Acasă Supliment Cultural Cultura Sub semnul “iuţirii de sine”

Sub semnul “iuţirii de sine”

269
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Festivalul s-a deschis cu o sărbatoare românească, adică cu Orchestra Română de Tineret, la Sala Palatului, şi cu un concert extraordinar al Corului “Madrigal”, la Ateneul Român. Care a susţinut un program de muzică corală pus sub semnul Renaşterii şi Muzica Nova.

Nu prea s-a îngrămădit melomanimea, să o vadă pe longelina Anna Ungureanu cum îi ţine umbra lui Marin Constantin, într-o super-rafinată armonie precalsică, din care nu au lipsit piese de Guillaume de Machaut, William Byrd, Thomas Morley, Cristobal de Morales, Tomas Luis de Victoria, Roland de Lassus, Giovanni Pierluigi de Palestrina, Gesualdo da Venosa sau Claudio Monteverdi.

Vocea umană nu poate fi egalată de nici un instrument. S-a străduit să ne contrazică Ansamblul Codex, care alterna cu vocile îngereşti ale corului. Cu instrumente vechi, cei cinci instrumentişti ai Ansamblului au cântat muzică veche din Transilvania, dansuri valahe sau melodii din Codex Caioni. Sigur, strădania este în spiritul lui Jordi Savall, faimosul muzician spaniol care descoperă şi actualizează muzica veche. Cu un cuvânt, muzică rafinată, celestă, din care nu a lipsit însă nervul, ritmul pământesc.

Păcat că renumitul cor nu a inclus şi câteva lieduri de George Enescu. De fapt, păcat că în Festivalul “Enescu” nu există şi o secţiune dedicată muzicii vocale enesciene. Marele nostru compozitor a compus 55 de lieduri. Se cunosc doar cele pe versuri de Clément Marot. Dar nu se cunosc cele 5 lieduri pe versuri de Rimbaud şi cele, multe, pe versuri de Carmen Sylva, total interzise în comunism, iar mai nou neglijate din repertoriile Filarmonii, orchestrelor şi corurilor naţionale.

Muzicologul Viorel Cosma i-a propus lui Ioan Holender ca pe scena Festivalului să existe şi ele, ba să existe un concurs de lieduri enesciene. Dar d-l Holender a spusa că Enescu, la capitolul muzică vocală, a compus “puţin şi prost”, aşa cum a afirmat-o în două rânduri public, la conferinţele de presă care au deschis ediţiile trecute ale Festivalului. Domnia sa se pare că nu a auzit de Oedipe, care l-a făcut faimos pe Enescu. Scuze, sigur că a auzit, că doar e cântăreţ de operă la bază, deşi la opera din Viena a fost manager. Dar probabil s-o fi muncit să cânte vreo arie enesciană şi nu i-a mers şi atunci a decretat că nu e bună! Degeaba colegul său, José van Dam, i-a spus că Oedipe este o operă a viitorului. Sau opera Oedipe nu intră în categoria muzică vocală?

Doi compozitori au devenit faimoşi cu o singură operă scrisă, Beethoven, cu Fidelio, şi Enescu, cu Oedipe. Apoi domnia sa nu cunoaşte poemul vocal simfonic Vox Maris, o bijuterie a genului, dar mai ales capodopera incontestabilă, Simfonia a III-a cu cor. Magnifică! O va ataca şi Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, “cea mai bună orchestră rusă din afara Rusiei”, cu Vasily Petrenko la pupitru, evenimentul de vârf al festivalului. În seara de 17 sept., în pauza concertului, am şi eu onoarea să lansez Istoria festivalului. Dublă bucurie, deci!

Nu se pune, aşadar, problema lui Enescu, care a compus genial şi muzică vocală, ci problema directorului longeviv al Festivalului, care ar trebui să mai studieze şi să-şi ceară scuze. Chiar şi în al 13-lea ceas! Un adevărat om de cultură, un artist, nu este descalificat când îşi recunoaşte o greşeală. Dimpotrivă! Noi, românii, suntem creştini şi iertarea ne este măsură.

*

Şi un semnal ar fi încă din start: e pentru prima oară când Ioan Holender nu apare pe scenă să politizeze încă de la deschidere festivalul (prezenţa prin absenţă este marca principală a unui bun organizator), iar acest fapt a fost de bun augur, fiindcă concertul Orchestrei Române de Tineret a fost de excepţie. Evident, datorită acestui spiriduş al dirijoratului, care este Kristjan Järvi, american de origine estoniană, fratele lui Paavo Järvi, care a fost prezent la ediţia precedentă a Festivalului. O familie de muzicieni. S-a născut la Tallinn, în 1972, dar când Kristjan avea 7 ani, părinţii au emigrat în Stalele Unite. El a început studiile la Manhattan School of Music, a urmat University of Michigan, apoi zborul său a fost de neoprit, în America şi pe tot pământul.

Ceea ce a luat Kristjan de la Paavo, este uitătura în sală, să nu mişte nimeni. Şi, normal, geniul muzical. Dar, în rest, Christian este un miracol. E mai nonconformist decât Nigel Kennedy. A făcut o demonstraţie de ceea ce înseamnă inventivitate în muzica clasică. Felul lui de a dirija este exploziv. Total sportiv. De altfel, a şi venit îmbrăcat nu în cămaşă şi papion, cum se întâmplă frecvent la astfel de concerte, ci cu o bluză neagră pe gât. Iar mişcările sale parcă erau rupte din “West Side Story”. Sărea pe pupitru, făcea mişcări de kinogramă, imprima un ritm fantastic orchestrei şi corului.

