Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei...

Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din „anii de plumb” (în timpul mandatului prezidențial al lui VGE), care au marcat istoria Franței (Partea II)

1136
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Thomas CSINTA

Cofondator IRSCA Gifted Education,

Vicepreşedinte  Consorțiul EDUGATE

Profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe inginerești și social – economice, Director de Studii CUFR ROMÂNIA, Redactor – Corespondent (Franța)

(Le Parisien)

Valéry Giscard d’Estaing (VGE. n.1926), membru al Academiei franceze (în fotoliul n016–începând din  16 decembrie 2004) ales pe 11 decembrie 2003 în locul poetului si scriitorului Léopold Sédar Senghor (1906–2001, fost om de stat francez si primul presedinte al Senegalului între 1960–1980, distins cu numeroase premii literare), este cel de-al 3-lea presdinte al celei de-a V-a Republici franceze (din 1958), dupa Charles de Gaulles (1890–1070, presedinte–fondator, în functie între 1959–1969) si Georges Pompidou (1911–1974, în functie între 1969–1974), ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici franceze si cel de-al 4-lea care nu-si termina mandatul–datorita unei maladie grave, incurabile si foarte rare (cca 3-5/un milion), boala lui Waldenström (macroglobulinemie–cancer hematologic caracterizat prin prezenta limfoplasmocitelor la nivelul maduvei osoase), descris prima data de catre medicul suedez Jan Gösta Waldenström (1906–1996), dupa Sadi Carnot (1837–1894, în functie între 1887–1994, asasinat la Lyon pe 25 iunie 1894 de catre anarhistul italian Sante Geronimo Caserio), Félix Faure [1841–1899, franc-maçon, în functie între 1895–1899, „mai celebru datorita circumstantelor în care a murit, decât în timpul vietii”, suferind de tahicardie–accelerarea frecvenței bătăilor inimii peste 90 de pulsații pe minut,  decedat în Palatul Elysée pe 16 februarie 1899, în jurul orei 22h00 de un accident vascular celebral–probabil datorita unei epuizari psihice profunde ca urmare a implicarii sale în celebrul dosar de tradare nationala al epocii–Alfred Dreyfus, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)] si Joseph Athanase Doumer (Paul Doumer/1857–1932, în functie între 13 iunie 1931–7 mai 1932, asasinat pe 6 mai la hotelul Salomon de Rothschild din str. Berryer n011–în sectorul parizian n08 de catre Pavel Timofeïevitch Gorgoulov/Paul Gorgulov/Gorguloff, 895–1932, medic de origine rusa, cu un pistol automat Browning M1910, cu ocazia inaugurarii salonului scriitorilor fostilor combatanti–organizata de catre Asociatia scriitorilor cmbatanti–fondata pe 27 iunie 1919 de catre José Germain–Germain  Joseph Drouilly/ 1884–1964).

În cei 7 ani pe care i-a petrecut la Palatul Elysée (24 mai 1974 – 21 mai 1981), VGE, profund european (printre altele, si „parintele Constitutiei Europene) se va impune ca un reformator (ca de altfel si predecesorii, respectiv, succesorii sai, a se vedea pentru detalii articolele autorului: Un “pacat” fatal al uni Presedinte de Stat francez!; Cele sapte “pacate capitale” ale unui Presedinte de Stat Francez!), dar, totusi, daca a fost sau nu, un „bun presedinte” este discutabil, mai ales daca tinem cont de faptul ca este primul presedinte care nu va fi reales, având în vedere moartea lui Georges Pompidiou (în timpul primului sau mandat).  De fapt, chiar si în 1974, îl învinge pe succesorul sau François Mitterrand (1916–1996, în functie între 1981–1995, cel mai longeviv presedinte) doar „la limita”, care în 1981, îsi va lua revansa. În privinta succesorilor sai, cel putin, pâna în prezent, „scorul” în (re)alegeri este remizabil: François Mitterrand  si Jacqus Chirac (1932–2019, în functie între 1995–2019) au beneficiat, fiecare de câte doua mandate prezidentiale, iar Nicolas Sarkozy (n. 1955, în functie între 2007–2012) si François Hollande (n.1954, în functie între 2012–2017), fiecare, de câte un mandat. În sfârsit, dupa disparitia brutala a lui George Pompidou pe 2 aprilie 1974, pentru a 2-a oara, în Franta vor avea loc alegeri prezidentiale anticipate, dupa demisia lui Charles de Gaulle în 1969 (în timpul celui de-al 2-lea mandat al sau). Pe 5 mai 1974, în primul tur al alegerilor prezidentiale (în care vor fi prezenti 12 candidati), Mitterrand obtine 43,2% din voturi, deci îl domina, categoric, pe Valéry Giscard d’Estaing, care nu obtine decât 32,6% din sufragiul elecoral. În urma unei confruntari strânse, în cel de-al 2-lea tur, Giscard învinge cu numai 424.000 de voturi, dar  suficient pentru ca sa se instaleze la Palatul Elysée, în fruntea statului. Si masurile pe care le ia vor fi radicale.

Staatsakt für Bundeskanzlera.D. Helmut Schmidt am 23.11.2015 in der St. Michaeliskirche zu Hamburg

În primul rând, reduce  majoratul de la 21 de ani (din 1792) la 18 ani si apoi, legalizeaza IVG (întreruperea Involuntara a Sarcinii), conform unei legi promulgate pe 15 ianuarie 1975, a lui Simone Veil (1927–2017, magistrat si înalt functionar al statului, prima fosta președintă a Parlamentului European/1979–1982, ales prin vot universal si ministru al Sanatatii între 1974–1979 si ulterior, al Afacerilor Sociale/1993–1995) ceea va pune capat numarului mare de avorturi ilegale (între 750.000 – 1 milion, anual) conform unei legislatii care data din 1920.

Aceste masuri vor continua cu facilitarea divortului, care din 1884 se putea pronunta numai din cauza unei „greseli” comise de catre unul dintre soti. Conform noii legi, acesta se putea pronunta si cu acordul comun (consimtit) al ambilor soti sau ca urmare a rupturii vietii comune. Însa, o reforma majora a lui Giscrad este descentralizarea audiovizualului RTF (Radio – Televiziunea Franceza) în canale de televiziune (într-o prima faza, publice): TF1, Antenne 2, France-Régions 3, Radio-France, INA (Institutul National al Audiovizualului), SFP (Societatea Franceza de Productie), etc., si ca urmare, acesta înceteaza sa mai fie un instrument în serviciul puterii (asa cum se întâmpla în trecut). Nu este o masura mai putin radicala nici instaurarea unui „colegiu” (scoli generale) unic(e), cu aceasi programa de învatamânt (cu o durata de 4 ani de studii) având ca scop cresterea „egalitatii de sanse” în rândul tinerilor, în materie educationala, cunoscuta sub numele de legea René Haby (1919–2003, fost învatator între 1938, devenit profesor de geografie în licee din Saint-Avold, Avignon si Metz, dupa obtinerea licentei în 1946, respectiv, a agregatiei în 1954, iar ulterior,  profesor la facultatile de litere ale universitatilor din Metz/1964–1965, Nancy/1965–1970 si Paris – Sorbonne/1970–1972, pentru ca între 1974–1978 sa fie ministrul Educatiei Nationale).

Pâna la urma, Giscard reformeaza si Consiliul Constitutional (creat simultan cu cea de a V-a Republica), al carui membru va deveni din 21 mai 1981, dupa ce este înfrânt la alegerile prezidentiale (pentru un al 2-lea mandat) de catre Mitterrand. Daca acesta pâna atunci nu putea fi sesizat decât de catre presedintele republicii în functie, prim-ministrul, respectiv, presedintii celor 2 camere ale parlamentului  (Senatul si Adunarea Nationala), reforma va permite acest lucru si altor 60 de parlamentari (dintre 577) si senatori (dintre 348), sefii grupurilor parlamentare. Din contra, în ciuda faptului ca Giscrad d’Estaing (reprezentant al partidului de centru-dreapta FNRI- Federatia Nationala a Republicanilor Independenti între 1966–1977, iar din 20 mai 1977 al PR–Partidul Republican) nu va fi seful partidului al Adunarii Nationale, deci devine „un presedinte minoritar într-o majoritate”, acesta nu va dizolva parlamentul cu a procedat Charles de Gaulle (pe 10 octombrie 1962) su succesorii sai, François Mitterrand (pe 22 mai 1981, dupa câstigarea alegerilor prezidentiale), respectiv, Jacques Chirac (pe 21 aprilie 1997), dar accepta sa lucreze cu prim-ministri Jacques Chirac (27 mai 1974–25 august 1976, reprezentant atunci al partidului UD-Ve–Uniunea Democratilor ai celei de a V-a Republici) si Raymond Barre (1924–2007, 25 août 1976–21 mai 1981, fost ministru Economiei/1976 –1978, reprezentant al Independentilor). Totusi, aceste masuri care vor contribui (indirect) la cresterea importanta a productivitatii, cele 2 socuri petrloiere din 1973 si 1979, vor genera o criza economica (absenta timp de aproape 3 decenii) care va avea ca efect, printre altele si o crestere semnificativa a somajului ceea ce va pune în pericol (oarecum) „siguranta zilei de mâine”.   

Într-un asemenea context social–economic si istoric „anii VGE (Vléry Giscard d’Estaing) au fi marcati de o serie de „kidnapping-uri de lux” în care au fost implicati personalitati importante (de prim rang) din diverse sectoare ale marii industrii franceze (deosebit de) prospere, care au si marcat profund, atât istoria Frantei cât si mandatul prezidential al lui Giscard d Éstaing. [A se vedea si lucrarea autorului: Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)].

Este vorba de celebrele dosare de kidnapping: Cathalan, Mérieux, Empain, Aldo Moro, Revelli-Beaumont, Henri Lelièvre, Jacques Tillier,  Éric Peugeot, Charles Petit si Maury-Laribière, dar si cele americane de exceptie, (Charles Lindbergh Jr. si Getty III), iar celebra grupare infractionala Le gang des Lyonnais [Gangul/Banda Lyonezilor–a se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea II). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „arma de foc, violenta si ura” în „anii de plumb”. („Les casses du siècle” européens, avec armes à feu, violence dans les „années de plomb”)] este una dintre organizatiile criminale (de mare anvergura) care s-a  în asemenea infractiuni (acte) criminale. Probabil ca este doar o coincidenta ca originea numelui Giscard care provine din cuvântul de origine germana Giskkard, formata de 2 radacini juxtapuse giscl (ostatec– a se vedea Gisèle) si hard (tare, dur).

Un kidnapping (dar cu deznodamânt tragic) are loc si în Italia, cu putin timp, dupa rapirea baronului Wado, pe 16 martie 1978, când aceasta tara traverseaza o grava criza social – politica si economica. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din „anii de plumb” (în timpul mandatului prezidențial al lui VGE), care au marcat istoria Franței.Partea I].

Este vorba de rapirea la Roma (de pe str. Mario Fani, dupa o ambuscada – capcana pe str. Stresa–în centrul Romei), de catre o grupare terorista de extrema stânga italiana, de ideologie marxist–leninista BR („Brigate Rosse”/Brigazile Rosii, fondat pe 20 octombrie 1970 si activ în perioada 1970-1988, respectiv, 1999-2003, facând 84 de morti si 415 de raniti) a omului politic italian democrat–crestin Aldo Moro (1916–1978, fost profesor de drept penal la Universitatea din Bari din 1941 si profesor de drept si procedura penala la facultatea de stiinte politice a Universitatii Sapienza de la Roma din 1960, presedintele consiliului de ministri între 1963–1968 si între 1974–1976, respectiv, ministru al afacerilor externe între 1969–1972 si  1973–1974, minisrul Instructiunii Publice/1957–1959, ministrul Gratiilor si Justiei/1955–1957) atunci, presedintele Consilului National al Democratiei Crestine, asasinat la Roma pe 9 mai 1978, dupa 55 de zile de captivitate, cu corpul abandonat în portbajajul unui vehicul 4L Renault (cu 11 gloante în piept!), pe via Michelangelo Caetani (între sediul DC–Democrat  Crestin si  PCI – Partidul Comunist Italian) spre râul Tiber, lângă Ghetto Roman.  După recuperarea cadavrului lui Moro, ministrul de interne, Francesco Maurizio Cossiga (1928–2010, om politic creștin-democrat, ministru de Interne între 13 martie 1978–11 mai 1978, premier al Italiei între 4 august 1979 – 18 octombrie 1980, apoi al 8-lea președinte al Italiei, în funcție în perioada 3 iulie 1985 – 28 aprilie 1992) și-a dat demisia.

Ca prim-ministru (presedintele Consiliului de Ministri) în 5 guverne (diferite) de centru–stânga (între 1963–1968, respectiv, 1974–1976), Aldo Moro a semnat un pact („Pactul Moro”) cu grupurile palestiniene   clasate teroriste (Hamas, OLP – Organizatia de Eliberare a Palestinei, Jihadul islamic palestinian, FPLP si FPLP-CG, respectiv, Fatah–Consiliul Revolutionar)  prin care permitea acestora sa tranziteze arme pe teritoriul national în schimbul necomiterii de acte teroriste pe solul italian.

Actul criminal, în care Aldo Moro îsi pierde viata, ar fi fost dirijat de catre Mario Moretti (n.1946, arestat pe 4 aprilie 1981 si condamnat la închisoare pe viata si repus în liberetate conditionata sub control judiciar în 1998), o figura controversata a Brigazilor Rosii (dupa unii un „pur revolutionar”, iar dupa altii, agent CIA sai KGB), care, în timpul sechestrarii lui Aldo Moro, ar fi fost principalul sau interlocutor. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: Terorismul nu are religie. Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala]. În timpul rapirii lui Moro cei 5 membrii ai grazi sale de paza sunt asasinati si ei, cu sânge rece. Este vorba de agentii de politie Raffaele Iozzino (1953-1978) si Giulio Rivera (1954-1978), brigadierul de police Francesco Zizzi (1948-1978), carabinierul Domenico Ricci (1934-1978) si carabinierul–sef Oreste Leonardi (1926-1978).

Evenimentul istoric are loc în drum spe Camerea Deputatilor, unde Aldo Moro urma sa asiste la o dezbatere politica legata de votul de încredere care trebuia acordat lui Giulio Andreotti (1919–2013, jurnalist, scriitor si om politic DC si PP – Partidul Popular Italian), atunci, presedintele Consiliului de Ministri (1976–1979, functie pe care a mai avut-o si în perioada 1972 –1973, dar si ulterior, între 1989 –1992), care a detinut, pâna atunci si o serie de portofolii ministeriale (ministru de Interne/18 ianuarie–10 februarie 1954, ministrul Finantelor/1955–1958, ministrul Trezoreriei/1958–1959, ministrul Apararii/1959–1966 si 14 martie 1974–14 noiembrie 1974, ministrul Industriei si Comertului/1966 –1968, ministrul Bugetului si Programului Economic/1974–1976), ca de altfel si ulterior (ministrul al Afacerilor Externe/ 1983 –1989, etc.).

În dosarul rapirii, sechestrarii si asasinarii lui Aldo Moro sunt inculpati 63 de persoane, iar procesul consacrat acestuia se va derula la Roma între 14 aprilie 1982 – 24 ianuarie 1983. În verdictul sau, Tribunalul de la Roma a anuntat 32 de condamnari la închisoare pe viata (dintre care mai multe, prin contumacie) si 27 de condamnari, totalizaând 316 ani de închisoare. Din contra, 4 persoane au fost achitate. Pe 14 martie 1985, Curtea de Apel va „stetrge” 10 condamnari la închisoare pe viata (confirmata si de catre Curtea Suprema de Justitie), dar procesle nu au permis nici cunoasterea si nici restabilirea adevarului istoric.

Cu alte cuvinte, nu au fost identificati, cu precizie, nici comanditarii asasinatului si nici membri comandoului care au executat „comanda”, cum, de altfel, nici locul de detentie al acestuia (în timpul sechestrarii) si nici motivele reale (misterioase) care au generat, rapirea si asasinatul, cu atât mai mult cu cât n-au existat niciun fel de revendicari din partea Brigazilor Rosii. Totusi, exista o serie de teorii, mai mult sau mai putin fanteziste, mai mult sau mai putin conspirationiste, legate de motivele rapirii si asasinarii lui Aldo Moro, expuse în lucrari prestigioase, dar ele trebuie „consumate” cu moderatie, pentru ca asa cum spune Pablo Neruda (poet și om politic chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971), în dosarul Aldo Moro, „adevarul este ca nu exista adevar”. (Emmanuel Amara, „Nous avons tué Aldo Moro, Patrick Robin éditions, 2006 (ISBN 2-35228-012-5;  Marco Baliani, „Corpo di stato. Il delitto Moro”, Milano, Rizzoli, 2003; Philippe Foro, „Une longue saison de douleur et de mort. L’affaire Aldo Moro”, Vendémiaire, 2011; Indro Montanelli si Mario Cervi, „L’Italia degli anni di piombo, Milan, Rizzoli, 1991; Aldo Moro, „Mon sang retombera sur vous”, Tallandier, 2005; Leonardo Sciascia, „L’Affaire Moro”, Grasset, 1978; Webster Tarpley, „Chi ha ucciso Aldo Moro ?”, 1978; Sergio Zavoli, „La notte della Repubblica”, Roma, Nuova Eri, 1992, etc.).

Merita sa subliniez aici faptul ca chiar si directorul general al constructorului italian de automobile Fiat France, apartinând grupului Fiat Group, Luchino Revelli-Beaumont („éminence grise”/1019–2016, avocat de formatie, „unul dintre cei mai influenti reprezentanti ai grupului Fiat la începutul anilor 1970”, descendent al unei dinastii de intelectuali care îsi are originea în secolul XIV: artisti, oameni de stat, avocati notabili, scriitori, fost si reprezentant al grupului Fiat în Argentina/1973–1976) face obiectul unui kidnapping la Paris, pe 13 aprilie 1977.

