşcolare, grupe româneşti la liceul pedagogic şi liceul de cultură, catedră de filologie românăccxxxii şi clasică la Universitatea Naţională „Yuiri Fedkovyci”ccxxxiii, 13 organe de presă (inclusiv 2 cu statut republican), zilnic sunt transmise emisiuni radiofonice (15 minute)ccxxxiv şi săptămânal emisiuni televizate (2 ore şi 10 minute) în limba română; în localităţile cu populaţie compactă românofonă funcţionează 74 instituţii de club, 80 de biblioteci circa 70 de colective artistice naţionale de amatori; anual se desfăşoară festivaluri folclorice; îşi desfăşoară activitatea 108 parohii ortodoxe româneşticcxxxv aflate în subordonarea eparhiei (Mitropoliei Bucovinei şi Cernăuţului – n.n.) a Bisericii Ortodoxe Ucraine”ccxxxvi.

În afară de numărul de şcoli, se pare, că cercetătorul reflecta un tablou obiectiv.

Noi vom adăuga 42 teatre de amatori, 63 colective de dansuri populare, 82 tarafuri de muzicanţi şi 114 de coruri, iar în cele 80 de biblioteci era un fond de catre de peste 200.000 exemplareccxxxvii.

În satele cu populaţie majoritară românească toate bisericile ortodoxe şi protestante au oficiat şi continuă să oficieze în limba românăccxxxviii.

În anul 2000 românii din regiune aveu 86 de şcoli romăneşti (22 mii elevi) şi 6 mixte (1,8 mii elevi)ccxxxix, în 2001 – 87 de şcoli cu predarea în limba română şi 5 mixte – 4 ucraineano-române şi 1 (la Mămăliga) ucraineano-ruso-română cu un contingent de peste 23 mii de elevi.

Conform datelor oficiale ale secţiei regionale de învăţământ, în anul şcolar 2001-2002 în regiunea Cernăuţi din cele 62 de şcoli primare (treapta I) cu 3.372 de elevi – 15 şcoli (24,2%) cu 496 elevi (14,7%) erau cu predare în limba română, din 120 de şcoli medii incomplete (treapta I-II) cu 16.227 elevi – 22 şcoli (18,33%) şi 3.253 (20,05%) elevi erau cu predare în limba română, iar din 267 şcoli medii generale (treapta I-III) cu 111.228 elevi – 46 (17,23%) de şcoli cu 17.923 elevi (16,11%) procesul de instruire era în limba lui Eminescu.

Din totalul de 449 de şcoli naţionale şi 130.887 de elevi în anul 2002 funcţionau în limba ucraineană 305 de şcoli cu 93.200 elevi, 83 de şcoli (18,49%) cu 21.672 elevi (16,56%) erau cu predare în limba românăccxl, în limba rusă funcţionau 1 şcoală primară cu 4 elevi (la Fântâna Albă raionul Hliboca) şi 1 de treapta I-III cu 227 elevi (la Beloùsovca raionul Secureni).

Se crea senzaţia că situaţia nu era deloc alarmantă. Dar să revinim la cifre.

Procentul elevilor instruiţi integral în limba română în anul 2002 era ceva mai mic (16,56%) decât procentul populaţiei românofone din regiune (19,8%).

În regiune mai funcţionau câteva şcoli mixte ucraineano-româneşti: 2 de treapta I-II cu 274 elevi şi 6 de treapta I-III cu 2.660 elevi, iar în satul Mămăliga (raionul Noua Suliţa) funcţiona o şcoală ucraineano-ruso-românească cu 517 elevi. Existau şi câteva şcoli mixte ucraineano-ruseşti – 1 cu 221 elevi de treapta I şi 5 cu 2.541 elevi de treapta I-III.

Conform aceleeaşi surse în regiunea Cernăuţi în primăvara anului 2002 funcţionau 6.204 clase cu 132.450 elevi, inclusiv: 4.973 de clase cu 106.048 elevi cu instruire în limba ucraneană, 1.177 clase (23,67%) şi 23.584 de elevi (22,24%) cu instruire în limba română şi 54 de clase şi 1.255 elevi cu instruirea în limba ucraineană. Este de remarcat faptul, că toţi copii handicapaţi –1.563 elevi erau instruiţi doar în limba ucraineanăccxli.

Putetem trage concluzia, că imediat după recensământul din decembrie 2001, la momentul lipsirii românilor de mandatul din Rada Supremă a Ucrainei, procentul elevilor care erau instruiţi sau studiau în limba română era mai mare decât cota populaţiei românofone din totalul populaţiei regiunii Cernăuţi.

Aceasta ne dădea o speranţă că cota nostră era mai mare decât cea din 1989, dearece încă în 19 localităţi cu populaţie românofonă (în care chiar şi în biserică la sfărşitul perioadei sovietice se mai oficia, iar în multe din ele se mai oficiază şi azi, în limba română) existau doar şcoli ucrainene iar limba maternă nici nu este studiată (Colincăuţi-Hotin – în 1989: 4.672 sau declarat moldoveni şi 21 români, Şişcăuţi-Secureni – 1.064 moldoveni şi 5 români, Cotileu-Noua Suliţa – 1.454 moldoveni şi 4 români, Valea-Cosminului-Hliboca – 907 moldoveni şi 138 români, Ceahor-Hliboca – 1.095 moldoveni şi 221 români ş.a.m.d.).

Situaţia a evoluat, însă, în altă direcţie – în 2004 şcoala românească din Camenca raionul Hliboca deja dispăruse. Şcolile cu predare în limba română din Forosna şi Boian din raionul Noua Suliţa, şcoala din Băhrineşti, raionul Hliboca, precum şi liceul românesc din oraşul Noua Suliţa se transformaseră în şcoli mixte. Pe cale de dispariţie era şi şcoala românească din Coroviaccxlii.

După cum am putut constata pe parcursul cercetărilor din teren, mai predispuşi să se asimileze prin şcoală sunt, totuşi, cei din localităţile în care populaţia se declară a fi „moldovenii”.

Spre deosebire de Transcarpatia, procesului de asimilare prin şcoală în regiunea Cernăuţi, erau supuşi şi cei ce se considerau români.

De exemplu, în raionul Hliboca în satul Corceşti din 1.538 de persoane în 1989 1.385 s-au declarat români, 13 – moldoveni şi numai 102 ucraineni, în satul Tureatca – din 1.748 de locuitori 1.591 s-au declarat români, 7 – moldoveni şi 140 ucraineni etc. – biserica este românească, iar şcoala – ucraineană, iar limba română nici nu este studiată; în satul Volcineţii Vechi în 1989 din 1.972 de persone 879 s-au declarat români, 2 moldoveni, iar 1.060 – ucraineni, în Stârcea din 1.156 de locuitori 500 s-au declarat români, 2 – moldoveni, iar 631 – ucraineni, Gârbovăţ – din 933 de locuitori – 282 s-au declarat români, 7 – moldoveni, 634 – ucraineni, chiar în centrul raional Hliboca (raion cu populaţie majoritară românească) românii întrunesc 1.698 de persoane (încă 183 se declarase ca fiind moldoveni) din totalul de 9.532 de persoane etc.– în toate aceste localităţi deja şi şcoala şi biserica funcţionează doar în limba ucraineană, iar limba română azi aici nici nu se mai studiază.

Este de remarcat că la începutul puterii sovietice (în anii 40) în regiune funcţionau 114 ccxliii şcoli cu predarea în limba română, iar la un moment dat, imediat după război, – chiar 124 ccxliv.

G.G. : Multe din cetatile domnitorului +tefan cel Mare sunt astazi pe teritoriul Ucrainei (Bucovina de Nord si Bugeac). Care sunt aceste cetati, in ce masura sunt prezervate, iar istoria corecta a acestor edificii istorice este pastrata de catre Ucraina?

I.P. : Principalele, desigur, sunt cetăţile Hotin în regiunea Cernăuţi şi Cetatea-Albă în regiunea Odesa, oraşele cu aceleaşi denumiri azi sunt aproape complet ucrainizate şi, ca urmare, ghizii au căte două istorii pregătite – una pentru toţi vizitatorii prin care sa descrie rolul cetăţilor în istoria ucrainenilor şi alta pentru cei ce sosesc din România…

G.G.: Bucovineanul de etnie germana, Jonathan Urwich, supravietuitor al deportarilor sovietice, relateaza in cartea sa autobiografica: “Fara pasaport prin URSS”,ca pana si in lagarele din Vorkuta gospodariile romanesti ale moldovenilor/bucovinenilor se deosebeau de cele ale slavilor. Casele romanesti purtau amprenta satelor romanesti, incluzand incaperea principala a sobelor si a  camerei de oaspeti (‘cas-cea-mare’), scarita pentru pod a carnii afumate si a cerealelor, camaruta de aprovizionari si prispa de la intrare. Urwich mentioneaza frustrarea deportatilor rusi care vandalizau gospodariile deschise ale balticilor din lagarul de conentrare, pentru ca nu puteau face la fel cu romanii, datorita topografiei inchise ale caselor si: “…ghioaga din spatele usii pe care moldovenii nu ezitau sa o foloseasca la orice incercare de furt ale proviziilor din casa…”. Traind in temperaturi sub -50 C, in lagarele sovietice, in URSS-ul anilor 45-48, peste 15,000 de soldati romani luati prizonieri in 1944, cat si milioane de deportati romani din teritoriile ocupate de sovietici au murit din cauza frigului, infectiilor de la tantari, muncii micidiale din tundra si padurile frigide ale Siberiei, cat si datorita mitralierelor rusesti, care nu ezitau sa omoare oamenii cand nu mai erau in stare sa lucreze.  In ce masura aceasta ‘Via Crucis’ a deportatilor romani bucovineni si basarabeni este prezentata si respectata de cartile istoriei din Ucraina si/sau in constiinta satenilor nord-bucovineni?

