Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi...

Subiect de teză de doctorat. Ziua Internațională a scriitorilor încarcerați. Scriitori francezi celebri ai celei de-a V-a Republici, „formați” în umbra vieții (în mediul carceral)

721
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Thomas CSINTA

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța)

      Franța (Le Parisien)

Dedic acest articol celor care scriu istoria „în umbra vieții”, cu ocazia Zilei Internaționale (15 noiembrie) a scriitorilor încarcerați (sărbătorită din 1981)

Ca urmare a rapirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al presedintelui Frantei în exercitiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în functie între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) si nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias si om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 si dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferata si al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Presedinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internationala, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celula de criza este formata independent de institutiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial si patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, ca aparator benevol al celor condamnati la moarte si simbolul abolirii pedepsei capitale în Franta sub presedintia primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 si consultant în elaborarea constitutiei românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, politist francez, fost director al PJ[1]Politiei Judiciare a PP–Prefectura de Politie Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”.

Pentru ca, din motive de precautie si securitate, politistii, vor sa evite, cu orice pret, ca familia baronului sa intre în contact si sa negocieze cu rapitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d’Estaing), prin intermediul ministrilor sai, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în functie între 1977 –1981) si al Justitiei Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat si scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în functie între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educatiei nationale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetarii stiintifice, al problemelor nucleare si spatiale/1966–1967, ministrul informatiei/1962–1966 si ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a si instaurat „situatia (speciala) de criza” care trebuia gestionata în „conditii optime”, astfel încât, viata baronului sa nu  fie pusa în pericol.

Édouard-Jean Empain (Wado) este rapit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din fata domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m si larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile si porte Dauphine/place du Maréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle si Arc de Triomphe, dupa ce vehicului de serviciu al acesta (condus de soferul sau Jean Denis – în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare) este blocat la cca 50m de la iesirea din parcarea subterana a imobilului de catre un grup de mascati dirijati de catre Georges Bertoncini („Joe din Marsilia”), prin simularea unui accident rutier dintre o motocicleta (scooter) si o camioneta alba (furon Peugeot J7) , garata lânga aceasta.Dupa blocarea vehiculului baronului, 3 rapitori (cagulati) înarmati coboara din furgoneta si îl urca pe baron (amenintat cu arme de foc) fortat în acesata (în care alte 3 persoane vor fi prezente), dupa ce îi pun catuse si o cagula în cap (pentru a-i acoperi fata), spunându-i : „daca nu ne asculti te lichidam”.

Primul mesaj din partea rapitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei urmatoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populara), revendicam rapirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarasilor nostri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urma si alti (mari) patroni francezi ” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminala a PJ).

În sfârsit, aceasta pista indicata de catre rapitori (aparent, de natura politica) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsa, cu atât mai mult cu cât dupa 36h00 de la rapirea baronului ei se vor manifesta si vor anunta familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe strada Anjou din sectorul 8), aflata în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider.

În mesajul lor scurt, acestia îl vor trimite pe René Engen (însotit de catre membri ai Brigazii Criminale) la Gare de Lyon (astazi, gara TGV –tren de mare viteza, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din casuta no 595, care avea ca scop sa probeze faptul ca baronul este în viata si ca el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (fata cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la casuta si care o va deschide în prezenta lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Nationala) a baronului, o scrisoare (dupa dictare) a acestuia catre sotia sa Silvana (nascuta Bettuzzi), si în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite marimi, de catre mai multe persoane, etc.), al carui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era mentionata suma necesara rascumpararii baronului: 80MFfr (astazi, echivalentul a cca 60M€).

Din contra, pentru a proba ca nu glumesc si sunt mai mult decât determinati, în plic mai era si un „pachetel” (un flacon de formaldehida/aldehidă metilică sau aldehidă formică – soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formula chimică este H2CO sau CH2O), care continea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain!

Rapitorii vor mentiona si faptul (sub forma de postum scriptum) ca daca banii nu vor fi platiti în timp util (adica, conform indicatiilor lor), vor urma si alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucati din corpul baronului. Timp de 6 zile, acestia nu se vor (mai) manifesta sub nicio forma, ceea ce va creste tensiunea în familia Empain dar si în cadrul institutiilor ministeriale ale Republicii.

În sfârsit, datorita scurgerilor de informatii de la cei implicati în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viata privata a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean si  Silvana. Pentru ca baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker si, oarecum, viciat de aceasta pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, sa fi fost si o sanctiune datorita lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc. 

Ca urmare, mass–media începe sa vehiculeze ideea ca baronul ar fi pus la cale, el însusi, rapirea, pentru a face rost de banii datorati creditorilor sai. În plus, societatea civila va descoperii, tot prin intermediul presei, si viata extraconjugala tumultuoasa a baronului, ceea ce va „avaria” si mai grav imaginea sa, în fata acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât si pentru opinia publica, rapitorii se vor manifesta din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de catre Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie platiti pentru rascumparare, cu mentiunea ca, sub nicio forma, politia sa nu fie implicata în „tranzactie”, pentru ca în caz contrar, baronul ar putea fi executat.

Mai mult decât înspăimânta, în urma mesajului primit, familia baronului, nu previne politia si încearca sa negocieze cu rapitorii suma de platit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi ca intermediar între rapitori, familia baronului Empain si René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia ca s-ar putea reuni suma de 30MFfr fara a pune în pericol situatia financiara a grupului industrial.

Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain.

Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni. 

În ceea ce priveste Brigada Criminala, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza.O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet’s Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet’s Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni. 

Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d’Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician).

Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday.

În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d’Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti.

De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris – Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie.

Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane).

În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L’Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera.

În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalul Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte – Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta. (A se vedea pentru detalii, lucrarea au torului: În pielea lui „Porte-Avions”!).

Pe 26 martie 1978, Alain Caillol va fi audiat (interogat) de catre comisarul Pierre Ottavioli si încearca sa-l convinga pe acesta sa colaboreze cu politia pentru liberarea baronului Empain. Desi, la început refuza sa colaboreze cu ei, pâna la urma a acceptat dar cu conditia ca acestia sa nu fie arestati. Ca urmare, acesta desi va forma cca 10 numere de telefon, nu va suna decât 4 corespondenti. Probabil ca numerele nu era (toate) corercte.

Odata cu ridicarea receptorului acesta spune : „Sunt Alain, nu vorbi, nu spune nimic. A iesit prost. El este mort. Eu am fost ranit si sunt în mainile politistilor. Am facut o întelegere cu ei: voi (e)liberati baronul, iar ei ma vor lasa în pace, deci nu vor ajunge la voi”. „Suntem terminati, rascumpararea a fost confiscata. Trebuie sa oprim varsarea de sânge si sa (e)liberam baronul”.În timpul apelului, mesajul va fi înregistrat de catre politisti (si analizat cu ajutorul materialelor informatice aflate atunci pe piata) dar cu cca 2 ore înainte de identificarea locului (unde baronul era sechestrat), rapitorii îl vor pune în libertate pe acesta pe 26 martie 1978, exact, dupa 63 de zile de captivitate. Cagulat (ca de altfel, pe toata perioada captivitatii sale) si îmbracat în trening el va fi abandonat în ziua de Paste (duminica), în jurul orei 21h30, pe o strada din Ivry-sur-Seine (în departamentul Val-de-Marne–Métopole du Grand Paris) cu o bancnota de 10fr în buzunar nu depatre de statia de metrou.

Dupa ce coboara la statia Opéra, suna, la el (acasa), pentru a-si anunta sotia ca este liber, care împreuna cu politistii îl vor recupera si îl vor transporta acasa, pentru ca în cursul zilei urmatoare sa-l interneze, pentru un examen (bilant) de sanatate, la Spitalul American (American Hospital of Paris, fondat în 1906) de la Neuilly sur Seine (departamentul Hautd  de Seine–Métropole  du Grand Paris). În absenta lui, toti s-au îndepartat de el, mai putin câinele sau fidel, Love (un labrador).Conform investigatiilor comisarului Pierre Ottavioli (seful anchetei în dosarul de kidnapping al baronului), în ciuda faptului ca Alain Caillol nu a vorbit si nici nu si-a denuntat complicii, locul sechestrarii ar fi fost identificat (ca urmare a apelurilor acstuia) ca fiind pivnita unei vile la Savigny-sur-Orge (oraș în Franța, în departamentul Essonne, în regiunea urbana pariziana, la cca 26km de Paris intramuros), detinuta de catre Marc Le Gayan si sotia sa Marie-José Le Gayan, al carui locatar era cumnatul sau Georges Bertoncini („Joe le marseillais”, proxenet din Marsilia), împreuna cu sotia sa.

În ceea ce îi priveste pe rapitori, toti vor fi interpelati  si arestati dupa câteva luni de ancheta. În cadrul acesteia, cca 30.000 de politisti si jandarmi vor controla cca 195.000 de persoane, 230.000 de vehicule (prin intermediul barajelor rutiere instalate) si cca 11.700 de locuinte vor fi perchezitionate. Poltistii–anchetatori de la Brigada Criminala (condusi de comisaru l Pierre Ottavioli) vor aresta pe 21 noiembrie 1978, pe Georges Bertoncini (într-un apartament parizian, pe strada Pyrénées, în sectorul 20), arestat pentru prima data, pe 10 iunie 1978 în Portugalia (de unde evadeaza cu cca 3 saptamâni mai târziu). La domiciliul vor fi gasite arme de foc (un pistol mitraliera care ar fi fost utilizat în kidnapping si 4 pistoale automate), dar si 200 de bancnote false de 500Ffr. Gratie unui informator, în acest apartament, anchetatorii au arestat, mai devreme, pe 30 martie 1978 si pe François Caillol (atunci, în vârsta de 37 de ani, presupus ca sef la rapitorilor, fratele lui Alain), împreuna cu Marc Le Gayan si cu sotia sa, Marie-José Le Gayan (care, dupa audierea ei, a fost disculpata în dosar si repusa în libertate).

În timpul captivitatii sale, la început, baronul ar fi fost dus într-o casa dezafectata (în faza de demolare) fara apa si fara electricitate. Apoi, legat la gât cu un lant, el va fi închis într-un cort de camping (legat de mâini si picioare) instalat într-o veche cariera de piatra din Hennocque la Méry-sur-Oise (departamentul Val d’Oise, regiunea urbana pariziana), fara sa vada, practic, lumina zilei, ceea ce îl aduce într-o stare avnsata de depresie. Cu timpul, pentru a-i ameliora conditiile de captivitate, rapitorii sai îi vor furniza o veioza, probabil, dupa ce, pe 11 martie 1978, un card de credit al acestuia va fi identificat la Lyon (sic).

Dupa tentativa de schimb esuata la Megève, rapitorii, îl vor muta pe baron într-o casa închisa, însa, îi vor pune la dispozitie o lampa de birou (pentru citit) si un televizor (pentru urmarirea stirilor) care functiona permanent. Totusi, prost hranit, neîngrijit, în timpul captivitatii sale baronul va pierde 20kg, iar în momentul liberararii sale, el este, practic, o „epava” umana (ajunsa la limitata supravieturii), epuizat atât din punct de vedere fizic cât si din punct de vedere psihic.Conform cartii autobiografice a lui Alain Caillol (Ed. Lumière/Cherche midi, 2012) în care acesta vorbeste de un „sindrom de Stockholm inversat” al rapitorilor, degetul mic de la mâna stânga al baronului ar fi fost decupat (taiat) la întâmplare (prin tragere la sorti) si nu din ratiuni punitive, iar executia acestuia ar fi fost posibila (prin vot nominal!), în cazul esuarii negocierilor. Dupa cum acesta mentioneaza: „el ne-a dominat tot timpul, pe întreaga perioada captiviatii sale, pentru ca fiecare dintre noi vedeam în el, visul nostru, adica, de a fi ca el: frumos, bogat, puternic, inteligent, etc.”

Procesul rapitorilor baronului se va deschide pe 2 decembrie 1982 în fata Juriului Popular Paris, si va dura, 16 zile (pâna pe 18 decembrie). Dintre cei 10 inculpati în dosar, 8 (6 barbati si 2 femei) vor raspunde penal în fata legii, iar 7 vor fi adusi în fata Curtii cu Jurati, prezidat de catre Xavier Versini si avându-l ca avocat general (reprezentând Ministerul Public) pe Jean Libouban.

Este vorba de Georges Bertoncini (în vârsta de 36 de ani, „titi marseillais”, proexenet notoriu si traficant de vehicule, de lux, furate, cu precadere de Merceds), fratii François si Alain Caillol (în vârsta de 40, respectoiv, 41 de ani, „copii de famile buna care s-ar ratacit pe bancile scolii” al caror tata este fondator al Maison des bibliothèques de la Montpellier, o afacere prospera, cu cca 10 filiale în toata Franta), Marc Le Gayan (cumnatul lui Bertoncini) si sora sa Marie-Annick Le Gayan (în vârsta de 33 de ani, sotia lui Bertoncini–ultima, singura pe care n-ar fi prostituat-o), respectiv, Bernard Guillon (fost sofer–livrator si mecanic, fara cazier judiciar, a carui voce a fost identificata de catre baronul Empain), Robert Matheron (complice al lui  Bertoncini la traficul  de vehicule de lux) si Andrée Boniface (care a fost cercetata penal în stare de libertate). Desi sunt acuzati, practic, de kidnapping (pentru care risca, teoretic, Închisoarea pe viata), apararea, încearca sa sustina punctul de vedere, conform caruia ei nu sunt decât complici la sechestrarea baronului Empain (si nu rapitorii – cei 2 care au murit !), dar nu pot dezvalui numele comanditarului datorita eventualelor represalii contra familiilor lor. Desigur, dintre acestia, Alain Caillol (aparat de catre Georges Kiejman), Bernard Guillon si Georges Bertoncini erau principalii acuzati (care ar fi facut parte din comando sau ar fi participat, direct, la operatiunea de rascumparare), iar ultimii 3, Marie-Annick Le Gayan (aparata de catre Roland Dumas), Robert Matheron si Andrée Boniface erau considerati doar complici „periferci” care ar fi contribuit la kidnapping, indirect, cu niste (anumite) serivcii.

Din contra, François Caillol (aparat de catre Charles Robaglia) si Marc Le Gayan (aparat de catre Thierry Lévy) pusi în libertate provizorie, sub control judiciar, în cursul lunii mai 1981, erau  „aproape”convinsi ca justitia îi va ierta. Cel de-al 9-a, Daniel Duchâteau, considerat si principalul acuzat, a fost ucis în fuziada cu politistii pe 24 martie 1978, pe Austostrada A6, iar cel de-al 10—lea, Jean Brunet ar fi fost ucis cu ocazia unui bracaj (jaf armat) la Créteil, în timpul cavelei sale (fugi) în cursul lunii decembrie 1978. 

Interesant este faptul ca publicul era mult mai interesat de baronul  Wado (Édouard-Jean Empain, aparat de catre avocatii Jean-Yves Dupeux si BernardDaniel Prévost) si ceea ce a aflat despre acesta în cei 4 ani de instrumentare a dosarului (de catre Louis Chavanacprimul judecator de instructie de la Tribunalul de Înalta Instanta Paris), decât de membrii grupului infractional implicat în rapirea si sechestrarea lui, motiv pentru care a si mentionat jurnalistilor la intrarea în Palatul Justitiei: „nu am nevoie de voi. Sunt deja celebru”. Din contra, cu aceasta ocazie, acesta ar fi avut ocazia sa-si cunoasca rapitorii sai si din vedere, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cele 63 de zile de captivitate.Daca Georges Bertoncini (originar dintr-o famile foarte modesta, devenit delincvent juvenil de la vârsta de 13 ani, practic, analfabet, nestiind nici sa citeasca si nici sa scrie, reusind totusi sa învete meseria de tinichigiu),  joaca rolul unui infractor naiv si servil (care se limiteaza doar la un trafic si proxenetism, relativ, de mica anvergura, dar sub nicio forma nu este adept al rapirilor cu scop financiar), fratii Caillol (François–care a fost încarcerat în repetate rânduri, practic, un deceniu, între 1961–1973 si Alain, copiii rasfatati ai unui cuplu de fabricant de mobila de biblioteca din Montepellier, care nu se întelegeau „aproape deloc”), originari din Béziers (departamentul Hérault), fac pe intelectualii „rataciti”, mai ales Alain (cu un trecut de mic delincvent), care, era considerat de catre vecini, un tata de familie model, iar înainte de a fi încarcerat, începând din 1974 (si pâna la arestarea lui pe 26 martie 1978) va administra si o filiala a întreprinderii (familiale) „La Maison des bibliothèques” la Montpellier, pentru ca, ulterior, sa dea dovada si de calitati intelectuale deosebite (cel putin, în raport cu ceilalti membri ai bandei de rapitori), obtinând dupa 57 de luni în detentie provizorie o diploma de licenta în „Istorie sociala” (prin corespondenta). Conform acestora, care îsi vor minimiza roulurile în kidnapping, aruncând vina pe cei 2 ucisi, adevaratii vonovati, comanditarii ar fi în libertate. În ceea ce îi priveste pe ceilalti Le Gayan, Robert Matheron si Andrée Boniface, ei ar fi fost mai mult victime si ar fi actionat mai mult din frica decât din convingere.