Evenimentul are loc în perioada post-revolutionara argentiniana (dictatura militara instaurata în urma unei lovituri de stat pe 23 iunie 1966), prin care Arturo Umberto Illia (1900–1983, medic si om politic, fost membru al partidului UCRI–Uniunea Civica Radicala Intransigenta, activ între 10 februarie 1957–24 iunie 1972), presedinte al Argentinei între 12 octombrie 1963–28  iunie 1966, este înlaturat de la putere de catre generalul pucist Juan Carlos Onganía (1914–1995, general pucist), organizatorul loviturii de stat (în urma caruia devine presedinte al „natiunii argentiniene” între 29 iunie 1966 – 8 iunie  1970). În relatii strânse cu generalul Juan Domingo Perón (1895–1974, fost un om de stat argentinian, de 2 ori președinte al Argentinei, în perioada 1946-1955, respectiv, între 1973-1974 si vicepresedinte al natiunii între 1944–1945), Salvador Guillermo Allende Gossens (1908–1973,  fost un medic și politician chilian marxist, presedintele Repyblicii Chile între 1970 –1973, primul  președinte al unei țări din America Latină prin alegeri libere), Gamel Abdel Nasser („protector“/1918– 1970,  fost ofițer, prim-ministru/1954–1956 și președinte/1956–1970 al Republicii Arabe Unite), respectiv, cu Generalul Omar Efraín Torrijos Herrera (1929– 1968, seful suprem al Revolutiei din Panama  între 1968–1981), Revelli–Beaumunt îl asista întotdeauna pe Giovanni Agnelli (Gianni Agnelli/l’Avvocato, 1921–2003, fost industrias si om politic italian–senator pe viata, coproprietar al grupului Fiat), în special, în cadrul misiunilor sale „delicate” din strainatate (ex–URSS/Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Brazilia, China, România, Chile sau în Argentina, unde în 1972, a fost trimis ca reprezentant al grupului Fiat pentru eliberarea directorului local al Fiat Concord (Fiat SOMECA Concord S.A.C.I), Oberdan Guillermo Sallustro (1915–1972, industrias si om politic argentinian) rapit de catre ERP (Armate Revolutionara a Poporului), o organizatie armata (responsabila de kidnapping, lupte de gherila, asasinate, etc.), care moare la Buenos Aires într-o fuziada (schimb intens de focuri) dintre rapitori si fortele de ordine, pe 10 aprilie 1972. Luchino Revell-Beaumont ar fi fost cel care, în secret, ar fi organizat (cu fonduri ale Fiat Group), în cursul lunii iunie 1973, repatrierea la Bouenos Aires a generalului Juan Peron, aflat, atunci, în exil la Madrid.În sfârsit, pe 13 aprilie 1977, Luchino Revelli-Beaumont (atunci în vârsta de 58 de ani) este rapit la Paris (în jurul oreio 21h15), din fata imobilului sau de resedinta (aflat pe strada de la Pompe n0183, în sectorul 16), dupa ce coboara din vehiculul sau de serviciu – condus  de soferul sau) de catre 4 mascati înarmati, care îl vor elibera cu 89 de zile mai târziu (pe 11 iulie 1977 în piata Alexandre-Ier, la Versailles) si 72h00–dupa plata unei recompense în valoare de 2M$US (în loc de 30M$US–solicitati de catre Jorge Caffati, negociatorul comandoului – un „naufragiat” al FAP) în Elvetia (Zurich si Geneva).

Rapitorii ar fi fost argentinieni, membri al grupuscului CURS (Comité  de Unidad Revolucionaria Socialista–responsabila în anii 1970 de cca 30.000 de victime, formata din fosti delincventi ai miscarii fasciste/organizatie politica de extrema dreapta MNT–Movimiento Nacionalista Tacuara si ai organizatiei teroriste argentinieneFAPFuerzas  Armadas Peronistas) care ar fi avut printre membri sai si pe Carlos–Alberto Arbelos, Alfredo–Maria  Roca sau pe Horacio– Francesco Rossi–fost membru al AAA (Alianta Anticomunista Argentiniana) fondata de catre José López Rega, responsabila în aceasi perioada de 1.500 de victime.

Dupa cca 1 ani de la punerea în libertate a lui Revelli-Beaumont, acesta ar fi identificat locul sau de captivitate care ar fi fost luxoasa vila a colectionarului si istoricului de arta francez Daniel Wildenstein (1917–2001), care ar fi împrumutat-o lui Héctor Villalón (fost consilier al lui Perón la începutul anilor 1960), aflata la Marienthal, la cca 14 km de sud – vest de Paris, în localitatea Verrières-le-Buisson (departamentul Esonne, regiunea urbana pariziana).

În acest dosar vor fi arestati 7 persoane în Spania, la Marbella (Málaga) si la Madrid (6 argentinieni si un italian: Horacio–Francesco Rossi, Luis–Alberto Ramos, Alfredo–Maria  Roca, Carlos–Alberto Arbelos, Hector–Iriate Jurio si Oscar Catillo, respectiv, Vicenzo Girratana), care sunt inculpati de kidnapping si complicitate la kidnapping, iar Villalón, în Franta (la Paris). Singurul care scapa arestarii este Jorge Caffati, dar, în timpul cavalei sale (fugii) în Argentina, acesta este asasinat la sfârsitul anului 1978 într-un CCD (Centru Clandestin de Detentie–locuri secrete de privare de libertate ale armatei si securitatii argentiniene, în timpul dictaturii militare/1976–1983, în numar de cca 500) al ESMA (Escuela de Mecánica de la Armada–scoala a marinei militarea argentiniene de la Buenos Aires)

La procesul lor în Franta (în 1980 si nu în 1985 – conform altor surse) toti cei inculpati vor sustine ca motivatia lor ar fi fost „pur politica”. Acest lucru însa nu l-a impiedicat pe presedintele Curtii cu Jurati (fara jurati!) prezidata de catre André Giresse sa-i condamne, pe 17 septembrie, la închiosoare pe viata, cei 6 dintre inculpati (dintre care niciunul nu era prezent în sala), arestati între 23 – 24 iulie 1977, în Spania. Desi tribunalul de la Madrid se opune extradarii lor în Franta pe 5 decembrie 1977, sub pretextul ca ar rapirea si sechestrarea lui Revelli-Beaumont ar fi avut motivatie politica, pâna la urma, pe 13 decembrie, toti vor fi extradati în Franta. Banii ar fi fost recuperati, aproape integral, din bancile elevetiene si cele spaniole.

Cum, Caffati moare în Argentina în 1978, singurul care scapa necondamnat (achitat) în dosarul  kidnapping al lui Revelli-Beaumont, este Villalón (stabilit în Brzilia), care, având în vedere  legatura sa cu generalul Juan Perón (al carui secretar a fost la începutul anilor 1960) ar fi fost (conform sotiei lui Luchino) intermediar în dosar ca negociator, ca de altfel si între Teheran (Iran) si Washington (SUA), pentru  eliberarea celor 52 de angajati ai Ambasadei Americane („cuib de spioni”) luati ostatici sechestrati de catre un grup de studenti partizani ai Revolutiei Islamice (Iraniene/7 ianuarie 1978–11 februarie 1979), pe 4 noiembrie 1979 (timp de 444 de zile), la mai putin de 9 luni dupa rasturnrnarea de la putere a dinastiei Pahlavi aflata la putere (în fruntea statului Imperial Iranian/1925–1979) cu Mohammad Reza Șah Pahlavi (1919–1980, decedat pe 27 iulie la Cairo, ca urmare a unei boli foarte rare, incurabile, maladia Waldenström, macroglobulinemie–cancer hematologic caracterizat prin prezenta limfoplasmocitelor la nivelul maduvei osoase, ca de altfel si Georges Popmpidou, presedintele Frantei între 1969–1974), fiul Șahului Reza Pahlavi al Persiei (1878–1944), ultimul monarh al Iranului si împarat al Persiei (Iran) între 1925– 1941. Studentii  iranieni solicitau americanilor ca în schimbul eliberarii ostaticilor, sa-l extradeze pe Șah pentru a putea fi tratat, dupa ce pe 16 ianuarie 1979, în timpul Revolutiei Islamice, acesta s-a refugiat în SUA.

Merita sa mentionez aici si faptul ca VGE (Valéry Giscard d’Estaing), conform afirmatiei lui Luchino, ar fi stiut unde se afla el în capitvitate si i-ar fi spus si fratelui sau  Olivier Anne–Marie–Bernard  Giscard d’Estaing (n.1927, om de afaceri si om politic, primar al comunei Estaing între 1965 –1977 si deputat între 1968 – 1973), dar i-ar fi si atras atentia asupra faptului ca sa nu se amestece în aceasta „problema între italieni si argentinieni”. 

Desigur, nu este mai putin interesanta si spectaculoasa nici sechestrarea si  torturarea jurnalistului (pied–noir), de extrema dreapta, antigaulle-ist (atunci, la Minute– saptamânal satiric fondat în 1962, distribuit în cca 35.000 de exemplareISSN 1243-7751), Jacques Tillier (n.1947, la Alger, patron de presa) 10 septembrie 1979 de catre legendarul gangster, fosta figura emblematica a marelui banditism francez Jacques Mesrine (1943–1979, considerat „inamicul public n01” (politiei si al justitiei) cu complicitatea „tâlharului la drumul mare” (de tip Robin Hood), Charlie Bauer (1943–2011, scriitor, folozof si militant revolutionar de extrema stânga, care mentiona, într-unul dintre interviurile sale, oarecum, dezamagit): „El a îndraznit sa faca acest lucru fara sa-mi spuna, dupa ce m-am dus dupa el cu fata descoperita. Era naiv (complet nechibzuit), cu o mazăre între urechi. Nu antrenezi un prieten într-o astfel de actiune”. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)].

Le journaliste Jacques Tillier grièvement blessé de trois balles dans une forêt de l’Oise accuse Jacques Mesrine d’être l’auteur de l’attentat, 11 septembre 1979, Paris, France. (Photo by Laurent MAOUS/Gamma-Rapho via Getty Images)

 Un apropiat al comisarului de politie Lucien Aimé-Blanc (n. 1935, fost adjunct al  brigazi antigang BRI[2]Brigada de Cautare si Interventie, sef adjunct al BSBrigada de stpefiante, iar ulterior, sef al OCRBOficiul Central de Reprimare al Banditismului, apartinând DCPJ[1]Directia Generala a Politiei Judiciare, respectiv, Controlor General al Politiei Nationale, considerat „grand flic”, devenit celebru ca urmare a anihilaraii „du grand” Jacques Mesrine) si angajat al DST (Directia de Supraveghere a Teritoriului –un      serviciu de informaţii al Ministerului de Interne în cadrul Directiei Generala a Politiei Nationale însărcinat cu contraspionajul în Franţa/activă între 1934 si 2008, când fuzioneaza cu DCRGDirectia Centrala a Informatiilor Generale si devine DCRI[4]Directia Generala a Informatiilor Interne, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Edvige si Cristina, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)], Jacques Tillier, se face cunoscut în mass–media (ca jurnalist de investigatie) gratie reportajelor sale  din Vietnan si Cambodgia, dar mai ales, pentru ca în 1974, reuseste sa-l surprinda pe presedintele Republicii de atunci Georges Pompidou (1911–1974, în functie între 1969–1974), grav bolnav (cu putin timp înainte de decsul sau), ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici franceze si cel de-al 4-lea, care nu-si termina mandatul–datorita unei maladie grave, incurabile si foarte rare (cca 3-5/un milion), a lui Waldenström, descris prima data de catre medicul suedez Jan Gösta Waldenström (1906–1996), dupa Sadi Carnot (1837–1894, în functie între 1887–1994, asasinat la Lyon pe 25 iunie 1894 de catre anarhistul italian Sante Geronimo Caserio), Félix Faure (1841–1899, franc-maçon, în functie între 1895–1899, „mai celebru datorita circumstantelor în care a murit, decât în timpul vietii”, suferind de tahicardie–accelerarea frecvenței bătăilor inimii peste 90 de pulsații pe minut,  decedat în Palatul Elysée pe 16 februarie 1899, în jurul orei 22h00 de un accident vascular celebral–probabil datorita unei epuizari psihice profunde ca urmare a implicarii sale în celebrul dosar de tradare nationala al epocii–Alfred Dreyfus, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)] si Joseph Athanase Doumer (Paul Doumer/1857–1932, în functie între 13 iunie 1931–7 mai 1932, asasinat pe 6 mai la hotelul Salomon de Rothschild din str. Berryer n011–în sectorul parizian n08 de catre Pavel Timofeïevitch Gorgoulov/Paul Gorgulov/Gorguloff, 895–1932, medic de origine rusa, cu un pistol automat Browning M1910, cu ocazia inaugurarii salonului scriitorilor fostilor combatanti–organizata de catre Asociatia scriitorilor cmbatanti–fondata pe 27 iunie 1919 de catre José Germain–Germain  Joseph Drouilly/ 1884–1964).Încercând sa obtina un interview, exclisiv, cu „marele” Jacques Mesrine (considerat atunci inamicul public n01) în padurea Halatte  (domeniu forestier de 4.295 ha din departamentul  Oise, regiunea administrativa Hauts-de-France, în proximitatea Senlis, sub–prefectura departamentului, nu departe de Pont-Sainte-Maxence–folosit în „regimul trecut”, de catre regii Frantei, în cadrul partidelor protocolare de vânatoare), este, un „oarecare” Paul (identificat, ulterior, în persoana lui Charlie Bauer, atunci complicele lui Mesrine), cel care pe 10 septembrie 1979, îl va conduce la acesta.

Numai ca „inamicul public n01”, în loc sa se lase intervievat, îi va întinde acestuia o capcana si îl sechestreaza într-o grota, îl umileste („dezbracându-l în pielea goala”) si îl tortureaza, dupa care, pretextând ca acesta scrie articole minicinoase despre el si ca este un tunrnator al politiei, îl raneste grav cu 3 focuri de arma:  unul în obraz („pentru a-l împiedica sa spuna prostii”), unul în bratul drept („pentru a-l împiedica sa scrie prostii”) si  unul în pulpa („din placere”).

Lasându-l sa moara (teoretic), gratie unor circumstante favorabile (create, practic, tot, de catre Mesrine), Jacques Tillier, gasit pe „jumatate viu, pe jumatate mort” va supravietui si demisioneaza de la Minute, urmând ca timp de un deceniu (1980–1990) sa lucreze pentru, un alt jurnal saptamânal prestigios, JDD (Journal du dimanche–fondat în 1948, cu cca 150.000 de exemplare, astazi proprietatea societatii de Lagardère Active holding, cu ISSN 0242-3065) cu care colabora înca din 1974 sub pseudonimul Jacques LangeaisUlterior, acesta paraseste Franta continentala, pentru a deveni consilier al unor presedinti ( ai unor state africane), printre care  Paul Biya (Barthélemy Biya’a bi Mvondo/n.1933, presedintele Republicii Camerun din 6 noiembrie 1982) si  Lansana Conté  (1934–2008, presedintele Republicii Guineea între 1984–2008). Inspirat de catre celebrul avocat penalist Francis Szpiner (n.1954, aparator al mai multor personalitati africane implicate în dosare penale politico – financiare), Tillier este recrutat de catre Henri Morny (atunci unul dintre directorii grupului   de presa Hersant–fondat  de catre Robert Hersant/1920–1996), ca redactor sef al JIR (Le Journal de l’île de La Réunion–cotidian regional în departament francez peste mari/DOM cu sediul la Saint Denis, fondat pe 31 august 1951 de catre  Fernand Cazal, astazi, apartinând grupurilor de presa Cadjee si Hersant Média, avându-l ca PDG/Presedinte–Director General pe Tillier–ratasata cotidianului generalist France-Antilles, fondata pe 24 martie 1964, difuzata în 2 versiuni diferite, în alte 2 departamente franceze peste mari: Martinica – în cca 35.000 de exemplare si Guadelupa – în cca 25.000 de exemplare, cu ISSN 0755-2750 si o cifra de afacei de cca 2,8Md€). Pe 9 februarie 2008, într-un editorial (On s’en tamponne mister Président), Tillier (devenit, ulterior, autorul celebrei lucrari: Une plume libre, Edira Pygmalion, 2013, 417 pagini, ISBN 3″978-2-7564-0733-3, %Aque_nationale_de_France”BnF no FRBNF43553679) anunta ca demisioneaza de la conducerea cotidianului Journal de l’île de La Réunion, pentru ca, începând din cel de-al 2–lea semestru sa devina PDG (în Franta continentala) al cotidianului L’Union de Reims–prefectura departamentului Marne (aparut pentru primma oara pe 30 august 1944 sub numele de „L’union champenoise”, cu ISSN 2110-5952, publicat în cca 77.500 de exemplare în departamentele Marne si Ardennes) unde ramâne pâna în aprilie 2012 si ca director al polului CAP (Champagne-Ardennes-Picardie) al grupului Hersant (L’Union, L’Ardennais L’Est-Éclair, Libération-Champagne et L’Aisne nouvelle), revândut (în mare parte) grupului de presa belgian Rossel (creat în 1887, cu sediul general la Bruxelles, cunoscut, mai ales, pentru editarea celei de-al 2-lea mare cotidian national francofon–cu cel mai mare tiraj în Belgia –cca 61.000 de exemplare, Le Soir).

În sârsit, kidnappingul lui Jacques Tillier de catre Jacqus Mesrine are loc dupa ce, cu putin timp în urma, pe 21 iunie 1979, aceste îl rapeste (cu complicitatea unui alt bandit cunoscut, Michel Schayewski) pe omul de afaceri (primul miliardar francez–aflat în top 40 al miliardarilor lumii) Henri Lelièvre (1898 – 1985, bancher, promotor imobiliar si fondator al Foncière Lelièvre, în vârsta de 81 de ani) din somptuoasa sa rezidenta (în care acesta avea si birouri) Le Colinet de la Maresché („maison de caractère” –o casa cu arhitectura remarcabila în cartierul Croix-Verte dupa podul roman) de lânga Beaumont-sur-Sarthe, în departamentul Sarthe, regiunea administrativa Pays de la Loire), dându-se drept (gresit) un membru al OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei–organizatie politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah–cea mai influentă, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene, întemeiată pe 2 iunie 1964 în partea de est a orașului Ierusalim–pe atunci parte a Regatului Iordaniei, având ca obiective, reprezentarea politică a arabilor palestinieni, respectiv, lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia si ca leaderi pe Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat/20 ianuarie 1996–11 noiembrie 2004, iar în prezent Mahmud Abbas/ca presedinte al Statului Palestinian din 15 ianuarie 2005).

Alte surse sustin (corect) ca cei 2 rapitori (Mesrine si Schayewski), sosind (în jurul prânzului), pe 21 iunie (20 iunie – gresit, conform altor surse), într-un vehicul marca Peugeot 504 de culoare grena (produs în peste 4 milioane de exemplare între anii 1968-1983, în diverse variante, cuprinse între 1.6l cu 62CP–2.7l V6 cu 136/144 CP) ar fi penetrat în resedinta fostului bancher, în „caliate” de politisti (cu „documente de identitate în regula”) sub pretextul ca anchetau într-unul dintre dosarele acestuia aflate pe rol, ar fi avut nevoie de prezenta lui la politie pentru o confruntare cu o terta persoana. În sfârsit, Michel Lelièvre, unul dintre fii sai Henri Lelièvre, deschide usa „politistilor” (falsi), iar acesta din urma, coboara si se va urca în vehiculul lor (pentru a-i însoti la comisariatul de politie), ceea ce va permite celor 2 gangsteri sa îl rapeasca. Dupa ce Lelièvre îsi da seama ca vehiculul nu se îndreapta catre comisariatul de politie, gangsterii „îl lamuresc” ca este rapit, îl încatuseaza si îi pun ochelari cu lentile opace.

Dupa cca 3 ore de drum, el va fi sechestrat într-o încapere de cca 11 m2, complet închisa si izolata (aproape fara lumina) a unei case din Villefrancoeur (aflata în departamentul Loir-et-Cher la cca 14 km distanta, la nord de Blois – prefectura departamentului  Centre–Val de Loire, înfrățit din 1995 cu orașul Sighișoara din România).