I.P. : La momentul actual românii din Ucraina încă nu au fost recunoscuţi în calitate de popor ce a avut de suferit în urma deportărilor. Ca rezultat nici în cărţile de istorie nu este semnalat acest lucru… Personal fiind la Strasbourg, m-am folosit de tribuna Consiliului Europei pentru a vorbi şi despre acesta. Vă propun şi Dvs textul acelui discurs :

Onorată asistenţă! Doamnelor şi Domnilor! ccxlv

Stimaţi colegi, şi de această dată, cu permisiunea Dumneavoastră, prefer să mă exprim în franceză. Doar nu demult am vorbit despre Ucraina şi astăzi revenim din nou la această problemă.

Chestiunea Tătarilor din Crimeea nu este deloc simplă şi se referă nu numai la Tătari. Personal susţin întru totul toate cerinţele legitime şi recomandările Comisiei.

Susţinând, în linii generale, raportul colegului nostru, a Lordului PONSONBY din Marea Britanie, ţin să menţionez că problemele cu care se confruntă Tătarii, cei care se reîntorc şi cei ce sosesc din nou în Crimeea, sunt enorme. Ele se referă, în primul rând, la situaţia social-economică: insuficienţa locuinţelor şi problema angajării.

Dar, stimaţi colegi, totuşi, există şi unele obiecţii:

1. Se cere să menţionăm că, citind raportul, se crează impresia că deportările au avut loc doar în Crimeea şi deportaţi au fost, ‚grosso moddo’, doar Tătarii.

Însă situaţia nu este chiar aşa. Din Ucraina Occidentală au fost exilaţi înşişi ucrainenii şi numărul lor de câteva ori a depăşit numărul Tătarilor deportaţi, a fost deportată populaţia masculină maghiară din Transcarpatia.

Au fost deportaţi masiv şi românii din Bucovina, aceste acţiuni fiind precedate de împuşcarea populaţiei paşnice lângă satele Lunca şi Fântâna Albă înaintea războiului – în 1941.

Deportările au fost efectuate în două etape – până şi după război. Au dispărut sate întregi – Albovăţ, Frunza, Buci, Prisacaccxlvi etc.

Numai la 13 iunie 1941 din Bucovina au fost ridicate peste 13.000 de intelectuali. Numai din satul Mahala în această zi au fost deportate 579 de persoane. Şi dacă astăzi am parcurge satele româneşti de pe Valea râului Siret, am putea vedea monumentele ridicate în memoria celor care nu s-au întors – 200, 300, 500…

Noi eram bucuroşi, când prin anii 60 ni s-a permis să ne întoarcem… Şi nimeni nu cerea atunci compensări – noi eram fericiţi să ne întoarcem după acest calvar acasă…

CONCLUZIA:

a) este induscutabil şi necesar să li se acorde Tătarilor din Crimeea un ajutor suplimentar;

b) dar trebuie să recunoaştem că au fost de asemenea deportaţi Ucrainenii, Polonezii, Maghiarii, Românii etc.

2. Referitor la statutul de popor autohton. Sunt autohtoni cei care sunt domiciliaţi şi locuiesc în ariile lor etnoculturale, pe teritoriile etnooicumeneilor şi etnoplacentelor proprii.

Dat fiind acestui fapt, în Ucraina la fel trebuie să fie consideraţi autohtoni Grecii Pontifici, Ruşii, Karaimii, Românii etc.

3. Referitor la cotele de reprezentare.

Aş dori să vă informez că la momentul actual Tătarii au 2 deputaţi – unul pe listă şi altul în circumscripţia majoritară.

Dar în cazul micşorării numărului de deputaţi, în Ucraina probleme cu reprezentarea parlamentară pot avea atât Tătarii, cât şi Românii, Maghiarii, care deja sunt reprezentaţi în parlamentul ţării.

Articolul 24 al Constituţiei interzice privilegii sau restricţii din motive naţionale, religioase, lingvistice sau alte considerente. De aceea ar trebui ori să li se acorde cote tuturor naţionalităţilor autohtone, ori nimănui. Personal mă pronunţ în favoarea experienţei din Croaţia, România şi alte ţări democratice, care garantează reprezentarea politică pentru minorităţile naţionale.

4. Şi, în sfârşit, ultima obiecţie. Ucraina a ratificat Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritareccxlvii.

Acolo unde reprezentanţii grupurilor naţionale constituie peste 20%, limbile lor vor fi utilizate alături de limba de Stat în şcoli, administraţie, judecătorie etc. De acest drept ar trebui să beneficieze şi Tătarii.

Însă trezeşte uimire faptul că partidul RUH, cu care colaborează Tătarii se pronunţă pentru anularea acestei Cărţi!

În condiţiile democraţiei nu se permite de a pleda pentru drepturi doar pentru sine sau doar pentru unii, ignorând drepturile altora!

Eu mă pronunţ pentru acordarea de ajutor Tătarilor din Crimeea în instalarea şi angajarea lor, precum şi pentru acordarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fireşti, dar mă pronunţ, în egală măsură, şi pentru o atitudine asemănătoare şi faţă de alte popoare din Ucraina…” ccxlviii

(Dr. Ion POPESCU, Strasbourg, Consiliul Europei, 5 aprilie 2000)

G.G. : In ce masura guvernul Romaniei s-a implicat intr-ajutorarea romanilor nord-bucovineni si in ce masura au permis ucrainienii aceasta asistenta a Romaniei?

I.P. : Unele ajutore vin. Cele ce vin direct pe conturile bancare autorităţile ucrainene le permit. Uneori avem probleme cu literatura istorică şi didactică, care poate fi « cenzutrată… ».

Despre Guvernul României pot spune un lucru – chiar dacă câştigi un proiect de la începutul anului – el « este semnat », de obicei, în a doua jumătatea a anului… Deci trebuie să te descurci şi singur… Dar suntem bucuroşi şi de puţinul care vine de oriunde, mai ales când suntem… şomeri.

G.G. : Care este situatia actuala a satelor, scolilor, monumentelor si a personalitatilor romanesti din Nordul-Bucovinei ? In ce masura exista trecere libera intre Ucraina si Romania, mai ales cu privire la gospodarii si rudele despartite de granite si al influxului intelectual romanesc dintre Cernauti si celelalte centre culturale romanesti din Romania?

I.P. : Există destul de multe legături cu Ţara… Trecerea liberă a existat pănâ la 15 iulie 2004. De atunci s-au întrodus vizele de intrare – costul cărorara uneori sunt prea scumpe… de a renunţa la « pâine » în favoarea unei plecări la o distanţă doar de căţva kilometri – aceasta se referă, în primul rând la bătrâni…

G.G. : Dar cu privire la republica Moldova?

I.P. : Între Ucraina şi Republica Moldova vizele încă nu s-au întrodus şi, desigur, viziatrea rudelor nu este atât de complicată că plecările în România, chiar dacă pănă la Rădăuţi este de vre-o 8 ori mai aproape decât până la Chişinău…

G.G. : Pentru cine calatoreste la Chisinau si in alte orase si sate din Basarabia, numele strazilor din Republica Moldova sunt de genul: Calea Basarabiei, Bulevardul Bucuresti, Strada Mihai Eminescu s.a. Romanismul este evident, inclusiv la strazile cu titluri rusesti pana in 1990, care au fost rebotezate cu nume romanesti mai pe potriva culturii romanesti majoritare. In ce masura exista o terminologie a strazilor in romaneste si cu nume  romanesti in Cernauti si in restul Bucovinei de Nord permise de ucrainieni pana la ora actuala?

I.P. : La Cernăuti, de exemplu, strada ce duce spre România se chema Lenin, azi – satrada Principală, Cea ce duce spre Herţa şi, respectiv, Dorogoi – Strada rusă. Oricum, suntem încă departe de Europa ! Doar în unele sate majoritatre româneşti întâlnim străzi recent rebotezete de către consiliile locale – « Eminescu », « Ştefan cel Mare ». Pe semne, la noi, sătenii sunt mai occidentali…

G.G. : Cum pot romanii din strainatate sa ajute pe compatriotii din Bucovina de Nord?