În sfârsit, Marie-Annick, n-ar fi participat deloc la operatiunea întreprinsa de catre fratele sau Marc Le Gayan (împreuna cu sotul sau, Georges Bertoncini) si n-ar fi auzit decât „niste vorbe din gura lor”, iar  Bernard Guillon, contra caruia singura proba materiala (fiabila) era faptul ca baronul  Wado i-ar fi identificat vocea, dar nu 100%, considera ca este insuficient pentru fi condamnat. Dar Curtea va analiza (examina) minutios (pâna pe 10 decembrie) posibilul rol jucat de fiecare acuzat în kidnapping. Deliberarea Juriului a durat cca 04h50, iar verdictul a fost satisfacator pentru partea civila.

Inculpatii „principali”, Alain Caillol si Bernard Guillon (identificat dupa voce de catre baron) sunt condamnati, fiecare, la 20 de ani de recluziune criminala, iar Georges Bertoncini si François Caillol, la 15 ani, respectiv, la 13 ani de recluziune criminala.

În contextul în care, Bernard Guillon (care afirma ca nu l-ar fi pazit pe baron) si François Caillol (care sustinea ca habar nu avea de kidnapping) au fost pusi în libertate conditionata sub control judiciar din luna mai 1981, deci au aparut în fata Curtii, în stare de libertate (provizorie), ceea ce, în principiu, se întâmpla, în cazul în care, judecatorul de instructie estimeaza ca pedeapsa care va fi acordata de catre Curtea cu Jurati va fi comparabila cu timpul petrecut în detentie provizorie.Inculpatii „secundari”, Marc Le Gayan si sora lui Marie-Annick, vor fi condamnati, fiecare, la 5 ani de detentie, cu 3 ani de suspendare pentru cea din urma, care, practic, coincide cu pedeapsa de 2 ani de închisoare (cu executare), cu care a fost sanctionat si Robert Matheron (al carui rol în dosar, ar fi fost doar „periferic”). În ceea ce o priveste pe Andrée Boniface, care ar fi avut doar un rol „marginal” (tangential) în kidnapping, ea va fi condamnata numai la 18 luni de închisoare cu suspendare.

Subliniez aici faptul ca Georges Bertoncini si François Caillol, conform avocatului general, ar fi trebuit sa fie sanctionati de catre Curte cu aceasi pedeapsa, însa, interventia la bara a sotiei celui din urma, a generat în rândul juratilor, o oarecare suspiciune (îndoiala) în privinta agresivitatii sale fata de sechestrat, ceea cea a avut ca efect reducerea pedepsei acestuia fata de primul cu 2 ani.

De fapt, daca anchetatorii n-ar fi gasit biletele (în grup) de avion ale celor implicati în kidnapping cu destinatia Mallorca (localizată în arhipelagul Insulelor Baleare–cea mai mare insulă spaniolă în partea de vest a Mării Mediterane), ar fi fost greu acestora sa demonstreze premeditarea si organizarea rapirii, respectiv, a sechestrarii baronului în pavilionul din Savigny-sur-Orge, ceea ce ar fi fost bine pus în evidenta cu ocazia reconstituirii ordonata de catre TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) Paris, pe 27 iunie 1979.Este mai interesant faptul ca, rapitorii aveau pe lista lor, în afara de baronul baronul  Wado (Édouard-Jean Empain/„play–boy businessman”) si alti magnati francezi, printre care si Marcel Dassault (Marcel Ferdinand Bloch, 1892–1986, inginer, antreprenor si om politic – cu o avere de cca 24Md€) fondator si PDG Groupe Dassault (GIM Dassault–Grup Industrial Marcel Dassault, holding company, creat în 1929, cu un efectiv de cca 23.500 de salariati si o cifra de afaceri de cca 11Md€), dirijat începând cu 2014 de catre Charles Edelstenne (n. 1938, director general al Groupe Dassault SAS si presedinte al consiliului de administratie al Dassault Systèmes SA–French  software company, specializata în conceptia 3D). Familia Dassault (Olivier, Laurent, Thierry si Marie Hélène Dassault) reprezinta cea de-a 4-a avere în Franta, cu cca 22 Md€ (cca$24 Md$US).

Un alt baron vizat a fost si Edmond de Rothschild (1926 – 1997, bancher franco–elvetian, de origine evreiasca), descendent al celebrului bancher si fondator al familiei Mayer Amschel Rothschild (1744–1812, fondator al dinastiei bancare Rothschild, clasat pe locul 7 din punctul de vedere al influentarii istoriei), membru al comitetului director al grupului Bilderberg (fondat în 1954), colectionar de arta si proprietar al castelelor Château d’Armainvilliers (din secolul XII, pe teritoriul comunelor Tournan-en-Brie si de Gretz-Armainvilliers, departamentul Seine et Marne, regiunea urbana pariziana); Château de Pregny (Castelul Rothschild, aflat la Pregny-Chambésy, cantonul Geneva, în Elvetia), construit între 1858–1859, în stilul Ludovic al XVI-lea (1754–1793, decapitatla Paris pe 23 ianuarie 1793, fost rege al Franței și al Navarei între 1774–1789, rege al francezilor între 1789–1793, ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze) si Château Clarke (din secolul XII, un domeniu viticol Bordeaux  de 54ha aflat la Listrac-Médoc (departamentul Gironde, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine) une este produs prestiosul vin vin francez Médoc clasat „crus bourgeois” (calitate exceptionala, a vinului Bordeaux). Averea dinastiei Rothschild ar fi de cca 2.131 Md$US, adica de 5 ori mai mare, decât cea acumulata (împreuna) de catre primii 8 miliardari în lume, cu o avere estimata la cca 426,2Md$US (Bill Gates/75 Md$US, Amancio Ortega/67 Md$US, Warren Buffett/60,8 Md$US, Carlos Slim Helu/50 Md$US, Jeff Bezos/45,2 Md$US, Mark Zuckerberg/44,6 Md$US, Larry Ellison/43,6 Md$US si Michael Bllomberg/40 Md$US). În sfârsit, pe lista rapitorilor figura înca o alta persooana cu o mare „putere financiara”. Este vorba de  Liliane Bettencourt (Liliane Schueller, 1922–2017), fiica si mostenitoarea lui Eugène Schueller (1881–1957, chimist francez), fondatorul grupului  L’Oréal (cu o capitalizare de cca 105Md€ si cca 62.500 de salariati), cea de a 2-a avere în Franta (Françoise Bettencourt Meyers), cu cca 44Md€ (cca 50M$US) si a 11-a în lume.

În sfârsit, principalului inculpat în dosar, Alain Caillol (care, conform prpriei sale marturii, legat de baronul Rothschild, spunea : „On devait le kidnapper le jour du grand prix d’Amérique”, en 1973/trebuia sa-l rapim în 1973 cu ocazia Marelui Premiu a Americii), considerat de catre Juriul Popular „creierul” operatiunii de kidnapping al baronului Wado, s-ar parea ca detentia i-ar fi fost, amai mult decât, benefica.

În cei peste 4 ani si jumatate de detentie provizorie, ca „prevenit” (în asteptarea procesului sau, între 26 martie 1978–arestarea lui si 2 decembrie 1982–debutul procesului sau) în cartierul Maison d’Arrêt (cu 1.210 de celule si o capacitate operationala de 1.216 locuri–cea mai mare în Europa) al celebrului Centru penitenciar Fresnes–Métropole du Grand Paris (DISP Paris – Ile de France, în serviciu din 1898) care a gazduit între  zidurile sale numerosi raufacatori celebri, legendari, Alain Caillol, a studiat literatura secolului al XIX-lea si istoria–disciplina în care obtine si o diploma universitara de „maîtrise” (nivel Bac+4, atunci, „studii universitare de lunga durata”). Dupa ce condamnarea sa ramâne definitiva, acesta decide în 1985 sa-si continue studiile cu o teza de doctorat care va avea tematica (subiect) coresopndenta lui George Sand (Amantine–Aurore–Lucile Dupin, baroana Dudevant, 1804–1876, celebru romancier, dramaturg, epistolar, critic literar si jurnalist francez, cea mai prolifica scriitoare cu cca 70 de romane si 50 de opere diverse – nuvele, piese de teatru, texte politice, etc.).  În acelasi an, Édouard-Jean Empain (baronul Wado) publica o carte, în care prezinta propria-i versiune a actului de kidnapping al carui victima a fost: La Vie en jeu, Éditions Jean-Claude Lattès, octobre 1985, 228 pages. (ISBN 978-2-7096-0430-7). Cu aceasta ocazie se adreseaza profesoarei Mireille Bonnelle (epistolara la Universitatea Paris Sorbonne si specializata în lucrarile lui George Sand, care timp de un deceniu a facut cursuri de limba si literatura franceza si în celebra închisoare pariziana La Santé–un alt loc de „pelerinaj” al marilor criminali francezi, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Violența „în umbra vieții” și consecințele ei dramatice. Legătura dintre atacul terorist islamist de la Christkindelsmärik din Strasbourg si agresarea gardienilor în penitenciarul de maximă sigurantă de la Condé sur Sarthe) pentru a—i deveni director de teza (de doctorat), cu care în cei 4 ani (pe care îi va petrece înca, în detentie, în calitate de „condamnat” (înainte de a liberat conditionat dupa 11 ani de recluziune criminala, în 1989), Caillol, va avea o corespondenta extrem de bogata (cca 310 scrisori), pe care o vor publica împreuna în 1991 („cu cota parte egala în privinta drepturilor de autor”), într-o lucrare cu titlul „Lettres en liberté conditionnelle” (, Éditions Pocket, 1er mai 1991, 408 pISBN 2-266-04007-3). Între timp însa, dupa liberarea sa conditionata în cursul lunii martie 1989, Caillol, se va întoare la Montepellier ca administrator al magazinului familial de mobila de biblioteca, post la care a fost obligat sa renunte, dupa arestarea si încarcerarera lui, în 1978 (ceea ce va provoca, ulterior, moartea tatatalui sau, „distrus sufleteste de rusine, dupa 6 luni de izolare), unde îsi reia colaborarea cu Mireille Bonnelle si sub forma de legatura amoroasa pasionala, ocazie cu care, de altfel, ei („cei 2 eruditi”) vor decide si publicarea corespondentei lor (cu un profund caracter afectiv si sentimental), dupa o „viata comuna de numai 10 zile”.

„Îndrăgostită lulea”  de el, Bonnelle va face compromisuri (serioase) din multe puncte de vedere pentru a-si putea mentine relatie cu Caillol, iar atunci când, în 2001, va fi din nou interpelat pentru trafic de stupefiante (15 kg de cocaina, disimulata în statuete) cu Costa Rica, ea se simte obligata sa furnizeze presei niste  informatii: „ M-a pacalit (m-a indus în eroare), nu avea de gând sa se schimbe. Daca ar fi ramas cu mine, sigur, n-ar fi recidivat”. În acest dosar, „doar” corectional (si nu criminal) în care pedeapsa maxima prevazuta de lege este de 10 ani,  Caillol (n.1942, tatal a 2 baieti, unul în vârsta de 16 ani, iar celalat în vârsta de 36 de ani–care au crescut, practic, în absenta lui) a fost condamnat în 2001, în stare de recidiva, la 8 ani de detentie criminala.Nota. Subliniez aici si faptul ca recidiva lui Caillol în 2001 nu este surprinzatoare (exceptionala), pentru ca dintre cei 326.053 condamnati pentru infractiuni corectionale (delicte) în acest an, 102.127  au fost deja condamnati, cel putin odata în perioada 1997 – 2001, ceea implica o rata de crestere de cca 31,3%, dupa numai 4 ani. Din contra, nu recidiva în traficul de stupefiante este în crestere, dar furturile (cu cca 42.2%), ultrajkul (cu cca 46,1%) si portul ilegal de arma (cu cca 41%), chiar si în raport cu conducerea în stara de ebrietate (cu cca 25%) sau escrocheriile (cu cca 23%). Iar fenomenul de recidiva este mai importanta atunci când pedeapsa este mai severa (cu cca 65,4%). În ceea ce priveste recidiva medie în infractiunile criminale, aceasta este în jur de 7,5 ani, deci are loc mult mai târziu (aproape de 2 ori) decât cea corectionala.

(E)liberat în 2009, dupa executarea pedepsei, Caillol, revine la Montpellier, dar, o frecventeaza, totusi, pe Mireille Bonnelle (în departamentul Seine-Saint-Denis – Métropole du Grand Paris) cu scopul „consultarii” acesteia legat de noua sa carte puiblicata în 2012: Lumière, Éditions Le Cherche midi, 19 janvier 2012 (ISBN 978-2749123233). Dar Caillol, n-a prea fost un copil de suflet nici în timpul adolescentei. La vârsta de 8 ani devine intern (dupa moartea mamei sale, tatal sau fiind mult „prea ocupat” pentru a-l pastra acasa), iar la 12 ani comite primul furt calificat (consemnat), pentru ca ulterior sa comita mai multe jafuri din diverse locuri de (mai) mica anvergura, fara urmari grave. Dupa ce preia administrarea filialei magazinului de mobila de biblioteca (cu cca 4 ani, înainte de kidnapping), Alain Caillol  duce o viata, aparent, linistita de „gospodar” în vila sa din Saint-Martin-de-Londres (regiunea urbana Montpellier) unde locuia împreuna cu sotia si fiul sau mai mare (de cca 3 ani), cu exceptia unui eveniment „neplacut” în 1976, când politia descopera la el acasa ascunsi 48.000FCh si un pistol neînregistrat (nedeclarat), pentru care, de altfel, nici nu avea permis, pentru care, dupa o detentie provizorie de o luna, el a fost condamnat de catre Tribunalul Corectional din Montpellier, pentru trafic de devize straine si detinere ilegala de arma. Pus în libertate anul urmator, Caillol are „sansa” sa „colaboreze” cu legendarii criminali francezi Jacques Mesrine si Michel Ardouin ceea ce îl va directiona din „zona” infractiunilor corectionale (delictuale) minore, catre infractiunile criminale grave – rapirea si sechestrarea  baronului Wado. Aceasta ultima infractiune de natura criminala (si nu corectionala ca cele precedente sau cea ulterioara ispasirii pedepsei pentru kidnapping, din 2001) îl face celebru si devine cunoscut nu numai în rândul „tâlharilor de duminica”, dar si în al celor „la drumul mare”. Din pacate, pentrul el, timpul s-a oprit pentru 11 ani, începând cu 24 martie 1978 (când a fost arestat), iar în 1989 când a fost pus în libertate conditionata sub control judiciar, era deja un „intelectual”, reorientat catre literatura si scris, cel putin aparent, pâna la executarea integrala a pedepsei la care a fost condamnat, în libertate. În plus, va avea si „responsabilitati”.

Mireille Bonnelle îsi paraseste sotul si renunta la postul de profesor pe care îl detine la universitate, pentru a preda limba si literatura franceza, respectiv, filozofia în celebrul Centrul de detentie provizorie (Maison d’Arrêt) de pe strada „La Santé n042”, din cartierul Montparnasse (cel de-al 53-lea cartier administrativ al Parisului în sectorul n014), dar, mai ales, pentru ca cei „2 eruditi” sa poate, în sfârsit, trai împreuna. Cum însa, în principiu, „ce se naste din pisici, soareci manânca” convietuirea celor 2 îndragostiti „nebuneste, unul de altul” nu va dura mult, pentru ca Caillol a fost un raufacator de profesie si nu amator, de circumstanta, asa cum credea Bonnelle, cu toate ca aceasta din urma sustinea ca daca nu s-ar fi despartit el, acesta n-ar fi recidivat.

În încheiere, baronul Wado (Édouard-Jean Empain, nascut pe 7 octombrie 1937 la  Budapesta, decedat  pe 21 iunie 2018 la Sectia de terapie intensiva a spitalului René Dubos, aflat pe Avenue de l’Île de France nr. 6 la Pontoise – regiunea urbana pariziana), care, desi traia la Paris, conform sorei sale (vitrege) Diane Empain (n.1949 în SUA), care îl asista (dupa internarea lui pentru complicatiile unei bronsite cu 19 zile mai devreme) era profund atasat de Belgia, de Bruxelles, unde ar fi vrut sa revina, dupa externarea lui. Însa, cu o sanatate fragilizata si, oarecum, precarizata, în special dupa moartea sotiei Jacqueline (pe 3 ianuarie 2018), Wado nu va avea aceasta sansa.Totusi, înainte de a muri (pe 21 iunie, exact la ora 21h56 – conform sorei sale), el ar fi facut o afirmatie care îl (si l-a) caracteriza(t) întotdeauna: „trebuie iesit victorios din acest impas”. Cu alte cuvinte, Wado (un „erudit, un razboinic, cu mult unor, întodeauna victorios”), atasat de fiul sau Jean-François si de nepoatele sale, Christine si Patricia, nu mai putin decat de Belgia, vedea întodeauna partea plina a paharului si încerca sa traga beneficii, chiar si din esecuri, inclusiv, din propria-i moarte.Daca cu 4 decenii în urma, în timpul celor 63 de zile de kidnaping, Wado s-ar fi renascut de mai multe ori, deci ar fi „iesit victorios din impas”, iar  ulterior, în alte repetate rânduri, mai ales în timpul „pelerinajului” sau în  SUA, pe 21 iunie, 2018, avea impresia ca va iesi, din nou, din impasul în care se afla, victorios.