Evident, valoarea unui dirijor se cunoaşte după repertoriul pe care îl cântă. Şi Kristjan Järvi a ales ceva fantastic: Enescu, Sibelius, Carl Orff. Rapsodia I de Enescu a dirjat-o cum nu am mai văzut de la Celibidache, din 1970, când a condus în Festival orchestra din Stockholm, care m-a făcut să scriu poemul Dansul celib (vezi Istoria, p. 22). Adică tânărul Kristjan dansa pe ritmurile muzicii populare care i-a inspirat lui Enescu prima rapsodie scrisă la 20 de ani. Este o rapsodie în stil pur popular, care ia din folclorul românesc esenţa lui, care este “iuţirea de sine”.

Această caracteristică a folclorului nostru, Enescu o marchează de la prima notă la ultima. Este cea mai fantastică demonstraţie de prelucrare cultă a izvorului popular, a unor cântece culese chiar de tânărul compozitor, precum “Am un leu şi vreau să-l beu”, “Hora lui Dobrică” sau o sârbă şi o bătută. Rapsodia a doua este mai apropiată de simfonism, dar prima rapsodie este pur folclorică. Maniera compoziţională seamănă cu Bolero-ul lui Ravel. Enescu şi Ravel au fost buni prieteni şi e posibil ca Ravel să-i fi demonstrat şi el, pe o inspiraţie iberică, această manieră, pornind de la un instrument, care anunţă tema, la un crescendo, cu explozia finală a ansamblului, care la Enescu poartă amprenta faimoasei Ciocârlii.

Evident, Enescu era tânăr, fraged. Şi Järvi l-a trăit perfect. Acest lucru a făcut diferenţa faţă de dinozaurii lui Holender, tot felul de dirijori îmbătrâniţi. E nevoie ca Festivalul să întinerească, am spus-o de atâtea ori. Şi Järvi a adus acest suflu tânăr. Totul a fost tineresc, viu, proaspăt, aprins, evident, cu excepţia Sălii Palatului, îmbătrânită rău, nepotrivită, care falsifică orice concert. De pildă, câteva doamne de pe rândul 2, locurile 4, 5, 6, mi-au spus că s-a auzit prost concertul pentru vioară al lui Sibelius, total distonant, deşi la vioară cânta Sarah Chang, copilul minune al violonisticii mondiale, cea care a debutat cu New York Philharmonic la 8 ani! Păcat că se aduc asemenea valori, unicate, într-o sală făcută pentru congresele PCR! Dar cei doi americani nu au ţinut seama de nimic, poate nici nu ştiau de acest neajuns, şi s-au străduit să fie la înălţime, să arate melomanimii bucureştene adevărata esenţă a muzicii, iuţirea de sine, caracteristică sută la sută tinerească, apropiată de esenţa naturii umane, inocenţa. A dominat numai jocul, numai plăcerea exuberantă de a fi. O demonstraţie de atletism muzical. Cum ne- impresionat la ediţia 2011 şi John Axelrod. Americanii au în sânge această chemare spre inocenţă. Totul a emanat energie pozitivă, vitalitate.

Rapsodia I este modelul exuberanţei. Şi finlandezul Jean Sibelius şi-a scris concertul în tinereţe, iar partea a treia parcă e o variantă a rapsodiei enesciene, adică are un ritm drăcesc. Ce să mai vorbim de oratoriul Carmina Burana, scris de Carl Orff în plină maturitate tinerească?! Datează din 1937. Un fenomenal imn închinat iubirii, echivalentul sonor al Cântării cântărilor, aşa cum demonstrez în Istoria mea (p. 154-157), unde ofer şi traducerea textului cântat în limba latină (păcat că acum, la concertul lui Järvi, nu s-a oferit şi varianta în limba română a textului). Numai că elogiul iubirii, sub semnul primăverii, este redat cu o forţă olimpiană, zeiască, în maniera Nibelungilor lui Wagner.

Carmina Burana este modelul triumfalismului şi vitalismului uman. Viaţa este opusă iluziei de orice fel, de aceea domină serbările câmpeneşti ca în utopia lui Rousseau sau în tablourile ţărăneşti ale lui Bruegel. Sunt momente de mare elan, cu ecouri din Oda bucuriei şi până la pagini funambuleşti. Tot ce e vital înseamnă energie, tinereţe, entuziasm, exuberanţă. Nu întâmplător Germania nazistă a făcut din acest oratoriu imnul ei preferat, de aceea Carl Orff, care a scris trilogia Trionfi, în consens cu triumfalismul epocii, este cel mai controversat compozitor german al timpului. Carmina Burana are tot ce înseamnă iuţire de sine, nervul ameţitor, care te înalţă, te face să zbori, să crezi că lumea toată e a ta. Recunoaştem în ea sonorităţi din tot ce înseamnă patos, de la Bach la Mussorgsky, de la Wagner la Sostakovici sau la poeme ca Peer Gynt, o creaţie a geniului uman în frăgezime.

Pentru mulţi melomani Festivalul a început cu un apogeu. E bine s-o ţină tot aşa întrucât după apogeu, nu mai urmează nimic, adică “Bucureştiul creativ”!

 

Grid Modorcea

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here