I.P. : Foarte simplu : prin popularizarea existenţei noastre şi a realităţilor prin care trec azi românii din Ucraina, prin contactele cu ONG-urile reprezentative, prin ajutor logistic şi donaţii de carte, audio şi videocasete cu cântece şi filme româneşti, mai ales istorice. Prin obţinerea unor burse pentru studenţii noştri la cele mai prestigioase Universităţi – pentru că avem nevoie de educa o nouă elită naţională, care să ne călăuzească urmaşii pe calea cea dreaptă !

G.G. : Cum pot cititorii nostri sa va contacteze?

I.P. : Prin e-mail-lul : [email protected]yandex.ru

G.G. : Va Multumesc!

I.P. : Vă mulţumim şi noi şi să ne ajute pe toţi Bunul Dumnezeu !

iNote

Nici în Protocolul adiţional secret privind delimitarea sferelor de interes în Europa Răsăriteană între Germania şi URSS, semnat în ziua de 23 august 1939 la Moscova de către V.Ribbentrop şi V.Molotov, nici în declaraţia şefului diplomaţiei sovietice făcute de la tribuna Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 29 martie 1940, când este atât de acut pusă problema retrocedării de către România a Basarabiei, Bucovina, fie ca provincie istorică integrală, fie ca o parte a ei, nu este amintită şi, deci, nu devine obiectul apetiturilor imperialiste de la Kremlin.

Abia în telegrama din 23 iunie 1940, expediată de la Moscova de către contele Schulenburg, ambasadorul Germaniei în Uniunea Sovietică, Ministerul de Externe de la Berlin era sesizat că „cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”. Vezi: Bătălia pentru Bucovina. Volum îngrijit de Stelian Neagoe. – Timişoara: Editura „Helicon”, 1992. – P. 135

La 25 iunie 1940 Schulenburg primea de la Berlin o înştiinţare telefonică, prin care era rugat să-1 viziteze pe Molotov şi să-i declare, printre altele, şi următoarele: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut provincie a coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este, de asemenea în mod deosebit interesată de soarta acestor volksdeutsche”. Vezi: Ibidem. – P. 138. Deşi, după cum vedem, Bucovina era pentru Berlin o noutate în pretenţiile sovieticilor, pentru conducerea germană de atunci ea prezenta interes doar în măsura în care acolo locuiau reprezentanţi ai naţiunii germane (nota red.).

ii Fiindcă prin ocuparea părţii de nord a Bucovinei se săvârşea un act de ne-dreptate împotriva români-lor, act care jignea adânc drepturile etnice şi istorice legitime ale românilor asupra teritoriului revendi-cat de către Soviete, I.Nistor, T.Sauciuc-Săveanu, M.Hacman, I.Şoneriu, unii dintre cei mai devotaţi fii ai provinciei smulse din trupul Ţării, arătau în memoriul lor adresat regelui Carol al II-lea: „Oraşele şi satele noastre n-au fost niciodată legate de Uniunea Sovietică, nici prin comunitatea soartei istorice şi nici prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională. Ocuparea militară arată că tragerea liniei de demarcaţie n-a fost determinată nici de criteriul etnic care să justifice întrucâtva o asemenea măsură grăbită”. Un memoriu asemănător a adresat regelui şi un grup de fruntaşi herţeni, printre care şi pictorul Artur Verona, în care se spunea: „în urma dureroasei răşluiri a trupului scumpei noastre ţări, s-a cotropit şi o bucată din vechiul pământ al Moldovei ce nu a fost niciodată sub stăpânire străină. Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului ţinut al Herţei au trăit şi înflorit sute de generaţii de români, dintre care au faurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei. Herţa, patria lui Gheorghe Asachi, cu întreaga plasă ce o înconjoară, pe care se găsesc frumoasele ctitorii ale Holbăneştilor din Mogoşeşti, Buda, Lunca, Molniţa, Horbova şi Herţa şi unde se află moşii din tată în fiu Holbăineşti, Cazimireşti, Stârceşti, apoi Târnăuca, satul lui Vasile Bogrea, cu spitalul, ctitorie Sturdzească, şi cu fosta moşie domnească, au rămas la duşman”. Vezi: Memoriul adresat regelui Carol al ll-lea de către un grup defruntaşi bucovineni în legătură cu ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei// Arcaşul, Publicaţie independentă românească. – Cernăuţi. – Anul V. – Nr. 15-16 (153-154), 28 august 1999.

Proteste energice împotriva ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către trupele sovietice au adresat Parlamentul României, Academia Română, iar în Camera Deputaţilor şi în Senat s-a votat o moţiune, în care se reliefa că „ultimatumul, ce a fost urmat de o luare în stăpânire imediată a provinciilor româneşti, nu poate găsi nici un temei istoric şi legal şi înstrăinarea unei atât de largi părţi a României Unite calcă peste dreptul a trei milioane de ţărani români şi a unei pături de intelectuali devotate cauzei naţionale”. Vezi:Ion Nistor. Istoria Bucovinei. – Bucureşti: Editura „Humanitas”, 1991. – P. 419.

iii Vezi: Ioan Murariu. Anexarea Ţinutului Herţa de către URSS// Ioan Murariu. Istoria Ţinutului Herţa (până la 1940). – Bacău: Editura „GRIGORE TABACARU”, 1997. – P. 75-79.

iv Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. – Bucureşti: Editura ALL, 1993. – P. 13

v Conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, în cele cinci judeţe bucovinene (Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Câmpulung) locuiau 75.533 germani (8,8%), pe când numărul românilor era de 379.691 (41,01%), al ucrainenilor – de 236.130 (27,7%), al polonilor – de 44.254 (5,4%), al evreilor – de 92.492 (10,81%), al ungurilor11.881 (1,4%), al ruşilor – de 7.948 (0,9%), al ţiganilor – de 2.164 (0,3%) etc. Reieşind din această statistică, populaţia germană, mai numeroasă în judeţele Cernăuţi (19.586), Câmpulung (19.109) şi Rădăuţi (10.291), alcătuia doar 8,8 la sută din întreaga populaţie a Bucovinei. Însă nici elementul ucrainean nu era ponderabil (doar 27,7 la sută), ca Bucovina să devină obiect de revizionism. În nota ultimativă din 26 iunie 1940 a Guvernului Sovietic către Guvernul Român se reliefa: „Guvernul Sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii de către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională”. Primind acea notă ultimativă, Guvernul de la Bucureşti a dispus retragerea armatei şi a autorităţilor civile nu numai din Basarabia, ci şi din nordul Bucovinei, după o hartă anexată de către Comisariatul Poporului pentru afacerile Externe de la Moscova. În ziua de 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat în întregirae judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, precum şi o mare parte dintr-un alt judeţ bucovinean – Rădăuţi. Însă, din structura demografică a acestor judeţe reieşea că Kremlinul, revendicându-le, a făcut uz de fals în nota sa ultimativă remisă Guvernului de la Bucureşti. Populaţia acestor judeţe nu era curat ucraineană. În judeţul Cernăuţi, de pildă, numărul ucrainenilor era de 136.380, iar cel al românilor – de numai 78.589. Dacă adăugăm la acest număr pe cel al germanilor, evreilor, polonilor, ungurilor, cehilor, slovacilor, lipovenilor, bulgarilor, sârbo-croaţilor, turcilor şi al ţiganilor trăitori atunci în judeţ, vom obţine cifra de 170.544.5 Deci, populaţia ucraineană a judeţului chiar şi cu zece ani înainte de anexarea lui de către URSS nu era majoritară în comparaţie cu celelalte naţionalităţi. Un tablou similar ni-1 oferă şi structura de atunci a populaţiei din judeţul Storojineţ. Numărul ucrainenilor fiind de 77.382, al românilor – de 57.595, aici mai locuiau 15.322 de evrei, 8.990 de germani şi 8.489 de poloni.6 Referitor la judeţul Rădăuţi, situaţia era cu totul alta: ucrainenii nu depăşeau cifra de 14.000, pe când românii erau în număr de 89.002. Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic // „Ţara Fagilor”. – Cernăuţi – Târgu –

Mureş, 2003. – P. 63-64.

vi Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei… – P. 79.

vii O Istorie a Românilor.– Cluj-Napoca, 1998. – P. 257.

viii Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 66-67.

ix Ibidem . – P. 67.

x Apud: Ştefan Purici. Represiunile sovietice în regiunea Cernăuţi (anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea) // Analele Bucovinei. – Tomul VIII. – Partea 2. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001. – P. 249-250.

xi Ibidem. – P. 250.

xii Ibidem.

xiii Ibidem. – P. 250-251.

xiv Ibidem. – P. 251.

xv Ibidem.

xvi Ibidem.

xvii Ibidem.

xviii Ibidem. – P. 251-252.

xix Ibidem. – P. 252.

xx Ibidem.

xxi Ibidem.

