Acasă Supliment Cultural Concerte Serile lui Mehta

Serile lui Mehta

148
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Mi-aduc aminte când l-am cunoscut prima oară pe Zubin Mehta. În 1967. Când, după concertul beethovenian de la Sala Palatului, a ieşit pe la intrarea artiştilor, acolo îl aştepta o mulţime de lume, care, când el a apărut, fanii l-au asaltat. Am reuşit să ajung şi eu lângă el şi să obţin un autograf pe programul concertului. Eram student la matematică şi el era pentru a doua oară prezent la Festivalul “George Enescu”. Prima oară venise în 1964, la a treia ediţie. Avea 28 de ani. Cum trece timpul! E cel mai vechi invitat al Festivalului. De atunci a fost oaspetele lui permanent. Când zici Festivalul “George Enescu”, zici automat Zubin Mehta. Sau Fachirul (s-a născut la Mumbai, în 1936). Era suplu, un tânăr dirijor în plină afirmare, o stea în apariţie fulminantă. Ne fascina pe toţi, cu privirile lui de fachir. Ţin minte că îl identificam cu Beethoven. Avea figura aceea leonină a lui Beethoven tânăr. Şi dirija Simfonia destinului ca un leu furios.

Mehta (se pronunţă Meta) era simbolul muzicianului rebel, ceea ce am văzut că este azi un Kristjan Järvi. Şi nimic nu se potriveşte mai bine acestei imagini decât Beethoven şi muzica lui, cel care, mai ales prin Simfonia a 9-a, a desprins muzicianul, până atunci înregimentat într-o subordonare feudală (majoritatea muzicienilor lumii erau angajaţi la curţi regale sau aristocratice), şi i-a dat independenţa pe care i-o cunoaştem. Beethoven a rupt lumea muzicii în două, el a adus schimbarea radicală.

Îndrăgostit de Beethoven, de muzică în general, nici nu ştiam în ce epocă trăiam. Muzica m-a făcut nici să nu ştiu sau să nu-mi pese că trăiam în plin post-stalinism. Iar Festivalul „Enescu” a fost mereu ca o evadare, cum este şi azi, când oamenii politici, cei mai responsabili, din fruntea ţării, declară că “ne bălăcim în mocirlă”. Poate ei, eu, nu. Am muzica. Îl am pe George Enescu. Pe care ticăloşi afoni ca ei l-au răstignit, l-au alungat din România şi l-au obligat să moară departe de ţară.

Da, fiindcă istoria şi muzica au „evoluat”. Dovadă că lucifericul Zubin Mehta a venit în trei picioare, adică sprijinindu-se de un baston şi dirijând pe un scaun înalt instalat pe pupitru! Nemiloasă evoluţie. Leoninul răstignit pe un scaun. Agila panteră de ieri aproape imobilizată. Mi-a adus aminte automat de Ionel Perlea, care dirija imobilizat într-un cărucior. Sacrificii pe altarul muzicii. Iar reperul meu absolut, Beethoven, a dispărut. Azi cine îl mai cântă? M-am uitat în tot programul Festivalului. Sunt peste 70 de concerte şi Beethoven apare doar de patru ori! Este, ca să nu fie. Nici Mehta nu-l mai cântă. El, rebelul dirijor, pare să-l fi uitat.

*

A venit însă acum tot cu un program de rebel, în fruntea lui Israel Philharmonic Orchestra, unde a fost ales director pe viaţă, ca să şocheze melomanimea Bucureştiului, care totuşi l-a aplaudat minute în şir în picioare. L-a aplaudat pe el, ca reper al Festivalului, ca reper al prieteniei cu poporul român, al fidelităţii creatoare.