Merita sa subliniez aici faptul ca Alain Caillol  n-a fost singurul infractor (de mare anvergura)  care în timpul detentiei sale a devenit scriitor celebru.

Alphonse Boudard (1925–2000, celebru romancier si scenarist francez), distins cu Premiile Renaudot, Sainte-Beuve si al Romancierilor, respectiv, cu Marele Premiul al romanului–al Academiei franceze, descopera si el literatura în închisoare. Parizian de origine, cu tatal necunoscut si mama mai mult absenta decât prezenta în viata lui, Boudard este crescut de catre o familie de tarani pe o ferma  din regiunea Orléans (prefectura departamentului Loiret, regiunea administrativa Centre – Val de Loire) pâna la vârsta de 7 ani când este recuperata de catre mama sa, care îl  încredinteaza, la rândul ei, mamei sale, unde, în sectorul n013 face cunostinta, de mic,  cu proletariatul francez.    Dupa obtinerea CAP (Certificat de Aptitudini Profesionale–delivrat dupa terminarea clasei a 8-a), în 1941, devine ucenic într-o turnatorie a unei tipografii, iar în timpul razboiului (celui de-al 2-lea Razboi Mondial/1939–1945) intra în Rezistenta franceza, astfel încât în 1944 participa la eliberarea Parisului ocupata de catre nazisti, dupa care adera la FFI (Fortele Franceze din Interior – din care, alaturi de alte grupari militare facea parte si Rezistenta franceza), iar ulterior, la trupele Colonelui Fabian (Pierre Félix Georges/„Frédo”, 1919–1944, muncitor metalurg, militant comunist si membru al Rezistentei franceze–devenit celebru ca autor al primului atentat  contra unui militar german, Aspirantul de marina  Alfons Moser, pe 21 august 1941, la statia de metrou Barbès – Rochechouart) pe care îl si descrie în cartea sa „Le Corbillard de Jules” (Editura La Table Ronde, 1979).

The 1977 Renaudot Prize Awarded To Alphonse Boudard For ‘Les Combattants Du Petit Bonheur’. . (Photo by Jean-Claude Deutsch/Paris Match via Getty Images)

Cu putin timp înainte de a muri într-un accident (în timpul manipularii unei mine–armă explozivă, care explodează la atingere sau la comandă), pe 27 decembrie în cadrul operatiunii militare  de la Habsheim în Alsacia), împreuna cu alti camarazi ai sai, Gilberte Lavaire (agentul sau de legatura), Lt. Col. Dax (Marcel Pimpaud 1912-1944, adjunctul sau), subalternii sai Blanco, Lebon, Pierre Katz, etc. (ocazie cu care si alte 9 persoane, din anturajul sau, vor fi ranite), Boudard, va integra grupul de comandouri franceze de parsutisti (al 3-lea Batalion de Soc) al Primei Armatei terestre  (creat în luna mai 1944 la Staoueli–regiunea urbana a Algerului si dizolvat pe 1 octombrie 1945) aflata sub comanda Generalului Jean de Lattre de Tassigny („Le roi Jean”/1889–1952, devenit Maresal al Frantei). Ranit în batalia de la Colmar (Punga Colmar–zonă din Alsacia centrală apărată de Armata a 19-a Wehrmacht între 20 ianuarie–9 février 1945, în fața atacurilor Grupului de Armată al 6-a SUA în timpul celui de-al doilea Război Mondial), acesta obtine Medalia Militara (cea mai înaltă decorație a  Republicii Franceze acordată doar militarilor francezi sau străini pentru servicii meritorii și acte de curaj în acțiune împotriva inamicului, cea de-a treia cea mai înaltă distincție, după Legiunea de onoare), creata pe 22 ianuarie 1852 de catre Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (Napoleon al III-lea/1808 —1873, primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848, devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al 2-lea împărat al ). Dupa încheierea razboiului frecventeaza BMR (Bordelurile Militare de Campanie) care însotesc unitatile militare franceze pe teritoriul national si permit militarilor sa aiba relatii sexuale cu prostituatele si traieste din munci temporare, „marunte” (mai mult sau mai putin „nobile”), ocazie cu care se va orienta (din ce în ce mai mult) catre furturi calificate si jafuri (de mai mica anvergura), respectiv, falsificari de bancnote. Începe sa scrie dupa mai multe sejururi în închisoare (între 1947–1961) unde va studia, ca si Alain Caillol, de altfel, limba si literatura franceza la scoala. Ca si acesta din urma, va fi încarcerat în penitenciarele de La Santé, Fresnes, dar si în sanatoriul–penitenciar de la Liancourt, unda va consacra studii aprofundate scrierilor lui Céline (Louis-Ferdinand Céline, pseudonimul medicului Louis-Ferdinand Destouches/1894–1961, romancier si eseist, unul din marii scriitori francezi ai secolului al XX-lea, colaboraționist în timpul ocupației naziste, refugiat după eliberarea Franței, mai întâi în Germania și apoi în Danemarca, fost condamnat în 1950 la un an de închisoare, amnistiat în 1951) și Colette (Colette Destouches/1920–2011, sotia lui Yves Turpin, fata unica a lui Louis-Ferdinand Céline si nepoata doctorului Augustin Morvan, decedata pe 9 mai 2011), Stendhal (Henri-Marie Beyle/1783–1842, scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său) și Miller (Arthur Asher Miller/1915–2005,  fostul soț al lui Marilyn Monroe între 1956–1961, dramaturg și eseist american de origine evreiască, laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum), iar începând cu 1962, începe sa-si publice cartile sale (cca 30 de volume, pâna la moartea sa pe 14 ianuarie 2000 a urmare a unei crize cardiace), dintre care cele mai renumite sunt: La Métamorphose des cloportes  (Editura Plon, 1962, debutul), continuând cu La Cerise  (Editura Plon, 1963, Premiul Sainte-Beuve), L’Hôpital (Editura La Table Ronde, 1972, ISBN 9782710313397); Les Combattants du petit bonheur (Editura La Table Ronde–1977, ISBN 9782710309000, Premiul Renaudot), Le Café du pauvre (Editura La Table Ronde, 1983, ISBN 9782710301554), L’Éducation d’Alphonse (Editura Grasset, 1987, ISBN 2246385415), Saint-Fredo (Editura Flammarion, 1993, ISBN 9782080663658), Mourir d’enfance (Editura Robert Laffont, 1995, ISBN 2-221-07698-2, Marele Premiul al romanului al Academiei franceze), L’Étrange Monsieur Joseph (Editura Robert Laffont, 1999, Biografia lui Joseph Joanovici–trafiquant de metale moldovean, devenit miliardar în timpul ocupatiei germane, ISBN 2-221-08489-6), Chère visiteuse (Editura Rocher, 1999, ISBN 2268032051, Premiul Romancierilor), Les Trois Mamans du petit Jésus (Editura Robert Laffont, 2000, Premiul Georges-Simenon –Premiul Georges-Brassens), iar între 1983–2002, va scrie si 4 piese de teatru (Les Sales Mômes–Petit Marigny/1983,  Cellule 118–Petit Hébertot/1995,  La rue Alphonse Boudard–Poche Montparnasse/1996 si Appelez-moi chef– Lansman/2002), iar pâna atunci, si 10 scenarii de film (între 1965–1986, dintre  care cele mai remarcabile: Du rififi à Paname – 1965, Le Jardinier d’Argenteuil si Le Soleil des voyous – 1966, Le Gang des otages –1972, Flic Story–1975 si Le Gang–1977), 5 fictiuni de televiziune (între 1978–2000, dintre care cele mai remarcabile: Madame le juge–1978, Le Mythomane –1981 si L’Étrange Monsieur Joseph–2001), dar si 3 documentare (între 1964–1989, dintre care seria Les Grands Criminels–1989, este celebra).Albertine (Damien) Sarrazin (Anne-Marie–Lucienne–Marcelle/1937–1967, cu parinti necunoscuti, devenita Damien–dupa numele sfântului zilei în care a fost gasita si Sarrazin–dupa casatoria cu Julien Sarrazin, pe care îl cunoaste în închisoare), celebra scriitoare franceza, apatinând miscarii literare proletare, nascuta la Alger (prefectura departamentului cu acelasi nume, în timpul Algeriei franceze, în perioada 1948–1962 si mentinuta pâna 1968), prima femeie care îsi povesteste „literar – atrtistic”  viata ei de prostituata si de delincventa, inclusiv, evenimentele traite în anii sai de detentie.

Abandonata dupa nastere pe 17 septembrie 1937 la spitalul Mustapha din Alger (Algeria) si încredintata pe 5 octombrie 1937 Asistentei Publice, în februarie 1939 este adoptata (de „proba” si definitiv, pe 17 noiembrie 1941, când, oficial, devine Anne-Marie R.) de catre un cuplu fara copii (tatal– „alcoolic si colonel–medic militar la pensie,” în vârsta de 58 de ani, iar mama – Thérèse, fara profesie, în vârsta de 55 de ani, fosta infirmiera benevola în timpulcelui de-al 2-lea Razboi Mondial). Dupa o copilare, nu prea fericita (suferind de malarie – boală infecțioasă larg răspândită în regiunile tropicale și subtropicale transmisă de țânțarul Anopheles, care se manifestă prin friguri puternice și intermitente care afecteaza cca 4,5 milioane de persoane anual), Albertine Damien va fi scolarizata în institutii religioase, unde în 1947 obtine o diploma (certificat elementar) de educatie religioasa, semnata de catre Arhiepiscopul de la Alger (în cadrul biseicii Catolice).

Victima a unui viol comis de catre unchiul sau la vârsta de 10 ani, dupa trecerea în rezerva al tatalui sau pe 15 aprilie 1941, împreuna cu parintii sai adoptivi, ea se muta, în Franta, într-un apartament mobilat (pe strada Pacii n028) la Aix en Provence (Métropole Aix–Marseille, departamentul Bouches du Rhône, regiunea administrativa PACA–Provence–Alpes–Côtes d’Azur), unde va frecventa Colegiul burghez (nivel de scoala generala) Ecaterina de Siena (dupa numele lui Caterina Benincasa/n.1347–1380, fosta mistică dominicană, venerată ca sfântă în Biserica Catolică și declarată Doctor al Bisericii), unde va de-a lungul anilor va fi distinsa cu mai multe premii de excelenta.

Începe sa scrie înca de la frageda vârsta (Les aventures de trois guides indisciplinées–1949), dar dupa ce integreaza ciclul secundar (liceul, cu internat), datorita fierii ei rebele si violente, are grave probleme cu „disciplina” si va fi  supraveghetata (trata) de catre un psihiatru la propunerea (hotarârea) tatalui sau. Ca urmare a mai multor acte de agresiune (mai mult sau mai putin grave)  contra colegilor sai de clasa, judecatorul (de minori), acorda tatalui sau dreptul de a-o într-o casa de corectie. Este vorba de institutia (scoala) carcerala pentru minori Le Bon Pasteur (Bon Berger) de la Marsilia, unde ar fi trebuit sa ramâna timp de 6 ani, adica, pâna la majorat (atunci, 21 de ani), perioada în care tatal sau tenta (încerca) sa-i anuleze adoptia, prin intermediul unei anchete sociale.

Însa, în 1953, dupa ce obtine în primavara anului la prima parte a bacalaureatului, mentiunea „bine”, Albertine Damien, reuseste sa fuga din institutie si sa se stabileasca la Paris, unde în compania unei prietene (fosta „internista” si ea la „Le Bon Pasteur”) se lanseaza în prostitutie si furturi din magazine, respectiv, din vehicule si locuinte. În timpul verii (la sfârsitul lunii iulie) ea revine la Marsilia si fura fosta arma de serviciu a „Colnolelului”, cu care, împreuna cu prietena ei vor comite un hold – up la magazinul parizian Les Robes de Claude, ocazie cu care casiera este ranita (cu un foc de arma) la umarul drept.

Reusind sa fuga, cele doua „filles-gansters de l’avenue Mac-Mahon” vor fi arestate, în centrul Parisului,  pe buleradul Saint Michel, pe 20 august 1953, iar pe 24 august, dupa ce judecatorul de instructie Bertin le separa pe cele doua infractoare, Albertine, practic, începe redactarea scierilor sale (Les carnets verts) care vor sta la baza primelor sale romane publicate (în timpul vietii) de catre Editura Jean-Jacques Pauvert (din 1999 filiala a Editurii Fayrad) care o vor face celebra în lumea întreaga: L’Astragale (1965, adaptare cinemtografica de catre Guy Casaril în 1969 si de catre Brigitte Sy în 2015), La Cavale (1965, adaptare cinematografica de catre Michel Mitrani în 1971), La Traversière (1966). În sfârsit, peste câteva zile, cele Alberyine si prietena sa vor fi inculpate de jaf armat, cu tentativa de omor si vor fi încarcerate (separat), tot, la penitenciarul Fresnes. În 1954, Albertine începe sa scrie si poezii, iar în 1955, va trece prin corespondenta si cea de-a 2–a parte a bacalaureatului sau (prin intermediul Centrului National National de Învatamânt prin Corespondenta din Vanves–departamentul Hauts de Seine/Métropole du Grand Paris), cu putin timp înainte de procesul ei (si al prietenei sale) „cu usile închise”,  în fata Curtii cu Jurati (pentru minori) a departamentului Seine (astazi, Paris), care se va derula în cursul lunii noiembrie. Afirmatia ei în fata Juriului Popular: „Nu am nici un fel de remuscari. Când va voi anunta”, cred ca a contribuit esentialmente la pedeapsa de 7 ani de închisoare (în „calitate” de „creier”, al operatiunii de hold– up) la care va fi condamnata, în timp ce prietena ei nu va fi sanctionata decât cu 5 ani.

Reîncarcerata dupa proces la Fresnes, anul urmator (în 1956) ea va fi transferata (cu numarul matricol 504, în sectia Béarn) la închisoarea–scoala Citadelle de Doullens (departamentul Somme, regiunea administrativa Hauts de France) unul dintre ansamblurile militare cu cea mai frumoasa arhitectura, din regiune, construita în timpul secolelor  XV si XVI,  în perioada unor puternice confruntari dintre Regatul Frantei (481, 843/987–septembrie 1792, aprilie 1814–martie 1815, respectiv, iulie 1815 – februarie 1848) si Ducatul Bourgogne (creat în 880 din Regatul Bourgogne care a existat între 534–843). Între timp parintii sai, la caree face apel pentru un avocat, reusesc anularea adoptiei (conform art.343 – 359 din Codul Civil), eveniment „isotoric”, pentru ca asta are loc foarte rar si numai în cazuri, cu totul, exceptionale.

Nu peste mult, în cursul lunii octombrie, Albertine se înscrie în învatamântul superior pentru sesiunea de iunie 1957 al CELGC (Certificat de Studii Literare Generale Clasice, introsus în 1948), astazi, Licenta (primul ciclu universitar), dar pe 19 aprilie 1957 reuseste sa evadeze sarind peste un zidul institutiei (înalt de cca 10m), ocazie cu care  îsi fractureaza astragalul drept (talusul– unul dintre cele două oase mai mari ale tarsului, osul masiv care ocupă jumătatea posterioară a piciorului) dar reuseste sa ajunga la marginea soselei nationale, de unde o recupereaza Julien Sarrazin (n.1924, un mic infractor), „un mic spargator”, cum îi spunea Albertine si o ascunde la mama lui, unde o si îngrijeste si de care cea din urma se îndragosteste. Ulterior, când se restabileste putin, o ascunde într-un cabaret popular (La petite Venise) la Créteil (prefectura departamentului Val de Marne– astazi, Métropole du Grand Paris) iar mai târziu, la o prostituata.În sfârsit, va fi spitalizata la Créteil, unde va fi operata la astragalul ei rupt, ceea ce, dupa care va schiopata putin. Cu alte cuvinte, va capata o infirmitate pe viata!  Aceasta perioada „post–evadare”, Albertine o va imortaliza cu detalii, în primele sale 2 romanele autobiografice, L’Astragale  si La Cavale. Dar, cei 2 îndragostiti vor încerca sa duca, totusi, o viata normala, pâna în luna martie 1958, când Julien este arestat pentru o spargere si încarcerat la Boulogne (de la 1 ianuarie 2016, Essarts en Bocage, care rezulta din fuziunea comunelor Boulogne, Essarts, Oie si Sainte-Florence din departamentul Vendée, regiunea administrativa Pays de la Loire). Ca urmare, pentru a putea supravietui, Albertine îsi reia vechea activitate de prostituata la Paris, ocazie cu care îl întâlneste pe mecanicul Maurice Bouvier (l’Oncle/unchiul) care, din client, îi devine proxenet, iar ulterior o va iubi platonic (cast, dar pasional, intelectual, și nu fizic, lipsit de sexualitate). Câteva luni mai târziu, când Julien va fi eliberat, cei 2 se hotaresc sa se se stabileasca la Calais (sub-prefectura departamentului Pas de Calais, regiunea administrativa Hauts de France). Dar, pe 8 septembrie 1958, Julien Sarrazin este din nou arestat pentru furt calificat la Abbeville (sub-prefectura departamentului Somme), iar Albertine  Damien pentru utilizare de documente false de identitate.