xxii În ceea ce priveşte repatrierile oficiale, numărul persoanelor din această categorie nu a fost foarte mare. Astfel, autorităţile ruseşti au informat guveraul român, prin adresa nr. 490, din 7 octombrie 1940, că până la sfârşitul lunii septembrie, din Basarabia şi Bucovina, au fost repatriaţi 13.750 de persoane. În schimb, generalul Aurel Aldea, şeful părţii române în Comisia Mixtă Româno-Sovietică de la Odessa, aducea la cunoştinţa reprezentanţilor Moscovei că, până la momentul arătat, s-au repatriat doar 8.402 de persoane, din care 1.642 din regiunea Cernăuţi. La 19 octombrie, reprezentanţii sovietici din comisia de repatriere de la Bahrineşti au declarat că „transporturile de repatriaţi au încetat, fiindcă românii refuză să se întoarcă în România”, în timp ce doar din satele Mahala şi Ostriţa câteva sute de români, înscrişi pe listele de repatriere, erau opriţi să plece. Faptul că bolşevicii au restricţionat şi împiedicat prin toate mijloacele plecarea bucovinenilor în Ţară a facut să crească numărul oamenilor care încercau să treacă frontiera clandestin. Situaţia a devenit şi mai gravă după 12 decembrie 1940, când reprezentanţii sovietici în Comisia Mixtă au fost înştiinţaţi de Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine că frontiera sovieto-română este închisă pentru cei care se repatriază din Basarabia şi nordul Bucovinei. Vezi: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 253.

xxiii Буркут Ігор. Українські історики про події 1940-1941 рр. в нашому краї //28 червня 1940 року: погляд через 60 років (Матеріали науково-практичної конференції, м.Чернівці, 28 червня 2000 року). – Чернівці: Видавництво “Прут”, 2000. – în limba ucraineană – P. 42.

xxiv Ştefan Purici. Op.Cit. – P.252-253.

xxv Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 253.

xxvi Vezi : Dumitru Nimigeanu. Călăuză pe graniţă // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 132-1138.

xxvii Ibidem. – P. 135.

xxviii Apud: Vasile Ilica. Fântăna Albă: O mărturie de sânge (istorie, amintiri, mărturii). – Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – P. 165-166.

xxix D.Costan, D.Bălan, N.Purici – în calitate de organizatori şi conducători ai organizaţiei contrarevoluţionare, iar T.Petriuc, V. Ieremia, V.Doroş, D.Nandriş, N.Magdalina, G.Găina, N.Maierschi, I.Bujeniţa şi V.Moldovanu, în calitate de membri activi ai aceleiaşi organizaţii (nota red.).

xxx În 1940-1941 doar în 20 de şcoli primare ucrainene limba română a fost predată ca obiect. Vezi: Oleg Mihaesa. Învăţământul primar în Bucovina în anii 1918-1940 şi 1941-1944 //Concordia. Anul 4. –Nr. 2 (118). – Sâmbătă, 10 ianuarie 1998. – P. 3.

xxxi O Istorie a Românilor... – P. 257.

xxxii Apud: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce naţionalinyh menşyn v Ucraini (1917-2000)/ Monografia. – Liviv: Vydavnyciyi ţentr LNU im. I.Franka, 2001. – 484 p. – în limba ucraineană. – P.255.

xxxiii Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P.63.

xxxiv Apud: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce naţionalinyh menşyn v Ucraini (1917-2000) … – P.272.

xxxv Dumitru Covalciuc. Începutul sovietizării ... – P. 66-67.

xxxvi Johann Leugner. 40 Jahre seit der Umsiedlung aus dem Buchenland (Bukowina)// Kaindl Archiv. – Heft 6. – Stuttgart, 1987. – în limba germană. – P. 7-8.

xxxvii Dmitrie Vatamaniuc. Lista românilor din lagările din Germania care urmau să fie repatriaţi în anul 1941 // Analele Bucovinei. – Tomul VIII. – Partea 2. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001. – P. 401.

xxxviii M.A.Căruntu. Calvarul repatrierilor din nordul Bucovinei (iulie 1940-iunie 1941)// Glasul Bucovinei. –1999. – Nr. 4. – P. 59.

xxxix Ibidem . – P.403-419.

xl Ibidem. – P. 402.

xli Холодницкий Б.Ф., Загайний М.В., Бiлецкий Б.Ф. Репресивнi акцii радянськой влади на територii Чернiвецькоi областi в 1940-1941 роках// Питання Iсторii Украiни. – Чернiвцi, 1997. – în limba ucraineană. – P. 219.

xlii K.Feleszko. Die Polen in Czernowitz// Czernowitz. Die Geschichte einer ungewöhnlichen Stadt, hrsg. von H.Heppner. – Köln – Weimar – Wien, 2000. – în limba germană. – P. 142.

xliii M.A.Căruntu. Op.cit. – P. 53.

xliv Ion Şişcanu. Op.cit. – P. 59.

xlv Satul a fost distrus, populaţia a fost transmutată în zonele sudice ale Ucrainei (nota red.).

xlvi Vezi: Mihai-Aurelian Căruntu. Calvarul repatrierilor din nordul Bucovinei (iulie 1940-iunie 1941) //”Glasul Bucovinei”. – Anul VI. – Nr. 4 (24). – 1999. – P. 52-63. – P. 58.

xlvii Vasile Ilica. Op.cit. – P. 61-62.

xlviii Dumitru Covalciuc. Începutul sovietizării ... – P. 69.

xlix Vasile Luca era un evreu maghiarizat venit dintr-o închisoare din Transilvania, eliberat cu puţin înainte de intrarea trupelor hortiste în Ardealul de Nord, şi care mai tărziu avea să facă parte, alături de Ana Pauker şi Kişinevschi, din „troica comunistă” din România de după 23 august 1944, care apărea în 1945 şi la Sigetul Marmaţiei pentru „a participa la alipirea întregului Maramureş la Ucraina sovietică” (nota red.).

l Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P. 61-62.

li Dumitru Covalciuc. Începutul sovietizării ... – P. 70.

lii Ibidem. – P. 70.

liii Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P. 63.

liv Mărturiile părintelui Simion Ivaniuc (Mărturie consemnată de I.Dominte şi publicată în ziarul „Bucovina”. – Nr. 261. – 24 mai 1942) //. Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P. 107-113.

lv Ibidem. – P. 111-112.

lviApud: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce naţionalinyh menşyn v Ucraini (1917-2000)… – în limba ucraineană. – P. 269.

lvii După cum am putut observa, cei ce se declarau români nu se bucurau de „încrederea” noii puteri (nota red.).

lviii Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – în limba ucraineană. – P. 269-270.

lix Ibidem. – P. 270.

lx Ibidem. – P. 271.

lxi Ibidem. – P. 280.

lxii Ibidem. – P. 266.

lxiii Desigur ale PC(b) (nota red.).

lxiv Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – în limba ucraineană. – P. 280.

lxv Ibidem. – P. 270.

lxvi Dumitru Covalciuc. Începutul sovietizării ... – P. 70.

lxvii Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P. 70-71.

lxviii Dumitru Covalciuc. Începutul sovietizării ... – P. 70.

lxix V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii. Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 220.

lxx M.A.Căruntu. Vremuri de bejenie// Ţara Fagilor….1993. – P. 81.

lxxi Ibidem. – P. 81.

lxxii V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii, Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 221.

lxxiii La ruşi ziua de 1 aprilie este considerată « ziua glumelor ». Frumos au glumit societicii cu românii (nota red.)

lxxiv În acea zi de tristă amintire, grupuri mari de oameni din satele Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni, în frunte cu un drapel tricolor şi altul alb, cu prapuri bisericeşti, au format o coloană de circa 2.500 – 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre frontiera sovieto-română. În poiana Varniţa, la vreo trei kilometri de hotarul cu România, oamenii au fost întâmpinaţi cu focul tras din mitraliere. Potrivit datelor comunicate de autorităţile sovietice, în timpul tentativei de a forţa trecerea graniţei, au fost ucise 20 de persoane, inclusiv femei şi copii. Conform listelor alcătuite ulterior, numai din şase sate bucovinene (nu dispunem de informaţii pentru celelalte localităţi) au murit la Fântâna-Albă 44 de oameni (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca şi Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Martorii măcelului vorbesc despre o cifră de circa 200 de morţi. Vezi: Ştefan Purici. Represiunile sovietice… – P. 255-258; Vasile Ilica. Fântăna Albă: O mărturie de sânge (istorie, amintiri, mărturii). – Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – 320 pag.

lxxv După diferite estimări ale martorilor oculari – de câteva ori mai mulţi. Vezi de exemplu: Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna-Albă-Suceveni-Lunca-Crasna-Ijeşti…). – Oradea, 2003 – 477 pag. (nota red.).

lxxvi V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 221.

lxxvii Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68.

lxxviii Ibidem. – P. 221.