Dar repertoriul pe care l-a ales, de o unitate perfectă, îi este străin. A fost un chin pentru melomaci, oameni învăţaţi cu şlagăre simfonice, să asculte Schönberg, Simfonia de cameră nr. 1, şi greoaia Simfonie nr. 8 de Anton Bruckner. Iar în seara următoare, la fel de dificila Simfonie nr. 9 de Gustav Mahler. Deci muzică atonală şi post-wagneriană, muzică apocaliptică, aşa cum sunt definite simfoniile lui Bruckner şi Mahler. Simfonia lui Bruckner chiar se şi numeşte Apocaliptica şi a fost dedicată Împăratului Franz Joseph I al Austriei şi are mai multe versiuni. Muzică foarte complicată, atipică, pentru culegătorii populişti ai Festivalului.

Dar se spune, însuşi Mehta o spune, că Mahler şi Bruckner sunt ultimii mari romantici, mai beethovenieni decât Beethoven, prin forţă şi lungimi. Practica furibundă a contrastelor, a alternării tonurilor joase şi înalte, cu finaluri între părţi abrupte, ca într-un montaj brusc, ca o frână de circulaţie, prevede nu numai muzica atonală, dar şi cinematograful avangardist.

Iar muzica atonală a lui Arnold Schönberg este folosită curent în ilustrarea sonoră a filmelor SF. Sonoritatea polifonică a Simfoniei de cameră, prin unisonurile succesive, creează o atmosferă cosmică, transfigurată, extatică. Metha chiar spune despre piesa aleasă că “este atâta muzică aici încât din materialul sonor s-ar putea compune nouă simfonii diferite”.

În timpul concertului, am stat lângă o fetiţă de zece ani, pe care mama ei spune că o duce frecvent la Ateneu, mai ales la concertele care se dau pentru copii. Dar acum, în pauză, fetiţa mi-a spus că nu a înţeles nimic. De ce? Şi i-am explicat. Fiindcă nu are melodie. Nu e o muzică tonală, ci atonală. Muzica la care eşti educată tu are melodii, nu? Melodiile sunt poveştile muzicii. Când asculţi o melodie simfonică, imediat îţi compui în minte o poveste. Voi, copiii de la acele concerte educative, nu faceţi un concurs de poveşti, cine şi-a imaginat o poveste mai ingenioasă când aţi ascultat o piesă de Schubert, Strauss sau Ceaikovski? Percepem muzica clasică prin poveşti. Dar aici, la Schönberg, nu mai avem nici o logică, fiindcă orice melodie care pare să se înfiripeze, este destrămată. Mereu se dezleagă, ceea ce începe să se lege. Apare o altfel de logică, fiindcă instrumentele nu mai dublează sunetul, ca într-o simfonie clasică, ci sunt soliste. Fiecare instrument cântă pe limba lui, ca păsărelele într-o poiană. E o anti-poveste. E pe bază de voce interioară. Aşa e avangarda. De aici a început şcoala dodecafonică vieneză, muzica serială, muzica pe computer. Care e necesară, fiindcă ea contribuie la progresul muzicii, al artei. De fapt, avangarda consolidează muzica bună, ceea ce are durată. Fetiţa a înţeles şi se pare că am câştigat pentru muzica bună un nou meloman. Sau poate un viitor muzician, mai ştii?!

Pentru Mehta, Adagio-ul Simfoniei lui Bruckner, o emanţie mistică, ecou al educaţiei religioase de la Mănăstirea Sf. Florian, de lângă Linz, unde tatăl său fusese organist, este „unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii”. Sigur, e un punct culminant, în care contrastele totale se anulează într-o apocalipsă sonoră. Iar toată simfonia lui Mahler aleasă de el s-o cânte aici, cu experimentată orchestră din Israel, oaspete şi la ediţia trecută a Festivalului, continuă această stare apocaliptică, mefistofelică.

De altfel, când Mehta a descoperit muzica lui Mahler, la Viena, în anii ’60, pe când era student la Academia de muzică, se spunea acelaşi lucru şi despre simfoniile lui Mahler, care erau ca şi interzise, dat fiind că ele, prin ritmurile lor mărşăluite, ar fi anticipat nazismul. Oricum, au fost apreciate de Hitler, deşi nu atât de făţiş precum muzica lui Wagner întrucât Mahler a fost evreu. Atunci când dirijorul Bruno Walter a înregistrat Simfonia nr. 9, casa de discuri i-a impus un reducţionism tragic. Mehta regretă că Mahler a murit prea de tânăr şi nu a putut să-şi termine inovaţiile, dar evocă prietenia lui cu Alma Mahler, soţia compozitorului, care îi conservă manuscrisele.