Julien va fi pus în libertate pe 17 septembrie, dar Albertine (fiind în cavala–fuga, dupa evadarea ei), va fi reîncarcerata la Doullens si obligata sa-si execute pedeapsa (integral) la care a fost condamnata de catre Juriul Popular Paris în 1955. Transferata în penitenciarul din Amienes (prefectura departamentului Somme – unde cei 2 sunt interpelati), Albertine (cu numarul matricol 2091) va învata sa coase cu masina de cusut botezata Cornélie–o tragedie umanista în 5 acte, publicata în 1754 de catre Robert Garnier (1544 –1590, scriitor francez, autor de drame cu subiecte antice, caracetrizate prin intensitatea trăirilor sufletești, simțul tragic și patosul eroic, precursor al lui Corneille), dar se va consacra, cu precadere studiului filozofiei si al limbii engleze, iar în Jurnalul închisorii „Times, journal de prison 59”, începe sa-si publice poeziile, ceea ce, putem considera, debutul ei, oficial, în literatura.Un alt eveniment istoric are loc pe 7 februarie 1959, când  Julien si Albertine (atunci, în vârsta de 21 de ani–dupa majorat), încadrati de catre jandarmi se casatoresc la Paris, la Primaria sectorului n010. Ca urmare pentru mentinerea „legaturii familiale”, Albertine va fi transferata la închisoarea din  Soissons (sub-prefectură a departamentului Aisne în regiuneaHauts de France, pe râul Aisne, la aproximativ 90 km nord-est de Paris, unul dintre cele mai vechi orașe din Franța si prima capita a ei), unde cei 2 soti îndragostiti se pot întâlni mult mai des. Aici, Albertine începe sa redacteze primul ei roman, La Cavale. Dar, din pacate, acesta „amenajare” a pedepsei lui Albertine nu va fi de lunga durata, pentru ca Julien va fi arestat din nou pentru jaf si va fi condamnat la 15 luni de închisoare. (E)liberat pe 23 septembrie 1960, gratie unei reduceri a pedepsei lui Albertine cu 7 luni, ea se regaseste în libertate cu Julien, în octombrie 1960, dar fericirea lor, din nou, nu va dura mult, pentru ca în 1961, el, împreuna cu Albertine si mama ei, vor avea un accident de masina în care, din pacate, aceasta din urma, moare. Si cum vestile proaste nu vin niciodata singure, Julien va fi din nou încarcerat la închisoare Piontoise (prefectura departamentului Val d’Oise, regiunea urbana pariziana) pentru furt (calificat) de bijuterii, iar Albertine pentru ca le-a purtat, stiind ca aceste provin dij furt.

(E)liberata pe 6 iunie, începând cu luna ianuarie 1964, ea se muta la  Alès (una dintre cele 2 sub-prefecturi a departamentului Gard, regiunea administrativa Occitanie/Occitania) pentru a se apropia de Julien (care între timp, a fost transferat la închisoarea din Nîmes–prefectura departamentului Gard) si devine „stringer” (freelance journalist – remnerata în raport cu activitatea depusa) la Méridional. Dar, chiar si în acest context, pe 7 aprilie 1964, ea este prinsa furând o sticla de whisky la un magazin Prisunic (lant de magazine populare si comert de proximitate creat în 1931 si disparut în 2003) si condamnata la 4 luni de închisoare. Aici începe sa scrie Les Soleils noirs, care va deveni cea de-a 2-a sa carte,  L’Astragale („un mic roman de dragoste – pentru Julien”).

Pusi din nou în liberate (în luna mai Julien si pe 9 august 1964, Albertine), cei 2 se instaleaza (stabilesc) împreuna în Cévennes (lant muntos facând parte din Masivul Central care traverseaza departamentele Gard Lozère, Hérault, Aveyron si Ardèche) la Tanière (catunul Camias–comuna Saint-André-de-Majencoules, la cca 12 km de Montpellier), într-o casa veche pe o ferma, botezata „L’Oratoire” de Albertine, cumparata de catre Maurice Bouvier fostul ei „protector”, unde ea începe redactarea primelor sale romane, iar el, datorita împrejurarilor, prospector geolog. Începând cu 1965, cu aparitia primelor 3 romane ale lui Albertine, viata cuplului se amelioreaza considerabil, iar la începutul anului 1967 acesta se muta de de la ferma de la Tanière (pe care o ameneajeaza între timp si o pastreaza) în comuna  Les Matelles (departamentul Hérault). Din pacate, fragilizata, mai ales, din punct de vedere fizic, datorita unei vietii dezorganizate (haotice) si tumultuoase (alternante, între „starea de libertatea si privarea de libertate”), datorita consomului excesiv de alcool, dar si datorita fumatului cvasicuntinu, Albertine moare pe masa de operatie la clinica Saint Roch din Montpellier, pe 10 iulie 1967, în timpul unei interventii chirurgicale la rinichi („post pregatite si gestionate”).

Ancheta legata de decesul ei, ar fi pus în evidenta faptul ca anestezistul (fara diploma omologata), nu ar fi contactat-o niciodata înaintea operatiei, necunoscând, astfel, nici grupa sanguina si nici greutatea ei. În plus, ea nici nu a supravegheat-o, ulterior, în salonul post operator (chirurgical). Sotul ei, Julien Sarrazin, va da în judecata echipa chirurgicala, la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Montpellier, care, în Prima instanta, desi claseaza dosarul, în Apel îi va da câtig de cauza acestuia, condamnând chirurgul si anestezistul la 2 luni de închisoare cu suspendare si la o amenda penala de 90.000Ffr (echivalentul a cca 110.000€PPA în 2019) pentru omucidere involuntara (din culpa). Înmormântata în cimitirul din Matelles, la cererea sotului ei, Julien, corpul lui Albertine, va fi mutat pe ferma lor l’Oratoire, din Cévennes.

În ceea ce îl priveste pe Julien Sarrazin, el va deceda pe 13 iulie 1991 (la Amiens), dupa ce scrie în 1974 catrea sa autobiografica (decata „celor 3 iubiri ale lui: mama, fratele si Albertine”) publicata de Editura Robert Laffont (în 7 editii, între 1975–1987) cu titlul Contrescarpe (Contre-escarpe), iar în 1981 termina cee de-al 2-lea volum al sau, Chausse-trappes (publicata postum, la Editura Edilivre în 2015). El va fi înmormântat tot la ferma lor l’Oratoire.

Merita sa mentionez aici faptul ca în 1967, înainte de decesul ei, Albertine Sarrazin a suferit mai multe interventii chirurgicale (perioada în care colabora si cu Guy Casaril/1933–1996, realizator, scenarist si scriitor – la ecranizarea romanului sau L’Astragale), începând cu o grefa la astragalul ei, fracturat cu ocazia evadarii sale (ceea ce va considera „cea mai mare gresala comisa în viata ei”), care o epuizeaza fizic si psihic, urmata de extirparea uneia dintre trompele urinaretuburile  lui Falloppio (dupa numele medicului si omului de stiinta italian Gabriele Falloppio/Fallopius/Fallopio/1523–1562, unul dintre cei mai mari anatomiști și medici ai secolului al XVI-lea, considerat, alaturi de Bartolomeo Eustachio, Andreas Vesalius și Realdo Colombo întemeietorul anatomiei ca știință modernă), două tuburi foarte subțiri care unesc ovarul și uterul la femeie, ocazie cu care medicii descopera la ea si bacilul Koch (bacterie raspunzatoare de tuberculoza).

În sfârsit, operatia de nefrectomie (ablaţie chirurgicală a unui rinichi), în urma careia, Albertine îsi pierde viata, va fi cea de a 3-a operatie grea, într-un interval de timp foarte scurt, în care recuperarea organismului ei fragil, de la o operatie la alta este doar partiala (incompleta), într-o stare febrila permanenta însotia de dureri greu de suportat.Într-o oarecare masura,  ea se simtea epuizata si se temea de moarte, spunând lui Julien: „„flirtul cu moartea este din ce în ce mai riscant pentru mine, vreau să-ti spun că acesta nu poate fi niciodată decât un flirt, o fantezie de a mea,  mai mult sau mai puțin lunga și somnorosă și te aștept, așa cum mă aștepți si tu, „de cealaltă parte a Cronometrului””.

Remarcata de catre René Bastide (pe care îl va recontacta pe 11 decembrie 1964)  jurmalist la Méridional (astazi, La Provence – cotidian regional francez creat în 1997 la Marsilia, rezultat prin fuziunea dintre Le Provençal si Le Méridional, amândoua controlate de catre fostl ministru socialist de interne si primar al Marsiliei, Gaston Defferre/1910–1986, primar al Marsiliei între între 1944–1945, respectiv 1953–1986, ministru al colectivitatilor teritoriale de peste mari între 1956–1957, ministru de interne, între 1981–1984, si al amenajarii teritoriale între 1984–1986), Albertine va vea sansa ca scrierile ei sa ajunga, la un prieten al acestuia, Jean-Pierre Castelnau, directorul literar al Editurii Jean-Jacques Pauvert (fondata de catre Jean-Albert Pauvert/1926–2014, editor si scriitor francez, distins cu premiul Des Deux Magots fondator al Editurii Pauvert în 1947, denita filiala grupului Hachette în 1973 si a Editurii Fayard în 1999), devenit celebru ca primul editor care va publica lucrarile lui Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (1740—1814, fost aristocrat francez, scriitor, romancier, filozof si om politic) care s-a remarcat în istorie, prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă precum și prin scrierile sale apologetice despre acest subiect. Mentionez aici fatul ca tot el este cel care i-a lansat (alaturi de Albertine Sarrazin) si pe: Michel Bernard (1934–2004, scriitor si editor, un clasic al literaturii erotice), Jean Carrière (1928–2005, scriitor, Premiul Goncourt–1972, Premiul Academiei franceze–1967), Hortense Dufour (n.1946, scriitor si biograf, Marele Premiu al cititorilor magazinului Elle–1978, Premiul Livre Inter–1983, Cavaler al Artelor si Literaturii–2010),  Françoise Lefèvre (n.1942, scriitoare, Marele Premiu al cititorilor magazinului Elle, pentru „La Première Habitude”–1975, Premiul Goncourt al liceenilor, pentru „Le Petit Prince cannibale”–1990, Premiul Marcel-Aymé pentru „Se perdre avec les ombres”–2005),  Brigitte Lozerec’h (n.1945, scriitoare, biograf, care s-a casatorit cu Jean-Jacques Pauvert pe 25 aprilie 2014, la primaria din Rayol-Canadel-sur-Mer, cu putin timp înainte de decesul acestuia, pe 27 septembrie, la vârsta de 88 de ani), Mario Mercier (n.1945, scriitor, poete, pictor si cineast, cu multe lucrari despre experienta  spirituala, şamanism – ansamblu de tradiții, credințe și practici care se ocupă cu comunicarea cu entități și lumea spiritelor), Édouard Veniaminovitch Savenko (Édouard Limonov/n.1943, romancier, nuvelist, poet, jurnalist, polemist si dizident politic rus, fondator al PNB–Partidul National Bolsevic în 1993, cu deviza „Rusia este totul, restul nimic”–interzis din 7 august 2007), etc.

În sfârsit, apreciind valoroarea literar–artistica, a lucrarilor lui Albertine, pe 27 aprilie 1965,  Jean-Jacques Pauvert, accepta sa le publice. Astfel, L’Astragale (tradus si în spaniola si în engleza în 1966) si  La Cavale, vor aparea, simultan, în octombrie 1965, iar în noiembrie 1966, acestea vor fi urmate de un al 3-lea volum, La Traversière, pentru ca în acelasi an, Albertine Sarrazin fie distinsa cu premiul Des Quatre-Jurys (în ciuda unor controverse în mediul literar–artistic). Înainte însa, în paralel cu demersul facut de catre René Bastide, Albertine va dezvalui talentul sau de scriitor si doctorului Christianne Gogois-Myquel, (psihiatru la Centrul penitenciar Fresnes), care o examineaza în închisoare, în 1955, iar ulterior, va tranmite manuscrisul ei lui Simone de Beauvoir (1908–1986, eseistă, scriitoare, romanciera si memorialista franceza–distinsa cu Premiul Goncourt–1954, Premiul Prix Ierusalim–si Premiul Statului Austric pentru Literatura Europeana–1978, o figură marcantă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al 2-lea Război Mondial). Aceasta din urma, o va recomanda Editurii Gallimard (cea care edita si lucrarile celebrului scriitor si filozof existentialist francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în 1975, Albert Camus/1913–1960).

Numai, aceste (primele) 3 romane, vor fi publicate, ulterior, si în Editura Le Livre de Poche (Cartea de buzunar–colecții  de publicații apăruta pentru prima dată pe 9 februarie 1953, sub conducerea lui Henri Filipacchi), în 760.000 de exemplare, respectiv, 520.000 si 290.000 de exemplare. Însa, moartea lui  Albertine Sarrazin, nu va pune capat publicatiilor operelor sale literare.

Cele de mai sus vor fi urmate, dupa moartea ei de alte carti celebre: Romans, lettres et poèmes (Editura Pauvert, 1969), Poèmes (Editura Pauvert, 1969), Lettres à Julien (Editura Pauvert, 1971), Lettres et poèmes (Editura Le Livre de Poche 1971),  Le Times, journal de prison 1959 (Editura Sarrazin, 1972), La Crèche, Bibiche, l’Affaire Saint-Jus, le Laveur (Editura Sarrazin, 1973), Lettres de la vie littéraire (Editura Pauvert, 1974), Le Passe-Peine (Editura Julliard, 1976) Biftons de prison (1976), Lettres à Julien–Choix 1958-1960 (Albertine Sarrazin, Josane Duranteau, Julien Sarrazin, Editura Pauvert, 1976, Editura Le Livre de Poche, 2001), Journal de Fresnes (Editura Pocket, 1983) etc. În total, lucrarile lui Albertine Sarrazin (pe care o consider „un mic” Edith Piaf al literaturii franceze) au aparut, în mai multe limbi, în peste 3,5 milioane de exemplare.Charlie Bauer (1943–2011, scriitor si militant revolutionar, de extrema stânga, Robin Hood revolutionar, considerat de catre mediul literar–artistic un anarho–comunist), fost complice al „inamicului public n01”, legendarul criminal francez Jacques Mesrine (1943–1979) specializat în bracaje (jafuri armate) si evadari spectaculoase [a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze, este originar din cartierul Estaque al Marsiliei (sectorul n016, nord-vestul metropolei), fost sediu general al crimei organizate italo–corsicane si al celebrei organizatii criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion” (Montaje financiare frauduloase în legatura cu „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec le “French Connexion”)–Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)] care se va implementa în perioada cunoscuta, în istorie, sub numele La Belle Epoque (Epoca Frumoasă” – sfârsitul  secolului XIX–începutul secolului XX–perioada modernă, cu salturi marcante în toate domeniile și viață tihnită, convențional datată de la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871 si până la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914). Încarcerat timp de 25 de ani, dintre care 9 ani în QHS (cartiere de înalta securitate), departamente carcerale de maxima securitate, destinate detinutilor periculosi si cu risc ridicat de evadare, Charlie Bauer devenie titular a 2 licente universitare (în psihologie, respectiv, în filozofie, iar ulterior, a unui doctorat în antopologie sociala) si va marca literatura franceza ca o serie de lucrari (literar–filozofice) dintre care cele mai remarcabile sunt Fractures d’une vie (Editura Agone, 2004, 445 pag, ISBN 2748900251, OCLC 469532787) si Le Redresseur de clous (Editura Le Cherche midi, 2010, 334 pag, ISBN 9782749117065, OCLC 671465606).

Create prin decretul din 23 mai 1975 (cu o foarte proasta reputatie), QHS –urile, cunoscute în Franta, în centrele de executarea a pedepselor (pentru detinuti condamnati definitiv), sub numele de QSR (cartiere cu securitate marita), iar în centrele de detentie provizorie (pentru preveniti, în asteptarea procesului), QPGS (catierele „cele mai securizate”/cu cea mai mare securitate), acestea au fost înlocuite cu QI (cartiere de izolare), printr-o circulara din 26 februarie 1982 semnata de catre profesorul de drept penal Robert Badinter (n.1928, parintele abolirii pedepsei cu moartea în Franta în 1981, atunci ministrul Justitiei–numit de catre François Mitterrand dupa câstigarea alegerilor prezidentiale/1981–1995), pentru ca le considera „degradante si inmane, atât moral cât si fizic”.