lxxix Din rândul cărora, din motive necunoscute, lipseau a?i organizatorii indicaţi de săteni – Isidor Kobel, Gheorghe Crăsneanu, Gheorghe Zegrea, Gheorghe Plămadă, Gheorghe Nistor (nota red.).

lxxx Grijincu Vasile a lui Ioan, tata lui Ilie Popescu, Docent de la catedra de limbă română a Universităţii din Cernăuţi (nota red.).

lxxxi Apud: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68

lxxxii Ibidem.

lxxxiii Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68.

lxxxiv Comitetul Executiv raional (nota red.).

lxxxv Vezi Concordia. – Anul 2. – Nr. 23 (36). – Sîmbătă, 8 iunie 1996. – P. 1.

lxxxvi Vezi: Mihai ROHALSCHI. ŞAPTESPREZECE ANI DE EXIL SIBERIAN // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 146-149.

lxxxvii Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 258-259.

lxxxviii M.A.Căruntu. Calvarul repatrierilor… – P. 60.

lxxxix M.A.Căruntu. Drama refugiaţilor… – P. 163.

xc Sat azi aproape ucrainizat în întregime (nota red.).

xci Vezi: Vasile Ilica. Op.cit.

xcii Despre rezultatele cercetării vom relata ceva mai târziu – când vom analiza situaţia din fiecare localitate rămasă încă românească în perioada actuală. Material, care, sperăm, să apară în Volumul II al acestui studiu (nota red.)

xciii V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 222.

xciv David Schaary. Die jüdische Gemeinde von Czernowitz// Czernowitz. Die Geschichte… – în limba germană. – P. 126.

xcv Arh. S.R.C. fond P-307, inv.1, dosar 3554, f.33.

xcvi Arhivele Naţionale Bucureşti. – Fond Iancu Flondor, inv.9, dosar 42, f.1-31.

xcvii Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 260-261.

xcviii Vezi Ion Mihaiesi. Nici chiar mormânt pe acest pământ //Concordia. – Anul 2. – Nr. 23 (36). – Sîmbătă, 8 iunie 1996. – P. 1.

xcix Apud: Petru Hrior. Durerea satului Horbova...//”Gazeta de Herţa”. – 1993, 24 aprolie 1993. – P. 5.

c Constantin I. Stan. Evacuarea administraţiei româneşti din nordul Bucovinei (1940)// Glasul Bucovinei. – Anul VIII. – 2001. – Nr. 3. – P. 29-30.

ci Vezi: Mărturia lui ALERGUŞ LAZĂR, locuitor din satul Cupca, raionul Hliboca, care a fost publicată în „Plai Românesc”, nr. 5, martie 1991. Apud: Vasile Ilica. Fântâna Albă: o mărturie de sânge (Istorie, amintiri, mărturii). – Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – P. 228-229.

cii Gheorghe Mihailiuc. Tristă amintire //Zorile Bucovinei. – Nr.24 (13.481). – Miercuri, 30 martie 2005. – P. 2.

ciii Mărturia lui ARTENIE IRIMESCU, 84 aiii, locuitor din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata), a fost publicată în ziarul „Plai Românesc”, nr. 3, din martie 1991. Apud: Vasile Ilica. Fântâna Albă: o mărturie de sânge… – P. 228-229. Artenie Irimescu a făcut parte din cea de-a doua coloană ce a fost surprinsă de grănicerii călări în vecinătatea satului Suceveni, în după-masa zilei de 1 aprilie 1941 (nota red.).

civ Ibidem. – P. 29.

cv Astăzi satul este deja ucrinizat (nota red.)

cvi Elena Greculescu-Dejetaru. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a aparţinut odată? // „Plai Românesc”. – 30 mai 1991.

cvii Vezi: „Ţara fagilor”: Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni. – Cernăuţi-Târgu-Mureş. – 1992-2004

cviii Apud: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce naţionalinyh menşyn v Ucraini (1917-2000)… – în limba ucraineană. – P. 259.

cix Nota red.

cx David Schaary. Die jüdische Gemeinde… – în limba germană. – P. 126.

cxi O Istorie a Românilor… – P. 282.

cxii David Schaary. Die Juden der Bukowina… – în limba germană. – P. 160.

cxiii Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 22 iunie – 26 iulie 1941.Bucureşti, 1999. – P. 338.

cxiv Arh. S.R.C. fond P-307, inv.1, dosar 3554, f.29-32.

cxv Arh. S.R.C. – fond P-307, inv.1, dosar 3554, f.29-32. Vezi deasemenea şi tabelul 74 „Dinamica categoriilor sociale în Bucovina în 1941 (în comparaţie cu 1930)”din Capitolul II (nota red.).

cxvi Arh. S.R.C. fond P-307, inv.1, dosar 3554, f.33.

cxvii Arh. S.R.C. fond P-307, inv.1, dosar 4099, f.95.

cxviii Vezi: Marian Olaru. Consideraţii preliminare despre demografie şi geopolitică pe teritoriul Bucovinei// Analele Bucovinei. – Tomul VIII. – Partea I. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001. – P. 179-181.

cxix Vezi tabelul nominal a persoanelor deportate în această perioadă aduse de Ion Nandriş.în monografia Satul nostru Mahala din Bucovina. – Sibiu: Casa de presă şi editură „Tribuna”, 2001. – P. 410-424.

cxx Vezi: Marian Olaru. Consideraţii preliminare despre demografie şi geopolitică pe teritoriul Bucovinei// Analele Bucovinei. – Tomul VIII. – Partea I. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001. – P. 179-181.

cxxi Mihai-Aurelian Căruntu. Bucovina în al doilea război mondial. Radiografia unei drame // „Ţara Fagilor”… – 2004. – P. 99-100.

cxxii Marian Olaru. Consideraţii preliminare… – P. 180.

cxxiii Azi satul este aproape ucrainizat complet şi se numeşte Zelenyi-Hai (nota red.).

cxxiv Constantin Virgil GHEORGHIU. Cernăuţi: reportaj de război// „Ţara Fagilor”… – 1997. – P. 107-119.

cxxv Una dintre cele mai frumoase localităţi montane din Bucovina, Seletinul, a ars complet din pricina neglijenţei. Seletinul a fost până atunci o localitate turistică, în care funcţionau 12 restaurante şi unde veneau la odihnă turişti din Franţa si din alte ţări, fiindcă ciuperci, fragi, zmeură şi afine ca acolo nu creşteau parcă nicăieri. Spre Şeletinul din creierii munţilor se călătorea pe „ţufiscă” (cale ferată îngustă). Localitatea a fost incendiată din cauză că soţia nnui comandant sovietic a aruncat cărbunii din sobă direct pe pragul unei case. Astăzi din toată această renumită localitate a rămas un sat huţănesc si numai scheletele unor clădiri, cum ar fi templul evreiesc, ne mai amintesc de faima Seletinul de odinioară. Vezi: Ştefan Motrescu. Revolta de la Crasna // Eleonora Schipor. Un fizician cu suflet de poiet. – Cernăuţi: „Cărţi – XXI”, 2004. – P. 32-33.

cxxvi Ibidem. – P. 30-36.

cxxvii Evenimentul relatat a avut răsunet până departe de hotarele Crasnei. Despre el s-a ştiut la Bucureşti, s-a scris în manifestele care au fost aruncate peste Crasna si peste împrejurimile sale. Din motive lesne de înţeles, crăsnenii nu deţin nici un exemplar din aceste manifeste, dar oamenii vârstnici au memorizat câte ceva: „Vitejia eroilor din Crasna, care au sărit cu pari la bolşevici, nu va fi uitată în veci… Este o pagină glorioasă în istoria neamului românesc...” Amintirea despre această rebdiune a fost un tabu şi de abia acum, după peste o jumătate de veac, câte ceva se poate vorbi, însă la cârciuma lui Spiridon din Ciocăneşti, lăutarul Pasăre adeseori cânta „Jalea crăsnenilor”. (nota red.). Mai detaliat vezi: Ştefan Motrescu. Revolta de la Crasna – P. 33-35.

cxxviii Ibidem. – P. 33-35.

cxxix Ibidem. – P. 35.

cxxx Ibidem. – P. 35-36..

cxxxi Vezi. Vasile Ilica. Fântâna Albă: o mărturie de sânge... – P. 59-60.

cxxxii Gheorghe Pavel. O listă incompletă a refugiaţilor în România// Ţara Fagilor… – 1995. – P. 157-158 (Apud: Arh. S.R.C., fond R.1132.)

cxxxiii Vezi: Elena Demeanu. Întâmplări de pe străduţa noastră din Clocucica // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 220-236.

cxxxiv Aurel Popovici. Ne-au batjocorit veneticii şi cozile de topor// „Ţara Fagilor”. – 1996. – P. 112.

cxxxv Ilie Salahor. Comuna Voloca pe Derelui stib ocupaţie stalinisto-bolşevică// „Ţara Fagilor”. – 1995. – P. 94.

cxxxvi Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 69.