Doua mesaje sunt scrise pentru rascumpararea miliardarului. Unul, adresat unei nepoate si scrisa (sub constrângere) de catre acesta din urma (în care acesta face cunoscut faptul ca este victima unui kidnapping), iar cealalta scrisa de catre rapitori, în care Mesrine, solicita pentru rascumpararea „clientului” sau  (Henri Lelièvre) suma de 6MNFfr (echivalentul a cca 4M€PPA), „adusa de catre o persoana de încredere” (Michel Lelièvre), într-un loc mentionat ulterior, care vor fi publicate în cotidianul  Libération pe 11 iulie 1979.

Mesajul rapitorilor (atunci, înca, neidentificati) este clar: politia sa nu se amestece în aceasta „afacere” pentru ca va pune în pericol viata persoanei sechestrate, iar data livrarii banilorva fi pe data de 13 iulie (în proximitatea localitatii Dammarie-en-Goële–departamentul Seine-et-Marne, regiunea urbana pariziana).

Urmarit de catre politisti de la BRI[2]–Brigada de Cautare si Interventie (în vehicule banalizate), în momentul  „platii”, acestia deschid focul, ceea ce va genera o fuziada (schimb intens de focuri) cu rapitorii, în urma careia, „transferul de bani” este anulat.

Mesrine, care era în cavala (fuga), din 8 mai 1978, când reuseste sa evadeze din QHS (Cartier de Înalta Securitate) al Centrul de detentie privizorie (parizian) La Santé (în compania unui alt legendar gangster François Besse – „regele  evadarilor”, gratie unor arme de foc disimulate în Parloir–Vorbitor de catre un alt complice), va fi imediat banuit (iar ulterior, recunoscut în fotografie de catre Lelièvre) ca ar fi fost seful comandoului, cu atât mai mult cu cât pe 10 noiembrie 1978 (cu complicitatea lui Jean-Luc Coupé si Christian Kopf), acesta înceraca sa-l rapeasca (din razbunare) si pe presedintele Curtii de Apel Paris, Charles Petit, care pe 19 mai 1977, l-a condamnat la 20 de ani de recluziune criminala. Tentativa esueaza în urma unui schimb de focuri cu politistii, care, alertati de catre copii judecatorului, vor ajunge în regim de urgenta la domiciliul acestuia, unde  (în absenta lui), familia îi era sechestrata. Atunci, Mesrine („omul cu o mie de fete”) deghizându-se scapa de interpelare, în timp ce complicele sau, Coupé va fi arestat în strada, iar  Christian Kopf (care reuseste sa fuga într-un taxi), peste 13 luni.

French bank robber and kidnapper Jacques Mesrine, nicknamed “the man of a thousand faces” and declaired “public enemy number one”, in the high-security quarters of Sante Prison, from which he will manage to escape. (Photo by Tony Comiti/Sygma via Getty Images)

În cursul lunii ianuarie 1979, Mesrine va da un interwiev cotidianului Libération, care îl declara „personajul mediatic al anului” (1978). Pe 16 iulie, Michel Lelièvre îi contacteaza pe rapitori si declara ca ar fi fost urmarit de catre politisti fara sa fi stiut, dar este, în continuare, pregatit sa le plateasca suma pretinsa (ca rascumparare). Probabil ca fiind „ocupat” („procupat”)  cu (de) evadarea lui François Besse, care si reuseste pe 27 iulie, Mesrine nu raspunde „provocarii”, dar revine, ulterior, cu mesaje noi si o noua întâlnire va fi fixata pe 28 iulie, adica, dupa 37 de zile dupa rapirea miliardarului. [A se vedea pentru detalii lucrarile autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze.;În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze.].

În urma unui sir de telefoane primite în bistrouri, Michel Lelièvre cu cei 2 saci de sport (umpluti cu 12.000 de bancnote de 500Ffr) va ajunge într-un loc izolat, aflat, undeva, între Chisseaux (departamentul Indre-et-Loire) si departamentul Chissay (Loir-et-Cher), iar dupa ce îi ia în primire (înarmat si cagulat), promite ca tatal sau va fi eliberat în 24h00, dar în seara aceleasi zilei, acesta este depus în fata casei sale, nu înainte sa semneze o „recunoastere de datorie” corespunzând sumei de rascumparare.

Conform documentelor din dosarul de instructie, lui Mesrine îi trebuia un om de încredere care sa recupereze cele „400 de plaques” (4MFfr; 1 plaque= 10.000Ffr) ascunsi într-un loc (sigur!), dupa ce cu celelate 2 milioane, acesta îsi cumpara un BMW528i, ceasuri de lux (din aur), bijuterii si îmbracaminte de marca din magazine de lux.Ar fi fost Charlie (Charles) Bauer, omul de încredere care a participat la acest „racket de tip mafiot”, de altfel, un „plan crazy”, asa cum, acesta, l-a si  considerat, întotdeauna, în interviurile sale. Pentru acest act al sau, Bauer (ca se considera un „transmițător” al unei „istorii sociale”) va fi condamnat la 5 ani de închisoare si la înca 5 ani pentru detinere ilegala de arme si stupefiante, adica, în total, la 10 ani de detentie criminala. Din contra, în dosarul rapirii lui Tillier, acelasi Bauer [care „nu avea, deloc, nostalgia unui fost combatant pentru ca era un combatant” si va milita pentru eliberarea fostilor membri ai organizatiei teroriste de stânga Action Directe–a se vedea pentru detalii articolul autorului: Action Directe (Thomas CSINTA)] va fi achitat.                                

În procesul rapirii miliardarului care se va tine pe 22 aprilie 1982 în fata Curtii cu Jurati Paris (dupa moartea lui Mesrine, pe 2 noiembrie 1979–într-o ambuscada a politiei, organizata de catre „superpolitistul” Robert Broussard, atunci seful BRI[2]– Brigada de Interventie si Cautare), companionul acestuia, Sylvie Jeanjacquot, va fi achitat, dar Schayewski, va fi sanctionat cu 15 ani de recluziune criminala. Tot Bauer, care în comparatie cu Mesrine (un „macho carnivor”), era un „antimacho” vegetarian (refuzând „sa manânce cadavre”), va milita în mediul carceral (pe toata perioada detentiei sale) atât pentru dreptul de a mânca „cea ce îi place” (adica, vegetarian), respectiv, pentru „dreptul de a avea aces la cunoastere” cât si pentru dreptul femeilor de a purta „şifoane” (burka – în tradițiile islamice pentru a acoperi trupurile femeilor în locurile publice) atât timp cât „acestora nu este interzis sa poarta string (tanga), obiecte ale tuturor dorintelor si placerilor”.

În sfârsit, în ceea ce priveste nevinovatia lui Bauer, în dosarul rapirii lui Tillier, exista o incertitudine, care merita sa semnalez. În timp ce politistii de la OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Bandistismului din cadrul PJ[1]– Politia Judiciara) progreseaza în ancheta lor si interpeleaza 5-6 persoane care ar putea corespunde semnalmentelor portretului robot al lui „Paul”, furnizat de catre Tillier, acesta din urma (spitalizat înca) îl desemneza pe acesta ca fiind Charlie Bauer, aflat atunci în libertate conditionata (sub control judiciar), pentru violarea careia este cautat de catre autoritatile judiciare, si în plus, este urmarit si de catre BS (Brigada de Stupefiante). Iar printre putinele persoane care îl vizitau în detentie, profesoara de literatura si filozofie Renée Gindrat (devenita, companionul lui si mama copilului sau, Sarah–Illioutcha Bauer), aflata „într-un lung concediu medfical” era proprietara a 2 vehicule, dintre care una, cumparata cu câteva zile înainte de rapirea lui Tillier, era identica cu cea cu care acesta din urma a fost adus la întâlnirea cu Mesrine. Adresa de pe talonul masinii fiind falsa, prin intermediul contraventiilor acumulate, ea va fi localizata în parcarea bisericii Trinité din sectorul parizian n09.

Punându-i pe cei 2 sub urmarie, anchetatorii descopera ca Charlie Bauer locuia într-un imobil de pe strada Saint-Lazare, în care Renée Gindrat avea închiriat un apartament pe un nume fals. Iata „la planque sur Lulu”, numele de cod pentru desemnarea lui Bauer.

Dar disparitia brusca a omului politic Robert Boulin (1920–1979) pe 29 octombrie 1979, atunci, ministrul Muncii (5 aprile 1978–30 octobre 1979) în timpul mandatului prezidential al lui Giscard d’Estaing/n.1926, în functie între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotiliul n016, fost si ministru secretar de stat al Georges Pompidou si descoperirea cadavrului acestuia, pe 30 octombrie, în balata Rompu pe teritoriul comunei Saint-Léger-en-Yvelines în padurea Rambouillet din departamentul Yvelines–regiunea pariziana), oficial victima a unei sinucideri (prin absorbtia unei cantitati importante de Valium/Diazepam–C16H13ClN2O, medicament din categoria celor psihotrope care actioneaza asupra sistemului nervos central)  iar oficios, a unui „asasinat politic”, neelucidat–si astazi „pe rol” (în care multi politicieni importanti ai vremi ar fi implicati) va întârzia putin interpelarea acestuia.

Dar pe 31 octombrie, „Lulu” (Bauer), iese din ascunzatoare si paraseste domiciliul conjugal (împreuna cu companionul lui Renée Gindrat), pentru ca sa-si gareze vehiculul in sectorul n018 („cartierul general” al lui Mesrine). Cuplul intra într-un imobil de pe strada Belliard, pe care îl paraseste, cu cca o ora mai târziu, în compania unui barbos (purtând o peruca) care nu era altul decât „inamicul public n01” al politiei si al justitiei si intra într-un magazin de mobila pe strada Labat, unde cei 3, nu peste mult timp, se vor întâlni cu Sylvia Jeanjacquot, companionul lui Mesrine.

În timp ce politistii de la BRI[2] asteapta aprobarea (semnalul) de a-i interpela (aresta), seful lor Robert Broussard [„Super-flic”/n.1936, comisar principal de politie, devenit prefect si cunoscut pentru interventia sa în celebrele dosare care au marcat istoria Frantei: asasinatul lui Jean de Broglie/n.1921, om politic de dreapta–asasinat pe 24 decembrie 1976;  rapirea baronului Édouard-Jean Empain; luarea de ostatici la Ambasada Irakului de la Paris si  anihilarea celebrei organizatii criminala French Connexion–a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le „French Connexion”)–Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)], dupa ce se consulta cu Maurice Bouvier (atunci directorul central al DCPJ[1] si cu commisarul sef Lucien Aimé-Blanc (seful OCRB din cadrul DCPJ), ajunge la concluzia ca Mesrine nu trebuie arestat, dar „anihilat”, adica, practic, „lichidat” (executat).

Evenimentul va si avea loc pe 2 noiembrie 1979, în cadrul unei ambuscade organiuzate (minutios), de catre oamenii lui Aimé-Blanc (maiorul Emmanuel Farrugia si capitanul Paul Rément), care l-au urmarit, dupa ce acesta (împreuna cu companioul sau Sylvia Jeanjacquot) paraseste domiciliul sau din strada Belliard, la bordul vehicului sau BMW528i. Din fericire, Lulu, atunci, acesta nu a fost prezent în vehicul. Dar nu peste mult timp va fi interpelat, iar în 1982, condamnat la 10 ani de detentie criminala.

În concluzie, este foarte probabil ca nu Mesrine l-ar fi antrenat pe Bauer în „caderea” lui, dar din contra, „inamicul public n01” ar fi fost, indirect, victima asociatului sau, Lulu. Pe o caseta gasita ulterior mortii lui Mesrine de catre anchetatori, exista urmatorul mesaj înregistrat catre companionul lui, Sylvia Jeanjacquot: „Daca ajungi în posesia acestei casete si o asculti, atunci înseamna ca ma aflu într-o celula din care nu se poate evada”. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze.;În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze.].

În ceea ce priveste rapirea judecatorului Charles Petit, Mesrine a prevazut-o,  imediat, dupa ce Curtea cu Jurati de la Paris pe care acesta o prezida, a anuntat condamnarea lui la 20 de ani de recluziune criminala, convins ca acesta, un las, „trage cu codul sau openal” (n.r., spre deosebire de el, „care tragea cu arma”, sic!). Acesta si-ar fi propus, cu aceasta ocazie, ca sa-l forteze pe magistrat (numit recent consilier la Curtea de Casatie) sa intervina pe lânga ministrul justitiei pentru desfintarea QHS (Cartierelor de Înalta Securitate) din centrele private de libertate. Inclusiv, cel de la închisoarea pariziana La Santé, din care a reusit sa evadeze pe 8 mai 1978.

Pentru realizarea acestei operatinui spectaculoase la domiciliul judecatorului Petit (pe 10 noiembrie 1978), „Le grand” Mesrine a recrutat 2 complici, (relativ, „debutanti”), pe Jean-Luc Coupé (atunci în vârsta de 22 ani) si Christian Kopf (în vârsta de 33 de ani), care de altfel, vor fi si judecati în acest dosar într-un proces care se va desfasura între 10 – 12 februarie 1981 la Palatul de Justitie de la Paris, în fata Curtii cu Jurati, sub presedintia judecatorului Xavier Versini.

Conform declaratiilor acestora, ei n-ar fost adepti ai violentei si nici n-ar fi vrut sa faca vreun rau magistratului, cu toate ca acestia nu au fost delo mirati când Mesrine a aparut „superechipat”, iar Jean-Luc Coupé, era si el în posesia de un 357Magnum si o bomba lacrimogena (care au fost si utilizata în locuinta magistratului, contra fiicei sale Christine si a copilului acesteia în vârsta de 2 ani). Acesta din urma nici n-a ezitat sa declare în fata juratilor: „Am fost încoltit, niciodata n-am avut curajul sa-i spun: nu. Întotdeauna am facut tot ceea ce mi-a cerut. Mi-era frica. La judecator s-a comportat ca un nebun, de parca era turbat”. Spre ghinionul lor, judecatorul nu era acasa, decât fataacestuia, împreuna cu ginerele sau si copilul lor.

Dupa o „perchezitie” de rutina, Mesrine, gaseste 300Ffr, câteva carti de vizita (care i-au atras atentia), documente de identitate, agenda telefonica, dupa care decide sa astepte venirea magistratului. Din fericire, atunci când un „necunoscut”  (pentru Mesrine) va suna la usa, nu este cel asteptat, dar sotia acestuia împreuna cu fiul sau, iar faptul ca Mesrine a obligat-o pe Christine sa le deschida usa, aceasta reuseste sa transmita mesajul fratelui sau sa fuga si sa alerteze politia, în timp ce îsi trage mama de mâini în interior.

În sfârsit, observând cu magistratul întârzie, Maserine se hotareste sa plece (cu cei 2 complici ai sai), dar nu înainte ca sa-si „enunte” pretentiile: Petit sa faca demersuri pe lânga ministrul justitiei pentru desfiintarea QHS-urilor (cartiere de înalta securitate) din centrele private de libertate, pentru ca altfel va fie xecutat, fara mila, împreuna cu toata familia. Interesant este faptul ca desi cei 3 erau asteptati la baza scarii (în interiorul imobilului) de catre agentii de ordine publica („gardieni ai pacii”), ei reusesc sa dispara, dupa ce Mesrine deschide focul si trage de 4 ori, dar, dupa cum stim, Mesrine va fi ucis pe 2 noiembrie 1979, iar ceilalti 2 interpelati. Primul nu peste mult timp în strada, iar cel de-al 2 (care reuseste sa fuga cu un ttaxi) cu 13 luni mai târziu.

Conform declaratiei comisarului Serge Devos, seful BRB (Brigada de Reprimarea a Banditismului), care a dirijat ancheta în dosar (instrumentat de catre judecatorul de instructie Claude Hanoteau) cei 2, ar fi deja în vizorul lui (deci urmariti) de mai mult timp.

Faptul ca Jean-Luc Coupé (aparat de catre avocatii Daniel Werba si Jean-Claude Cain) si Christian Kopf (aparat de catre Catherine Servoles-Zambeaux si Jean-Baptiste Biaggi) nu (prea) au impresionat Juriul Popular se reflecta prin sanctiunile lor penale anuntate în verdictul Curtii: 8 ani, respectiv, 7 ani de detentie criminala, evident, gratie interventiei avocatiilor lor care au reusit sa evidentieze circumstantele atenuante de care puteau beneficia cei 2, cu toate ca avocatul general al acuzarii (reprezentantul Ministerului Public), Paul Malibert, în rechiziotoriul sau a solicitat contra lui Coupé 10 ani de detentie criminala si între 8 – 10 contra lui Kopf.

În sfârsit, revenind la celebrele kidnapping-uri „de lux” din perioada „anilor VGE”, rapirea lui Henri Lelièvre este urmata de cea a unui alt industrias francez, Michel Maury-Laribière (1920–1990, fost PDG al Tuileries et Briqueteries Françaises–specializata în fabricarea materialelor de constructii), primul vicepresedinte al CNPF (Consiliului National al Patronatului Francez) în 1986, alaturi de François Perigot (n.1926, presedintele CNFP între 1986–1994, presedintele MEDEF international– Miscarea Întreprinderilor Franceze, între 1997–2005 si PDG al Unilever France Group–multinationala olandezo–britanica prezenta în 120 de tari, specializata în bauturi si gheata, agro–alimentare,  cosmetica, produse de înfrumusetare si întretinere a pileii, produse pentru întretinerea casei, etc., ocupând locul 4 pe piata mondiala dupa Nestlé, PepsiCo si Coca-Cola Company).

French businessman Michel Maury-Laribière surrounded by his wife Monique and their family. (Photo by Richard Melloul/Sygma/Sygma via Getty Images)

Evenimentul are loc pe 28 inie 1980, pe D59 (judetean), între Confolens si Roumazières (pe raza comunei Saint-Maurice-des-Lions), în timp ce acesta (la bordul vehicului sau, un Citroën CX), se deplasa la locul sau de munca, uzina TBF (Tuilerie briqueterie française), al carui PDG era si care era considerata cea de a 4-a „place for manufacturing tiles” pe plan national (în Franta) din punctul de vedere al productiei si cea mai moderna, respectiv, cea mai rentabila din Europa. Pentru recompensarea salariatilor care au participat la beneficiul realizat de catre TFB, în 1979, aceasta a redistribuit salariatilor sai 3 luni de salarii suplimentare.Cu alte cuvinte, în 1979, salariatii TBF au beneficiat de 15 salarii lunare (în loc de 12, ca regula generala).

Actul criminal este pus la punct de catre raufacatorul Jacques Hyver, cu ajutorul amantei sale Dominique Wernert (atunci, o tânara atragatoare în vârsta de 19 ani), iar acestia reclamau o „recompensa (rascumparare) în valoare de 3MFfr (cca 450.000€, astazi, echivalentul a cca 2,5M€PPA). Directorul general al uzinei, Jean-Luc Maury-Laribière (fiul lui Michel Maury-Laribière), vazând ca tatal sau nu soseste, ca de obicei, la birou, o suna pe mama sa, care îi confirma plecarea de acasa a tatalui sau, ca de obicei, la ora 07h45.