În concluzie, ne putem imagina dificultatile uriase (si în primul rând, cele de natura administrativa) pe care le-a întâmpinat Baeur (de-a lungul anilor sai de detentie) pentru a deveni un intelectual de înalta clasa (de prim rang). Nota.Legendele” marii criminalitati franceze, Jacques Mesrine (ucis pe 2 noiembrie 1979 la Porte de Clignancourt de la Paris, într-o ambuscada (capcana), foarte controversata, a politiei–condusa de catre comisarul principal Robert Broussard, atunci seful BRI[2]–Brigada de Cautare si Interventie) si François Besse (n.1944, „regele evadarilor”) au reusit sa evadeze chiar si dintr-un QHS (QPGS) al celebrului centru de detentie provizorie (Maison d’Arrêt) parizian de la Santé, pe 8 mai 1978, alaturi de Carman Rives (ucis în timpul operatiuni), iar Michel Vaujour (n.1951, un alt „rege al evadarilor”), pe 26 mai 1986, cu ajutorul unui elicopter pilotat de catre sotia sa,  Nadine Vaujour. [A se vedea pentru detalii lucrarile autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze].

Merita mentionat si faptul ca, François Besse (considerat atunci „regele evadarilor”), fost detinut în Centrul de detentie provizorie de la Gradignan (în 1971 si între 1973-1974), respectiv, în cel de La Santé (pâna în 1979, iar ulterior, la închisoarea de maxima siguranta de la Saint-Maur, pâna în 2006), condamnat pe 2 octombrie 1978 la moarte (prin contumacie) de catre Juriul Popular Paris, este interpelat în Belgia pe 11 martie 1979 si încarcerat în detentie provizorie, dar acesta reuseste sa evadeze, din nou, pe 26 iulie 1979, ajutat de catre sora sa, deghizata în avocat, care îi va aduce disimulat (în boxa acuzatilor) o arma de foc (un pistol) si cheile unei motociclete, în timp ce acesta era judecat la Palatul de Justitie din Bruxelles.

În sfârsit, originar dintr-o familie de „proletari everei stalinisti si rezistenti” (muncitori evrei, comunisti, fosti membri ai Rezistentei franceze în timpul ocupatiei germane), Charles Bauer adera înca din tinerete la MJCF (Miscarea Tinerilor Comunisti din Franta–fondata în 1912 ca JS–Tinerii Socialisati, devenita în 1920 FJCF–Federatia Tinerilor Comunisti din Franta, în 1945 UJRF–Uniunea Tinerilor Republicani din Franta si din 1956 MJCF), pentru ca ulterior sa se alature PCF (Partidul Comunist Francez) în timpul Razboiului Algeriei (1 noiembrie 1954–9 septembrie 1962), iar începând cu a V-a Republica franceza (din 1958) sa sustina FNL (Frontul National de Eliberare al Algeriei), creat pe 23 octobre 1954, având ca scop câstigarea independentei Algeriei de Franta (Algeria franceza), colonie franceza între 1830–1962. Mai târziu, la sfârsitul anilor 1970 (în timpul mandatului prezidential al lui Valéry Giscard d’Éstaing, 1974–1981), Bauer va fonda un grup antifascist (de extrema stânga) împreuna cu Pierre Goldman (1944–1979, intelectual de extrema stânga, din parinti evrei polonezi, fratele vitreg al lui Jean-Jacques Goldman/n.1951, celebru compozitor-interpret, producator de muzica de varietati si pop-rock si Robert Goldman/n.1953, autor-compozitor, cofondatorul Casei de discuri JRG), care se va alatura crimei organizate (marelui bandistm francez), fiind asasinat pe 20 septembrie 1979 (în Piata Abbé Georges Hénocque/Paris-sectorul 13). [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I)].

Cu obiectele sustrase noaptea din magazine de lux, Bauer („Robin Hood revolutionar”) „alimenteaza”, în special, docurile din port si magazinele de vestimentatie (îmbracaminte) din nordul  regiunii urbane Marsilia (astazi, Métopole de Aix – Marsdeille), unde a crescut.

Arestat si condamnat în repetate rânduri (ceea ce el considera, atunci, „o practica politica”) pentru furt calificat (cu sau fara circumstante agravante), cu precadere, Charlie Bauer (considerat o personalitate „hors norme”, atât de catre mediul infractional cât si cel cultural), este interpelat în 1962 (în cadrul unei interventii speciale, de mare anvergura), gratie mobolizareii unui important arsenal poltienesc.

În anii sai de detentie (în centre de detentie provizorii sau pentru pedepse lungi de la Paris – Fresnes, La Santé; Marsilia; Clairvaux; Lisieux; etc.) îl întâlneste în QHS de la MA (Maison d’Arrêt) „La Santé” pe celebrul gangster Jacques Mesrine (1943–1979, figura emblematica si legendara a marelui banditism francez), care îl va remarca si aprecia (în mod deosebit) si caruia, ulterior, îi va devini amic si complice în comiterea infractiunilor sale criminale. 

Comunist, anarhist, adept al gherilei urbane si fost companion de arme al lui Mesrine în bracaje (jafuri armate), cautat de catre toate politiile, iar ulterior, profesor de filozofie, cu o singura iubita, Revolutia”, Charlie Bauer îsi întâlneste femeia vietii sale, pe Renée (profesoara de filozofie si litere–limba franceza) la Închisoarea Lisieux (centru de detentie în departamentul Calvados, fosta regiunea administrativa Normandie, cu prefectura la Métropole Rouen Normandie [astazi facând parte din HAROPAPort  autonome de Paris–mare port comercial si de pasageri pe Sena, pe o distanta navigabila de 500km, a se vedea pentru datalii lucrarea autorului: Romanian Connexion”, vastul dispozitiv prostituțional (de prostituție) românesc pe teritoriul francez. Pe urmele proxeneților români de la Le Havre și din Țara Loarei. Combaterea prostituției în Franța], care va vea un rol determinant în reusita sa profesionala pe plan „extracarcral”, implementata în libertate (dupa cei cei 25 de ani de recluziune criminala), când preda lectii de filozofie, în special, despre economia marxista si propune „momente de reflexie” (sub forma de prelegeri), în centre culturale, licee si universitati, în care explica „mecanismele încarcerarii, excluziunii sociale si ale sanctiunilor”, înainte de a încheia cu un citat din Jules Michelet (1798–1874, doctor al Universității din Paris în 1819; profesor din 1827 la ENSÉcole Normale SupérieureNormale Sup/Scoala Normala Superioara–cea mai prestigioasa institutie de invatamânt superior stiintific din Franta; reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice, cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români–unii dintre aceștia fiindu-i si studenți la Collège de France): „Daruiti cultura poporului, el va utiliza ca arma contra tiraniei”. În 1962, cu putin timp înainte de a împlini 21 de ani, are nesansa sa cada în mâinile unor politisti apartinând fostelor „forte de ordine” repatriate din Algeria (cu ocazia sfârsitului razboiului), care sunt mai mult decât „agresivi” si „inumani” cu el (probabil, din obisnuinita–în fosta Algerie franceza), supunând-ul unei „torturi electrice” („pe care, nimeni nu-si poate imagina, cu atât mai putin, ceea ce înseamna acest lucru”): „suspendat gol, de plafon, în subsolul unei cazarmi, cu fire electrice bransate pe corp, pe testicule, pe picioare, pe brate…cu o rigla metalica bagata în fund, urmata de o descarcare electrica…”.

Urmeaza procesul lui în fata unui Juriu Popular care este nemilos cu el, condamnându-l la 20 de ani de recluziune criminala, o pedeapsa, mult prea severa, conform unor personalitati ale epocii, dar conjunctura vremii, i-ar fi fost, mai mult decât, devaorabila, pentru ca, în 1959, dupa revenirea în fruntatea Statului a Generalului Charles de Gaulle (1959–1969), Franta va trece printr-o profunda instabilitate (criza) politica, datorita decolonizarii ei (1960–1962) si în special Razboilui de Independenta al Algeriei (1 noiembrie 1954– 9 septembrie 1962), care va genera o serie de conflicte sângeroase (care „prelungesc prin continuitateRazboiul din Indochina/19 decembrie 1946–21 iulie 1954), atât în Franta, cât si în Algeria, dintre puterea politica, în fruntea careia se afla generalul Charles de Gaulle si partidul gaulle–ist, favorabile decolonizarii si partizanii Algeriei franceze (francezi continentali, dar si „pieds–noires”/francezi nascuti în Algeria, resppectiv,  „harki”/algerieni care s-au alaturat Fortelor Armate franceze în timpul Razboiului Algeriei).

Încercând sa-si „imite mentorii” („legendele” marii criminalitati franceze cu care vine în contact), Bauer  (aparat de catre reputatul avocat penalist, Jean-Louis Pelletier/n.1936–unul dintre cei mai prestigiosi, alaturi de Éric Dupond – Moretti/1961 – „camopinul achitarilor”, care considera ca „am fost condamnati pentru ideile noastre,  expropriere și redistribuire”, a se vedea pentru detalii: Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF Toulouse si Asasinatele lui Merah) îsi risca viata si se va revolta contra sistemului carceral francez, fie înghitind lame de ras, fie tentând sa evadeze (cum a fost cazul în 1971–de  la penitenciarul de maxima siguranta de la Clairvaux – prin sistemul de canalizare al acestuia), jurând ca va combate centrele private de libertate (centre de detentie provizorie, centre de detentie pentru executarea pedepselor, centre de maxima siguranta, etc.), dar si cartierele de izolare (QHS, QSR, QPGS, QI, etc.), profund, dezumanizante.  

Portrait de Charlie Bauer , révolutionnaire d’ultra gauche, écrivain auteur du livre ” Le Redresseur de clous ” et connu pour avoir été le complice de Jacques Mesrine
Portrait de Charlie Bauer , révolutionnaire d’ultra gauche, écrivain auteur du livre ” Le Redresseur de clous ” et connu pour avoir été le complice de Jacques Mesrine

Într-o mare masura, gratie demersurilor lui (mai mult sau mai putin ortodoxe), celule detinutilor încep sa fie echipate cu televizoare (si nu numai cu posturi de radio), iar ei vor avea acces la presa scrisa, respectiv, publicatii cu caracter, stiintic, tehnic, medical, etc.

Refuzând „gratiile închisorilor” (care constau în reducerea pedepsei–acordata  de catre Administratia Penitenciarelor, detinutilor cu comportament exemplar, care îsi desfasoara activitati lucrative sau celor care studiaza si obtin diverse diplome de studii) pe care considera „Carottes qui transforment le prisonnier en son propre maton” (Înselaciuni care transforma prizonierul în propriul sau supraveghetor), el face îsi face propaganda prin intermediul convingerilor (Ideilor sale folozofice): „Les mots sont misérables à traduire ces lieux et ces temps. (…). Le temps de l’oppression. La folie vous guette à chacun de vos pas, ceux que vous faites dans la cellule et ceux qui martèlent votre cerveau.” (Cuvintele sunt mizerabile pentru interpretarea acelor locuri si vremuri. Vremea asupririi. Nebunia va pândeste la fiecare pas, cei pe care îi faceti în celula si cei care va ciocanesc la creier).Conditionabil dupa executarea a 2/3 din pedeapsa (ca recidivist), cu „gratiile închisorii” (numai pentru rezultate exceptionale obtinute la studii), el este (e)liberat sub control judiciar în 1977 (adica, dupa aproape 15 ani de recluziune criminala), dar în 1979, devine coechipierul lui Mesrine (atunci „inamicul public n01–al Popotului francez), iar dupa uciderea acestuia pe 2 noiembrie 1979 (la Porte de Clignancourt de la Paris), el se va alatura altor locotenenti ai acestuia, ceea ce în 1982 îl va aduce din nou în fata instantei judecatoresti (Tribunalul Corectional Paris) care îl condamna la 10 ani de detentie criminala (pedeapsa mexima–pentru ca era un recidivist în libertate conditionata de control judiciar) pentru complicitatea sa la recuperarea rascumpararii obtinute ca urmare a rapirii si sechestrarii miliardarului Henri Lelièvre pe 21 iunie 1979 si detentie de arme de foc.

Eliberat în 1988, se pare ca Charles Bauer („fort en gueule”/gura mare, spurcata), angajat la o librarie alternativa la  Caen (prefectura departamentului Calvados) ar fi rupt definitiv cu delincventa (cu criminalitatea), ducând o viata de „filozof” (liber cugetator), respectiv, „om de litere si de arta” (scriitor, actor si consultant cinematografic) alaturi de sotia sa, René (pe care o întâlneste în 1975 la închisoarea Fresnes).

În 1990 publica prima sa lucrare (autobiografica) ramasa celebra, Fractures d’une vie (Editura Agone), vânduta în peste 150.000 de exemplare si elaboreaza  un proiect (cu caracter stiintific) despre Marsilia, împreuna cu Robert Doisneau (1912 – 1994, fotograf francez, fost pionier al foto-jurnalismului, renumit pentru imaginea sa din  Le Baiser de l’hôtel de ville în 1950, unul dintre reprezentantii de frunte al curentului fotografiei umaniste franceze, alaturi de Willy Ronis/1910–2009, Édouard Boubat/1923–1999, Émile Dupont/1903–1967, Izis–Israëlis  Bidermanas/1911 – 1980 si Sabine Weber–Weiss/1924–1995) care din pacate, moare în timpul redactarii acesteia (în 1994).Putin timp dupa publicarea lucrarii Le redresseur de clous (Editura Cherche-Midi), în 2010, Bauer (care traia atunci cu o pensie de 134€/luna la care se adaugau drepturile de autori ale lucrarilor sale si onorariile pentru prelegerile sale de filozofie) va fi victima unei crize cardiace pe 7 august 2011 (finalizata cu un stop cardio respirator)  la Montargis (regiunea urbana pariziana), la vârsta de 68 de ani si moare, fara mari regrete, fara frica de moarte, în bratele sotiei sale Renée.

Fata lor, Sarah–Illioutcha Bauer (astazi consilier municipal în educatie si mama unui copil în vârsta de 11 ani) nascuta dupa punerea lui în libertate conditionata în 1977 (sub control judiciar), poarta unul dintre prenume (Illioutcha) în onoarea lui Vladimir–Ilitch  (Oulianov) Lenin. Între timp, Bauer accepta sa joace, în 1996, ca actor si în filmul Lumière noire realizat de catre Med Hondo (Abib Mohamed Medoun Hondo/1936 – 2019, fost actor, realizator, scenarist si producator  franco-mauritan), respectiv, în piesa de teatru  Les Récits de la Kolyma  (tradusa de catre Sophie Benech, Catherine Fournier si Luba Jurgenson–Editura Verdier, 2003) scrisa de catre Varlam Tikhonovitch Chalamov (1907–1982, scriitor, poet si eseist rus) sau sa fie consilier tehnic al filmului L’Ennemi public nº 1 (despre viata si activitatea criminala a lui Jacques Mesrine), produs în 2008 de catre Jean–François  Richet (n.1966, realizator, producator, regizor si scenarist), în care roulul sau este jucat de catre cunoscutul actor francez Gérard Lanvain (n.1950, premiile Jean Gabin/1982, César/1995 si 2001–nominalizari în 1983 si 1983).

Cei 25 de ani de recluziune criminala petrecuti în centre de detentie de extrema severitate îl vor marca profund pe Charlie Bauer (pentru tot restul vietii):  „Un peu d’humain a dû crever en moi de ces diverses douleurs” (putin omenesc a trebuit sa crape în mine din aceste diverse durei), dar în acelasi timp, „el asuma si revendica violenta omniprezenta, care îi placea (…), ca de altfel, si tensiunea, armele, pericolul…”. Probabil ca si din acest motiv, în apartamentul sau, în „lada” divanului din camera sa îsi ascundea (pâna în ultimul moment al vietii) o pusca de asalt FAL, munitie, grenade si explozibil (exoloziv), sosite (direct), la comanda, din tarile de Est. Personaj „hors norme” (rebel, critic si anarho–comunist, devenit un intelectual de prim rang), care  marcheaza cultura si civilizatia franceza, la început, Bauer efectueaza câteva bracaje (jafuri armate) în cadrul unor operatiuni „alimentare” pentru „a-si ajuta amicii sai nevoiasi”, care de altfel, interpreteaza ca „actiuni contra regimului politic la putere”, adica, contra Generalului de Gaulle, contra partidului gaulle-ist.  

El îsi propune, la un moment dat sa atace („sa se ia”) chiar si (de) închisorile pe care le detesta. Conform acestuia, „avec 80% de récidive, elles n’assurent pas leur rôle de régulateur social. Foucault l’a dit avant moi, la prison n’est pas seulement une privation de liberté, c’est l’éradication de l’individu” (cu cca 80% de recidva, acestea nu-si asuma rolul de regulator social. (…) Foucault (n.r. Paul–Michel  Foucault/1926–1984, fost filosof și istoric francez, a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie, devenit celebru  pentru crticile sale aduse institutiilor sociale–într-un numar impresionant de lucrari, cu precadere, celor de psihiatrie, medicina si mediului carceral dar si ideilor sale despre dezvoltarea istoriei sexualitatii) a spus clar, închisoarea nu este numai un loc privat de libertate, dar eradicarea individului”.