cxxxvii Dragoş Tochiţă. Români de pe Valea Siretului de Sus, jerţfe ale ocupaţiei nordului Bucovinei şi terorii bolşevice. – Suceava, 1999. – P. 35.

cxxxviii Ştefan Petriu. Pentru ţara mea nici rănile nu mă dureau// „Codrul Cosminului”. – Anul IV. – Nr. 9. – decembrie 1996.

cxxxix Vezi: Ştefan Motrescu. Revolta de la Crasna// „Ţara Fagilor”. – 2001. – P. 115-119.

cxl Dumitru Covalciuc. Documente privind încercările de reromânizare a unei părţi a nordului Bucovinei în anii’20// Ţara Fagilor… – 1999. – P. 49

cxli Gheorghe Pavel. Tragedia satului Proboteşti din fostul judeţ Dorohoi// Ţara Fagilor – 1999. – P. 65-80.

cxlii І.В.Мусіенко. Політичні репресії проти буковинців і бесарабців у Червоній Армії в 1941-1945 // Питання історії України: Збірник наукових статей. – Том 3. – Чернівці, 2001. – în limba ucraineană- – P.313-314.

cxliii Ion Timciuc. Tragedia de la Buda-Mahala din primăvara anului 1944// Ţara Fagilor… – 2001. – P. 99-101.

cxliv Ibidem.

cxlv Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 262-263.

cxlvi Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 262-263.

cxlvii Ilie Salahor. Comuna Voloca-pe-Derelui sub ocupaţia stalinisto-bolşevică: Din însemnările unui ţăran autodidact// Ţara Fagilor… – 1995. – P. 97-98.

cxlviii Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 262.

cxlix Sârbu Gireadă. Pentru o caracteristică falsă, am fost condamnat la moarte// „Ţara Fagilor”. – 2003. – P. 105-108.

cl Constantin Melniciuc. Sunt oştean fără de patrie, părăsit şi uitat de Ţară //Plai românesc. – Anul IX. – Nr. 12 (117). – Decembrie, 1997. – P. 8.

cli Ibidem. – P.263.

clii Comitetul Central al Partidului Comunist Bolşevic al Ucrainei (nota red.).

cliii Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 261.

cliv Numite în popor „striboace” (nota red.).

clv Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 265.

clvi Ibidem; Богдан Ярош. Сторінки політичної історії західноукраїнських земель (30-50-ті рр.. XX ст.). – Луцьк: Вежа, 1999. – în limba ucraineană. P. 76-77; Буковина. Iсторичний нарис… – în limba ucraineană. – P. 264.

clvii K.Feleszko. Op.cit. – în limba germană. – P. 143.

clviii Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 295.

clix Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 266-267.

clx Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 71.

clxi Ilie Popescu. Să revenim la toponimia tradiţională //  „Zorile Bucovinei”. – 1990, 31 ianuarie. – P. 2.

clxii Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 71.

clxiii Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 71.

clxiv Буковина. Iсторичний нарис… – în limba ucraineană. – P. 2270-271.

clxv Ibidem. – P. 284.

clxvi Ibidem. – P.285.

clxvii Acesta a fost cel mai mare număr de şcoli naţionale pe care le avusem cândva în această zonă în perioada sovietică, – număr (124), care, apoi, în permanenţă avea doar să scadă… (nota red.).

clxviii Vezi: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 283.

clxix Apud: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 71.

clxx Vezi: Dumitru Covalciuc. Şcoala română din Bucovina: istorie şi realitate// „Ţara Fagilor”. – 1992. – P. 31; Dumitru Covalciuc. Molodia culturală// „Zorile Bucovinei”. – Cernăuţi, 29 iulie 1990 etc.

clxxi Ibidem.

clxxii Ibidem. – P. 283.

clxxiii Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 285.

clxxiv Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 266.

clxxv Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 69.

clxxvi Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 264.

clxxvii Буковина. Iсторичний нарис… – în limba ucraineană. – P. 277.

clxxviii FZO s Organizaţii de muncă cu caracter obştesc (nota red.).

clxxix Vezi: Vasile Sanduleac. Am avut o tinereţe zbuciumată // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 186-189.

clxxx Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 69.

clxxxi Gheorghe Frunză. Foametea // Vasile Ilica. Martiri şi mărturii…P. 270.

clxxxii Ibidem. – P.271.

clxxxiii Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 70.

clxxxiv Gheorghe Pavel. Graficul strămutării în colhozurile şi sovhozurile din regiunea Herson a persoanelor din colhozurile raionului Herţa, regiunea Cernăuţi// „Codrul Cosminului”. – Anul II. – Nr. 3, iulie 1994.

clxxxv Vasile Ilica. Martiri şi mărturii… – P. 265.

clxxxvi Gheorghe Frunză. Foametea // Vasile Ilica. Martiri şi mărturii…P. 267-275.

clxxxvii Ibidem. – P. 264-265.

clxxxviii Vezi: Gheorghe Pavel. Foametea organizată din 1946-1947 şi dezmăţul bolşevic din Ţinutul Herţei // Ţara fagilor”, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2003. – P. 109-113.

clxxxix Буковина. Iсторичний нарис… – în limba ucraineană. – P. 264-274; Богдан Ярош. Op.Cit. – în limba ucraineană. – P. 112, 122.

cxc Apud: Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 265.

cxci Vezi: Adrian Acostăchioaei. Situaţia Bisericii din Bucovina din 1775 până în prezent// „Calendarul creştin-ortodox al românilor bucovineni pe anul 1992-1993”. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1992. – P. 47.

cxcii Lucica Morar. Calvantl familiei Broască // „Ţara Fagilor”… – 1993. – P. 90-91.

cxciii În 1997 doar 7 din cele 26 de persoane „ridicate” mai locuiau la Cupca, doi copii decedaseră în Sibreria, alţii s-au stabilit în diferite colţuri ale fostei URSS (note red.). Vezi: Magdalina Morar. Deportaţi pe motive religioase// „Ţara Fagilor”… – 1997. – P. 148-149.

cxciv Vezi: Gheorghe Pavel. Graficul strămutării…

cxcv Date, care nu sunt încă definitive şi exhaustive (nota red.).

cxcvi Ivan Fostii. Tragedia poporului// Zorile Bucovinei. – 1995, 12 august. – P. 2; Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 267.

cxcvii Simion Opaiţă. “Doisprezece ani într-un gulag de dincolo de Cercul Polar”// Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… – P. 167-172.

cxcviii Este vorba de satul natal al autorului – Dr. Ion Popescu (nota red.).

cxcix Tabelul nominal vezi: Valeriu Zmoşu. De ce s-au împuţinat românii?//Ţara fagilor”, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1993. – P. 66-73.

cc Vezi tabelul nominal: Vasile Ilica. Fîntâna Albă – o mărturie de sânge: istorie, amintiri, mărturii. – Oradea: Editura imprimeriei de Vest, 1999. – P. 304-307.

cci Vezi: Constantin Ungureanu. Românii din fostul judeţ Storojineţ deportaţi sau dispăruţi în perioada 1940-1941//Ţara fagilor”, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2000. – P.189-192; Anexa 2: Populaţia judeţului Storojineţ şi numărul românilor deportaţi sau dispăruţi în perioada iunie 1940- iunie 1941// Ibidem. – P. 217-218.

ccii Vezi: Valeriu Zmoşu. De ce s-au împuţinat românii?// „Ţara fagilor”, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1993. – P. 73.

cciii Gheorghe Pavel. Tragedia satului Proboteşti din fostul judeţ Dorohoi// „Ţara Fagilor”. – 1999. – P. 65.

cciv Vezi: Doina Bojescu. „Şi luna s-a despicat în două”// Concordia – Anul 5. – Nr. 9 (177). – Sâmbătă, 27 februarie 1999. – P. 2.

ccv Vezi: Domnica S. Hostiuc. Cum mi-am petrecut viaţa// „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 153-156.

ccvi Ibidem . – P. 267.

ccvii Буковина. Iсторичний нарис… – în limba ucraineană. – P. 266.

ccviii Ştefan Purici. Op.Cit. – P. 268.

ccix Gheorghe Frunză. Foametea // Vasile Ilica. Martiri şi mărturii…P. 270.

ccx Vezi: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 324.

ccxi Vezi: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 325.

ccxii La ruşi ziua de 1 aprilie este considerată « ziua glumelor ». Frumos au glumit societicii cu românii (nota red.)

ccxiii În acea zi de tristă amintire, grupuri mari de oameni din satele Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni, în frunte cu un drapel tricolor şi altul alb, cu prapuri bisericeşti, au format o coloană de circa 2.500 – 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre frontiera sovieto-română. În poiana Varniţa, la vreo trei kilometri de hotarul cu România, oamenii au fost întâmpinaţi cu focul tras din mitraliere. Potrivit datelor comunicate de autorităţile sovietice, în timpul tentativei de a forţa trecerea graniţei, au fost ucise 20 de persoane, inclusiv femei şi copii. Conform listelor alcătuite ulterior, numai din şase sate bucovinene (nu dispunem de informaţii pentru celelalte localităţi) au murit la Fântâna-Albă 44 de oameni (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca şi Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Martorii măcelului vorbesc despre o cifră de circa 200 de morţi. Vezi: Ştefan Purici. Represiunile sovietice… – P. 255-258; Vasile Ilica. Fântăna Albă: O mărturie de sânge (istorie, amintiri, mărturii). – Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – 320 pag.