Ca urmare, Jean-Luc Maury-Laribière (n.1943, devenit racing driver participant la 7 concursuri  ale celebrei competitii 2h00 du Mans/24-Stunden-Rennen von Le Mans: 1993, 1994, 1995, 1997, 1998, 2000, 2001, 2004, câstigând cursa în 2003, în categoria LMP675) porneste în întâmpinarea acestuia, dar nu departe de uzina îi descopera masina, abandonata, cu cheile în contact si cu aparatul de radio functionând. Jean-Luc est un pilote automobile français né le 22 février 1943. Il a participé à 7 reprises aux 24 heures du Mans: en 2003.

Pe scaunul pasagerului din fata, într-un scurt mesaj, un oarecare „FM” reclama suma de 3MFfr pentru rascumpararea PDG al uzinelor TFB (Tuileries et Briqueteries Françaises) si evident, ca de obicei, fara anuntarea politiei, care ar trebui platita în  hotelul Frantel de la Limoges (prefectura departamentului Haute Vienne,  regiunea administrativa Noua Aquitania). Dar familia acestuia nu va respecta conditiile rapitorilor si va anunta politia, si în plus, va face publica rapirea lui Maury-Laribière si în mass – media franceza. Cu toate ca, salariatii întreprinderii iau decizia sa plateasca, ei însisi rascumpararea, motiv pentru care mass – media franceza îl numeste pe acesta „Maury-Laribière, le patron bien-aimé” (Maury-Laribière, patronul  îndragit).

În cadrul unei operatiuni „Boule de gomme”, cca 585 de jandarmi si politisti se vor lansa în cautarea rapitului în cantonul Nord-Charente (diviziune administrativa în departamentul Charente din regiunea Nouvelle Aquitaine) sub comanda comisarului principal Charles Pellegrini si a comisarului Claude Bardon, seful SPPJ [1] (Serviciul regional al Politiei Judiciare) Bordeaux, care se instaleaza, acasa, la familia Maury-Laribière, în astepatrea unui mesaj din partea rapitorilor – o ancheta de mare anvergura,  la care Manuel Maury-Laribière, fiul cel mare al lui Michel Maury-Laribière, într-o prima faza, nu se va asocia. Acesta va fi „asistat” în investigatii de catre directorul adjunct al PJ[1] (Politia Judiciara)  Honoré Gévaudan.

La început, anchetatorii îi banuiesc pe Jacques Mesrine si pe François Besse (n.1944, figura emblematica si legendara a marelui banditism francez – complice „al marelui” Mserine, considerat „regele evadarilor” pentru cele 7 evadarei reusite ale sale), autor al unor lucrari de referinta în domeniu: Je suis un bandit d’honneur (Editura Paul Legrain–1984), Le Vesou chorrezien (Editura MckProd – 2008) si La Cavale (Editura Plon – 2019).

În sfârsit, mesajele nu vor înârzia. Jean Labarussias, directorul tehnic al uzinei ar fi fost contactat telefonic (de 2 ori) de catre, un oarecare, Hyver, care l-ar fi amenintat ca daca Jean-Luc nu va plati rascumpararea, tatal sau va fi executat. Dupa care, acesta îl suna direct pe Jean–Luc (supravegheat de catre politisti), si îl „convoaca” la întâlniri nocturne, în repetate rânduri (în locuri diferite), fara ca cei 2 sa se întâlneasca vreodata. Ca urmare, politistii îl vor „localiza” pe apelant fara mari dificultati (dar, doar în „spatiul infractional” al epocii), în persoana lui  Jacques Hyver (n.1050, fiul unui inginer, „stralucit si inteligent”, ) un mic delincvent, condamnat de mai multe ori pentru infractiuni corectionale (delicte), care, însa, pe 6 aprilie 1977 va comite si o prima infractiune grava, când cu un complice, va ataca jandarmeria din Chasseneuil-sur-Bonnière (departamentul Charante), dupa dispara fara urma, iar pâna la raprea lui Maury-Laribière, va trai (împreuna cu amanta sa, Dominique Wernert) din furturi (jafuri) si escrocherii. În cazierul judiciar al acestuia figurau între 1974–1976 „doar” 3 condamnari (pentru furt, escrocherie si emitere de cec de banca fara acoperire).Dupa comiterea atacului de la Jandarmeria Nationala din Chasseneuil-sur-Bonnière, acesta se refugiaza un timp în Africa (de unde face trafic de arme si vehicule cu Franta Continentala), de unde revine cu putin timp înainte de rapirea lui Maury-Laribière. Ascultarea convorbirilor telefonice (în care Jean-Luc solicita si o dovada a faptului ca tatal sau este înca în viata), permite si localizarea „geografica” (spatiala) a apelului dar cu o aproximatie destul de vaga. Este vorba de cabine telefonice plasate în diferite localitati în departamentul Dordogne (din sud-vestul Franței, situat tot în regiunea Nouvelle Aquitanie–Noua  Aquitania).

Dar, dupa 11 zile de la rapirea acestuia, pe 9 iulie 1980, proprietarul rezidente turistice rurale Pleuville, Jean Boishardy (în vârsta de 68 de ani) si sotia acestuia, din comuna Sainte Orse (în departamentul Dordogne, traversata de la est la vest de catre pâraul Soue, afluent al râului Auvézère, aflat la cca 8 km nord de Thenon–capitala cantonului cu acelasi nume, aflata la intersectia drumurilor judetene D67 si D70), considera suspect (ciudat) faptul ca, un cuplu de 2 tineri (sub numele Leconte) au închiriat (pe 7 iunie 1980) o camera fara pat matrimonial (adica, o camera cu paturi separate). Ca cei 2 nu deschid niciodata fereastra si în plus, tin si obloanele trase, întotdeauna. Nu parasesc camara niciodata împreuna, iar parcarea rezervata lor nu este niciodata ocupata, pentru ca vehiculul lor, un Renault R20 (de culoare verde) se afla garat, întotdeauna, în fata rezidentei.

În concluzie, proprietarii vor semnala aceaste „ciudatenii” vecinului lor Narcisse Martin (un jandarm pensionar), care la rândul sau îi va previni pe fostii sai colegi de la jandarmerie. Ca urmare, pe 10 iulie, un simplu control de rutina al acestora va conduce la descoperirea locului sechestrarii a lui  Michel Maury-Laribière.

French businessman Michel Maury-Laribière surrounded by his wife Monique and their family. (Photo by Richard Melloul/Sygma/Sygma via Getty Images)

Legat cu un lant de radiator (si victima a unei urticarii generalizate pe toata suprafata corpului si a unui edem – infiltrație cu lichid seros a țesuturilor  la nivelul gâtului) acesta se afla sub supravegherea lui Dominique Wernert (o tânara blonda în vârsta de 24 ani–alte surse indica gresit, 19 ani, cunoscut si ea autoritatilor judiciare pentru infractiuni delictuale, de origine austriaca dupa mama, fosta dactilografa în cadrul Ministerului Marinei Nationale), în timp ce Jacqus Hyver era în „deplasare” la Paris pentru inacasarea recompensei, ceea ce nu va avea loc, pentru ca înainte ca „tranzactia” sa aiba loc, politistii sunt anuntati ca victima a fost gasita.

Werner va trece rapid la dezvaluiri si declara ca ideea rapirii apartine lui Hyver, de care ea era îndragostita.

Aflând vestea, Hyver fuge de la locul întâlnirii si dispare un timp, dar în timpul cavalei sale, dupa o luna de la kidnapping-ul lui Michel Maury-Laribière, el are „ginionul” sa-l ucida pe 28 iulie, pe fostul sau angajator Maury Christian (în vârsta de 40 de ani, patronul unei discoteci – Le Safari Club din Andilly în cantonul Isle-Adam, departamentul Val d’Oise – regiunea pariziana).

Pus sub urmarie si reperat, Jacques Hyver  va fi arestat iesirea dintr-o discoteca, la Tours (prefectuara departamentului Indre et Loire, regiunea administrativa Centre–Val de Loire) în noaptea de 9–10 octombrie (în jurul orei 02h00) de catre politistii de la de la Versailles (rergiunea pariziana) din apartinând OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului), creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne, apartinând Politiei Judiciare si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu  OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate).

Procesul acestuia debuteaza pe 12 octombrie 1982 în fata Juriului Popular al departamentului Charante (compus din 9 jurati: 3 femei si 6 barbati, în prezenta Avocatului general al acuzarii Hauret) la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) aflat în Palatul Justitiei din piata Francis Louvel de la  Angoulême (prefecura departamentului).

Hyver (aparat de catre avocatii parizieni Gibaud si Françoise Davideau) si Wernert (aparata de catre Blazy de la baroul din Bordeaux si Pelletier de la baroul parizian) amândoi, vor fi prezenti în fata instantei, în stare de arest, primul încarcerat preventiv în centrul de detentie provizorie din Gradignan (departamentul Gironde, regiunea administrativa Noua Aquitania), iar cel de-al 2-lea la cel de la Angoulême (departamentul Charente). Dupa 3 zile de audienta publica si dupa ce Juriul Popular îi gaseste vinovati pe cei 2 pentru kidnapping, Ministerul Public (procurorul Hauret), solicita contra lui Hyver 20 de ani recluziune criminala si 10 ani de detentie criminala contra lui Wernert.

În sfârsit, pe 15 octombrie 1982, Curtea cu Jurati Charente îl condamna pe Hyver la 20 de ani de recluziune criminala pentru rapirea lui Maury-Laribière iar Curtea cu jurati al departamentului Val d’Oise (regiunea pariziana), pe 14 octombrie 1983, la închisoare pe viata pentru asasinarea lui Maury, în timp ce cu Wrener va fi mai indulgenta, sanctionând-o numai cu 7 ani de detentie criminala.Casata sentinta în dosarul rapirii lui Maury-Laribière, pentru viciu de procedura, Curtea de Apel de Bordeaux (prefectura departamentului Gironde si a regiunii administrative Noua Aquitania) va reduce pedeapsele la 12 ani de recluziune criminala si 4 ani de detetentie pentru Hyver, respectiv, Wernert, iar Curtea de Apel Paris, la 20 de ani de recluziune criminala, pedeapsa lui Hyver pentru asasinarea lui Maury.

Dupa mai multe tentative de evadare, dintre care una rocamboleasca – în 1987 de Maison Centrale Saint Maur–închisoare de maxima siguranta (DISP Dijon – Grand Centre, data în folosinta în 1975, cu o capacitate operationala de 260 de, în departamentul Indre, regiunea administrativa Centre–Val de Loire), Jacques  Hyver  va fi (e)liberat pe 1 februarie 2005, dupa aproape un sfert de secol de detentie (recluziune criminala).Merita sa subliniez aici faptul ca actul infractional–criminal de kidnapping, inclusiv, cel de lux (judecat în Franta de catre o Curte cu Jurati – cumpus din 9 jurati în Prima instanta: 6 persoane alese prin tragere la sorti de pe listele electorale si 3 magistrati, respectiv, din 12 jurati în Apel: 9 persoane alese de pe listele electorale si 3 magistrati) practicat în „anii VGE” de catre cei mentionati, nu era un fenomen social izolat, dar facea obiectul unei anumite „politici” infractionale (criminiale) a vremii, care debuteaza înca de la începutul epocii gaulle-iste (a celei de-a V-a Republici Franceze) în 1960, cu rapirea, pe 12 aprilie 1960, de la locul de joaca al clubului de Golf Saint-Cloud (aflat pe teritoriul comuneleor Garches, Rueil-Malmaison si Vaucresson în departamentul Hauts-de-SeineMétropole du Grand Paris) a lui Éric Peugeot (n.1955), atunci în vârsta de 4½ ani, fiul sotilor Colette Peugeot (1929–2010) si Roland Peugeot (1926–2016, absolvent al Universitatii Harvard, directorul–din 1959 al societatii EPF/Établissements Peugeot Frères–devenita în 1965 celebra marca de automobile PSA/Peugeot Société Anonyme), nepotul lui Jean-Pierre III (1896–1966, directorul societatii Automobile Peugeot–creata în 1810) si stranepotul lui Robert Peugeot (1873–1945, absolvent în 1895 al celebrei scoli superioare de înalte studii ingineresti, Ecole Centrale de Paris –fondata în 1829), apartinând prestigioasei familii de industriasi Peugeot (o dinastie de relegie protestant–luterana, originara din Vandoncourt–regiunea urbana Montbeliard, departamentul Doubs, regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté, care dateaza înca de la începutul secolului al XVIII-lea), având ca fondator pe  Jean-Pierre I Peugeot (1734–1814), fiul lui  Jean-Jacques I Peugeot (1699–1741), patronul unei întreprinderi de vopsitorie, respectiv, a uneia de prelucrari hidraulice a uleiului si a cereralelor, si în sfârsit, a unei firme industriale de prelucrare si de turnare a otelului.

În momentul rapirii, Eric Peugeot, se juca cu fratele mai mare (în vârsta de 7 ani) Jean-Philippe Peugeot (n.1953, devenit vicepresedinte al PSA Peugeot Citroën) sub supravegherea bonei  Jeanine Di Germanio, care în masina (Peugeot 403) era cufundata profund în lectura, în timp ce soferul Georges o curata în exterior– fara  ca vreunul dintre ei sa fi observat disparitia lui.

Numai micuta Carole care se juca cu fratii Peugeot ar fi observat ca Eric a fost luat de mâna de catre un strain, care, în scurt timp, l-ar fi si îndepartat de la locul de joaca.

Den danske fotomodel Lise Bodin i forhør anklaget for hæleri i forbindelse med Peugeot-sagen.

Pe toboganul pe care se jucau copii, Georges (soferul) va gasi un plic alb, în care se afla un mesaj cu majuscule, redactat la o masina de scris cu urmatorul text:

«Draga Dle Peugeot (n.r., Roland Peugeot – tatal lui Eric)

Tânarul Peugeot, a murit pentru dupa ce a fost supus unor torturi oribile, pentru ca parintii sai iubitori au refuzat sa plateasca rascumpararea în valoare de 5MFfr vechi (500.000 NFfr) sau pentru ca au fost mult prea „vorbareti”cu politistii. Eu n-as vrea sa-l încredintez lui Dédé – de altfel, un tip „bine”, dar putin nebun („sarit de pe fix”)! Deci, daca dorit sa-l revedeti în viata, conformati-va ordinelor noastre, pe care sa le respectati, exact asa, cum va sunt comunicate. Dupa ce v-ati recuperat fiul (copilul), puteti va sorbiti cu politia, daca doriti, dar nu înainte! Faceti rost de 50MFfr vechi (astazi, cca 850.000€PPA), în exclusivitate, în bancnote de 10.000fr si 5.000fr, deja folosite (utilizate) pentru ca noi nu acceptam bancnotele noi. Daca încercati sa notati numerele si seriile bancnotelor, riscati sa va pierdeti fiul (care, de altfel, nu-l va vom restitui decât dupa ce banii au fost schimbati – operatiune pe care o vom efectua rapid). Va punem la dispozitie 48h00 pentru ca sa aveti timp sa procurati suma de bani pe care o pretindem pentru rascumpararea fiului dvs. Plasati (puneti) acesti bani într-o servieta pe care sa o puteti închide (cu cheia) pe care sa aveti asupra dvs si asteptati noi instructiuni din partea noastra, pe care le veti primi, telephonic, la domicilul dvs (atunci, pe Av. Victor Hugo  în sectorul n016, între Place Charles de Gaulle si Place Tattegrain–Av. Henri Martin, situat pe Colline de Chailot, între av. Foch si av. Kléber, una dintre cele 12 bulverde, cele mai prestigioase ale Parisului si cea mai lunga, dupaAv. des Champs Élysées). Sa nu uitati ca viata fiului dvs depinde, numai, de comportamentul dvs ! Fiti rezonabil Dle Peugeot si urmariti instructiunile noastre, „cuvânt cu cuvânt”!!! »

Practic, este prima rapire (de lux) înregistrata în Franta celei de-a V-a Republici, instaurate de catre Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969) considerat „cel mai ilustru dintre francezi” de catre predecesorul sau René Coty (Jules–Gustave – René   Coty/1882 – 1962, în functie între 1954 –1959), care va si demisiona în favoarea acestuia.

Pe 14 aprilie 1960, tatal copilului, Roland Peugeot, va si livra rapitorilor rascumpararea (solictata printr-o scrisoare depusa pe tobogan – la locul de joaca) în valoare de 50MFfr vechi (asa cum au dorit) în galeria comerciala din pasajul Doisy (în cartierul Ternes din sectorul parizian n017, aflat în proximitatea Arcului de Triumf), conform instructiunilor acestora pe care le-a primit într-o scrisoare primita la adresa lor.

Tot în aceasta scrisoare este precizat si modul în care Roland Peugeot trebuie sa fie „deghizat”: „coafat, purtând ochelari de soare, dar si o palarie specifica regiunii Tirol (în Alpi, din vestul Austriei și în nordul Italiei – vreme îndelungată aflata sub o orânduire comună, care Primul Război Mondial și prăbușirea Imperiului Habsburgilor/Austro-Ungaria, a fost împărțit în anul 1919 prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye în Tirolul de Nord și în Tirolul de Est – astazi statul federal Tirol, care au rămas în Republica Austria, respectiv, Tirolul de Sud și Welschtirol, care constituie în zilele noastre Regiunea Autonomă Trentino-Tirolul de Sud, cedate Republicii Italiene), având în mâna servieta cu cei 50MFfr” cu care trebuie sa fie în str. Ternes n057, la ora 16h00. Ajuns la locul de întâlnire, un barbat aflat în spatele lui îi spune: „Pastrati cheia”, dupa care dispare cu servita în pasaj, nu înainte sa-i sopteasca la ureche:  „Veti avea copilul mâine sera”.

Nota. Dupa revenirea la putere pe 1 iunie 1958, Charles de Gaulle (atunci, în functia de premier–presedintele Consilului de Ministri, între 1 iunie 1958–8 ianuarie 1959) decide sa reformeze structura economica si constitutionala a Frantei, bazându-se Antoine Pinay (1891–1994,  presedintele Consiliului de Ministri între 8 martie 1952–23 decembrie 1952, ministrul Finantelor si Economiei între 1952 – 1953 si 1958 –1960, ministrul afacerilor Externe între 1955 – 1956 si ulterior, Mediatorul Republicii între 1973–1974), respectiv, pe Jacques Léon Rueff (1896–1978,  înalt functionar al statului, membru al Academiei franceze din 1964 si Cancelar al Instutului Francez între 1964–1978, cea mai prestigioasa instituție academică franceză fondată la 25 octombrie 1795 și care cuprinde: Academia Franceză, Académie des inscriptions et belles-lettres, Academia Franceză de Științe, Académie des sciences morales et politiques si Académie des beaux-arts). Pentru convertibilitatea monedei franceze are loc o devaluare de 17,5%, ceea ce da nastere pe 27 decembrie 1958 unui franc francez „puternic” (echivalentul a 1,8mg de aur, adica 400F si introducerea francului  francez „nou” = 100 franci francezi „vechi”, cu paritatea pivot: 1$US=4,92Ffr, 1DM=1,236Ffr, 1£=13,85Ffr, 1FCh=1,141Ffr si 1 NLG =1,267Ffr)

Ca urmare, Éric va fi pus în libertate (abandonat) pe av. Raymond-Poincaré, în beraria „Le Baltodin sectorul 16 si esta gasit pe strada (în jurul orei 01h00 pe 15 aprilie) de catre Lucien Bonnet (functionar la primaria Parisului, care revenea la domicilul sau în cursul noptii). Când acesta se apropie de copil, acesta îi spune: Ma numesc Peugeot”, ceea ce îl face pe acesta din urma, care la rândul sau va anunta parintii copilului: „Copilul dvs este aici la noi, la comisariatul din strada Faisanderie”. Conform autoritatile responsabile cu ancheta, el ar fi fost „bine tratat”, si „rasfatat” cu mâncaruri bune (produse din carne, legume, ciocolata, fructe, etc.), cu carti ilustrate, jocuri, etc., în fata televizoorului, si dormea într-un patut confortabil.