Bauer „provocator” (care sustinea întotdeauna, cu o oarecare mândrie, ca: Je suis un très mauvais père et mari. Je n’ai qu’une femme, c’est la Révolution, mais putain ce qu’elle baise bien1! Sunt un tata si un sot jalnic–sub orice critica. Eu nu am decât o singura femeie, este Revolutia, dar, a dracului, ce bine mi-o trage!”), ataca, în fond si la urma urmei, „o justitie de clasa”, care permite „unor inculpati de, faliment,  delapidare sau trafic de influenta ca sa fie (e)liberati dupa o detentie provizorie de 6 luni (n.r. maxima în cazul unui „primar”–cercetat penal pentru prima oara într-un dosar corectional) fara urmari, în schimb, alti detinuti (în special, cei încarcerati la închisoarea Baumettes din Marsilia), trebuie sa astepte 5 ani în preventiv pentru a fi judecati, care reprezinta cca ½ dintre cei 60.000 de detinuti privati de libertate. Un sfert dintre ei vor fi achitati. În concluzie, în închisoare ar fi 6.000–7.000 de preveniti nevinovati, susceptibil, de a fi pusi în liberetate.”Charlie Bauer („revolutionar profesionist”) „prejudiciaza” putin si mitul legendarului si inegalabilului  bandit. „le grand” (marele) Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1970 la închisoarea pariziana La Santé) al carui furnizor de arme si complice era în bracaje – jafuri armate („un fost fumator, care nu suporta fumul de tigara, (…) un adevarat macho man”). Încercând sa-l modeleze putin, nu rareori i-ar fi atras atentia:  „Tu nu poti fi contra autoritarismului si sa-l practici cu femeile”. (…) Mesrine stia ca ma bat contra QHS – uri, iar eu m- am asociat cu acest marginal, care voia sa arunce în aer QHS de la Maison d’Arrêt–Centrul de detentie provizorie de la Mende – prefectura departamentului Lozère). Dat în functiune în 1891, acesta va da în folosinta primele sale QHS  (în regim de celular de izolare) în 1949, care, conform art. D717 du CPP (Codul de Procedura Penala) nu putea fi nu puteau fi integrate în niciunul dintre institutiile penitenciare.Pentru unii, Bauer (care adauga: „Je ne suis pas un commerçant, sinon je ferais un feuilleton. Je n’ai pas besoin du film ou du livre pour vivre”/Nu sunt comerciant, altfel aș face o telenovelă. Nu am nevoie sa fac un film sau sa scriu o carte pentru a supravietui) nu l-ar fi perpetuat pe acesta (Mesrine) decât din „megalomanie, pentru altii însa, pentru „îmobogatira istoriei”. Conform unor documente de arhiva (din dosarele de instructie), se pare, totusi, ca Mesrine ar fi cautat, doar, un intermediar, pe când Bauer, cauta (cu orice pret) sa se „lipeasca” de cineva, în special, „du grand” (Mesrine)!

Dezacordul lor cel mai cel mai imoprtant ar fi fost în legatura cu jurnalistul (pied–noir), de extrema dreapta, antigaulle-ist (atunci, la Minute – saptamânal satiric fondat în 1962, distribuit în cca 35.000 de exemplareISSN 1243-7751), Jacques Tillier (n.1947, la Alger, patron de presa) sechestrat si torturat pe 10 septembrie 1979 de catre Mesrine (cu complicitatea lui Bauer): „El a îndraznit sa faca acest lucru fara sa-mi spuna, dupa ce m-am dus dupa el cu fata descoperita. Era naiv (complet nechibzuit), cu o mazăre între urechi. Nu antrenezi un prieten într-o astfel de actiune”.

Un apropiat al comisarului de politie Lucien Aimé-Blanc (n. 1935, fost adjunct al  brigazi antigang BRI[2] Brigada de Cautare si Interventie, sef adjunct al BSBrigada  de stpefiante, iar ulterior, sef al OCRBOficiul Central de Reprimare al Banditismului, apartinând DCPJ[1]Directia Generala a Politiei Judiciare, respectiv, Controlor General al Politiei Nationale, considerat „grand flic”, devenit celebru ca urmare a anihilaraii „du grand” Jacques Mesrine) si angajat al DST (Directia de Supraveghere a Teritoriului –un      serviciu de informaţii al Ministerului de Interne în cadrul Directiei Generala a Politiei Nationale însărcinat cu contraspionajul în Franţa/activă între 1934 si 2008, când fuzioneaza cu DCRGDirectia Centrala a Informatiilor Generale si devine DCRI[4]Directia Generala a Informatiilor Interne, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Edvige si Cristina, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)] a fost  Jacques Tillier, se face cunoscut în mass–media (ca jurnalist de investigatie) gratie reportajelor sale  din Vietnan si Cambodgia, dar mai ales, pentru ca în 1974, reuseste sa-l surprinda pe presedintele Republicii de atunci Georges Pompidou (1911–1974, în functie între 1969–1974), grav bolnav (cu putin timp înainte de decsul sau), ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici franceze si cel de-al 4-lea, care nu-si termina mandatul–datorita unei maladie grave, incurabile si foarte rare (cca 3-5/un milion), a lui Waldenström (macroglobulinemie–cancer hematologic caracterizat prin prezenta limfoplasmocitelor la nivelul maduvei osoase), descris prima data de catre medicul suedez Jan Gösta Waldenström (1906–1996), dupa Sadi Carnot (1837–1894, în functie între 1887–1994, asasinat la Lyon pe 25 iunie 1894 de catre anarhistul italian Sante Geronimo Caserio), Félix Faure (1841–1899, franc-maçon, în functie între 1895–1899, „mai celebru datorita circumstantelor în care a murit, decât în timpul vietii”, suferind de tahicardie–accelerarea frecvenței bătăilor inimii peste 90 de pulsații pe minut,  decedat în Palatul Elysée pe 16 februarie 1899, în jurul orei 22h00 de un accident vascular celebral–probabil datorita unei epuizari psihice profunde ca urmare a implicarii sale în celebrul dosar de tradare nationala al epocii–Alfred Dreyfus, a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)] si Joseph Athanase Doumer (Paul Doumer/1857–1932, în functie între 13 iunie 1931–7 mai 1932, asasinat pe 6 mai la hotelul Salomon de Rothschild din str. Berryer n011–în sectorul parizian n08 de catre Pavel Timofeïevitch Gorgoulov/Paul Gorgulov/Gorguloff, 895–1932, medic de origine rusa, cu un pistol automat Browning M1910, cu ocazia inaugurarii salonului scriitorilor fostilor combatanti–organizata de catre Asociatia scriitorilor cmbatanti–fondata pe 27 iunie 1919 de catre José Germain–Germain  Joseph Drouilly/ 1884–1964). Încercând sa obtina un interview, exclisiv, cu „marele” Jacques Mesrine (considerat atunci inamicul public n01) în padurea Halatte  (domeniu forestier de 4.295 ha din departamentul  Oise, regiunea administrativa Hauts-de-France, în proximitatea Senlis, sub–prefectura departamentului, nu departe de Pont-Sainte-Maxence–folosit în „regimul trecut”, de catre regii Frantei, în cadrul partidelor protocolare de vânatoare), este Paul (identificat, ulterior, în persoana lui Bauer, atunci complice al lui Mesrine), cel care pe 10 septembrie 1979, îl va conduce la acesta, numai ca „inamicul public n01” îi va întinde o capcana acestuia.

Îl sechestreaza într-o grota, îl umileste („dezbracându-l în pielea goala”) si îl tortureaza, dupa care, pretextând ca acesta scrie articole minicinoase despre el si ca este un tunrnator al politiei, îl raneste grav cu 3 focuri de arma:  unul în obraz („pentru a-l împiedica sa spuna prostii”), unul în bratul drept („pentru a-l împiedica sa scrie prostii”) si  unul în pulpa („din placere”). Lasându-l sa moara (teoretic), gratie unor circumstante favorabile (create, prectic, de catre Mesrine), Tillier gasit pe „jumatate viu, pe jumatate mort” va supravietui si demisioneaza de la Minute, urmând ca timp de un deceniu (1980–1990) sa lucreze pentru, un alt jurnal saptamânal prestigios, JDD (Journal du dimanche – fondat în 1948, cu cca 150.000 de exemplare, astazi proprietatea societatii de Lagardère Active holding, cu ISSN 0242-3065) cu care colabora înca din 1974 sub pseudonimul Jacques Langeais

Ulterior, acesta paraseste Franta continentala, pentru a deveni consilier al unor presedinti ( ai unor state africane), printre care  Paul Biya (Barthélemy Biya’a bi Mvondo/n.1933, presedintele Republicii Camerun din 6 noiembrie 1982) si  Lansana Conté  (1934–2008, presedintele Republicii Guineea între 1984–2008).

Inspirat de catre celebrul avocat penalist Francis Szpiner (n.1954, aparator al mai multor personalitati africane implicate în dosare penale politico – financiare), Tillier este recrutat de catre Henri Morny (atunci unul dintre directorii grupului   de presa Hersant–fondat  de catre Robert Hersant/1920–1996), ca redactor sef al JIR (Le Journal de l’île de La Réunion–cotidian regional în departament francez peste mari/DOM cu sediul la Saint Denis, fondat pe 31 august 1951 de catre  Fernand Cazal, astazi, apartinând grupurilor de presa Cadjee si Hersant Média, avându-l ca PDG/Presedinte–Director General pe Tillier–ratasata cotidianului generalist France-Antilles, fondata pe 24 martie 1964, difuzata în 2 versiuni diferite, în alte 2 departamente franceze peste mari: Martinica–în cca 35.000 de exemplare si Guadelupa – în cca 25.000 de exemplare, cu ISSN 0755-2750 si o cifra de afacei de cca 2,8Md€).

Pe 9 februarie 2008, într-un editorial (On s’en tamponne mister Président), Tillier (devenit, ulterior, autorul celebrei lucrari: Une plume libre, Edira Pygmalion, 2013, 417 pagini, ISBN 978-2-7564-0733-3, BnF no FRBNF43553679) anunta ca demisioneaza de la conducerea cotidianului Journal de l’île de La Réunion, pentru ca, începând din cel de-al 2–lea semestru sa devina PDG (în Franta continentala) al cotidianului L’Union de Reims–prefectura departamentului Marne (aparut pentru primma oara pe 30 august 1944 sub numele de „L’union champenoise”, cu ISSN 2110-5952, publicat în cca 77.500 de exemplare în departamentele Marne si Ardennes) unde ramâne pâna în aprilie 2012 si ca director al polului CAP (Champagne-Ardennes-Picardie) al grupului Hersant (L’Union, L’Ardennais L’Est-Éclair, Libération-Champagne et L’Aisne nouvelle), revândut (în mare parte) grupului de presa belgian Rossel (creat în 1887, cu sediul general la Bruxelles, cunoscut, mai ales, pentru editarea celei de-al 2-lea mare cotidian national francofon–cu cel mai mare tiraj în Belgia –cca 61.000 de exemplare, Le Soir).

În sârsit, evenimentul (rapirea si sechestrarea lui Jacques Tillier)  are loc dupa ce cu putin timp în urma, pe 21 iunie 1979, Mesrine îl rapeste (cu complicitatea unui alt bandit, Michel Schayewski) pe omul de afaceri (primul miliardar francez–aflat în top 40 al miliardarilor lumii) Henri Lelièvre (bancher, promotor imobiliar si fondator al Foncière Lelièvre, în vârsta de 81 de ani) din somptuoasa sa rezidenta (în care acesta avea si birouri) Le Colinet de la Maresché („maison de caractère” – o casa cu arhitectura remarcabila în cartierul Croix-Verte dupa podul roman) de lânga Beaumont-sur-Sarthe, în departamentul Sarthe, regiunea administrativa Pays de la Loire), dându-se drept (gresit) un membru al OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei–organizatie politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah–cea mai influentă, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene, întemeiată pe 2 iunie 1964 în partea de est a orașului Ierusalim–pe atunci parte a Regatului Iordaniei, având ca obiective, reprezentarea politică a arabilor palestinieni, respectiv, lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia si ca leaderi pe Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat/20 ianuarie 1996–11 noiembrie 2004, iar în prezent Mahmud Abbas/ca presedinte al Statului Palestinian din 15 ianuarie 2005).

Alte surse sustin (corect) ca cei 2 rapitori (Mesrine si Schayewski), sosind (în jurul prânzului), pe 21 iunie (20 iunie – gresit, conform altor surse), într-un vehicul marca Peugeot 504 de culoare grena (produs în peste 4 milioane de exemplare între anii 1968-1983, în diverse variante, cuprinse între 1.6l cu 62CP–2.7l V6 cu 136/144 CP) ar fi penetrat în resedinta fostului bancher, în „caliate” de politisti (cu „documente de identitate în regula”) sub pretextul ca anchetau într-unul dintre dosarele acestuia aflate pe rol, ar fi avut nevoie de prezenta lui la politie pentru o confruntare cu o terta persoana.

Mentionez aici faptul ca actul criminal (de kidnapping) al lui Mesrine nu era, decloc, unul izolat, acesta facând obiectul unei anumite „politici” infractionale (criminiale) a vremii, care debuteaza înca de la începutul epocii gaulle-iste (a celei de-a V-a Republici Franceze) în 1960, cu rapirea, pe 12 aprilie 1960, de la locul de joaca al clubului de Golf Saint-Cloud (aflat pe teritoriul comuneleor Garches, Rueil-Malmaison si Vaucresson în departamentul Hauts-de-SeineMétropole du Grand Paris) a lui Éric Peugeot (n.1955), atunci în vârsta de 4½ ani, fiul lui sotilor Colette Peugeot (1929–2010) si Roland Peugeot (1926–2016, absolvent al Universitatii Harvard, directorul – din 1959 al societatii EPF/Établissements Peugeot Frères–devenita în 1965 celebra marca de automobile PSA/Peugeot Société Anonyme), nepotul lui Jean-Pierre III (1896–1966, directorul societatii Automobile Peugeot–creata în 1810) si stranepotul lui Robert Peugeot (1873–1945, absolvent în 1895 al celebrei scoli superioare de înalte studii ingineresti, Ecole Centrale de Paris–fondata în 1829), apartinând prestigioasei familii de industriasi Peugeot (o dinastie de relegie protestant–luterana, originara din Vandoncourt–regiunea urbana Montbeliard, departamentul Doubs, regiunea administrativa Bourgogne-Franche-Comté, care dateaza înca de la începutul secolului al XVIII-lea), având ca fondator pe  Jean-Pierre I Peugeot (1734–1814), fiul lui  Jean-Jacques I Peugeot (1699–1741), patronul unei întreprinderi de vopsitorie, respectiv, a uneia de prelucrari hidraulice a uleiului si a cereralelor, si în sfârsit, a unei firme industriale de prelucrare si de turnare a otelului.Pe 14 aprilie 1961, tatal copilului, Roland Peugeot, va si livra rapitorilor rascumpararea (solictata printr-o scrisoare depusa pe tobogan – la locul de joaca) în valoare de 50MFfr (astazi, echivalentul a cca 35M€PPA) în galeria comerciala din pasajul Doisy (în cartierul Ternes din sectorul parizian n017, aflat în proximitatea Arcului de Triumf).

Ca urmare, Éric va fi pus în libertate (abandonat) într-o berarie din sectorul 16 si esta gasit pe strada (în jurul orei 01h00 pe 15 aprilie) de catre Lucien Bonnet, iar rapitorii sai Robert-Raymond Rolland si Pierre-Marie Larcher (urmariti de catre Interpol), sunt reperati (datorita cheltuilelor lor extravagante) si arestati pe 5 martie 1961. În timpul interogatoriului lor ei recunosc sa s-ar fi inspirat din romanul Rapt al lui Lionel White (L.W. Blanco, Nick Carter/1905–1985, scriitor american de romane politiste).

Condamnati pe de catre Juriul Popular Paris, pe 31 octombrie 1962, la 20 de ani de recluziune ciminala, Raymond Rolland este pus în liberate (conditionata sub control judiciar) în 1973 (dupa 12 ani de recluziune criminala) si devine profesor (universitar) de drept, iar Pierre Larcher, în 1975 (dupa 14 ani de recluziune criminala) si devenie editor.

În sfârsit, în ceea ce îl priveste pe Éric Peugeot, începând in 2000, este presedintele filialelor Peugeot în Belgia, Olanda si Portugalia, administrator al EPF (Établissements Peugeot Frères), SKF France Depuis si al FPF (Française de Participations Financières), iar din 2006 administrator al Theolia (leader european al productiei de electricitate eoliana). Ca urmare, Michel Lelièvre, unul dintre fii sai Henri Lelièvre, deschide usa „politistilor”, iar acesta din urma, coboara si se va urca în vehiculul lor (pentru a-i însoti la comisariatul de politie), ceea ce va permite celor 2 gangsteri sa îl rapeasca.