Marea problemă este să lupţi cu prejudecata că muzica lui Mahler ar fi vulgară. Mehta crede că această prejudecată se datorează faptului că “Mahler se întoarce la originile muzicii folclorice” şi ni se pare că în unele partituri ar cânta „o orchestră de provincie”. Dar Simfonia nr. 9 nu are nimic vulgar, dimpotrivă, e bazată pe un rafinament contrapunctic. Oricum, nu trebuie nimic estompat, dirijorul e dator să lase muzica să vorbească pe limba ei, aşa cum ea a fost creată. Iar spectacolul sonor este total, fiindcă simfonia îşi schimbă tonalităţile, ca într-o plasmă psihedelică, începe în Re major, trece prin Do şi La major şi se încheie în Re bemol major. Şi Bruckner, şi Mahler, care au asimilat profund clasicismul, fac trecerea spre muzica atonală a viitorului.

Sigur, Mehta rămâne un rebel. Dovadă că el l-a cântat continuu pe Enescu. I-a cântat acum câţiva ani poemul Vox Maris, şi l-a ales şi acum. L-a dirijat cu sprijinul corului Filarmonicii “George Enescu”. Şi a fost cât se poate de minunat. Cât se poate. Cât a permis acustica. Fiindcă marea dramă pentru Mehta – şi pentru noi! – rămâne Sala Palatului, care nu permite ca acest poem să fie interpretat aşa cum l-a conceput George Enescu, cu vocile cântând în afara scenei, pentru a obţine un efect ca de ecou.

Polifonismul poemului şi vocile umane conturează şi mai bine metafora destinului. Vox Maris face să ne imaginăm parabola lumii ca o arcă a lui Noe, cuprinsă de furtună, brăzdată de glasuri în disperare, ca nişte strigăte de pescăruşi, şi salvată la liman, când totul devine de o seninătate şi linişte olimpiană. De altfel, tema Destinului, cu reverberaţii mistice şi liturgice, leagă profund pe cei trei mari compozitori, Bruckner-Mahler-Enescu (să nu uităm că Mahler i-a dirijat lui Enescu Suita I într-un turneu american). Însă finalul simfoniei lui Mahler, care, după lungul tumult mistuitor, haotic, contrastant, se termină în note joase, timp de câteva minute, când corzile fac să nu se audă nici musca, a fost un fiasco în Sala Palatului.

Şi acum Zubin Mehta a reluat propunerea de a se ridica la Bucureşti o sală nouă, bună, pentru marile orchestre, fiindcă şi Enescu, şi melomanii români, care continuă să umple până la refuz sala, merită acest lucru, iar ţara poate să o facă. Este imperios necesar (şi urgent!) să se ridice acest Templu al Muzicii. E un gest care ar desprinde, în sfârşit, festivalul, muzica, România, de comunism, fiindcă Sala Palatului rămâne pe veci o marcă a comunismului, ea fiind construită pentru congresele partidului comunist, nu pentru muzică. De aceea, are o acustică proastă.

Muzica minunată care se cântă aici scârţâie, e bolnavă, distonează, fiindcă muzicienii sunt constrânşi să cânte într-o sală improprie. Festivalul încă geme sub această pecete. Concertul pentru vioară de Sibelius, cântat în deschidere de Sarah Chang, a fost un dezastru! Nu e bine. Nu e normal. După acel concert, organizatorii trebuiau să-şi facă valiza sau să spună stop, nu se mai poate, trebuie făcut ceva! Opriţi mocirla politică în care vă bălăciţi, terminaţi cu tot felul de investiţii absurde şi faceţi Templul Muzicii, necesar ca aerul dacă vreţi ca România sacră să respire!

 

Grid Modorcea


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here