Copilul ar fi dat si detalii: „Eu nu-i cunosteam pe cei 2 barbati care m-au transportat într-uu vehicul Peugeot 403 negru (n.r.furat de la un locuitor din Puteaux – gasit abandonat la cca 200m de la intrarea în clubul de golf). Ei nu m-au dus departe. Era în cartier, la parter. Am avut si televizor”.

În cursul aceleasi zile, Roland Peugeot declara presei, în jurul orei 13h30: „Repet, am platit rascumpararea, am actionat singur, fara ajutorul politiei”.  Din contra, rapitorii acestuia, RobertRaymond Rolland („beaufort” compus din cuvintele „beau” si „fort”, adica, „tare frumos” sau „Rolland le Beaufort”) si Pierre–Marie  Larcher  („Le beau Serge”/frumosul, chipesul Serge)  nu vor fi reperati de catre  politisti decât la sfârsitul lunii februarie si începutul lunii martie 1961 (datorita cheltuilelor lor extravagante) si cu ajutorul Interpolului, ceea ce le va si permite arestarea lor, pe 5 martie 1961. În timpul interogatoriului lor ei recunosc sa s-ar fi inspirat din romanul „Rapt” al lui Lionel White (L.W. Blanco, Nick Carter/1905–1985, scriitor american de romane politiste).

Mar. 07, 1961 – From left to right and from top to bottom: Larcher and Raymond Rolland (called Rolland de Beaufort) who may have admitted to asking fo…

Condamnati la 20 de ani de recluziune ciminala, de catre Juriul Popular Paris (numai dupa 35 de minute de deliberare), pe 2 noiembrie 1962 (într-un proces care debuteaza pe 31 octombrie), Raymond Rolland (aparat de catre Tixier-Vignancourt) este pus în liberate (conditionata sub control judiciar) în 1973 (dupa 12 ani de recluziune criminala) si devine profesor (universitar) de drept, iar Pierre Larcher (aparat de catre René Floriot) în 1975 (dupa 14 ani de recluziune criminala) si devenie editor.

În ceea ce îl priveste pe Éric Peugeot, începând din 2000, el este presedintele filialelor Peugeot în Belgia, Olanda si Portugalia, administrator al EPF (Établissements Peugeot Frères), SKF France Depuis si al FPF (Française de Participations Financières), iar din 2006 administrator, iar ulterior, presedinte al Theolia (leader european al productiei de electricitate eoliana). Din contra, complicitatea celorlati inculpati în dosar era îndoielnica si care urmare, acestia au fost pusi în libertate.

Însa, instrumentarea dosarului (criminal – judecat de catre o Curte cu Jurati – Juriu Popular) cu care este însarcinat judecatorul Renard (de la Parchetul de pe lânga TGI Versailles–regiunea pariziana) va „dura un timp”, dupa ce suspectii vor fi arestati preventiv si încarcerati în detentie provizorie, în special pentru descoperirea posibililor lor complici (un barbat si doua femei): studentul în medicina Jean–Simon Rot(h)man, Rolande Niemezyk  (prietena lui Larcher) si Lise Bodin (daneza, fosta „Miss Danmark”  – „reine de beauté”/regina frumusetii).

Dupa 3 saptamâni fara niciun rezultat, politistii se vor orienta catre cazinoul din Divonne-les-Bains (departamentul Ain, regiunea administrativa Auvergne– Rhône Alpes) unde directorul Fleury Creton (priten cu familia Peugeot) reveleaza faptul ca pe 3 martie ar fi primit o scrisoare anonima de amenintare, conform careia, el ar fi primit ordin sa plateasca 12MFfr vechi (120.000Ffr, cca 200.000€PPA) pentru ca cei 2 copii ai sai sa nu fie rapiti.  Din contra, bunicul lui Eric, Jean–Pierre III (1896 – 1996), a notat seriile bancnotelor în sediul social al firmei Peugeot (din strada Berri), iar acestea au fost puse la dispozitia anchetatorilor.

Un „indic” (turnator) al politiei a semnalat prezenta acestor bilete de banca (bancnote) în cazinourile din regiunea localitatii Megève (de la poalele celebrului masiv muntos Mont Blanc), aflata în arondismentul Bonneville (departamentul Haute Savoie) dupa ce multe dintre acestea au fost semnalate cu cca 11 luni în urma si la Roissy (unde se afla actualul complex aeroportuar Paris Roissy–Charles de Gaulle, dat în folosinta în 1974). Ca urmare, pe 5 martie 1961, la ora 06h00, politistii (condusi de catre comisarul principal André Pierangeli–însarcinat cu ancheta) vor încercui regiunea  Megève si îi vor interpela pe Roland de Beaufort (Raymond Roland) si logodnica sa Lise Bodin („regiunea frumusetii”).

Simultan, vor fi intepelati la Saint-Tivier-de-Courte (statiune montana de sporturi de iarna) aflata în proximitatea orasului Bourg-en-Bresse (prefectura departamentului Ain, regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes), într-un vehicul Peugeot 403 (negru) care urma sa plece în directia Paris si pe Beau Serge (Pierre Larcher), împreuna cu Nicole Grasset (Rolande Niemezyk), respectiv, cu Simon Rotman, ceea ce va fi transmis imediat, de catre Louis Hutin, procurorul Republicii din Bourg en Bresse, magistratului instructor de la Versailles. Cei 5 vor fi adusi în  fata judecatorului Renard (la TGI Versailles) în noaptea de 8-9 martie 1961 de la Annecy (prefectura departamentului Haute Savoie, regiunea administrativa Auvergne–Rhône Aples), unde erau în arest preventiv. Înainte însa, ei vor fi audiati timp de 48h00 la TGI Annecy al Palatului de Justitie (din av. Coteau), unde au fost adusi de catre Prima brigada mobila a Brigazii de Jandarmerie din Annecy.

Dupa transferul lor, cele 2 femei vor încarcerate în închisoarea (Maison d’Arrêt) de la Versailles (DISP Paris–Ile de France, dat în folosinta în 1944, cu 26 de celule si capacitate operationala de 58 de locuri), iar cei 3 barbati în închisoarea (Maison d’Arrêt) Saint-Pierre de la Versailles (în functiune între 1844-1980), astazi, înlocuita cu Maison d’Arrêt Bois-d’Arcy (DISP Paris–Ile  de France, data în functiune la sfarârsitul anului 1979, cu 448 de celule si capacitate operationala de 587 de locuri).

Dupa primul interogatoriu, care debuteaza în jurul orei 09h50, Pierre Larcher si Raymond Rolland vor fi inculpati de „rapirea unui minor având mai putin de 15 ani”si conform art.354-355 din Codul Penal) si plasati, în dupa masa zilei, în detentie provizorie, în aceasi închisoare.

PARIS, FRANCE – OCTOBER 26: One Of The Two Kidnappers Of Eric Peugeot, Raymond Rolland, After Arrest, in Paris, France, on October 26, 1962. (Photo by Keystone-France/Gamma-Rapho via Getty Images)

Larcher (muncitor tipograf la origine–asistat de catre avocatul sau, Bensard) sustinea în declaratia sa, în fata magistratului instructor, ca de altfel si cu ocazia arestarii sale, ca el n-ar fi facut  nimic rau lui Éric Peugeot („pentru ca nu este un monstru”) si nici n-ar fi obtinut nimic din banii obtinuti pentru rascumpararea acestuia. Din contra, ceilalti 3 (Jean Rothman, Lise Bodin si Rolande Nemiczik) vor fi implicati „numai” de „complicitate la rapirea unui minor având mai putin de 15 ani” si reîncarcerati în centrele detentie provizorie unde au fost în arest preventiv.

Cu ocazia perchezitiilor efectuate de catre anchetatori (conform indicatiilor celor inculpati), dirijati de catre comisarul Guy Denis–fost director al Sigurantei Nationale de la Alger în 1962 (succesorul lui Pierangeli) si Camard, o parte din rascumparare (cca 5.754.000Ffr/57.450 NFfr–franci francezi noi, ascunsi într-o punga de plastic în 2 pachete distincte, ambalate în ziar) va fi gasita (si recuperata) dintr-un garaj (service) aflat la Paris (pe str. Leconie-de-Lisle, n027 din sectorul 16–dupa numele poetului francez Charles–Marie–René Leconte de Lisle/1818–1894, care prelungeste  str. Rémusat, între av. Théophile-Gautier si str. Pierre-Guérin). Larcher, ar fi declarat acestora ca unul dintre pachete, adica, cel care continea 4,745MFfr, ar fi fost al lui, în timp ce celalat pachet, care contine 1MFfr ar fi apartinut lui  Rolland. 

Tot conform informatiilor obtinute de la rapitori, va fi stabilit si locul sechestrarii copilului între 12–14 aprilie (într-o vila închiriata la Grisy-les-Plâtres/Épiais-Rhus din regiunea urbana Pontoise, prefectuara departamentului Val d’Oise din regiunea pariziana), iar, reconstituirea a si fost facuta, fara niciun fel de probleme (conform procurorului Republicii de Versailles,  Toubas). Ca urmare, cei interpelati vor fi prezentati parchetului de pe lânga TGI de Bonneville, înainte de a fi transferati la Palatul de Justitie din Annecy (prefectura departamentului). Însa, în timpul instructiei (instrumentarii dosarului), anchetatorii descopera ca rapirea lui Eric Peugeot ar fi fost pusa la cale, gratie lui Colette Petit (sotia lui Roland), divortata de un unchi de-al lui Eric, cu care (conform lui Larcher), aceasta ar fi dansat, într-un club de noapte, din  Megève, complicele sau, Roland de Beaufort. Cu atât mai mult cu cât, Roland Peugeot si familia sa era în vacanta la Megève, în aceasi perioada ca si rapitorii lui Eric (contestat, de altfel, de catre familia acestuia). În sfârsit, convoiul care escorta pe cei 5 arestati (compus 5 vehicule–în fata caruia se afla cel al politistilor parizieni însarcinati cu transferul lor), dupa o escala escala la Bourg en Bresse, face o a doua escala la Dijon (prefectura departamentului Côte d’Or si a regiunii administrative Bourgogne–Franche Comtè), de unde în jurul orei 01h15 acesta se va îndrepta catre Paris, pentru ca în jurul orei 06h00 sa ajunga la sediul primei brigazi de jandarmerie mobila (din str. Faubourg-Saint-Honoré n0127) de la Versailles, iar în jurul orei 09h50 la TGI (Tribunalul de înalta Instanta).

Instrumentarea dosarului terminata a fost terminata pe 17 martie 1962 (în jurul orei 20h30), dupa ce Raymond Rolland (asistat de catre noul sau avocat  Benaroch–care l-a înlocuit pe Maurice Garçon) a fost audiat pentru ultima oara. Ca urmare, judecatorul de instructie Ranard, îl va si trimite, pentru solutionare, Camerei Criminale (de acuzare) a TGI Versailles.   În cadrul acestuia, nu mai putin de 10.000 de misiuni ar fi fost efectuate si 3.254 informatii ar fi fost verificate.

Nota. Atunci când kidnapping-ul lui Eric Peugeot are loc, în Franta nu existau decât cca 145 de vehicule (rutiere) la 1.000 de locuitori, în timp ce, în Suedia, numarul acestora era de 152, iar în SUA de 335 si aproape 1/3 dintre acestea datau din perioada interbelica. Într-un asemenea context, pentru a supravietui, firma Peugeot SA trebuie sa produca cel putin 1.000 de vehicule zilnic (la uzina sa din Sochaux–departamentul Doubs, regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté), chiar daca la început nu reuseste, decât cca 800, pentru ca productia franceza sa atinga un milion de exemplare, împreuna cu Renault (creat, oficial, pe 25 februarie 1899) cu modelele Dauphine, R4, R8 si Frégate, respectiv, cu Citroën (creat pe 4 iunie 1919) cu modelele 2CV, Ami6 si DS, iar Simca (Societatea industrială de mecanică și caroserie automobile – companie franceza cu capital italian fondata în 1934 de catre Fiat, condusă între anii 1935–1963 de italianul Henri Théodore Pigozzi/Enrico Teodoro Pigozzi, 1898–1964),  cu modelele Aronde si Versailles, integrata între 1978-1980 în PSA Peugeot Citroën, devenit pe 5 aprilie 2016 Groupe PSA (al doilea producător european de autovehicule, după Volkswagen, reunind brandurile Peugeot, Citroën, Opel și Vauxhall – societate „sora” a marcii Opel, fondata în 1857 de catre Alexander Wilson). O contributie oarecare va aduce si marca Berliet (1899–1978), creata de catre Marius Berliet (1866–1949, fondatorul sociatatii de automobile cu acelasi nume, constructor, pâna în 1939, în exclusivitate de vehicule industriale, din 1978 integrata în Citroën).

În încheiere, merita sa mentionez înca alte doua evenimente celebre de kidnapping care, care, desi nu au avut loc nici în perioada „anilor VGE” si nici în Franta, totusi, au marcat profond istoria contemporana a rapirilor de lux.

Prima, are loc în timpul celei de a III-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940), în perioada marii crize economice (1929–1939) dominata de serie de montaje financiare frauduloase (a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX).

Este vorba de rapirea în SUA, în timpul presedintiei lui Herbert Clark Hoover (1874 – 1964, al 31-lea presedinte al SUA, în functie între 1929 –1933), pe 1 martie 1932, a unui copil, Charles–Augustus Lindbergh Jr. (n.1930), baietelul celebrului aviator american (general de aviatie, pilot de vânatoare, inginer, inventator si scriitor) de origine suedeză, Charles Lindbergh (Charles Augustus Lindbergh, Jr./ 1902–1974, cunoscut și ca „Lucky Lindy”/Norocosul Lindy sau „The Lone Eagle”/Vulturul solitar, unul din pionierii zborurilor de lungă durată) devenit celebru în lumea întreaga ca urmare a traversarii Oceanul Atlantic, pentru pentru prima oara, fără escală, de la New York la Paris, între 20–21 mai 1927 (în 33h30) la bordul avionului sau monoplan Spirit of Saint Louis (cu anvergura–distanța dintre extremitățile aripilor de 14m, lungime de 8,41m, înaltimea de 2,99m si suprafata aripilor 29,7 m2, cu un rezervor de combustibil de 450 de galoane – 1.700l, masa vida de 975kg si viteza de croaziera de 180km/h, respectiv, cea maxima de 210km/h, capabil sa zboara la o înaltime de cca 5.800 – 5.900m, pe o distanta de cca 6.500 – 6.600km).

Lindbergh se casatoreste pe 27 mai 1929 cu Anne Morrow Lindbergh (Anne Spencer Morrow/1906–2001, devenita si ea un pionier al aviatiei americane, iar ulterior, sriitoare de prestigiu), fiica omului de afaceri, Dwight Morrow (1873–1931, diplomat–fost ambasador în Mexic/1927–1930 si senator de New Jersey/1930–1931), atunci, unul dintre cei mai bogati oameni din SUA (cu o avere de cca 11M$US – astazi, echivalentul a peste 120M$US) si a educatoarei si scriitoarei americane Elizabeth Cutter Morrow (Elizabeth Reeve Cutter/1873 –1955), care în afara de Charles Jr., vor mai avea si alti 5 copii dintre care Jon Morrow Lindbergh (n.1932), Anne Lindbergh (1940–1993) si Reeve Lindbergh (n.1945), cunoscuti si publicului american. Cei 2 se întâlnesc în Mexico (unde tatal lui Anne era ambasador) cu ocazia turneului aviatic triumfal legat de traversarea Oceanului Atllantic de catre Lindbergh.  Medaliata a National Geographic Society în 1934, Anne Morrow Lindbergh, va fi prima femeie care va obtine un brevet de pilot în 1930 si va participa la o serie de demonstratii aviatice, în calitate de pionier american al aviatiei, dupa ce împreuna cu sotul sau („cuplul cerului”) vor doborî recordul de viteza în traversarea Statelor Unite ale Americii. 

Anne Morrow Lindbergh este si autoarea unor lucrari remarcabile printre care mentionez: North to the Orient (1935), Listen! The Wind (1938), The Wave of the Future (1940), The Steep Ascent (1944), A Gift from the Sea (1955), The Unicorn and other Poems (1956), Dearly Beloved (1962), Earth (1972), Hour of Gold, Hour of Lead (1973), Locked Rooms and Open Doors (1974), The Flower and the Nettle (1976) si War Within and Without (1980).  

În sfârsit, rapirea si uciderea lui Charles Junior (considerata „crima secolului”) în seara zilei de 1 martie 1932, a fost considerata de catre autoritatile politienesti si judiciare americane (dar si de catre opinia publica) una dintre crimele cele mai oribile si mediatizate ale secolului XX. Copilul în vârsta de numai 20 de luni este rapit de pe proprietatea parintilor sai de la East Amwell  Township (Hunterdon County, New Jersey), aflat în proximitatea orasului Hopewell (Mercer  County), în jurul orei 21h30, dupa ce bona Betty Gow, îl aseaza pe micut în patutul sau (în camera sa), în jurul orei 20h00.