ccxiv După diferite estimări ale martorilor oculari – de câteva ori mai mulţi. Vezi de exemplu: Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna-Albă-Suceveni-Lunca-Crasna-Ijeşti…). – Oradea, 2003 – 477 pag. (nota red.).

ccxv V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 221.

ccxvi Autorul acestui studiu , Dr. Ion Popescu, la acel moment era unicul conferenţiar român de la Catedra de limba rusă (nota red.)

ccxvii Eugen Patraş. Aspecte ale deznaţionalizării… – P. 51.

ccxviii Eugen Patraş. Aspecte ale deznaţionalizării… – P. 51.

ccxix Eugen Patraş. Aspecte ale deznaţionalizării… – P. 52.

ccxx Eugen Patraş. Aspecte ale deznaţionalizării… – P. 52.

ccxxi Aşa se mai numeşte uneori partea de nor a Ţarii de Sus a Moldovei – adică Bucovina (nota red.).

ccxxii Vezi variantele analizei mai aprofundate în: : Ţara fagilor: Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi-Târgu-Mureş, 1998. – P. 94-97 sau din Arcaşul. – Anul VII. – Nr.13 (191). – noiembrie. – 2002. – P.5.

ccxxiii Decedat în noiembrie 2004.

ccxxiv Din 1996 din nou preşedinte este Arcadie Opaiţ, însă ultimile 2 „alegeri” s-au desfăşurat „cu participarea” organelor executive. De ambele ori contracandidat ia fost deputatul regional Vasile Tărâţeanu (sondajele arătau câştigul net al acestuia), „însă suportul administrativ” şi-a spus cuvântul: la ultimile alegeri din februarie din cele 108 filiale (cifra maximal înregistrată pe timpul preşedintelui Alexandrina Cernov), delegaţi şi-au ales doar 50 filiale (căte 5 persoane de la fiecare filială), după ce s-a constatat rolul unor „secţiii raionale de învăţământ”, mulţi delegaţi nu s-au prezentat la adunare, înregistrându-se doar 226 delegaţi, în urma dezbaterilor 104 delegaţi în frunte cu poietul V.Tărâţeanu au părăsit sala. Cei rămaşi – 126 persoane (inclusiv reprezentanţii puterii executive) „l-au reales” pe A.Opaiţ (nota redacţiei).

ccxxv La ultimile alegeri din 2004 s-au prezentat doar 37 de membri a Asociaţiei. Preşedinte a fost reales A.Constantinovici.

ccxxvi Peste un an şi ceva de activitate fructuoasă Societăţile „Mitropolitul Silvestru” şi „Doamnele române”, deşi erau deja înregistrate oficial, şi-au încetat activitatea.

Din august 2001 ACDR în regiunea Cernăuţi şi-a restrâns activitatea publică, rămânând, însă, activă filiala regională Odesa a ACDR-ului.

ccxxvii Din septembrie 2001 nu a apărut nici un număr al ziarului „Lumea-Світ”.

ccxxviii La 28 mai 2004 apărea deja Nr.95 a ediţiei româneşti, tirajul total al ediţiilor ucrainene şi româneşti la acea dată era de 10.786 de exemplare.

ccxxix În luna martie 2004 apăruse deja Nr.1-2 (9-10) al revistei în de 20 pagini (tirajul 4.000).

ccxxx În legislatura 1994-1998 populaţia românească din regiunea Cernăuţi erau reprezentaţi în consiliile regional, raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti de 624 de deputaţi din totalul de 4.153: 447 sau 11,5% români şi 147 moldoveni. Cota deputaţilor românofoni în consiliul regional era de 18%, în consiliile raionale Herţa – 95%, Noua Suliţa – 63,3%, Hliboca – 50% şi Storojinaţ – 30%. Dintre 283 de preşedinţi ai consiliilor raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti – 37 erau români şi 22 moldoveni (în total – 22,8%). Şefii administraţiilor raionale de stat din Herţa şi Storojineţ erau români. Preşedinţii consiliilor raionale Noua Suliţa, Herţa şi Hliboca, precum şi vicepreşedintele consiliului raional Storojineţ erau românofoni. Vezi: V.B.Evtuh. Etnopolitica v Ucraini: pravnycinyi ta culturologhicinyi aspecty. – Kyiv, 1997. – 216 p. – în limba ucraineană. – P.42.

ccxxxi Vezi, de exemplu: Dumitru Covalciuc. Apa trece, pietrele rămân?// Ţara fagilor: Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni. – Cernăuţi-Târgu-Mureş, 1993. – P.47-51.

ccxxxii La Catedra de Filologie Română şi Clasică, după cum mărturiseşte şeful catedrei, prof.univ.dr. Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române „ avem în total 105 studenţi, dintre care 49 la secţia de zi şi 56 la cea fără frecvenţă, 2 dintre studenţii anului V scriu lucrări de masterat, după susţinerea cărora vor avea dreptul, dacă va fi necesar, să predea în Universitate, ceilalţi susţin teze de licenţă şi devin specialişti cu dreptul de a preda disciplina respectivă în şcoală şi în liceu, studenţii anului IV susţin examene de calificare, în urma cărora au dreptul de a preda limbaşi literatura română în clasele a V-a – IX-a; anul acesta (2004-2005 – n.n.), ca şi anul trecut, vor fi primiţi la filologia română de la 10 până la 25 de studenţi la secţia de zi, dintre care 10 vor constitui „cota de stat” (fără plată), iar ceilalţi – cu plată. Tarifele sunt următoarele: 2.300 grivne pentru obţinerea studiilor de patru ani (diplome de calificare); 2.500 grivne pentru obţinerea studiilor de cinci ani (diplomă de specialist) şi 3.000 grivne pentru studii de cinci ani (diplomă de masterat). Încă 15 studenţi vor putea fi instruiţi la secţia fără frecvenţă cu plată – respectiv 1.000 grine, 1.200 grivne şi 1.500 grivne” (6,3 grine echivalează 1 euro – n.n.). Vezi: Dumitru Mintencu. În prejma examenelor de admitere: Interviu cu Prof.univ., Dr. Grigore C. Bostan // Concordia. – Anul 10. – 2004,Nr. 21 (444). – P. – 4.

ccxxxiii Numărul absolvenţilor şcolilor româneşti din Ucraina, care în anii 2000-2002 au devenit studenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ din România şi Moldova în conformitate cu protocoalele de colaborare interguvernamentaleatingea în anul 2000 – 35 persoane în România şi 26 în Republica Moldova, în 2001 – 24 şi, respectiv, 21, în 2002 – 33 şi 17.

ccxxxiv Din iunie 2004 radio „Bucovina” (frecvenţa de undă medie 837 Khz şi ultrascurte 69,7 Khy) a început să transmită zilnic emisiuni în limba română în eter direct între orele 16.05-16.40, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, iar marţi tinerii ascultători din regiune pot audia între orele 16.05 şi 17.00 emisiunea de divertisment „Împreună cu noi”. Vezi: „Ultima pagină”//Junimea, – Anul V, Nr. 2 (19). – martie-iunie, 2004. – P. 8 (

ccxxxv La începutul perioadei de independenţă naţională în regiunea Cernăuţi serviciul divin era oficiat în lima română în 108 parohii.

ccxxxvi Vezi analiza materialului în: Tudor Andrieş. Revista presei în limba ucraineană din regiunea Cernăuţi (VIII)// Concordia. – Anul 10. – 2004, Nr. 21 (444). – P. – 9.

ccxxxvii Vezi: Rozşyrennea Evropeiskoho Soiuzu: vplyv na vidnosyny Ukrainy z ţentralinoevropeis’kymy susidamy/ Instytut regional’nyh ta evrointegraţyinyh doslidjeni „EvroRegho Ukraina”. – Kyiv: KIC, 2004 – P. 201.

ccxxxviii Din 396 parohii ale Mitropoliei Bucovinei şi Cernăuţului a bisericii ortodoxe Ucrainene (Mitropolitul Onufrie) în anul 2002 106 erau româneşti, încă în 24 de parohii serviciul divin era oficiat în două limbi – română şi ucraineană, iar din 335 de clirici 109 erau români, iar circa 150 posedau liber limba română. Din 10 mănăstiri 5 erau românofone. Toate anunţurile Consistoriului sunt făcute în două limbi – română şi ucraineană. Din 12 protopopi 4 sunt români (în toate cele 4 raioane cu populaţie românească – Herţa, Hliboca, Noua Suliţa şi Storojineţ).