Mar. 07, 1961 – From left to right and from top to bottom: Larcher and Raymond Rolland (called Rolland de Beaufort) who may have admitted to asking fo…

Dupa ce Lelièvre îsi da seama ca vehiculul nu se îndreapta catre comisariatul de politie, gangsterii „îl lamuresc” ca este rapit, îl încatuseaza si îi pun ochelari cu lentile opace. Dupa cca 3 ore de drum, el va fi sechestrat într-o încapere de cca 11 m2, complet închisa si izolata (aproape fara lumina) a unei case din Villefrancoeur (aflata în departamentul Loir-et-Cher la cca 14 km distanta, la nord de Blois – prefectura departamentului  Centre–Val de Loire, înfrățit din 1995 cu orașul Sighișoara din România). Doua mesaje sunt scrise pentru rascumpararea miliardarului.

Una, adresata unei nepoate si scrisa (sub constrângere) de catre acesta din urma (în care acesta face cunoscut faptul ca este victima unui kidnapping), iar cealalta scrisa de catre rapitori, în care Mesrine, solicita pentru rascumpararea „clientului” sau  (Henri Lelièvre) suma de 6MNFfr (echivalentul a cca 4M€PPA), „adusa de catre o persoana de încredere” (Michel Lelièvre), într-un loc mentionat ulterior, care vor fi publicate în cotidianul  Libération pe 11 iulie 1979. Mesajul rapitorilor (atunci, înca, neidentificati) este clar: politia sa nu se amestece în aceasta „afacere” pentru ca va pune în pericol viata persoanei sechestrate, iar data livrarii banilorva fi pe data de 13 iulie (în proximitatea localitatii Dammarie-en-Goële–departamentul Seine-et-Marne, regiunea urbana pariziana). Urmarit de catre politisti de la BRI[2]–Brigada de Cautare si Interventie (în vehicule banalizate), în momentul  „platii”, acestia deschid focul, ceea ce va genera o fuziada (schimb intens de focuri) cu rapitorii, în urma careia, „transferul de bani” este anulat.

Mesrine, care era în cavala (fuga), din 8 mai 1978, când reuseste sa evadeze din QHS (Cartier de Înalta Securitate) al Centrul de detentie privizorie (parizian) La Santé (în compania lui François Besse, gratie unor arme de foc disimulate în Parloir –Vorbitor, cu ocazia unor vizite primite), va fi imediat banuit (iar ulterior, recunoscut în fotografie de catre Lelièvre) ca ar fi seful comandoului, cu atât mai mult cu cât pe 10 noiembrie 1978 (cu complicitatea lui Jean-Luc Coupé si Christian Kopf,) înceraca sa-l rapeasca (din razbunare) si pe presedintele Curtii de Apel Paris, Charles Petit, care pe 19 mai 1977, l-a condamnat la 20 de ani de recluziune criminala. Tentativa esueaza în urma unui schimb de focuri cu politistii, care, alertati de catre copii judecatorului, vor ajunge în regim de urgenta la domiciliul acestuia, unde  (în absenta lui), familia îi era sechestrata. Atunci, Mesrine („omul cu o mie de fete”) deghizându-se scapa de interpelare, în timp ce complicele sau, Coupé va fi arestat în strada, iar  Christian Kopf (care reuseste sa fuga într-un taxi), peste 13 luni.

În cursul lunii ianuarie 1979, acesta va da un interwiev cotidianului Libération, care îl declara „personajul mediatic al anului” (1978).Pe 16 iulie, Michel Lelièvre îi contacteaza pe rapitori si declara ca ar fi fost urmarit de catre politisti fara sa fi stiut, dar este, în continuare, pregatit sa le plateasca suma pretinsa (ca rascumparare).

Probabil ca fiind „ocupat” („procupat”)  cu (de) evadarea lui François Besse, care si reuseste pe 27 iulie, Mesrine nu raspunde „provocarii”, dar revine, ulterior, cu mesaje noi si o noua întâlnire va fi fixata pe 28 iulie, adica, dupa 37 de zile dupa rapirea miliardarului. [A se vedea pentru detalii lucrarile autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si ale marii Criminalitati franceze].

În urma unui sir de telefoane primite în bistrouri, Michel Lelièvre cu cei 2 saci de sport (umpluti cu 12.000 de bancnote de 500Ffr) va ajunge într-un loc izolat, aflat, undeva, între  Chisseaux (departamentul Indre-et-Loire) si departamentul Chissay (Loir-et-Cher), iar dupa ce îi ia în primire (6inarmat si cagulat), promite ca tatal sau va fi eliberat în 24h00, dar în seara aceleasi zilei, acesta este depus în fata casei sale, nu înainte sa semneze o „recunoastere de datorie” corespunzând sumei de rascumparare. Conform documentelor din dosarul de instructie, lui Mesrine îi trebuia un om de încredere care sa recupereze cele „400 de plaques” (4MFfr; 1 plaque= 10.000Ffr) ascunsi într-un loc (sigiur!), dupa ce cu celelate 2 milioane, acesta îsi cumpara un BMW528i, ceasuri, bijuterii si îmbracaminte de marca din magazine de lux. Ar fi fost Charlie (Charles) Bauer, omul de încredere care a participat la acest „racket de tip mafiot”, de altfel, un „plan crazy”, asa cum l-a considerat întotdeauna.

Pentru acest act al sau, Bauer (ca se considera un „transmițător” al unei „istorii sociale”) va fi condamnat la 5 ani de închisoare si la înca 5 ani pentru detinere ilegala de arme si stupefiante, adica, în total, la 10 ani de detentie criminala. Din contra, în dosarul rapirii lui Tillier, acelasi Bauer [care „nu avea nostalgia  unui fost combatant pentru ca ramâne un combatant” si va milita pentru eliberarea fostilor membri ai organizatiei teroriste de stânga Action Directe–a se vedea pentru detalii articolul autorului: Action Directe (Thomas CSINTA)] va fi achitat.  În procesul rapirii miliardarului care se va tine pe 22 aprilie 1982 în fata Curtii cu Jurati Paris (dupa moartea lui Mesrine, pe 2 noiembrie 1979), companionul acestuia, Sylvie Jeanjacquot, va fi achitat, dar Schayewski, va fi sanctionat cu 15 ani de recluziune criminala. Tot Bauer, care în comparatie cu „macho” si „carnivorul” Mesrine, era un „antimacho” vegetarian (pentru ca refuza „sa manânce cadavre”), va milita în mediul carceral (pe toata perioada detentiei sale) atât pentru dreptul de a mânca „cea ce îi place” (adica, vegetarian), respectiv, pentru „dreptul de a avea aces la cunoastere” cât si pentru dreptul femeilor de a purta „şifoane” (burka – în tradițiile islamice pentru a acoperi trupurile femeilor în locurile publice) atât timp cât „acestora nu este interzis sa poarta string (tanga), obiecte ale tuturor dorintelor si placerilor”.

În sfârsit, în ceea ce priveste nevinovatia lui Bauer, în dosarul rapirii lui Tillier, exista o incertitudine, care merita sa semnalez. În timp ce politistii de la OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Bandistismului) progreseaza în ancheta lor si interpeleaza 5-6 persoane care ar putea corespunde semnalmentelor portretului robot al lui „Paul”, furnizat de catre Tillier, acesta din urma (spitalizat înca) îl desemneza pe acesta ca fiind Charlie Bauer, aflat atunci în libertate conditionata (sub control judiciar), pentru violarea careia este cautat de catre autoritatile judiciare, si în plus, este urmarit si de catre BS (Brigada de Stupefiante).

Iar printre putinele persoane care îl vizitau în detentie, profesoara Renée Gindrat (devenita mama copilului sau, Sarah–Illioutcha Bauer), aflata „într-un lung concediu medfical” era proprietara a 2 vehicule, dintre care una, cumparata cu câteva zile înainte de rapirea lui Tillier, era identica cu cea cu care acesta din urma a fost adus la întâlnirea cu Mesrine. Adresa de pe talonul masinii fiind falsa, prin intermediul contraventiilor acumulate, ea va fi localizata în parcarea bisericii Trinité din sectorul parizian n09. Punându-i pe cei 2 sub urmarie, anchetatorii descopera ca Charlie Bauer locuia într-un imobil de pe strada Saint-Lazare, în care Renée Gindrat avea închiriat un apartament pe un nume fals.

Iata „la planque sur Lulu”, numele de cod pentru desemnarea lui Bauer. Dar disparitia brusca a omului politic Robert Boulin (1920–1979) pe 29 octombrie 1979, atunci, ministrul Muncii (5 aprile 1978–30 octobre 1979) în timpul mandatului prezidential al lui Giscard d’Estaing/n.1926, în functie între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotiliul n016, fost si ministru secretar de stat al Georges Pompidou si descoperirea cadavrului acestuia, pe 30 octombrie, în balata Rompu pe teritoriul comunei Saint-Léger-en-Yvelines în padurea  Rambouillet din departamentul Yvelines–regiunea pariziana), oficial victima a unei sinucideri (prin absorbtia unei cantitati importante de Valium/Diazepam–C16H13ClN2O, medicament din categoria celor psihotrope care actioneaza asupra sistemului nervos central)  iar oficios, a unui „asasinat politic”, neelucidat–si astazi „pe rol” (în care multi politicieni importanti ai vremi ar fi implicati) va întârzia putin interpelarea acestuia.

Dar pe 31 octombrie, „Lulu” (Bauer), iese din ascunzatoare si paraseste domiciliul conjugal (împreuna cu companionul lui Renée Gindrat), pentru ca sa-si gareze vehiculul in sectorul n018 („cartierul general” al lui Mesrine). Cuplul intra într-un imobil de pe strada Belliard, pe care îl paraseste, cu cca o ora mai târziu, în compania unui barbos (purtând o peruca) care nu era altul decât „inamicul public n01” al politiei si al justitiei si intra într-un magazin de mobila pe strada Labat, unde cei 3, nu peste mult timp, se vor întâlni cu Sylvia Jeanjacquot, companionul lui Mesrine.

În timp ce politistii de la BRI asteapta aprobarea (semnalul) de a-i aresta, seful lor Robert Broussard („Super-flic”/n.1936, comisar principal de politie, devenit prefect si cunoscut pentru interventia sa în celebrele dosare care au marcat istoria Frantei: asasinatul lui Jean de Broglie/n.1921, om politic de dreapta–asasinat pe 24 decembrie 1976, rapirea baronului Édouard-Jean Empain, luarea de ostatici la Ambasada Irakului de la Paris si  anihilarea celebrei organizatii criminala French Connexion–a se vedea pentru detalii lucrarea autorului: Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion”–Montages  financiers frauduleux en liaison avec le „French Connexion”), dupa ce se consulta cu Maurice Bouvier (atunci directorul central al DCPJ si cu commisarul sef Lucien Aimé-Blanc (seful OCRB), ajunge la concluzia ca Mesrine nu trebuie arestat, dar „anihilat”, adica, practic, „lichidat” (executat).

Evenimentul va si avea loc pe 2 noiembrie 1979, în jurul orei 15h15, la Porte de Clignancourt (una dintre cele 17 porti ale Parisului), în cadrul unei ambuscade organizate (minutios), de catre oamenii lui Aimé-Blanc (maiorul Emmanuel Farrugia si capitanul Paul Rément), care l-au urmarit, dupa ce acesta (împreuna cu companioul sau Sylvia Jeanjacquot) paraseste domiciliul sau din strada Belliard, la bordul vehicului sau BMW528i. Din fericire, Lulu, atunci, acesta nu a fost prezent în vehicul. Dar în scurt timp va fi interpelat, iar în 1982, condamnat la 10 ani de detentie criminala.

În concluzie, este foarte probabil ca nu Mesrine l-ar fi antrenat pe Bauer în „caderea” lui, dar din contra, „inamicul public n01” ar fi fost, indirect, victima asociatului sau, Lulu!  Pe o caseta gasita ulterior mortii lui Mesrine de catre anchetatori, exista urmatorul mesaj catre companionul lui, Sylvia Jeanjacquot: „Daca ajungi în posesia acestei casete si o asculti, atunci înseamna ca ma aflu într-o celula din care nu se poate evada”. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze. si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze]

Nota. Alaturi de marii „infractori – scriitori” mentionati mai sus, nu cred ca vom comite o mare eroare (dupa parerea mea), daca mentionam si celebrele  lucrari (autobiografice) ale „marelui” Jacques Mesrine (fost angajat în Razboiul din Algeria/1954 – 1962  ca militar gradat în cadrul celei de-a 626 – a  companii – o unitate care recptiona armele în pise desfacute si care ulterior le asambla – ocazie cu care învata mânuirea armamentului si presupus membru al OAS–Organizatia Armata Secreta, considerata o grupare armata terorista, activa între 1961–1962, cu cca 2.700 de victime, partizana a Algeriei franceze) devenit în anii 1970, „pentru francezii epocii un adevarat simbol al libertatii”, care, astazi, în afara de faptul ca „fascineaza prin caracterul lor literar”, stau la baza unor ecranizari cinematografice de mare succes, dar si a unor filme documentare, care contribuie la restabilirea adevarului istoric într-o serie de dosare criminale. Este vorba de „L’Instinct de mort” (Instinctul de moarte, Editura Jean-Claude Lattès, 1977, reeditari ulterioare: Champ Libre, apoi Ivrea–1984, ISBN 2-85184-144-0, Flammarion–2008  si Pocket–2009) carte redactata în timpul încarcerarii lui Mesrine în QHS (Cartierul de Înalta Securitate) din centrele de detentie provizorii pariziene, La Santé si  Fleury-Mérogis si de „Coupable d’être innocent” (Vinovat de a fi nevinovat, Editura  Stanké (Alain Stanké/Aloyzas-Vytas Stankevicius, n.1934 jurnalist, editor scriitor si animator de televiziune din Quebec – Canada). În 1984 Gérard Lebovici (1932–1984, de origine româno – evreiasca din partea mamei sale–Marie Lebovici nascuta Sarovici, pe 6 septembrie 1900 la Bucuresti) reputat producator francez de cinema, impresar si editor (unul dintre fondaturii si directorii editurii Champ Libre–în 1969, disparuta în 1991), asasinat pe 5 mars 1984 (în conditii misterioase–neelucidate) cu putin timp dupa publicarea cartii lui Mesrine (pe 3 februarie 1977), reeditateaza cartea acestuia, cu prefata lui, si simultan, o ia sub protectia lui si pe fiica lui Mesrine, Sabrina Mesrine. În aceasta prefata, Gérard Lebovici afirma ca Jacques Mesrine ar fi devenitpentru francezii  epocii un „simbol perfect al libertatii” si ca publicarea cartii acestuia de catre Editura Champ Libre este o „redutabila onoare”. În ceea ce priveste asasinarea lui (în vehiculul sau Renault 30TX garat într-un parking subteran de pe Foch Avenue) în cadrul unei executii (cu  4 gloante în ceafa, de tip .22 Long Rifle – dintre care 3 vor fi gasite în interior, lânga picioarele sale, iar al 4-lea localizat în haion) dovedeste faptul ca ucigasul sau ucigasii a(u) fost profesionist(i) care ar fi executat o comanda (fara sa fi fost identificati pâna în prezent).

Lucrari de referinta despre Jacques Mesrine

2008: Jacques Mesrine, 30 ans de cavale dans le cinéma, Christophe d’Yvoire et Jean-Pierre Lavoignat. Les auteurs ont mené l’enquête sur ce chapitre méconnu de l’histoire du cinéma. À partir de centaines d’heures d’entretiens avec les principaux protagonistes du monde du spectacle mais aussi avec les anciens compagnons de Jacques Mesrine, ils nous convient à une véritable épopée.

2011: Ma vie avec Mesrine, Sylvia Jeanjacquot. Elle a été la dernière compagne de Jacques Mesrine. Elle a vécu l’ultime cavale de celui qu’on appelait l’ennemi public numéro un. Depuis le moment où il l’aborde dans le bar de Pigalle où elle travaille jusqu’à la fusillade fatale dont elle réchappe miraculeusement, elle a décidé de tout dire.

2018: Palikao 79, Dario. Ce roman noir, nominé au prix Simenon 2019, relate les deux derniers mois de la vie de Jacques Mesrine.

2019: La Cavale, François Besse. Compagnon d’évasion de Jacques Mesrine, François Besse se confie pour la première fois sur sa vie de cavales.

 Cinema si televiziune  

 Documentare televizate

 

          ________________________________

            [1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 –2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont FerrandDIPJ Marsilia– MontpellierDIPJ LilleDIJP Bordeaux–ToulouseDIJP StrasbourgDIJP Rennes – NantesDIJP Orléans–LimogesDIJP DijonDIJP Antilele franceze – Guyana franceză. 