Absenta acestuia este descoperita, cu o jumatate de ora mai târziu, tot de catre bona, în jurul orei 22h00, cu toate, atunci când are loc kidnapping-ul, Lindbergh ar fi auzit un zgomot, dar caruia n-ar fi acordat importanta. Corpul micutului va fi descoperit, însa, mult mai târziu, pe 12 mai 1932, într-o padure lânga proprietatea familiei (la o disntata de cca 2 miles de casa familiala), în ciuda faptului ca rascumparea în valoare de 50.000$US (astazi, cca 700.000$US) a fost platita rapitorului (rapitorilor). Dupa examinarea minutioasa a cadavrului, conform medicului – legist, decesul copilului (care ar fi avut loc chiar în ziua rapirii sale) s-ar fi datorat unei importante fracturi craniene. În urma unei ancheta care va dura peste 2 ani, un oarecare, Bruno Richard Hauptmann (1899–1936, tâmplar de profesie si sportiv, de origine germana) va fi arestat, care, ulterior, în urma unui proces (considerat „al secolului”) care se va derula între 2 ianuarie–13  februarie 1935 la New Jersey, va fi condamnat la moarte si executat (cu scaunul electric) pe 3 aprilie 1936 (la ora 08h45) în Închisoarea de Stat New Jersey, în ciuda faptului ca, înca de la interpelarea lui în 1934 si pâna la executia sa, acesta îsi clama (sustinea) nevinovatia, ceea ce, desigur, va genera o serie de controverse în rândul societatii civile americane. În contextul în care, atunci, cel putin 213 persoane ar fi revendicat kidnapping-ul lui Charles Junior, probabil datorita notorietatii aviatorului.Originar din Kamenz (districtului Bautzen, pe râul Spree) atunci în Regatul Saxoniei (stat istoric al Germaniei între 1806 – 1916 si predecesor al landului german federal Saxonia–frontalier cu Republica Ceha si Polonia, având capitala la Dresda) si fost soldat al Bundeswehr (Armata germana, în cadrul Reserve Infanterie Regiment Nr. 192, Maschinengewehr Kompagnie Nr. 3) în Primul Razboi Mondial,  Bruno Hauptmann este ranit în timpul luptelor si asfixiat într-un atac cu gaz toxic. Neresusind sa-si gaseasca de lucru ca tâmplar, dupa razboi, împreuna cu alti veterani, acesta se va orienta catre activitati infractionale criminale, în special, jafuri armate. Condamnat la 5 ani de închisoare (dintre care  va efectua 4, în penitenciarul din Bautzen – capitala districtului cu acelasi nume), la putin timp dupa (e)liberarea lui, acesta va fi arestat (preventiv) din nou si acuzat de o alta crima, dar reuseste sa evadeze gratie unei neglijente din partea gardienilor.Fiind în cavala (fuga) si cautat de catre autoritatile germane, el decide sa emigreze în SUA de maniera clandestina (în posesia unor documente false de identitate), îmbarcându-se pe nave (vapoare) care traversau Oceanul Atlantic cu destinatia la New York, ceea ce si reuseste la cea de-a 3-a tentativa, în luna noiembrie 1923. Dupa ce se casatoreste cu Anna Schoeffler (o tânara imigranta, tot, de nationalitate germana) în 1925, cuplul (care va avea si un copil) se va stabili la Bronx  (New York), unde Hauptmann se va angaja ca tâmplar, lasându-si în urma trecutul sau de criminal.

În sfârsit, dupa descoperirea absentei micutului Charles Junior, este Harry Wolfe (seful politiei din Hopewell) care se va deplasa la locul crimei (împreuna cu o echipa specializata în prelevarea amprentelor digitale), dar pâna atunci, proprietatea lui Lindbergh (Highfields, New Jersey) va fi invadata si de un numar impresionant de jurnalisti. Ca urmare, dintre cele cca 400 de amprente digitale prelevate, majoritatea dintre ele, vor fi irelevante, iar celelalte, inexploatabile din punct de vedere tehnico – stiintific. Interesant este însa faptul ca în camera micutului nu vor fi identificate nici amprenta acestuia, nici amprentele sotilor Lindbergh si nici macar a bonei Betty Gow. Dar, într-o nota scruta (un mesaj) redactatat la mâna cu multe grseli gramaticale si de ortografie, autorul kidnapping-ului îsi manifesta „pretentiile” (pe scurt): „Draga Domnule, sa aveti (pregatiti) suma de 50.000$US, din care 25.000$US în bancnote de 20$US, 15.000$US în bancnote de 10$US si 10.000$US în bancnote de 5$US. Dupa cca 2 – 4 zile , va vom informa unde sa depuneti banii. Va atragem atentia ca sa nu cumva sa faceti publica aceasta scrisoare sau sa contactati politia. Copilul se afla pe mâini bune. Contrar indicatiilor rapitorilor, vestea kidnapping-ului se raspândeste rapid si o serie de persoane (foarte) influnte pe plan national si international îsi vor oferi serviciile (pentru gasirea micutului Charles Junior), printre care, în afara de presedintele tarii Herbert Clark Hoover si militari de cariera (aflati în pozitii importante ale US Army), Col. Herbert Norman Schwarzkopf (1895 –1958,  activ între anii 1917–1921 si 1940–1953; first superintendent of the New Jersey State Police; father of General Norman Schwarzkopf Jr., the commander of all Coalition forces for Operation Desert Shield/Storm; best known for his involvement in the Lindbergh kidnapping case), Col. Henry Skillman Breckinridge (1886–1960, avocat si om politic, member of the prominent Breckinridge family, is best known as Charles Lindbergh’s attorney during the Lindbergh kidnapping trial and the only serious opponent of President Franklin D. Roosevelt in the 1936 Democratic primaries; United States Assistant Secretary of War from 1913 to 1916), respectiv, Generalul William Joseph Donovan („Wild Bill”/1883 – 1959, fost militar, om politic republican si avocat), fost sef al OSS (Office of Strategic Services/ Biroul de Servicii Strategice – agentie de informatii al Guvernului SUA creat pe 13 iunie 1942, înlocuit, ulterior – pe  26 iulie 1947 cu CIA).

Desi anchetatorii banuiau ca rapitorii ar fi membrii crimei organizate, tot, ei presupun înca de la început (ca urmare a unei expertize lingvistice) ca acestia ar de origine germana. Contactându-l pe Mickey Rosner (un infractor marunt/„second hand”), acesta le va indica 2 proprietari de baruri clandestine Salvatore Spitale (Salvy) si  Irving Blitz, care, se va constata ca, nu sunt decât niste informatori ai cotidianului New York Daily News. Chiar si figurile legendare ale crimei organizate americane, printre care si Al Capone (1899–1947), atunci încarcerat, vor manifesta interesul pentru gasirea micutului Charles („Little Lindy”), în schimbul unor sume de bani sau a eliberarii lor–refuzat, evident, de catre autoritatile judiciare americane.  Din contra, în acheta se vor implica, pe de o parte, atât politia din Washington DC si FBI (principalul serviciu federal de politie judiciara si serviciu de informatii interne–fondat pe 28 iulie 1908, atunci sub numele de BOI–Bureau of Investigation, devenit în 1935 FBI–Federal Bureau of Investigation, cu sediul general la Washington), cât, pe de alta parte USG (United States Coast Guard – organism federal cu rol de supraveghere, protectie si de salvare a persoanelor aflate în primejdia în apele teritoriale americane, creat pe 4 august 1790), USCS (United States Customs Service–serviciu federal american dependent de departamentul de Trezorerie,  creat în 1789  si activ pâna în 2003) si nu în ultimul rând, INS (United States Immigration and Naturalization Service – 0  agentie al U.S. Department of Labor între 1933–1940 si al U.S. Department of Justice între 1940 – 2003, când va fi dizolvat).

Între timp, autoritatile din New Jersey (New Jersey officials) vor oferi o recompensa de 25.000$US în cazul  „returnarii”  parintilor (în viata si sanatos) a lui Little Lindy, suma pe care acestia vor majora cu valoarea rascumpararii, adica, cu înca 50.000$US–un total de 75.000$US (astazi, echivalentul a cca 1,5M$US), o suma fabulosa în perioada The Great Depression (care debuteaza cu prabusirea bursei de la New Yorl pe 24 octombrie 1929 si tine pâna la debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial/1939–1945). Dupa câteva zile de la kidnapping, o noua scrisoare va fi adresata familiei Lindbergh  (asa cum era mintionat în primul mesaj), postata în Brooklyn (New York). Desi politia doreste examinarea scrisorii, Lindbergh o va încredinta lui Rosner, care o va duce direct la Daily News, unde aceasta va fi fotografiata, pentru ca ulterior, multiplicata, sa fie vânduta în centrul metropolei cu 5$US. O a doua scrisoare, tot prin mail si postata tot în Brooklyn, va sosi, din nou la resedinta familiei Lindbergh, motiv pentru care, comisarul de politie Ed Mulrooney de la New York PD (implicat si el în ancheta), presupune ca rapitorii ar lucra în acest cartier new yorkez, unde acesta va efectua si o serie de investigatie. Ca urmare, într-o a 3-a scrisoare adresata de catre rapitori familiei Lindbergh, rapitorii,  „suparati  foc”, maresc rascumpararea la suma de 70.000$US.

Însa, între timp, John Condon („Jafsie”, de la J.F.C, fost învatator, pensionar – doctor Joseph F. Condon, dupa alte surse), cunoscut în Bronx, va punlica o scrisoare în Journal Home News (de Bronx), în care mentioneaza ca sustine familia Lindbergh si „sponsoriaza” si el pe rapitori cu 1.000$US, daca acestia îl vor aduce acasa, sanatos si nevatamat, pe  Little Lindy. În scurt timp, acesta din urma va primi o scrisoare de la rapitori care îl autorizeaza sa fie intermediar între ei si familia Lindbergh.În urma conversatiei cu acestia, „Jafsie”, confirma faptul ca interlocurorul sau avea un accent strain, care spunea ca se numeste „John” si îl asigura ca micutul  Charles Lindbergh este sanatos si nevatamat, ascuns înttr-un vapor si supravegheat de catre ceilalti memnri ai bandei (2 barbati si 2 femei), dar se impacienta de un eventual deces al copilului, în cazul în care rascumpararea nu ar fi platita. Iar pentru a proba ca spune adevarul, John va expedia lui Condon, pe 16 martie 1932, un pachet continând pijamaua copilului care va fi însotita de o alta scrisoare de amenintare, în care reitereaza faptul ca în caz de neplata rascumpararii copilu va muri.

Lindbergh, tatal micutului Charles recunoaste pijamaua  si ordona lui Condon sa transmita un nou mesaj rapitorilor  prin intermediul Home News: „Money is ready. No cops. No secret service. I come alone, like last time.” (Banii sunt pregatiti. Fara politie. Fara servicii secrete. Voi veni singur ca si ultima data.”). În sfârsit, dupa o luna de la kidnapping, Condon primeste o scrisoare în care rapitorii spun ca sunt pregatiti pentru incasarea banilor.

American aviator Charles Lindbergh (1902 – 1974) and his wife Anne Morrow Lindbergh, 1929. (Photo by Fox Photos/Hulton Archive/Getty Images)

Cu scopul, pentru ca eventual, acestia sa fie identificabili, banii sunt pusi într-o cutie din lemn artizanala si platiti sub forma de „gold certificate” (certificat–aur, utilizat ca mijloc de plata între 1862–1933) care într-un viitor apropiat, urmau sa sa fie scoase din circulatie, în speranta ca persoana vazuta cu o asemenea valoare asupra ei va fi denuntata, probabil, autoritatilor politienesti. În plus,  chiar daca bancnotele nu erau marcate, numerele lor de serie erau înregistrate la inititiva lui Frank J. Wilson (1886 – 1970,  fost director al US Secret Service si agent al IRS – Internal Revenue Service, agentia al Guvernului federal al SUA, responsabila cu colectarea impozitului pe venit, ale caror investigatii au permis condamnarea gangsterului Al Capone în 1931) sau, conform altor surse a lui Elmer Lincoln Irey (1888–1948, Postal Inspector, United States Treasury Department official and director of the Internal Revenue Service’s lead investigative unit during the federal tax evasion prosecution of Chicago mobster Al Capone).

Astfel, în seara zilei de 2 aprilie 1932, un sofer de taxi neidentificat îl va contacta (telefonic) pe Condon, caruia acesta spune ca numai cei 50.000$US au putut fi adunati (în loc de cei 70.000$US, pretinsi, ulterior), ceea ce soferul accepta, transmitând în schimb un mesaj conform caruia copilul s-ar fi aflat în custodia a doua femei, care, practic, n-ar fi avut nicio legatura cu kidnapping.

Din contra, corpul neînsufletit al copilului nu va fi descoperit decât pe 12 mai, de catre un sofer–livator, William Allen, în timp ce acesta stationa pe marginea soselei („pentru a se usura”–conform anchetei), într-o padure aflata în proximitatea catunului Mount Rose (Hopewell), la cca 7km sud de proprietatea familiei Lindbergh (la o distanta de cca 2 miles, de casa familiei– conform   altor surse)

Avertizând politia, cadavrul, în descompunere avansata (atacat între timp si de catre animalele salbatice), este ridicat si transportat urgent la morga din Trenton (New Jersey), unde va fi identificat, de catre bona micutului, Betty  Gow.În iunie 1932, anchetatorii încep sa suspecteze de kidnapping, din ce în ce mai mult, pe cei din anturajul familiei Lindbergh, ocazie cu care banuiala lor se va îndrepta catre guvernanta britanica Violet Sharp, care, ar fi dat declaratii contradictorii legat de modul în care ar fi petrecut noapte de 1-2 martie 1960. Traumatizata psihic, aceasta se va sinucide (îngurcitând produse menajere continând cianura de potasiu) pe 10 iunie 1932, cu putin timp înainte de a fi audiata pentru a 4-a oara. Dupa confirmarea alibiului acesteia, se pare ca stresul si teama de a-si pierde locul de munca ar fi fost determinante în decizia nefericita pe care a luat-o.

Criticata cu severitate pentru metodele sale autoritare si agresive, politia, usor dezorientata, îl va lua în vizor pe Condon (sustinut permanent în timpul anchetei de catre Lindbergh), care va fi audiat, si el, ore în sir, dupa ce domiciliul sau perchezitionat, nu va furniza nici un fel de indicii anchetatorilor. Conform expertizelor medicale, s-ar parea ca moartea copilului ar fi fost accidentala (si nu intentionala) asa cum s-a presupus la început. Rapitorii  ar fi scapat coplilul pe scari înainte de a-l urca într-o camera aflata la etajul imobilului. Acest element ar fi trebuit, de altfel, sa constituie o circumstanta atenuanta la procesul lui Bruno Hauptmann, ceea ce nu s-a întâmplat.

Probabil pentru faptul ca kidnapping-ul lui Little Lindy a provocat  o „emotie profunda, de anvergura internationala” supranumita (atunci) „crima secolului”, ceea ce, practic,  ar fi permis justitiei americane sa califice acest act criminal  o „crima federala” (deci, în concluzie, sanctionabila din punct de vedere penal cu pedeapsa capitala), în urma votui Congresului pe 22 iunie 1932 al „Federal Kidnapping Act” (Lindbergh Law/Little Lindbergh Law–18 USC: Crimes and Criminal Procedure amended).

De altfel, Henry Louis Mencken (H. L. Mencken /1880–1956, fost jurnalist, lingvist, eseist, satirist, critic literar si social, filozof si liber cugetator american, cunoscut si sub numele de „the Baltimore Sun” sau „american Nietzsche”, considerat de catre multi critici ai epocii ca cel mai influent scriitor al secolului XX, editor si collaborator al periodicelor The Smart Set, The American Mercury, Sun, respective, Evening Herald, autor a unui numar impresionant de lucrari remarcabile si celebre, printre care : George Bernard Shaw:His Plays/1905, The Philosophy of Friedrich Nietzsche/1907, The Gist of Nietzsche/1910, In Defense of Women/1918, Notes on Democracy/1926, Menckeneana: A Schimpflexikon/1928, Treatise on the Gods/1930, Happy Days, 1880–1892/1940, The American Language, Supplement I/1945, The American Language, Supplement II/1948, A Mencken Chrestomathy/1949, A Second Mencken Chrestomathy/1994, etc.) consisera procesul lui Hauptmann, ca urmare a acestui „kidnapping  oribil” „istoria cea mai interesanta dupa Înviere/Resurrection (Anastasis – „the concept of coming back to life after death”).În sfârsit, primul pas (real) în identificarea posibilului rapitor este facut pe 15 septembrie (pe 17 septembrie – dupa alte surse) 1934 (adica, dupa 2 ani si jumatate de la kidnapping) în perioada profundei crize economice cu care se confrunta SUA (The Great Depression), când un „gold certificate” în valoare de 10$US (facând parte din rascumparare), va fi utilizat într-o statie de benzina (din Bronx), iar pe spatele acestuia, pompistul va nota numarul de inmatriculare al vehicului (un Dodge Sedan–albastru), având în vedere ca acestea desi era înca valabile, au fost retrase de putin timp de pe piata.

Depus pe 18 septembrie la banca de stat din New Jersey, aceasta va sesiza imediat autoritatile polititienesti locale si federale (New Jersey State Police, New York City Police Department si FBI), care îl pun pe Hauptmann sub urmarire, având în vedere faptul ca, conform investigatiilor facute, vehiculul apartinea lui Bruno-Richard Hauptmann (spre ghinionul lui).

23 Jan 1935 — Original caption: The Defendant Speaks in His Own Defence. Flemington, New Jersey: Four profile views of Bruno Richard Hauptmann as he registers varying emotions, just as he will, no doubt, when he takes the witness chair and tells his own story. — Image by © Bettmann/CORBIS

Arestat în cursul zilei urmatoare (pe Park Avenue, la nord deTremont Avenue în Bronx), acesta va fi audiat si inculpat în dosar de kidnapping, urmat de crima cu premeditare (asasinarea unui copil).

În ceea ce îl priveste pe Lindbergh (partea civila) acesta l-a avut ca avocat pe Col. Henry Skillman Breckinridge (asistat de catre Robert H. Thayer), care a fost implicat, în negocierile purtate cu rapitorii.

În timpul procesului, Hauptmann a fost identificat (de catre martori) ca individul care ar fi fost vazut în proximitatea proprietatii lui Lindbergh, respectiv, cel care ar fi primit banii de răscumpărare (din care suma de 14.600$US, ar fi fost gasita în garajul sau–12.000$US, respectiv, 14.000$US, conform altor surse) dar si cel care ar fi cheltuit majoritatea certificatelor-aur.

În ziua platii rascumpararii, el n-ar fi fost nici la munca (deci nu avea niciun fel de alibi), iar cu 2 zile mai târziu, ar fi si renuntat, de altfel, la slujba lui (stabila). Ar fi existat similitudini si între scrisul sau, respectiv, cele de pe solicitarea răscumpărarii si celelalte scrisori adresate familiei Lindbergh (inclusiv, cu greselile de ortografie) dar si între eșantionul de lemn folosit în confectionarea scarii artizanele care ar fi fost utilizata cu ocazia rapirii si cel descoperit în micul atelier de tâmplarie improvizat din casa lui Hauptmann.În plus, adresa si numarul de telefon al lui Condon ar fi fost gasite într-o agenda dintr-unul dintre dulapurile sale, împreuna cu un desen într-un caiet, care parea sa fi fost  „schița desenată de mână, a unei scări” cu cea care ar fi servit în kidnapping-ul lui Lindbergh-Baby. Din contra, experții reținuți de catre apărare nu au fost niciodată chemați să depună mărturie în timpul procesului.