O situaţie similară se observa şi în confesiunile protestante. De exemplu din 146 organizaţii baptiste înregistrate – 29 sunt românofone (serviciile religioase sunt oficiate de către 25 de etnici români), din 81 organizaţii penticostale înregistrate, – 35 sunt românofone (serviciile religioase sunt oficiate de către 30 de etnici români), din 91 organizaţii înregistrate ale adventiştilor – 12 sunt românofone (serviciile religioase sunt oficiate de către 8 de etnici români).

ccxxxix În 1999/2000 în raionul Hliboca datorită eforturilor părinţilor şi deputaţilor români de diferite nivele au fost deschise două şcoli româneşti – la Corovia şi la Poieni-Regat. Însă în 2001/02 liceul din Noua Suliţa (în oraş locuiau 3.193 de moldoveni şi 125 români) a devenit mixt, iar în 2002/03 a fost închisă şcola românească din Camenca-Hliboca (854 români, 32 moldoveni şi 4.752 ucraineni) şi au devenit mixte şcoala din Băhrineşti –Hliboca (1.340 români, 20 ucraineni şi 12 moldoveni) şi Forosna-Noua Suliţa (956 moldoveni, 1 român, 80 ucraineni) – din 2003/04 – şi şcola din Boianul lui Ion Neculce…

ccxl În 1999/2000 în raionul Hliboca datorită eforturilor părinţilor şi deputaţilor români de diferite nivele au fost deschise două şcoli româneşti – la Corovia şi la Poieni-Regat. În, însă, 2001/02 liceul din Noua Suliţa (în oraş locuiau 3.193 de moldoveni şi 125 români) a devenit mixt, iar în 2002/03 a fost închisă şscola românească din Camenca-Hliboca (854 români, 32 moldoveni şi 4752 ucraineni)şi au devenit mixte şcoala din Băhrineşti –Hliboca (1.340 români,20 ucraineni şi 12 moldoveni) şi Forosna-Noua Suliţa (956 moldoveni, 1 român, 80 ucraineni), în anul de învăţământ 2003-2004 mixtă a devenit şi şcoala medie din raionul Noua Suliţa – şcoala din Boian(ul) lui Ion Neculce (din 4.249 de locuitori 3.724 s-au declarat moldoveni şi 40 – români, 376 – ucraineni, 40- ruşi, 45 – poloni şi 19 de altă etnie).

ccxli Vezi: Osvita Cernivetciny: Statistycinyi zbirnyk. – Cernivtsi, 2002. – 101 s., – în limba ucraineană. – P.8-11.

ccxlii Satul în care locueşte noul parlamentar şi fratele fostului guvernator al regiunii (la acel moment) – „ales pe circumscripţia românească” Nr.204 în anul 2002, inclusiv şi cu suportul „grupării lui A.Opaiţ” „pentru că va face mai mult decât un român” (nota redacţiei). Şcoala din această localitate suburbană, deschisă aşă de greu datorită eforturilor deputaţilor români de diferite niveluri a început să fie părăsită de elevi, iar societăţile româneşti (SCR „M.Eminescu” şi AŞP „Aron Pumnul”), care prin statutul lor ar trebui să întreprindă ceva nici nu reacţionează. Controalele fregvente de la secţiile de învăţământ deja semnalează „nerentabilitatea”, „numărul mic de elevi” şi, respectiv, „nivelul de instruire”…

ccxliii Azi la nivelul întregii Ucraine există doar 106 şcoli cu predarea în limba română. Vezi: Rozşyrennea Evropeiskoho Soiuzu: vplyv na vidnosyny Ukrainy z ţentralinoevropeis’kymy susidamy/ Instytut regional’nyh ta evrointegraţyinyh doslidjeni „EvroRegho Ukraina”. – Kyiv: KIC, 2004 – P. 201.

ccxliv În iulie 1946 Comitetul regional Cernăuţi informa Comitetul Central al PC (B) din Ucraina şi Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea şcolilor naţionale din regiune – 124 şcoli de diverite nivele „cu predarea în limba moldovenească” şi 18 şcoli cu predare în limba rusă. Vezi: Leonid Reaboşapco. Pravove stanovişce… – P. 283.

ccxlv

Intervenţia Dr. Ion Popescu (MP, Ucraina) în Consiliul Europei în legătură cu discutarea raportului Repatrierea şi integrarea tătarilor din Crimeea”)// Conseil de l’Europe: SESSION DE 2000 du AP CE (Deuxième partie): Compte rendu de la treizième séance: Mercredi 5 avril 2000 à 15 heures AS (2000) CR 13 (Edition provisoire – Doc. 8655) – Pag. 35-36, 41-42 (traducere din franceză). Vezi varianta inegrală în limba română: Lumea-Світ. – Anul II, Nr. 8 (22). – 30 august, 2000. – P. 3.

ccxlvi Sate românesti din regiunea Cernăuţi şterse de sovietici de pe faţa pământului: ALBOVĂŢ – sat din preajma Storojineţului (casele au fost demolate de militari în scopul lărgirii unui poligon); BUCI – sătuc de peste Prut, în zona Rarancei (toţi locuitorii lui au fost ridicaţi după război şi strămutaţi în regiunea Herson); FRUNZA – sat din preajma Herţei (nimerind în zona de frontieră, a fost şters de pe faţa părnântului. I.G.DUCA – sat din apropierea Iurcăuţilor (raionul Zastavna), în zona nistreană a Bucovinei (populaţia lui a fost strămutată într-o regiune sudică a Ucrainei şi doar un cimitir părăsit ne mai aminteste că până în primii ani de după război acolo au locuit români); PRISACA – sat nou între Tereblecea şi Siret (a nimerit pe ambele părţi ale gardului de sârmă ghimpată şi, astfel, a fost distrus, în afară de câteva case care au mai rămas pe teritoriul României); ŢÂNTENI – sat din ţinutul Herţei – în urma unui rămăşag între „activişti” ai puterii sovietice, populaţia a fost ridicată în mod fulgerător şi strămutată după război într-o regiune sudică a Ucrainei (cei care au supravieţuit, s-au întors, totuşi, la baştină si au găsit puteri să dea noi contururi satului Ţânteni); o parte a satului VICOV (casele rămase „în zona de frontieră neutră” nu departe de „casa regelui Mihai” dintre Pătrăuţii-de-Jos (trecut la URSS) şi Vicov (rămas în România) în direcţia Crasnei au fost părăsite şi demolate) etc. Sursa: Ţara fagilor: Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni. – Cernăuţi-Târgu-Mureş, 1994. – P. 160.

ccxlvii La 14 iulie 2000 Curtea Constituţională a Ucrainei a anulat legea cu privire la ratificare din „motiv tehnic!” în varianta votată în decembrie 1999, noua lege stabilea deja alt plafon – 50% (nota redacţiei)..

ccxlviii Pe parcursul dezbaterilor la sugestia D-lui Gross (Elveţia), Dr.Ion Popescu, prin 4 intervenţii consecutive, a obţinut promisiunea Comisiei în problemele migraţiei, refugiaţilor şi demografiei că, în caz de necesitate, la cerinţa minorităţilor naţionale din Ucraina, va fi întocmit un raport special al Consiliului Europei şi pentru studierea situaţiei celorlalte minorităţi etnice din Ucraina.

Їn perioada între 1 iunie şi 1 decembrie 2002 în Ucraina a fost realizat un proiect comun «Monitorizarea respectării drepturilor minorităţilor naţionale în Ucraina», iniţiată de însărcinatul Radei Supreme în problemele dreptului omului Nina Karpaciova şi susţinută de Înaltul Comisar al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa Rolf Ekeus. Datorită insistenţei şi eforturilor Dr. Ion Popescu, expert-coordonator principal în acest proiect, o grupă de experţi a activat şi în regiunea Cernăuţi cercetând, printre alte probleme, şi situaţia românilor (rezultatul acestor cercetori au fost descrise într-un raport care, împreună cu documentele anexate, conţinea circa 800 de pagini – o parte din aceste materiale îşi vor găsi reflectarea şi în acest studiu). Nucleul Grupului de experţi în regiunea Cernăuţi a fost format din experţii Centrului Bucovinean Independent de Cercetări Actuale (CIBCA) de pe lângă Clubul cultural-sportiv „Dragoş-Vodă”: expert-coordonator – Aurica Bojescu (Preşedintele în acţiune a Clubului „Dragoş-Vodă”, deputat în Consiliul regional Cernăuţi, magistru în asdministrare publică), expert ştiinţific – Alexandrina Cernov (doctor în filologie, membru de onoare al Academiei Române, directorul editurii „Alexandru cel Bun”), expert politic – Petru Posteucă (ex-consilier parlamentar, Secretar responsabil al Clubului „Dragoş-Vodă”, magistru în pedagogie, cofondator al CBICA), administrator – Elena Crâşmaru, asistenţi – Mihai Dârda (Director administrativ al Clubului „Dragoş-Vodă”) şi Ion Creţu (cofondator al CBICA).


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here