         [2]BRI [Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie] sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ [5] (Politia Judiciara), apartinând PN (Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando–o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14]–Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre-Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux–SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille–PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes–PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes–SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille–SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio – Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg–SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans–PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille–PJ  Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului „Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

              [3]RAID (Căutare-Asistenţă-Intervenţie-Descurajare), este o unitate de luptă de elită, aflată sub comandă directă al Directorului General al Politiei Nationale  franceze, având ca mascotă „pantera”, deviza „Intervenţie fără eşec” şi sediul central (general) la Bièvre, Domeniul „Bel  Air” (la 15 km sud-vest de Paris, Essonne-91, regiunea urbană pariziană). Ea a fost creată pe 23 octombrie 1985 de către Robert Broussard (fost Comisar Şef de Poliţie, devenit ulterior Prefect de poliţie delegat în Corsica), care a iniţiat lichidarea în 1979 a lui Jacques Mesrine „inamicul public n°1” al poprului francez. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze. si În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze] şi Ange Mancini (Ex-Director al SRJP-Serviciul Regional al Poliţiei Judiciare Ajaccio în 1983, Prefect al DOM Martinica – „Insula florilor”/Departament şi francez în Caraibe/din 18 iulie 2008, primul şef al RAID), care a anihilat grupul terorist „Action Directe” în 1897 [Vezi pentru detalii: 1. Terorismul nu are religie (Partea I)! Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala, respectiv, Action Directe (Thomas CSINTA)]. Printre atribuţiile acestuia figurează (în primul rând) combaterea tuturor formelor de criminalite, precum şi al „Grand banditisme” (marele banditism), pe întreg teritoriul naţional, dar şi protecţia înalţilor funcţionari (demnitari) ai statului (SPHP), inclusiv al Preşedintelui Republicii, în special în zonele urbane de mare densitate. Ea participa deasemenea la formarea poliţiştilor francezi şi străini în lupta antiteroristă şi anti-kidnapping, efectuând şi investigaţii, precum şi testări de materiale specifice şi sofisticate în profitul diferitelor servicii ale PN. Asistă, în cazul în care situaţia o impune, serviciile de securitate publică şi serviciile specializate în securizarea acţiunilor de mare risc, în special, în escortarea deţinuţilor periculoşi. În cazul ameninţării teroriste, nucleare, radioactive, biologice sau chimice (NRBC), ea coordonează acţiunea de detaşare centrală a intervenţiei tehnice (DCI), structura interministerială. În anumite misiuni, deşi RAID, poate interveni pe întregul teritoriu francez, sunt preferate GIGN (Grupul de Intervenţie de elită a Jandarmeriei Naţionale), echivalentul RAID în cadrul  Jandarmeriei Nationale care spre deosebire de acesta, deşi are aceleaşi tip de misiuni, intervine în special, în zonele periurbane-rurale, aeroporturi, porturi maritime, penitenciare, etc.) sau BAC (Brigada Anti-Comando), în special, la Paris. Dacă RAID şi GIGN au o misiune comună, este şeful RAID (sau adjunctul său) care este responsabil cu coordonarea intervenţiei. Aflată astăzi sub comanda Cms. Şef Jean-Baptiste Dulion (din 2017), RAID dispune de un buget de cca 2.,5M€, precum şi de două fonduri suplimentare, unul de 85.000 de euro (pentru achiziţionare de material) şi altul de 70.000 de euro (pentru formarea personalului), respectiv, de un efectiv de 168 funcţionari, din care 3 membri (Comisari de Poliţie) al CCD (Corpul de Concepţie şi Direcţie), 21 al CC (Corpul de Comandă), 119 al CEA (Corpul de Încadrare şi Aplicaţie) şi 25 de persoane cu statut administrativ şi tehnic (din care 1 psiholog şi 6 medici), fiind compus dintr-o DAF (Diviziune Administrativă şi Financiară); 2 SO (Secţiuni Operaţionale, fiecare cu câte o specialitate); 1 GM (Grup Medical compus din 6 medici anestezişti-reanimatoristi, respectiv, urgentisti); 1 GF (Grup de Pregătire ai noilor recruţi RAID); 1 SOTI (Serviciul Operaţional de Tratament al Informaţiei)  şi 1 Grup de Negociatori. Începând din 19 martie 2015, RAID şi-a mărit efectivul cu cca 148 de funcţionari – operatori specializaţi în intervenţie, după integrarea celor 7 GIPN metropolitane (Grup de Intervenţie de elită a Poliţiei Naţionale creat în 1972 şi specializat în intervenţii de mare risc/ridicat: atacuri teroriste, luare de ostatici, revolte în mediul carceral, etc.) din Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Nisa, Rennes şi Strasbourg, alte 3 unităţi, fiind implantate în colectivităţile teritoriale de peste mari (DOM-TOM). Şeful RAID şi cei 2 adjuncţi ai săi sunt membri ai CCD al PN. Cele două secţiuni sunt împărţite astfel: RAID I („de intervenţie „) este formată din 80 de poliţişti şi se află sub comanda unui Subcomisar de Poliţie. Această secţiune care asigură totalitatea misiunilor pe teren este împărţită în 4  grupe pluridisciplinare specializate în toate tipurile de luptă întâlnite în „practică”, în tirurile de mare precizie, în scufundări subacvatice şi submarine, în paraşutism, în explozive, în NRBC, etc. Această secţiune este însărcinată, în particular şi cu intervenţii dificile şi riscante (arestare de răufăcători periculoşi, eliberare de ostatici, deturnare de avion, etc.) dar şi cu filatura (filajul) şi supravegherea în materie de terorism şi mare banditism/”grand banditisme” (crimă organizată); RAID II („srijin operaţional”) aflată tot sub direcţia unui Subcomisar de Poliţie este formată din următoarele grupe: GTP (Grupa Tehnică şi de Prospecţie, cu specialişti în materie de armament sofisticat ultraperformant, de ultimă generaţie); GC (Grupul Cynofil, specializat în educaţia animalelor şi comportamentul lor, format din 8 dresori de câini, 3 câini de atac şi 8 câini specializaţi în detectarea explozivilor); GL (Grupul Logistic); GGCN (Grupul de Gestionare a Crizelor şi de Negociere, format din 3 poliţişti criminologi şi un psiholog); GA (Grupul de Armament); GT (Standul de Tragere). Armamentul din dotarea RAID este format din: revolver MR73; pistoale semiautomate: Glock 17, Glock 18, Glock 19, Glock 26; pistoale mitrarliere: Heckler & Koch MP5, Heckler & Koch MP5K, FN P90; puşti de asalt: Heckler & Koch 53, Heckler & Koch G36, SIG-551, HK G3, FN SCAR-L, Heckler & Koch HK416; mitraliere lejere Rheinmetall MG3; puşti cu aer comprimat: Beretta M3P, Remington M870 Police, Benelli M3 Super 90, Franchi SPAS 12, Franchi SPAS 15, Molot Vepr-12, Kel-Tec KSG;Beretta F-92; Heckler & Koch MP-5k; Heckler & Koch 53; SIG 553 SOW; FN-90 – VIP protection; Bennelli Super 90 M3; Moloţ Vepr 12; Franchi SPAS 15; puşti de precizie: FN Minimi, PGM Ultima Ratio, 308 Winchester; puşti de precizie cu rază mare de acţiune PGM Hécâte ÎI 50 BMG; Heckler & Koch PSG-1; FN Minimi; Heckler & Koch MG3; Heckler & Koch HK417, FN SCAR-H, Heckler & Koch PSG-1, PGM Ultima Ratio, PGM Hécate II; Blaser R93 Tactical; armes neletale: Taser X26. [A se vedea pentru detalii articolul  autorului: Stiinta si Tehnologia în slujba Justitiei (Politia Capitalei)], LBD Brugger & Thomet 40×46, Flash Ball; grenade (ofensive, defensive, fumigene, grenade de mâna, în particular, grenade M67, M84 stun grenade) şi explozivi. Veehicule utilizate de către RAID sunt: Chevrolet Suburban Haras, Citroën C8, Ford Galaxy, Ford Transit, PVP Panhard (mic vehicul protejat), Titus (blindat), Nissan Navara, Renault Espace 4, Renault Master, Toyota Land Cruiser,  Volkswagen Sharan, Volkswagen Multivan. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea ostaticilor (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes – Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor) [3 ]. Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay et Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Deghizatii” lui Mitterrand si victimele lor!]. În 1987, RAID intervine în anihilarea organizaţiei teroriste de extremă stânga, anarho-comunist şi antifranchist „Action Directe” (activă între 1979-1987/”anii de plumb”, responsabilă de 65 de atentate), prin arestarea (spectaculoasă) pe 21 februarie la Vitry aux Loges (regiunea urbană Orléans, Departamentul Loiret) ai celor 4 leaderi a acesteia: Jean-Marc Rouillan, Georges Cipriani, Nathalie Ménigon şi Jöelle Aubron. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: 1. Terorismul nu are religie (Partea I)! Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala, respectiv, Action Directe (Thomas CSINTA)]. Intervenţia pe 31 august 1989 la Ris Orangis (regiunea pariziană, Departamentul Essonne) pentru neutralizarea lui Gérard Marilier (46 de ani), un agent de securitate depresiv, paranoiac (în concediu de boală de 4 ani) baricadat în casă la el (înarmat cu 5 puşti de asalt Mauser /cu cartuşe de calibru 7,62) în care 2 poliţişti vor fi ucişi (Inspectorul şef Christian Caron/40 de ani şi Sub-brigadierul Fernand Seither/31 de ani, primele victime ale RAID) şi unul rănit grav (Agentul de ordine publică Thierry Azzouzi).  Urmează, neutralizarea la Neuilly sur Seine (Métropole du Grand Paris) pe 13 mai 1993 al lui Erick Schmitt (un întreprinzător şomer, depresiv) în dosarul „Human Bomb”, care înarmat cu un pistol de alarmă şi „blindat” cu exploziv, va lua ostatec o clasă cu 21 de copii, împreună cu învăţătoarea lor Laurence Dreyfus la şcoala primară n°8 al grupului şcolar Command Charcot. După aproape 2 zile de negocieri eşuate, pe 15 mai, în jurul orei 07h25, acesta este ucis de către RAID. [Vezi pentru detalii articolul autorului: „Erick Schmitt et Human Bomb”/Dossiers Criminels]. RAID continuă misiunile sale cu o aacţiune de anvergură pe 29 martie 1996 contra unor membri GIA (Grup Islamist Armat, algerian) la Roubaix, după tentativa avortată (eşuată) din ziua de 28 martie cu o maşină-capcană la Lille a unor islamişti terorişti. Pe strada Henri-Carrette n°59, în timpul asaltului casa explodează, din care vor fi extrase 4 corpuri carbonizate (a 2 maricani, a unui algerian şi a unui  tunisian). [Vezi pentru detalii: [14]. Lumpenterorismul –Investigaţii Jurnalistice în serial – „Allahu Akbar”/Vol.1]. Este remarcabilă intervenţia RAID şi  în arestarea fugitivului Yvan Colonna lângă Olmeto pe 4 iulie 2003, inculpat pentru asasinarea Prefectului Claude Erignac pe 6 februarie 1998 la Ajaccio. [Vezi pentru detalii articolul autorului: „Affaire Erignac”/Dossiers criminels], respectiv,  în arestarea unor membri-leaderi ai organizaţiei teroriste ETA (din Ţară Başca) în 2009, respectiv, în 2010 [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA in fata TAE!]. Pe 20 noiembrie 2009, RAID intervine şi în arestarea lui Jean-Pierre Treiber („omul pădurilor” considerat suspect în asasinarea lui Katia Lherbier Géeraldine Giraud (fata celebrului actor francez Roland Giraud). Înainte să fie judecat, acesta se sinucide în Închisoarea (Maison d’Arrêt) Fleury Mérogis (regiunea urbană pariziană), pe 20 februarie 2010. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (IV) Evadari spectaculoase datorita neglijentei sau laxismului personalului penitenciar,…]. Tot RAID este cea care intervine în anihilarea (execuţia) lui Mohammed Merah la Toulouse, pe 22 martie 2012, suspectat de uciderea a 7 persoane pe 11, 15 şi 19 martie. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Adevarul despre drama terorista de la Toulouse.], ca de altfel şi pe 9 ianuarie 2015, pentru anihilarea (execuţia) fraţilor Saïd şi Chérif Kouachi (la Dammartin-en-Goële, regiunea urbană pariziană), care au comis atacul terorist (masacrul/12 morţi) la săptămânalul satiric „Charlie Hebdo la Paris. Alături de GIGN şi BRI (Brigada de Căutare şi Intervenţie/”Brigada Antigang”–unitate de anchetă şi intervenţie a Poliţiei Judiciare[26], fondată în 1964, condus în prezent de către Christophe Molmy), o unitate RAID va interveni pe 9 ianuarie şi la eliberarea ostaticilor de la magazinul evreiesc Hyper Cacher de la Porte de Vincennes (Paris) şi anihilarea (execuţia) teroristului islamist Amedy Coulibaly care va execută 4 persoane, după ce pe 8 ianuarie va execută la Montrouge (regiunea urbană pariziană), pe poliţistă municipală stagiară Clarissa Jean-Philippe. RAID participă, alături de BRI, la neutralizarea grupului de terorişti islamişti care au comis atacurile teroriste de la Paris pe 13 noiembrie 2015, în care 130 de persoane şi-au pierdut viaţa (90-la Teatrul de spectacole Bataclan; 19-la berăria La Belle Équipe; 15- la cafeneaua Le Carillon et Le Petit Cambodge, respectiv, 5- la Casa Nostra et Café Bonne Bière şi 1- la Stade de France), iar 413 au fost rănite (dintre care 99 grav). [A se vedea pentru detalii si articolele autorului:  Adio Charlie!, Charlie’s Problem! si  “Allah(o)u Akbar” (اللأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de]. Ca urmare, tot aceste unităţi vor interveni şi la anihilarea lui Abdelhamid Abaaoud (n.1987, terorist jihadist belgian de origine marocană), pe 18 noiembrie 2015, care ar fi fost suspectat de planificarea atacurilor teroriste de la Paris pe 13 niembrie. Acesta este ucis în compania lui Chakib Akrouh (n.1990, terorist jihadist belgian de origine marocană), complicele lui, în timpul asediului clădirii (pe strada Corbillon din Saint Denis/Métropole du Grand Paris), unde cei 2 se ascundeau cu ajutorul unei femei (Hasna Aït Boulahcen). Ancheta ar fi revelat faptul că în timpul asaltului, Chakib Akrouh ar fi explodat centura sa cu explozibil ceea ce ar fi provocat carnagiul în care cei 2 şi-au pierdut viaţa. Conform Procurorului Republicii de Paris François Molins, însărcinat cu ancheta Abaaoud şi Akrouh, ar fi planificat un atac terorist de tip kamikaze între 18-19 noiembrie 2015 în cartierul de afaceri parizian La Défense (creat în 1960, cel mai mare centru de afaceri european: cca 1,6km2; 3,5Mil m2 de birouri/45 Mil m2 Grand Paris; cca 3.000 de întreprinderi, dintre care între 15-25 pe primele locuri pe plan mondial şi între 25-50 primele pe plan naţional; cca 200.000 de salariaţi, dintre care cca 60% cadre, iar 85% utilizează infrastructura vastă si complex şi al transportului urban local; 250.000m2 de spaţii comerciale; cca 2 Mil de turişti „de afaceri” anual; 2.650 de camere de hotel; 60 de sculpturi de artă contemporană; 11 ha de spaţiu verde şi 31 ha de spaţiu pietonal; 20 de bazine de înot; 50 de terase şi restaurante „cu pretenţii”; cca 25.000 de locuitori repartizaţi în 71 de blocuri-turn în cca 1 Mil m2 de locuinţe; cca 50.000 de studenţi; 17Km de canalizare; 10km de salubritate; 10 km de galerii tehnice; 10 km de irigaţie automată; 14.000 stâlpi de iluminat publice; etc.). În sfârşit, RAID întreprinde o ultimă intervenţie de mare anvergură pentru neutralizarea (execuţia) pe 13 iunie 2016 la Magnanville (regiunea urbană pariziană) al teroristului islamist Larossi Abballa, asasinul lui Jean-Baptiste Salvaing (poliţist) şi Jessica Schneider (agent administrativ în cadrul Poliţiei Natinoale). [A se vedea pentru detalii articolele autorului: [Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…]. Menţionez aici şi faptul că intervenţiile spectaculoase ale RAID (în cei 32 de ani existenţă) au dat însă naştere şi la o serie de polemici în ceea ce priveşte „imparţialitatea” acesteia, precum şi „corectitudinea” cu care ea execută misiunile în care este implicată.

Nota: A se vedea pentru detalii si lucrarea autorului

Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a V-a Republici franceze, din „anii de plumb” (în timpul mandatului prezidențial al lui VGE), care au marcat istoria Franței (Partea I)

 

BIBLIOGRAFIE

În umbra vieţii, Vol. 4. Născut cu a V-a Republică franceză! (Né avec la Ve République française)

 

În curs de aparitie


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here