Procesul sau („Trial of the Century”) va avea loc la Flemington (Comitatul Hunterdon, New Jersey)  între 2 ianuarie –13 februarie 1935. Hauptmann („The Most Hated Man in the World“) va fi aparat de catre prestigiosul avocat Edward J. Reilly (1905–1955, avocat si politiciam american democrat în Camera Reprezentanților al statului Wahsington între 1935–1955, si purtator de cuvânt al Casei Albe între 1937–1939, respectiv, 1941–1945), angajat si platit de catre celebrul cotidian  britanic (tabloid) The Daily Mirror (ISSN 0956-8050), fondat în 1903, de catre Baronul Alfred-Charles-William Harmsworth (1865–1922, 1st Viscount Northcliffe, patron britanic de presa, pionier al jurnalismului popular), apartinând  magnatului american al presei William Randolph Hearst (1863–1951, om de afaceri, reporter, editor, colectionar de obiecte de arta si om politic democrat), un admirator al lui Lindbergh, care î detesta pe Hauptmann.

Pe baza acestor probe indirecte,  dar considerate „solide” (irefutabile si fiabile), de catre judecator, Hauptmann a fost condamnat la moarte, cu toate ca el nega cu vehementa participara sa la kidnapping, ca de altfel, si faptul ca ar fi fost beneficiarul rascumpararii. În apararea lui, acesta sustinea ca, cutia („învelită în hârtie maro și legată cu un șnur”) care continea „hârtii importante” (certificatele-aur), descoperita în garajul sau ar fi fost lasatat acolo pe 5 decembrie 1933 (într-o cutie de pantofi), de catre un compatriot de-al sau (si prieten, cu care s-ar fi întâlnit în 1932), pe nume Isidor-Srul Fisch (1905–1934, un evreu german imigrat în SUA în 1925, originar din  Leipziger Stadtteil Mockau–cel mai mare oraș–district și unul dintre cele 6 centre importante ale landului Sachsen–Saxonia, ca fiu al negusurului de pește Salman Fisch ) care s-ar fi întors în orasul sau natal din Germania (în iarna anului 1933–1934), unde ar fi si murit de tuberculoza pe 29 martie 1934, fiind înmormânta în Neuen Israelitischen Friedhof (noul cimitir israelit) din LeipzigEl ar fi descoperit „the money, only after a leaky roof had disintegrated the box” si ar fi început sa-i cheltuiasca (fara stirea soției sale) pentru ca Fisch îi datora 7.000$US (declaratie a lui Hauptmann – considerata de catre politisti în timpul anchetei „The Fisch Story”). De altfel, „Fisch’s siblings, as well as his nurse, traveled to New Jersey and disputed Hauptmann’s story at his trial”.  

Într-adevar, dupa sosirea în SUA, Fisch ar fi continuat să lucreze în domeniul comerțului de blană (ca tăietor) la Herman Kirsten (fostul sau patron din Germania, imigrat si el în SUA ceva mai devreme) si ar fi locuit în camere închiriate împreună cu compatriotii sai imigranți germani Karl Henkel, Gerta Henkel și Henry Uhlig. Ulterior, s-ar fi lasat de aceasta activitate si ar fi încercat sa monteze tot felul de afaceri mai mult sau mai putin frauduloase (printre care una – cu blanurile, si cu Hauptmann), ceea ce l-ar fi facut remarcat în cadrul comunitatii germano-americane di Bronx, ca un personaj cu „strange character”. Din contra, mai târziu dupa arestarea lui Hauptmann, în cadrul investigatiilor în dosarul de kidnapping al lui micutului Charles, poliția germană ar fi relevat faptul că Fisch era atât de sărac, încât părinții săi trebuiau să-i trimită regulat bani (în mod din Germania) si că, bolnav fiind (de tuberculoza), el ar murit, practic, de foame.

În ceea ce priveste implicarea acestuia în kidnapping, Pinkus Fisch, fratele lui Fisch, ar fi declarat poliției germane că acesta n-ar fi făcut niciodată vreo referire la Hauptmann înainte de moartea sa si era cunoscut de catre cei apropiati (germani) ca un „harmless fur trader”.

Conform unor documente de arhiva (puse la dispozitie de catre politia germana), Fisch ar fi solicitat un pașaport (pentru întoarcere) pe 12 mai 1932 (în aceeași zi în care Charles Lindbergh a fost găsit mort), iar pe 9 decembrie 1933, prin intermediul „the ocean liner Manhattan”, el s-ar fi întors în Germania, dar „only 600$US  worth of Reichsmarks”.În contextul în care, rascumpararea a fost deja platita pe 2 aprilie 1932. Din pacate, „under cross-examination at his trial, Hauptmann was defiant and “in a high, whining voice, he was unable to satisfactorily explain Isador Fisch” and his connection to the ransom money or to the crime”. Evident, nici declaratia lui Laura Urant „the daughter of Hauptmann’s landlady”, nu i-a fost favorabila Lui Hauptmann.

Conform acesteia (care s-ar fi întâlnit de mai multe ori cu Fisch, la petreceri în apartamentul lui Hauptmann): „Fisch knew that he was plagued by an illness that would take many years to cure. Knowing that, I do not believe that if he had a great sum of money, he would have delayed getting the medical attention that he so badly needed”, ceea ce, în mare, concorda ca faptul ca el ar fi ajuns, acasa, la Lepzig, „sarac, lipit pamântului”. 

Mandatory Credit: Photo by Anonymous/AP/Shutterstock (6656166a)
Bruno Hauptmann Charles Lindbergh trial Accompanied by a police officer and a friend, Mrs. Anna Hauptmann, wife of the Lindbergh kidnap suspect, visited her well-guarded husband Bruno Hauptmann in the jail in Flemington, New Jersey, where he is being held pending his trial for murder of the famous flyer’s infant son on March 1, 1932, Reporter (right) tries to question her as she approaches the jail entrance. She conversed with her husband in German across a four foot barred space
Anna Hauptmann, Flemington, USA

În sfârsit, conform marturiei familiei lui Fisch, într-adevar, aceasta ar primit din partea lui Hauptmann o scrisoare, dupa moartea lui Isidor (în luna aprilie 1934), în care spune ca s-ar afla în posesia unor lucruri personale ale acestuia, dar nu pomente nimic de nicoo „cutie de pantof, învelită în hârtie maro și legată cu un șnur” în s-ar (fi) afla(t) „hârtii importante”.

Într-un asemenea context, Hauptmann nu avea nicio sansa sa scape de pedeapsa capitala, în vigoare, în statul New Jersey (abolita în 2007), cu atât mai mult cu cât, cima fiind considerata „federala”, putea fi aplicata pedeapsa la nivel federal, iar între 1608 (în cele 13 colonii britanice pâna în 1776) si sfârsitul razboiului rece (1991), conform fisierului Espy, 15.269 de persoane ar fi fost executate.

Cu toate ca un ultim demers pentru salvarea vietii acestuia, pe 16 octombrie 1935, a tentat si al 41-lea guvernator al statului New Jersey, Harold G. Hoffman (1896 –1954, om politic american republican, în functie între 1935–1938, fost New Jersey’s 3rd congressional district in the United States House of Representatives, între 1927–1931), care, nefiind convins de culpabilitatea certa a lui, l-a vizitat pe Hauptmann în celula sa din culoarul mortii (în secret si însotit de catre Anna Bading – o  stenografa, vorbind fluent limba germana) cu scopul de a-l sustine si a-i convinge pe membrii Curtii de Revizuire si de Apel (Curtea Suprema înainte de 1947) ca sa-i reanalizeze dosarul.

Din pacata, aceasta tentativa esueaza si Hauptman va fi executat pe 3 aprilie 1936 (dupa 3 amânari, cu având ca scop o posibila gratiere), în jurul orei 2045, în Închisoarea de Stat  New Jersey din Trenton, prin electrocutare (pe scaunul electric – Old Smokey) de catre celebrul calau new yokez (activ si în stale vecine) Robert Greene Elliott (1874–1939, metodist, cu descendenti irlandezi, cunoscut sub pseudonimul „Electricianul Statului New York”), care în întreaga sa cariera a executat 387 condamnati la moarte, dintre care, în afara de Hauptmann si alti 3 criminali celebrii (pe care îi descrie în cartea sa „Agent of Death: The Memoirs of an Executioner”, scrisa împreuna cu A. R. Beatty, si publicata în 1940 de catre celebra editura americana E.P. Dutton–creata în 1852 de catre  Edward Payson Dutton): Nicola Sacco (Fernando Sacco/1891–1927) si Bartolomeo Vanzetti (1888–1927), fosti militanti anarhisti italo-americani acuzati de omucidere în anii 1920, condamnati la moarte si executati pe 27 august 1927 la închisoarea din Charlestown (Boston–statul Massachusetts), respectiv,  Ruth-Brown Snyder (1895– 928, criminala americana, condamnata la moarte pentru asasinarea sotului sau Albert), executata pe 12 ianuarie 1928 în celabra închisoare de maxima siguranta Sing Sing („Sint Sinks“ în amerindiană/„Piatră pe piatră” din localitatea Ossining– statul New York,  aflata la ca. 50 km de New York City pe malul râului Hudson si data în folosinta în 1826, cu un regim deosebit de sever de detentie, considerată printre închisorile americane cu cel mai mare grad de siguranță, în care, între anii 1891–1963 au fost executați la moarte cu scaunul electric, 641 de persoane).

Mentionez aici faptul ca la putin timp dupa executia lui Sacco si Vanzetti, niste „persoane neidentificate” vor pune o bomba la  locuinta sa care, a carei deflagratie, din fericire pentru el, nu va distruge decât intrarea în aceasta. Începând din acest moment, Statul New York va plati un gardian, pe care îl va pune la dispozitia lui si îi va supraveghea si domicilul acestuia, permanent (24h/24h). În sfârsit, în ceea ce îl priveste pe guvernatorul de New Jersey Harold G. Hoffman,cu putin timp înainte de a muri (pe 4 iunie 1954, într-un hotel din New York, ca urmare a unui atac de cord), el a marturist ca ar fi delapidat cca 300.000$US din banii statului american, pe când era „Unemployment Compensation Commission Director”, descoperit, de altfel, pe 18 martie 1954, motiv pentru care a si fost demis din functie de catre cel de-al 44-lea guvernator al Statului New Jersey Robert B. Meyner (1908–1990, om politic democrat, în functie între 1954 – 1962, fost Member of the New Jersey Senate între 1948–1951).

În ceea ce îl priveste pe Hauptmann, dupa o „masa copiasa” compusa din pui fript, masline, cirese, prajitura, etc. (în timpul careia îsi clama nevinovatia), acesta va fi executat de catre Elliott fara niciun fel de remuscari, contrar celor pe care le avea în timpul executiei lui Ruth Brown Snyder, care era o femeie. Dupa executie (care initial a fost programata pentru 17 ianuarie), vaduva sa Anna, solicita si i obtine (exceptional) permisiunea de a scoate corpul sotului sau din statul New Jersey, pentru ca acesta sa poata fi incinerat în Fresh Pond Crematory din Maspeth (Queens, New York). Obsecul public al acestuia a avut loc, religios (celebrat de catre 2 preoti luterani si unul de cult almand), în contextul în care, acest lucru era interzis în cazul criminalilor. Desi, oficial, doar 6 persoane au asistat la ceremonie (limita legala conform legii din New Jersey), peste 2.000 de persoane au fost prezente în exteriorul bisericii. Pentru ca existau o serie deîndoieli în privinta culpabilitatii lui Hauptmann.

Pentru exemplificare,  iat câteva elemente îndoielnice din dosar. Bucatica de carton, pe care se afla notata adresa si numarul de telefon al lui Condon (gasita în dulap), n-ar fi fost notate de catre Hauptmann, dar depus acolo de catre un jurnalist, prezent la fata locului. În ceea ce îi priveste pe martorii care l-ar fi vazut pe acesta, în proximitatea proprietatii lui Lindbergh, s-ar fi dovedit ca unul ar fi suferit de o cataracta severa, iar celalat ar fi fost un escroc. Iar, în realitate, nici Lindbergh si nici intermediarul nu l-ar fi identificat, cu certitudine pe Hauptmann ca ar fi fost persoana care ar fi „receptionat” recompensa. Pe de o parte, conform unor documente ale epocii (nepublicate), acesta din urma, ar fi fost batut de catre politisti, care, ar fi intimidat si martori favorabili nevinovatiei lui Hauptmann. Pe de alta parte, existenta „scarii de lemn” (care ar fi fost utilizata în kidnapping), ar fi fost o proba „fabricata” de catre politisti, iar, documentul care confirma absenta lui de locul de munca în zilele rapirii si a platii recompensei, ar fi fost falsificata de catre acestia.De fapt, ulterior, chiar si John-Edgar Hoover (1895 – 1972), fost director al FBI (Biroul Federal de Investigații) începând din mai 1924 până la moartea sa (adică timp de 48 de ani), servind interesele statului (cu succes) sub președinția lui: Calvin Coolidge (1972–1933, în functie între 1923–1929),  Herbert Clark Hoover (1874–1964, în functie între 1929–1933),  Franklin Delano Roosevelt (1882–1945, în functie între 1933–1945), Harry S. Truman (1884–1972, în functie între 1945–1953), Dwight D. Eisenhower (1953–1961), John Fitzgerald Kennedy (1961–1963), Lyndon B. Johnson (1963–1969) si  Richard Nixon (1969 – 1974), ar fi pus la îndoiala faptul ca ancheta în dosarul de kidnapping al micutului Charles Augustus Lindbergh ar fi fost efectuata corect si cu onestitate.

Pâna la moartea sa, Anna Schoeffler Hauptmann (1898–1994), sotia lui Bruno Richard Hauptmann a încercat în repetate rânduri revizuirea procesului sotului sau, însa, fara succes. În încheiere, tematica acestui dosar criminal de exceptie a a inspirat mai multe ecranizari cinematografice sau de televiziune: Murder on the Orient Express (de Agatha Agatha Christie, 1934); The Lindbergh Kidnapping Case (de Buzz Kulik, 1976);  Crime of the Century (de Mark Rydell, 1996) si  J. Edgar (de Clint Eastwood, 2011).În sfârsit, celalat celebru caz de kidnapping (tot, a unui american), care, de altfel ca si cel al lui Charles Lindbergh, nu are loc în Franta, dar spre deosebire de acesta, foarte aproape, ca data, de numirea lui VGE (Valéry Giscadrd d’Estaing) în functia suprema a statului (pe 27 mai 1974, în functie, pâna pe 21 mai 1981), este cel al lui John–Paul Getty III (1956– 2011, american, naturalizat în Irlanda), nepotul magnatului petrolului american Jean–Paul  Getty Sr. (1982–1976, primul multimiliardar din istorie, fondatorul Getty Oil–american oil marketing company/1942–2012, with total assets 80Md$US, respectiv, al J. Paul Getty Trust–one of world’s wealthiest art institutions with an estimated endowment 7,2Md$US, cu sediul în Los Angeles, California), care este rapit la Roma (Italia) pe 10 iulie 1973 iar pentru eliberarea acestuia, rapitorii au solicitat, ca rascumparare, sumda de 17M$US. Casatorit cu Jeanette Demont (1923–1926), John Paul Getty, va avea primul sau copil cu aceasta, pe George F. Getty II (1924–1973), urmat de Jean Ronald Getty (1929–2009), care rezulta din cea de-a 3-a sa casatorie, cu Adolphine Helmle (1928–1932), dupa ce, din cea de-a doua sa casatorie, cu Allene Ashby (1926–1928) nu va avea urmasi.

În ceea ce îl priveste pe Eugene–Paul Getty II (1932–2006, KBE/Most Excellent Order of the British Empire, fost filantrop și colecționar britanic de carti, devenit „honorary knighthood for services to causes ranging from cricket, to art and to the Conservative Party”, în 1986, cetățean britanic în 1997 si Sir John–Paul Getty Jr., în 1998), acesta este tatal lui John–Paul Getty III (1956– 2011, rapit la Roma în 1973) si rezulta din cea-a de-a 4 casatorie a lui Jean–Paul  Getty (între 1932–1935), cu Ann–Rork Light (1908–1988), împreuna cu Peter–Gordon Getty (n.1933, alte surse indica 1934, posedând o avare de 2,5 Md$US, clasat în 2017–de catre Forbes Magazine–pe locul 973, în topul celor mai bogati oameni din lume si pe locul 346, ai celor mai bogati americani).  John–Paul Getty III, este tatal lui Paul–Balthazar Getty (n.1975, actor american de film si televiziune si muzician, member of the band Ringside, the producer-half of rap duo The Wow; Lord of the Flies, Charmed, Alias, Tommy Walker, Brothers & Sisters) si este fratele lui Ariadne Getty (fosta Williams/n.1962 la Roma, filantrop american, femeie de afaceri și producător de film); Mark Harris Getty (n.1960/KBE, om de afaceri britanic, co-founder and Chairman al celebrei si prestigioasei firme Getty Images Inc.- american visual media company, cu sediul social în Seattle), Aileen Getty (n.1957, actriță, regizor și filantrop american, fost casatorita între 1981–1989 cu Christopher–Edward  Wilding/n.1955–baiatul lui Elizabeth Taylor/1932–2011, si al lui Michael Wilding/1912-1979, cu care are 2 baieti: Andrew/n.1986) și Caleb/n.1987,  casatorita din 2004 cu Bartolomeo Ruspoli/n.1978, fiul lui Alessandro, Principe Ruspoli–„Dado”/occasional actor and a playboy and eccentric aristocrat, the 9th Principe di Cerveteri, 9th Marchese di Riano, 14th Conte di Vignanello and Prince of the Holy Roman Empire, descends from a brother of Cardinal Bartolomeo Ruspoli/1697 –1741; „Her marriage to Elizabeth Taylor’s son, Christopher Wilding, broke down after it emerged she had contracted HIV in 1985, from an extramarital affair. Aileen suffered multiple drug overdoses before getting clean in 1996”) si Tara–Gabriel–Galaxy–Gramophone  Getty/n.1968, rezultati din casatoria (între 1956–1964) cu Abigail Getty Harris–„Gail”. În sfârsit, cel mai mic (tânar) dintre copii lui John–Paul Petty este Timothy–Ware  Getty (1946–1958), care a rezultat din ultima casatorie a acestuia (între 1939–1958),  cu Teddy Getty Gaston (Louise Dudley Theodora Lynch, Teddy Lynch, Theodora Getty/1913–2017).Revenind acum la kidnapping-ul lui John–Paul Getty III, mentionez faptul ca, acesta, desi se naste în SUA (la Minneapolis, satul Minnesota), o parte din copilaria si adolescenta sa va petrece la Roma (Italia), împreuna cu tatal sau, unde acesta se stabileste, pentru a dirija bransa (filiala) locala a întreprinderii familiale Getty Oil.Dupa divortul de mama sa Ann–Rork Light (în 1964), Jean–Paul  Getty Sr. se căsătoreste în 1966 cu Talitha Getty (1940 –1971, „was an actress and model of Dutch extraction, born in the former Dutch East Indies”), si va petrece mult timp în Marea Britanie si în Maroc, însa John–Paul  Gety III, va ramâne la Roma, împreuna cu mama sa Abigail Getty Harris (Gail), unde va urma școala internațională britanică St. George. Din pacate însa, la începtul anului scolar 1972, el va fi exmatriculat, dupa ce „painting offensive six-feet high wording in a hallway of the school, aimed at the school’s headmaster”. Cu putin timp mai devreme, în iulie 1971, mama sa vitregă moare în urma unei supradoze de heroină la Roma, iar tatăl său se muta înapoi în Regatul Unit, „partly to escape charges of drug possession which he was facing in Italy”.

Din contra, el „remained in Italy where he lived a bohemian lifestyle, living in a squat, frequenting nightclubs and taking part in left-wing demonstrations. He had considerable artistic talent and reportedly earned a living making jewelry, selling his paintings and cartoons, and appearing in movies as an extra. The Italian adult magazine Playmen paid him $1,000 to appear naked in a spread and on the cover of its August 1973 issue, released a month after he was kidnapped”. 

De altfel si el, John–Paul  Gety III, dupa rapirea lui, va fi profund socat de acest eveniment dramatic si va ramâne traumatizat pe viata, devenind dependent de alcool si droguri, iar în 1981, ca urmare a ingerarii a unei supradoze de stupefiante în amestec cu alcool  (cocktail Valium, metadonă și alcool, care a provocat si insuficiență hepatică) devine victima unui accident vascular cerebral (deosebit de grav) care îl lasa tetraplegic (paralizie totala a membrelor), aproape orb, incapabil sa vorbeasca, pâna la moartea sa (în vârsta de numai 54 de ani), pe 5 februarie 1981, la mosia familiala din Wormsley (o proprietate privată de cca 1.100ha, a familiei Getty, amplasată pe un teren „of rolling countryside in the Chiltern Hills of Buckinghamshire, Englandpart of Hambleden valley, running from Stokenchurch to Turville”, renumita la nivel mondial pentru biblioteca sa–care găzduiește una dintre cele mai frumoase colecții de cărți și manuscrise din lume și unul dintre cele mai frumoase terenuri de cricket din lume pe o suprafata de 2 acri, achiziționată de catre tatal sau, Sir John–Paul Getty în 1985, iar astazi, „offers a wonderful secluded location for events, private dining, meetings, functions, product launches, corporate family-days, celebrations and weddings. The Estate is also a much sought after location for Television and Filming work and since 2011, continuing the Family’s long-standing support of the Arts, has also been home to Garsington Opera”).Conform biografului sau John Pearson, alcoolismul sau s-ar fi datorat consumului execesiv de alcool care i-a fost administrat de catre rapitori în timpul captivitatii sale, pentru a putea face față frigului dar si pentru amorțirea durerii (ca urmare a torturii fizice caruia i-a fost supus). După accidentul sau vascular crebral, GettyIII, desi este îngrijit de catre mama sa (naturala), el îl va da în judecată pe tatăl său pentru plata unei alocatii lunare în valoare de 28.000$US, care sa-i acopere tratamentul medical. În 1999, acesta, și câțiva alți membri ai familiei sale au devenit cetățeni ai Republicii Irlanda în schimbul unor investiții de cca 1M£ sterline, fiecare, în temeiul unei legi, astazi, abrogata.

Rapit pe 10 iulie 1973, în jurul orei 03h00, în celebra Piazza Farnese la Roma de catre un grup de raufacatori, acestia fixeaza pentru rascumpararea lui Getty III (atunci, în vârsta de 16 ani), uriasa suma de 17M$US (astazi, echivalentul a aproape 100M$USPPA).

În scurt timp, ei vor fi identificati ca membri ai organizatiei ‘Ndràngheta (un grup de crimă organizată „rurală” de tip mafiot, cu sediul în Calabria din sudul Italiei – la sud de Napoli, fondata în 1860 de catre Garduña espagnole si condusa atunci de catre Dominic Porpogolia, mai putin cunoscută decât mafia siciliană/Camorra napoletană și Sacra Corona Unita Apuliană, dar cel mai puternic sindicat al criminalității între sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, cu cca 60.000 de membri si o „cifra de afaceri” de cca 3% din PIB-ul Italiei constând în trafic de stupefiante, de arme, de tigari, de diamante, de desuri toxice, de plutonium si de fiinte umane, respectiv, în extorcare si deturnare de fonduri publice nationale si europene).

La solicitarea lui Sir John–Paul Getty (tatal lui Getty III), Jean–Paul  Getty Sr. (bunicul lui Getty, care, atunci avea 14 nepoti), refuza sa plateasca suma reclamata, asa cum a si mentionat într-o declaratie publica, din 2 motive (Getty, 1976, p. 139).

Pe de o parte, pentru că, daca ar fi acceptat, însemna „sa se supune cerințelor răpitorilor si i-ar fi pus în pericol, imediat, si pe ceilalți 13 nepoți ai săi, care si ei la rândul lor, puteau face obiectul unui kidnapping”. Iar, pe de alta parte, pentru ca prin gestul sau ar fi încurajat „creșterea și răspândirea continuă a nelegiuirilor, a violenței și a tuturor infracțiunilor, cu care, în acea perioada se confrunta nu numai Italia, dar si alte state ale lumii”.Conform prietenei sale, Martine Schmidt, „Getty III toyed with the idea of getting himself kidnapped by petty criminals when the couple was struggling to make ends meet, but he had changed his mind because both of them started getting work modelling for photographers (…). Paul didn’t want to be kidnapped anymore, but [the kidnappers] were following him.” În sfârsit, legat la ochi si la mâini, acesta va fi sechestrat în beciul unui imobil. Având în vedere esuarea negocierilor, „as time wore on, Paul’s treatment by his captors grew worse; they took away his radio, killed a bird that he had taken as a pet, and began playing Russian roulette against his head”.

Pe 15 noiembrie 1973, cotidianul national italian (generalist) de la Roma (al 5-lea ca importanta), Il Messaggero (fondat în 1878, ISSN 1126-8352, difuzat, astazi într-un tiraj de cca 100.000 de exemplare, din care cca 12.000 în format electronic) va primi prin posta un „colet” continând o „legatura” de suvite de par a lui Getty III, însotita de o „bucata” din urechea urechea sa dreapta.

Se pare ca  acest „colet”,  publicat în imagini de catre Il Messaggero, îl va convinge pe Jean–Paul Getty Sr. (aflat atunci, înca, în vârful piramidei financiare a clanului Getty), sa ia masuri si sa treaca la negocierea rascumpararii acestuia cu membrii organizatiei criminale ‘Ndràngheta. Acestea vor fi însotite si de un mesajul lor: „This is Paul’s first ear. If within ten days the family still believes that this is a joke mounted by him, then the other ear will arrive. In other words, he will arrive in little bits.”, în cazul în care nu va fi lor platita, urgent, sumde 3,2M$US (astazi, echivalentul a cca 18,2M$US). Din pacate însa, datorita infectiei de la urechea dreapta, combinată cu o pneumonie (acuta) cauzată de temperaturile scazute, vor avea ca efect, deteriorarea rapida a sănătatii lui Getty III, iar acesta ar fi fost tratat cu doze mari de penicilină (contra infecției), ceea ce, de altfel, l-ar fi determinat să dezvolte si o alergie la antibiotice și cu cantitati mari de alcool (pentru a putea face fata frigului), ceea ce, ulterior, ar fi contribut esential la dependenta (adictia) lui de acesta, ca de altfel si droguri dure (de mare risc). Ca urmare, Jean–Paul Getty Sr. accepta plata unei rascumparari dar raportata numai la suma maxima deductibila din impozitul pe venit al conglomeratului petrolier pe care îl conducea, adica, suma de 2,2M$US, careia rapitorii vor mai adauga înca 0,8M$US, suma pe care fiul sau Sir John–Paul Getty (tatal lui Getty III), urma sa-i ramburseseze cu 0 dobândă de 4%/an. Cu alte cuvinte, rapitorii si Jean–Paul Getty Sr „s-au înteles”, ca nepotul sau îi va fi „restituit” contra echivalentului  sumei de 2,9-3M$US (astazi, echivalentul a peste 16,5M$US).

La putin timp dupa plata răscumpărării, pe 15 decembrie 1973, adica dupa putin peste 5 luni de sechestrare (10 iulie–15 decembrie 1973), Getty III va fi „livrat” conform întelegerii si găsit în viață într-o,  benzinărie din Lauria, aflata în provincia Potenza (regiun Basilicata din sudul Italiei–cunoscută  în trecut și ca Lucania – compusa din provinciile Potenza și Matera).

Cei 9 presupusi răpitori au fost interpelați de catre autoritatile politienesti federale, inclusiv, principalii instigatori ai crimei, „membri de rang înalt” (leaderi) ai organizatiei ’Ndrangheta, Girolamo Piromalli (Mommo/1918–1979, „historical and charismatic boss of the ‘Ndrangheta, a Mafia-type organisation in Calabria” si fost „capobastone/head of command of the Piromalli ‘ndrina”,  având „criminal base was his home town Gioia Tauro on the Tyrrhenian coast of Calabria”), decedat pe 11 februarie 1979 ca urmare a unei ciroze agresive si galopente la ficat, respectiv, Saverio Mammoliti (Saro/n.1942, „‘Ndrangheta boss from Oppido Mamertina and Castellace in Calabria”, cunoscut și sub numele „playboy of Castellace“, pentru „his good looks and taste in women”, devenit din 2003, informator al justitiei italine), care au fost inculpati în dosar, dar ulterior au fost achitați (în iulie 1976), din lipsă de dovezi („probe insuficiente”).

Totusi, „two minor perpetrators were convicted and sent to prison. (…). The ransom was used to buy the trucks needed to establish a transport monopoly in the construction of the Gioia Tauro port (provincia di Reggio Calabria)”.

Cel din urma a fost implicat și în trafic de cocaină, respectiv, de heroină (prin intermediul unor retele cu „noduri” importante la Tanger în Marooc si la Amsterdam în Olanda), fiind demascat în 1973  în cadrul unei misiuni sub acoperire al FBN (Federal Bureau of Narcotics was an agency of the United States Department of the Treasury) împreuna cu Antonio Macrì (Zzi ‘Ntoni/„Unca Tony”/1902 – 1975, „historical and charismatic boss of the ‘Ndrangheta, a criminal and mafia-type organisation in Calabria”), Girolamo Piromalli și Paolo Violi (n.1931–1978, mafiot italo – canadian, fiul lui „Domenico was the boss of the Violi clan in his hometown”, emigrat în 1951 în provincia Ontario–Canada, unde, adera la familia crimei organizate Luppino din Hamilton–care devine, astfel, Luppino-Violi, dupa casatoria cu Grazia Luppino, fiica șefului clanului mafiot, iar ulterior, se asociaza cu familia Cotroni, un clan mafiot originar din Calabria, care deținea un important rol în infractionalitatea criminala de la Montreal). Arestat în 1982, Saverio va fi condamnat la 33 de ani de recluziune criminala în „maxiprocesso contro la ‘Ndrangheta”, dar sanctiunea penala este anulata de catre Curtea Supremă de Justitie.

Pe 9 august 1984 va fi din nou arestat, si nu pentru trafic de stupefiante, dar pentru oucidere (asasinat), dipunând însa de de relatii „sus – puse” la Roma (la prim–ministrul, precum si în diferite ministere, printre care si cele de Interne si al Justitiei), Saverio va fi pus din nou disculapt în dosar si pus în liberate.Un timp, pâna pe 1 iunie 1992, reuseste sa iasa din vizorul politiei italiene, când va fi din nou interpelat, împreună cu soția sa Maria Caterina Nava și alți trei membri ai organizatiei ’Ndrangheta din Gioia Tauro, în cadrul caruia a devenit „secundul” lui Giuseppe Piromalli (Peppino/1921–2005, fratele lui Girolamo Piromalli, unul dintre cei mai cunoscuți șefi ai „’Ndrangheta bosses and headed the Piromalli ‘ndrina”–organizație criminală antreprenorială care își asuma dominația asupra mai multor lucrări publice din zona Gioia Tauro, în special în construcția și exploatarea noului port maritim de containere si în subcontractele pentru oțelăria din Gioia Tauro, a căror valoare totală a atins suma astronomică de 3.800 Md$US– aflata , atunci, sub comanda lui Antonio Macrì, a fraților Piromalli și a lui Paolo De Stefano/1943–1985, „became the undisputed boss of Reggio Calabria”, care împreună cu frații săi Giovanni, Giorgio și Orazio a condus organizatia criminala De Stefano ‘Ndrina –„una  cosca malavitosa facente parte dell’organizzazione criminale calabrese della ‘ndrangheta. Il nome di una ‘ndrina è il cognome della famiglia o in alcuni casi i cognomi di più famiglie che nel tempo hanno stretto legami matrimoniali anche spinte da motivi economici come ad esempio le ‘ndrine Pelle-Vottari o Nirta-Strangio. Il capo di ogni ‘ndrina viene detto genericamente capubastuni/capobastone, mentre più ‘ndrine di un paese formano la locale. In Calabria vi sono almeno 150 ‘ndrine, molte delle quali con collegamenti in tutta Italia e all’estero”).

Acuzat că ar fi ordonat uciderea (asasinarea) unui rival al organizatiei  ‘Ndrangheta Piromalli, este capturat pe 24 februarie 1984 si sanctionat de catre Justitia italiana cu la 11 condamnări de închisoare pe viață, ceea ce în Apel, a fost redusă la o singură. În 1986 a fost condamnat pentru asociere de raufacatori (de tip mafiot), el se va alatura  Partidului Radical, al carui sef, Marco Pannella (1930–2016, fost jurnalist, activist si om politic italian, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Italiei), care la rândul sau, va face  campanie electorala (publică)  în numele lui Piromalli, împotriva regimului sever de detentie din Italia (prevazut în art.41 bis din Legea Republicii Italiene nr. 354/75, legat de „normele referitoare la sistemul penitenciar și aplicarea măsurilor privative, respectiv, de limitare a libertății”).

Giuseppe Piromalli a anunțat în 1994 că îl va susține în alegeri pe Silvio Berlusconi (n.1936, fost premier al Italiei între 1994-1995, 2001-2006, respectiv 2008-2011, conducător al partidului politic Forza Italia/1994-2009 și proprietar al unui imperiu media, pe care Forbes Magazine l-a clasat ca cea mai prosperă persoană din Italia, cu o avere estimata la cca 8,5Md$US miliarde de dolari), atunci, în perioadă de campanie electorală, iar jurnalistii Tiziana Maiolo (n.1941, „Presidente della II Commissione Giustizia della Camera dei deputati”/1994–1996) și Vittorio Sgarbi (n.1952, critic de arta, scriitor, om politic si de televiziune notoriu, ”Assessore ai Beni Culturali della Regione Siciliana”/2017–2018) l-au vizitat pe acesta în închisoare care, denunțând puterea (influenta politica) excesivă a magistraților.

Bolnav de cancer, Giuseppe Piromalli a fost eliberat din penitenciar (din motive medicale)  în 2003 (pentru a fi îngrijit de catre familia sa) si moare la 83 de ani (pe 19 februarie 2005), lucul lui fiind succedat de catre vărul său, cu acelasi nume, tot, Giuseppe Piromalli (n.1945, devenit șef al clanului care controla portul Gioia Tauro și unul dintre cei mai influenti leaderi ai ‘Ndrangheta, respectiv, „member of La Provincia, a provincial commission of the ‘Ndrangheta, formed at the end of the Second ‘Ndrangheta war in September 1991 to avoid further internal conflicts”, din 1993, inclus pe lista celor mai căutați fugari pâna capturarea lui pe 11 martie martie 1999) .În sfârsit, revenind acum la Saverio Mammoliti, desi acesta este (e)liberat din lipsa de „probe acuzatoare insuficiente”, el va fi din nou arestat pe 31 august 1992 pentru asasinarea pe 10 iulie 1991 al baronului (nobil din Calabria) Antonio Francesco Cordopatri (originar din Oppido Mamertina/Oppidù, Ofidus în Griko,  comună în regiunea Calabria, în provincia Reggio Calabria – Gioia  Tauro) ale cărui terenuri au fost expropriate de către „Mammoliti” – organizație criminală și mafiotă din Calabria „based in Castellace and Oppido Mamertina in the plain of Gioia Tauro in southern Calabria on the Tyrrhenian coast” (ca urmare a 6 atacuri cu bombe si  19 incendii, care au distrus o serie de utilaje agricole si cca 1.100 de măslini, lămâi și arbori Kiwi, în cadrul a 15 raiduri diferite), fiind condamnat la 22 de ani de închisoare, Inclusiv, pentru extorcare (extorsiune) de fonduri si alte activitati criminale în legatura cu mafia Ndrangheta calabrese.

În plus, în 1995, el este condamnat la închisoare pe viață în „processo Mafia delle 3 province”. Il 29 gennaio 2014 fugge dagli arresti domiciliari che stava scontando a Tivoli. Il 18 febbraio si costituisce ai carabinieri della frazione Castellace di Oppido Mamertina, in Provincia di Reggio Calabria. Calabria”.

În încheiere, cea mai mare parte a banilor platiti pentru răscumpărarea lui GettyIII, nu a fost niciodată recuperată. În 1974, acesta se căsătoreste cu Gisela Martine Zacher (născută Schmidt, de nationalitate germana–de care se desparte în 1993), atunci, însărcinată în luna a 5-a cu fiul lor Paul–Balthazar  Getty (născut în 1975) si va adopta Anna (n.1972) fiica lui Zacher.

În 1977, Getty acesta efectueaza o operație de reconstruire a urechii drepte (pe care răpitorii săi i-au tăiat-o) si împreuna cu sotia sa se muta la New York City, unde „they consorted with Andy Warhol‘s art crowd” si tenteaza o cariera de actor (în roluri secundare) „in some European films, Raúl Ruiz‘s The Territory  si Wim Wenders‘s The State of Things”.

J. Quinnell (1940–2005, fost scriitor britanic de thriller și mister, cunoscut sub pseudonimul Philip Nicholson), în cartea sa Man on Fire (publicat în septembrie 1980, ISBN 0-688-03743-7) adaptat în cinema 2004 (în rolul principal, al lui John Creasy cu Denzel Washington) se inspira din kidnapping-ul lui Getty III din 1973. The 2004 film received a 2005 Bollywood remake, Ek Ajnabee.

 

 ________________________________

[1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 –2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris–regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont FerrandDIPJ Marsilia– MontpellierDIPJ LilleDIJP Bordeaux–ToulouseDIJP StrasbourgDIJP Rennes – NantesDIJP Orléans–LimogesDIJP DijonDIJP Antilele franceze – Guyana franceză.  

2]BRI [Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie] sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ[5] (Politia Judiciara), apartinând PN (Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando–o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14]–Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre-Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux–SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille–PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes–PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes–SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille–SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio – Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg–SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans–PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille–PJ  Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului –2/”„Allah(o)u Akbar” (HYPERLINK “https://jurnalulbucurestiului.ro/82737-2/”اللهأكبرHYPERLINK “https://jurnalulbucurestiului.ro/82737-2/”). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste deHYPERLINK “https://jurnalulbucurestiului.ro/82737-2/”…); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

Notă: A se vedea pentru detalii și lucrarea autorului

Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din „anii de plumb” (în timpul mandatului prezidențial al lui VGE), care au marcat istoria Franței (Partea I)

Bibliografie

 

 

Lucrări în curs de apariție 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here